Părintele Arsenie Boca – bărbăţie şi sfinţenie

Pr. Arsenie Boca

„Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem.”

Duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, „Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc”(D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea vechiului regim communist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi surghiunit de comunişti şi care a sfîrşit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămîn neşterse în spiritualitatea ortodoxă românească, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. „Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – mărturiseşte Părintele Teofil Părăian, preavrednicul său ucenic duhovnicesc – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.

La 10 mai 1929, în curtea Liceului „Avram Iancu” din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, tînărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, „Gorunul lui Zian”. Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vaţa de Jos, aproape de Ţebea, unde veghează „Gorunul lui Horea”, săvîrşea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: „Cel plin de bărbăţie”), marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti, din mijlocul şi în răspărul unui „secol nebun”.

După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut trei luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tînărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mîntuiesc… Unii dintre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”.

Este închinoviat la Mănăstirea Sîmbătei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit „mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta”, acea „bulboană spirituală uriaşă” în faţa căruia un Nichifor Crainic exclama:„Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cîntînd cu zăpada pînă la piept, spre Sîmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!”. În paralel, aducînd cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sf. Munte Athos şi stăruind pe lîngă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei româneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi”.

Vremurile se precipitau, iar comunismul bezbojnic îşi înfigea tot mai adînc ghearele în trupul ţării. Ajutîndu-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele intră în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat forţat de la Sîmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniştii au risipit obştea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul cîinos al puterii atee. În ultima parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată „predică în imagini”, chiar dacă destul de discutabilă în raport cu canoanele iconografiei tradiţionale) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochii, în pragul iernii lui 1989, în vîrstă de 79 de ani).

Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat „pe sub mînă”, în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Cărarea Împărăţiei şi pînă la recentul volum Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian (şi din care am extras o parte din materialul acestui scurt portret comemorativ). Cuvîntul lui ne petrece spre vămile altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că „Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!”.

(Răzvan Codrescu – Revista Rost, nr. 20 din octombrie 2004)

Martirajul părintelui Arsenie în moara lui Kalusek

„Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să mai lase păcatul. Acum, judecaţi şi voi, cine de cine să asculte mai întâi, Dumnezeu de om sau Omul de Dumnezeu?”

Ca în toate localitățile din țară, sediul Siguranței Regionale Brașov fusese instalat într-una din cele mai frumoase case din oraș, vila fruntașului liberal Mihai Popovici, situată la o oarecare distanță de clădirile învecinate. (…)

Eram în arest, în celula comună. În fața noastră aveam imaginea unui spital de campanie din timpul războiului. Pe un prici cu două nivele, erau lungiți unul lângă altul oameni tăcuți, cu figurile supte de suferință. Văzându-ne, în primul moment, au prins viață, pentru ca în clipa următoare să se retragă unul câte unul într-o apatie controlată, reacție de ființe captive.

Erau strânși aici cei cu ancheta terminată sau cei ținuți pentru o cercetare suplimentară. Printre ei am zărit o figură normală, luminoasă, un călugăr. El stătea întins cu picioarele dezvelite pâna la genunchi. Văzându-ne, s-a ridicat și ne-a întrebat cu vocea blajină:

– Sunteți elevi?

– Da!

– De unde?

– De la Liceul Radu Negru din Făgăraș.

Părintele Arsenie, pentru că acesta era călugărul, găsindu-ne probabil prea firavi pentru ”Moara lui Kalusek”, a făcut semn cu arătătorul mâinii stângi în sus și a rostit ca pentru el, dar cu voce tare să auzim și noi:

– Legiunea îngerilor din cer încă nu-i completă!

Preotul arhimandrit Arsenie Boca, Starețul Mănăstirii Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus fusese arestat cu o lună sau două înaintea noastră. Urma lui o întâlnisem în pivnița Siguranței din Făgăraș, unde, pe un perete al beciului, scrijelise câteva cuvinte de îmbărbătare. Aici, la Brașov, drumul lui s-a încrucișat din nou pentru scurt timp cu drumul nostru.

Părintele Arsenie nu părea tulburat de condiția lui de deținut. Obișnuit cu privațiunile monahale afară, mortificându-și el însuși trupul, regimul din beciul Siguranței îl suporta ca o prelungire a vieții sale de ascet.

Pentru că era seară, ne-am căutat fiecare câte o fâșie pe podina de prici. Eu cu Ionică Mogoș și Ioan Glăjar ne-am urcat la etaj, în preajma părintelui Arsenie. Un imbold interior mă împingea cât mai aproape de dânsul. După dușul rece al arestării, prezența părintelui Arsenie alături de noi nu era numai un reper pe drumul ce ne era hărăzit, ci și o dovadă că suferința noastră avea o semnificație profund creștină. După ce i-am spus că la Făgăraș trecusem prin aceeași celulă în care poposise și el, printre alte teme pe care voiam să ni le lămurească, l-am întrebat:

– Cum trebuie să ne rugăm?

– Ducând război împotriva ispitei, așa cum ați făcut-o afară împotriva celor fără de Dumnezeu. Acum, voi stăpâniți e experiență, folosiți-o! ne-a răspuns părintele.

Eram strânși în jurul lui ca puii lângă cloșcă. La un moment dat își întoarce privirea spre Ionică Mogoș și fixându-l insistent îl întreabă:

– Tu de ce ești îmbrăcat în negru?

Ionică nu era îmbrăcat în negru, însă destinul lui era așa cum îl vedea părintele Arsenie, era cernit. Alături de el minutele erau clipe și chiar dacă nu vorbeam trăiam o stare euforică, o stare de mare liniște și pace.

Un milițian a ordonat prin vizetă: ”Singerea!”.

Deținuții posomorâți, vlăguiți de presiunea amenințărilor, au evadat unul după altul în lumea binecuvântată a uitării. (…) Deodată, o învârtitură de cheie. Apoi, pași pierduți urcând scările spre camerele de anchetă. Și, iar liniște. Un nou zăngănit de cheie. S-a deschis ușa celulei noastre. Cineva a intrat tiptil și s-a îndreptat spre priciul nostru. S-a oprit în dreptul părintelui Arsenie și cu o mână la tras de picior, iar cu cealaltă i-a făcut semn să tacă. Părintele s-a sculat în liniște, s-a încălțat și a dispărut între zidurile ”morii”. (…)

Spre ziuă, părintele Arsenie a fost readus în celulă. Am distins apoi clar mersul târâș, al uui schilodit între pașii îndesați ai gardienilor, care-l cărau de subțiori. (…)

Părintele Arsenie…, pe părintele Arsenie l-au chinuit la început, la arestare, prin luna mai. Atunci, toți demonii lui Kalusek se năpusteau asupra lui; fiecare vroia să dea măcar un pumn unui ”sfânt”, ca să-și arate fidelitatea față de doctrina Partidului. Dar, spre deosebire de ceilalți deținuți, ce urlau în timpul torturii, părintele se ruga pentru bătăuși. Și, prin sfințenia sa, a reușit să-i îmblânzească. De atunci, Kalusek, șeful Siguranței Regiunii Brașov, cel mai înrăit torționar, i-a permis să primească mâncarea de la femeile ce vin zilnic la poartă. Pentru că el n-a fost uitat de credincioși nici chiar aici. Secretul arestării sale a fost repede aflat. La numai câteva zile după aducerea sa la Brașov, la ușa Siguranței au apărut femeile din Schei, apoi din alte localități, cu coșuri încărcate cu mâncare. Primele venite au fost alungate, dar, după producerea miracolului, pentru că domesticirea acestor turbați este un miracol, Kalusek a acceptat merindea femeilor, din care o parte o aduce părintelui aici, în celulă. Și părintele ne-o împarte nouă. (…)

Înzestrat cu calități duhovnicești ieșite din comun, dotat cu o mare putere de intuiție, erudit, cunoscător al calitățilro și slăbiciunilor omenești, după o lună de anchete, părintele Arsenie devenise prizonierul preferat, în nopțile albe, ale inspectorilor Ionescu și Tomescu. Ziua era lăsat în așteptare ca toți ceilalți deținuți, dar noaptea, după plecarea funcționarilor, era dus sus, în biroul lor. În timpul interogatoriului la întrebările puse răspundea cu digresiuni interesante, ce stârneau curiozitatea celor doi bătăuși cu pretenții de intelectuali.

În anul 1948 Patriarhia Română avansase numele preotului arhimandrit Arsenie Boca pentru a fi titularizat episcop pe scaunul Episcopiei Maramureșului ocupat temporar de episcopul Policarp al Americii. Cu această ocazie, Ministerul Culturii a cerut Siguranței comuniste informațiile necesare deciziei pe care trebuia s-o ia în legătură cu această numire.

În urma cercetării, părintele Arsenie a fost considerat de Siguranță un pericol public pentru dictatura proletară și în locul deciziei de numire în scaunul episcopal s-a hotărât imediata lui arestare. Un preot cu atâta autoritate și cu o așa de puternică influență asupra masei de credincioși trebuia scos repede din biserică și întemnițat.

Părintele Arsenie era cercetat pentru legăturile presupuse cu conducătorii rezistenței anticomuniste care, între anii 1945 și 1947, s-ar fi adăpostit în apropierea mănăstirii Sâmbăta de Sus. O altă acuzație foarte gravă era faptul că dăduse viață acestui așezământ monahal brâncovenesc de la poalele Munților Făgărașului și făcuse din el un centru de spiritualitate creștină opus comunismului ateu. În ultimii doi ani, însăși prezența lui în mijlocul satelor din Țara Făgărașului devenise pentru partidul comunist o sfidare la acțiunea de sovietizare. Întemnițarea noastră în aceeași celulă cu părintele Arsenie o consideram un mare privilegiu.

(Victor Roșca – Moara lui Kalusek. Începutul represiunii comuniste, Ed. Curtea Veche, București, 2007, pp. 87-94)

Părintele Arsenie – mângâietorul flămânzilor din temniță

„Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbia răutăţii. Orbia răutăţii nu are leac, dar are pedeapsă.”

Cam după o oră, era spre seară, am fost dus pe un culoar, chiar în centura din interiorul Vilei Popovici.1 (…) Am fost dat în primire unui gardian îmbrăcat tot în vechea uniformă a vechilor polițiști. (…)

-Vezi că ți se va aduce ceva de mâncare, vine călugărul Arsenie Boca, cel de la Sâmbăta, e și el aici, are voie să stea pe terasă, dar aici nu mai face minuni!

Nu știu ce interpretare să dau vorbelor spuse de gardian. Într-adevăr nu peste mult timp, apare părintele Arsenie îmbrăcat în ținuta de călugăr și îmi așează pe suportul ferestrei un castron emailat luat dintr-un sufertaș în care îmi pune dintr-un vas mai mare câteva linguri de ciorbă de fasole verde. Îmi lasă și câteva bucăți mici de mămăligă și o lingură de lemn.

Mi-a zis: ”Ia fiule și mănâncă! Voi veni să iau castronul și lingura!”. (…) Mâncarea servită de părintele Arsenie părea binecuvântată, mi se părea ca o cină de taină. Era gustoasă și extrem de puțină. Am aflat mai târziu că femei credincioase din Schei, împreună cu altele din Brașov, veneau la poartă și aduceau această mâncare pe care părintele Arsenie o împărțea prin rotație, când unor arestați, când altora, după cum i se permitea întrucât arestații trăiau numai din aceasta și rația de pâine, un sfert de kilogram. (…) Iată că, în curând, a revenit părintele Arsenie după castron și lingura de lemn. N-am întrăznit să-l abordez din cauza gardianului, dar prezența lui mi-a făcut bine pe plan sufletesc. Avea voie să meargă cu mâncarea și la cei din beci.

(Luca Călvărăsan – Istoria în lacrimi. Episodul Târgșor și altele, vol. II, Editura Bucura, Sibiu, 1998, pag. 34-36)


1. Acțiunea se petrece în arestul Siguranței din Brașov.

Confesiunea colonelului care l-a arestat pe Părintele Arsenie la Sâmbăta

„Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.”

Îmi amintesc acum un episod interesant de la Mănăstirea Sâmbăta. Eu eram în acea vreme cu cazarea la mănăstire. Şi, la un moment dat, vine un domn din oraşul Victoria, îmbrăcat civil… Şi m-o întrebat cum mă cheamă şi de cât timp sunt aici, la mănăstire. Şi-mi zice: „Dumneata ştii cine sunt eu?” „Hăhă, de unde să ştiu?” Încă mi-o venit şi să râd! Ce să cunosc eu toată lumea, că n-am cum să-i cunosc. Şi zice: „Hai că-ţi spui eu cine-s. Uite, eu sunt colonelul care l-a arestat pe Părintele Arsenie”. Ce m-am speriat atunci! M-or trecut nişte fiori! Zic: Doar nu vei fi venit să mă tragi de limbă acum pe aici. Şi zice: Nu, Părinte, stai liniştit, că mi-am băgat demisia. Eu de atunci am plecat din Securitate. Atunci mi-am băgat demisia, văzând minunile Părintelui!

Şi eu atunci l-am tras de limbă, să-mi spuie cât mai mult: Haide, spune-mi şi mie! Spune-mi şi mie ce fel de om era, cum l-aţi văzut dumneavoastră. Şi zice: Părinte, hai să-ţi spui. Nu ştiu ce general de pe la Braşov o auzit că Părintele, la mănăstire la Sâmbăta, adună multă lume – că se adună multă lume, că spune la oameni tot felul. Şi ştiţi, pe timpul lui Ceauşescu era spaima mare să nu se adune multă lume la un loc, nu cumva să se puie de vreo revoluţie sau ceva. Deşi la biserică nu se duce lumea pentru Revoluţie, că se duce pentru rugăciune şi pentru necazurile lor… Şi, în momentul când o primit ordin, zice colonelul: N-am fost numai eu. Am fost trei – eu, un căpitan şi încă unul – ce ştiu eu ce alt grad. Ne-o trimis la mănăstire, să-l aducem, să-l arestăm pe Părintele şi să-l ducem undeva la Sâmbăta de Sus, unde este palatul brâncovenesc. Se vede şi acum castelul acela; e o clădire mare, frumoasă. Trebuiau să se ducă, să-l aresteze, să-l bage, să-l închidă acolo, până vine generalul să discute cu Părintele. S-or dus, l-au arestat… Şi-mi zice: Părinte, să vedeţi când l-am arestat! I-am zis: „Părinte, uite, ne-o trimis generalul să vă arestăm.” Părintele o zis: „Bine, mă, ştiam…”. Părintele ştia de dinainte! Şi zice: „Daţi-mi voie să zic şi eu un Tatăl nostru”. Şi asta era pe la amiază. Până o zis Părintele „Tatăl nostru”, s-o făcut sară. Am bătut în uşă, ne-am învârtit primprejurul bisericii. Ne gândeam: „Mă, o fi sărit popa! S-o băgat în altar, o fi sărit pe geamul ăla, s-o fi dus…”. Ce să se ducă, că nici nu se deschideau geamurile acelea, pe acolo…

E vorba de biserica mică de la Sâmbăta, nu?

Da, în biserică, în altar. În bisericuţa aceea micuţă, de la mijloc, de acolo; zidul gros, de 1,20 m. Geamurile acelea nu se deschid, c-aşa-s ele, vechi! Şi zice colonelul acela mai departe: La un moment dat, am dat perdeaua şi m-am uitat. Părintele era în genunchi în faţa Sfintei Mese. Se ruga. După ce s-o rugat Părintele, l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uşi erau! Un rând de gratii, un rând de uşi de fier şi un rând de uşi normale. O cheie era la mine, una la altul, şi a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără de ceilalţi doi să intrăm! Gratii la geam, peste tot gratii! L-am dus, l-am băgat pe Părintele acolo, l-am închis. A doua zi, urma să vină generalul, să stea de vorbă cu dânsul acolo, unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc.

Şi zice colonelul: Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem uşa… şi nu era nimeni în cameră! Camera goală! Vai de mine! Ne venea nouă să ne facem cruce! Noi eram colonei de Securitate şi ne venea nouă să ne facem cruce! Cine-şi poate închipui că există aşa ceva?! Generalul ne întreabă: „No, cum l-aţi luat? Unde l-aţi dus? Nu-i nimeni aici. E goală camera! No, duceţi-vă şi aduce-ţi-l!” Noi eram disperaţi: De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire; unde să ne ducem altundeva? Când ne ducem la mănăstire, Părintele era în slujbă şi tocmai spunea „Pace tuturor!” Noi intram pe uşă şi numai pace nu aveam noi! Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu o terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie, frumos, şi apoi l-am dus.

Şi îmi zice colonelul: Eu de atunci i-am zis generalului: „Să ştiţi că eu îmi bag demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă aşa ceva! Că, uite, aici sunt colegii mei – o cheie e la unul, o cheie la celălalt, a treia era la mine. Cum de-o ieşit omul ăsta? Un om simplu nu face aşa ceva! Nu face aşa ceva!”

(Pr. Ghelasie Ţepeş – Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor. Mărturii despre părintele Arsenie Boca, ediție îngrijită de Romeo Petrașciuc, Editura Agnos, Sibiu, 2013, pp. 48-50)

„Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.”

Arsenie Boca, pictorul de suflete

„Fiecare dintre noi este pictorul propriei vieţi: sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm.“ Aşa se exprimă Sfântul Grigorie de Nyssa într-una dintre scrierile sale. La fel, părintele Arsenie Boca a zugrăvit mai întâi în fiinţa sa icoana Domnului, pentru ca, mai apoi, să lucreze şi în inimile celor care doreau să fie aproape de Hristos.

Îndrumător de suflete în România secolului trecut, întipărit în inimile celor ce l-au cunoscut ca „un fenomen unic în istoria monahismului românesc“,

Zian Boca (numele de mirean al părintelui) s-a născut în satul Vaţa de Sus, lângă Brad, într-o familie de ardeleni, Iosif şi Cristina, la finele lunii septembrie, a anului 1910.

Puiul de moţ, oţelit de copil în ţancurile de piatră ale Zarandului, după ce a urmat primele patru clase primare în satul natal, s-a îndreptat spre Liceul Ortodox „Avram Iancu“ din Brad, ctitorie a vrednicului de pomenire mitropolit al Ardealului Andrei Şaguna, pe care îl va absolvi ca şef de promoţie.

Voinţă extraordinară, memorie formidabilă

Preotul Petru Boldor, coleg de bancă al lui Zian, îşi amintea de el ca de un om „excepţional de înzestrat, cu o voinţă extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă şi o tenacitate ieşite din comun“. Cu aceste aprecieri se înscrie la fosta Academie de Teologie Andreiană din Sibiu (1929-1933), unde este extrem de sârguincios şi studios, având între colegi aureola unui „sfânt“.

Printre profesorii remarcabili de aici, îi întâlneşte pe părintele Dumitru Stăniloae şi pe viitorul episcop al Oradiei, Nicolae Popovici.

Zian Boca era devotat nu numai studiului propriu-zis al teologiei, ci era şi un fidel iubitor al artelor. I-a plăcut de mic desenul, sculptura şi mai ales pictura. Toate acestea erau dovezi care ne ajută să întrevedem în el pictorul şi duhovnicul de mai târziu, care căuta să redea în compoziţii clare şi în analize psihologice adâncurile sufletului omenesc. Pentru aceasta, Nicolae Bălan îl trimite cu bursă de studiu la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti, unde urmează şi cursuri de medicină, fiind nelipsit şi de la pasionantele prelegeri de mistică ale lui Nichifor Crainic.

Ctitorul „iubirii de frumos”

Preocupat să facă din Mănăstirea Sâmbăta un centru monahal cu călugări de excepţie, mitropolitul Nicolae Bălan va porni cu „trei oameni mari“, aşa cum îşi aminteşte părintele Teofil Părăian – părintele Arsenie Boca, părintele Nicolae Mladin şi părintele Serafim Popescu. Pentru cunoaşterea mai bună a rânduielii monahale, tânărul Arsenie Boca a mers în Sfântul Munte al Athosului să se pregătească duhovniceşte.

Deşi a stat doar trei luni, această călătorie a fost una providenţială. La reîntoarcerea în ţară, va aduce cu sine câteva copii ale unor manuscrise ale Filocaliei pentru fostul său profesor de la Sibiu, Dumitru Stăniloae, cu care se consulta pe linia isihasmului athonit. Părintele profesor le va traduce, ajutat de părintele Arsenie. Deşi părintele Serafim Popescu de la Sâmbăta, spunea că „părintele Stăniloae, prin traducerea Filocaliei, a adus cerul ortodox pe pământul românesc“, nu trebuie uitat faptul că şi părintele Arsenie Boca a avut un rol deosebit de important.

Remarcăm o serie de contribuţii personale în realizarea acestei colecţii de cărţi duhovniceşti, adunate sub titlul de Filocalia, ce se tâlcuieşte „iubirea de frumos“: binevoieşte să scrie după dictarea părintelui Stăniloae cea mai mare parte din traducere, realizează coperta şi, mai mult, va alimenta în mod considerabil curajul acestuia de a realiza lucrarea, prin stăruinţa sa necontenită. Pe bună dreptate, părintele Stăniloae îi recunoaşte meritele şi îl numeşte „ctitor de frunte al Filocaliei româneşti“.

„Zugravul de suflete”

Călugăria tânărului diacon celib Zian Boca era un fapt aşteptat. Aşa cum consacră şi „Revista Teologică“, editată la Sibiu, în data de 3 mai 1940 s-a săvârşit impresionanta slujbă a tunderii în monahism a unuia dintre „luminaţii absolvenţi ai Academiei Andreiene“, a tânărului ierodiacon Arsenie Boca. Caracter integru şi monah de înaltă ţinută duhovnicească, în Vinerea Izvorului Tămăduirii din 1942, părintele Arsenie a fost hirotonit preot. De acum sunt mult mai evidente înzestrarea spirituală şi trimiterea sa spre a împlini un rost al lui Dumnezeu între oameni. Pe parcursul anilor cât a fost duhovnic la Sâmbăta sau la Prislop, va reuşi să descopere fiilor săi duhovniceşti voia lui Dumnezeu, sădindu-le în minte în primul rând conştiinţa luptei împotriva păcatului, prin trezirea gândului la prezenţa vie a lui Hristos, Cel ce este „sensul vieţii şi al istoriei, reazemul ei în ispitele şi furtunile timpului“.

„Zugravul de suflete“ Arsenie, aşa cum îl numea Nichifor Crainic, este conştient de misiunea sa de a întoarce mintea oamenilor de la umblarea în pustie şi de a o face scaun al lui Hristos-Dumnezeu: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu – transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă, toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi“.

Trimis de Securitate la Canal

La scurt timp după instaurarea regimului comunist, ce încerca să stingă flacăra credinţei din sufletele oamenilor şi să îi depărteze de altarele lui Hristos, părintele Arsenie intră în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948, pentru că i-ar fi ajutat pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Atât pentru aceste bănuieli, cât şi datorită notorietăţii sale în creştere printre credincioşii creştini, este anchetat de Securitate. Luând atitudine în faţa comunismului, părintele Arsenie a fost alungat de la Sâmbăta, condamnat la închisoare şi trimis la Canal, fiind pentru toţi un exemplu de demnitate şi un sprijin pentru fraţii săi de suferinţă.

Strămutat forţat de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop în anul 1948, devine acolo stareţ, iar după ce aceasta s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniştii au risipit obştea şi părintelui Arsenie Boca i-au stabilit domiciliu forţat la Bucureşti. Aici este angajat la Biserica „Sfântul Elefterie“ ca pictor secund, iar în 1961 a fost angajat la atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor.

Pictorul de la Biserica Drăgănescu

După ce iese la pensie, în anul 1968, începe pictura bisericii din Dragănescu, la care a lucrat vreme de 15 ani.

„E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Măntuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura sfinţiei tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.“ Sunt cuvintele lui Nichifor Crainic, fascinat de pictura transfigurată de la Drăgănescu. Ea nu este una obişnuită, părintele Arsenie nelimitându-se strict la canoanele iconografice clasice. Deşi i s-a interzis să predice, acum o făcea într-un alt chip – cu ajutorul penelului şi al culorilor. Pictura de la Drăgănescu ne prezintă, pe lângă altele, momente din viaţa şi patimile Cuviosului Ştefan cel Nou, de pe vremea împăratului iconoclast Constantin Copronimul, sfânt care a primit mucenicia în ziua de 28 noiembrie. Astfel se accentuează latura profetică a personalităţii părintelui Arsenie, remarcând asemănările dintre cele două vieţi, a Cuviosului Ştefan cel Nou şi a sa, amândoi săvârşindu-se din viaţă în aceeaşi zi.

La nici un an de la finalizarea picturii bisericii de la Drăgănescu, părintele Arsenie Boca va trece la Domnul la Mănăstirea Sinaia, locul unde unde obişnuia să se retragă tot mai des. Prohodit de o mulţime impresionată de credincioşi, părintele Arsenie a fost înmormântat aşa cum şi-a dorit, în cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie.

Părintele Arsenie dă mărturie prin trăirea sa duhovnicească, prin nestrămutata iubire pentru Hristos de însemnătatea misiunii cu care a fost încredinţat. Pe lângă preotul şi slujitorul sfântului altar, în persoana lui putem zări şi un adevărat mărturisitor al Evangheliei, un profet al neamului şi un luptător pentru apărarea dreptei credinţei. Ca şi dreptul din vechiul Testament, deşi prigonit şi întemniţat, părintele ne cheamă pe toţi cei din neamul „creştinesc şi iubitor de Dumnezeu“ să gustăm din Lumina lui Hristos.

„Dacă tu nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă”

„De obicei, oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine să vii, de bună voie, la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, Preamilostivul, ne îmbie cu iubire, încă din dimineaţa vieţii, la Taina Sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de îmblătiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi, de bună voie, şi ne mărturisim greşelile.

Mare este Taina Pocăinţei, nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace împace cu Sine. În Taina Spovedaniei rogi pe Dumnezeu, căruia I te mărturiseşti, de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale către tine şi chezaş al tău către Dumnezeu, să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai făcut, înşirându-le pe toate, după cum te ajută conştiinţa. Şi bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale, dar numai dacă ierţi şi tu din inimă, greşelile fraţilor tăi. Dacă tu nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfârşit, pe toţi, din toată inima.“ (Cărarea Împăraţiei, ieromonah Arsenie Boca)

Pictura părintelui Arsenie „atârnă de marginea veşniciei”

Localitatea Drăgănescu e aşezată faţă de Mihăileşti la extremitatea opusă a lacului de acumulare. Biserica, deşi mică, se zăreşte de departe între copacii care o înconjoară.

Numele comunei vine de la un boier, Fotache Ştirbei Drăgănescu, fiul vornicului Badea Ştirbei, unul din cei 15 boieri care nu au plecat din Bucureşti la Braşov în timpul Revoluţiei de la 1821, ci au rămas pe loc, deşi Tudor Vladimirescu intrase în capitala Munteniei. Pământul pe care se află construită biserica aparţinea moşiei Prisicenii de Jos, numită şi Drăgănescu, de la proprietarul care o cumpărase la mezat cu 2.500 de taleri. Ea fusese dăruită Bisericii „Sfântul Ilie“ – Rahova, ctitorie a aceloraşi boieri Dragănescu.

Lăcaşul care se vede astăzi a fost ridicat în anul 1870, după o revărsare puternică a Argeşului din 1866, care distrusese cimitirul şi biserica de lemn din apropiere. Paroh în timpul în care a fost pictată biserica de la Drăgănescu de către ieromonahul Arsenie Boca era părintele Savian Bunescu. El a slujit aici începând cu anul 1937. După anii de puşcărie s-a întors însă la biserica lui, unde şi-a continuat misiunea până în 2004.

Pictorul necunoscut de la Drăgănescu era căutat de multă lume

Părintele Arsenie a pictat mai mult de 15 ani în bisericuţa de la Drăgănescu. Părintele Savian Bunescu spunea că au existat scene biblice la care părintele Boca lucra şi noaptea. Dar cum a ajuns părintele Arsenie Boca să locuiască şi să lucreze la Drăgănescu? Stareţa de la Prislop, maica Zamfira, era sora preotesei Ligia, soţia preotului Savian. Prin intermediul lor a reuşit părintele să poposească aici. Satul nu ştia pe cine găzduieşte. Arsenie era doar pictorul trimis de la Patriarhie. Nu cunoşteau că era preot, nici călugăr.

Cât timp a rămas la Drăgănescu, pictorul bisericii locuia în casa parohială, împreună cu familia preotului. Deşi nu slujea, oamenii care îl ştiau de la Sâmbăta, mai ales ardelenii, îl căutau şi aici, la marginea Bucureştiului, îi dădeau pomelnice, îi cereau sfatul.

„Mai ştii Tatăl nostru?”

„Pe părintele Arsenie l-am cunoscut în 1986, povesteşte părintele Răzvan Petcu, actualul paroh al bisericii din localitate. Am venit la Drăgănescu mai mult adus de Daniela, cea care a devenit soţia mea, pe atunci doar colegă la Facultatea de Fizică atomică de la Măgurele. L-am văzut şi am vorbit de două ori cu sfinţia sa. Avea un har şi o putere deosebite. Era ceva cutremurător. La prima întâlnire mi-a fost teamă. Lucrările de pictură se încheiaseră. Părintele Arsenie monta un policandru în pronaos, şi când am ajuns în uşa bisericii, s-a întors către mine şi m-a întrebat: «Mai ştii Tatăl nostru?». Când eram mic mă rugam foarte mult. Dar când am ajuns la liceu m-am răcit şi am ajuns să nu mai ştiu nici Tatăl nostru în întregime. Părintele a cunoscut aceasta şi m-a întrebat uşor mustrător, pentru a mă face conştient de starea în care mă aflam. Apoi am mai avut o discuţie cu el.

Nu impunea prin calităţile sale omeneşti. Simţeai la el ceva în plus. Nu puteai să îl priveşti în ochi. Aveai senzaţia reală că te cunoaşte foarte bine. Că îţi ştie şi părţile tale nevăzute. Poate de aici şi frica ce te cuprindea în apropierea lui. Nu folosea cuvinte dure, lipsea de la el o autoritate fabricată. Era firesc, spontan şi nepământesc.“

Frescele de la Drăgănescu sunt o cateheză desfăşurată pe pereţii bisericii

Legat de pictura de la Drăgănescu s-au făcut mai multe aprecieri. Stilul părintelui Arsenie este unul inedit, personal. Ce uimeşte este modul unic în care surprinde evenimentele cele mai importante din istoria Noului Testament. Te mai surprinde lumina care te pătrunde la vederea acestei picturi. Privind-o, eşti învăluit de pace. Nichifor Crainic spunea despre registrul iconografic de la Drăgănescu că „atârnă de marginea veşniciei.“ Profesorul de teologie care gustase din plin teroarea puşcăriilor comuniste a venit aici după 1970 şi a fost impresionat de ceea ce a văzut. Pictura este foarte duhovnicească, pedagogică. Este o cateheză care se întinde pe pereţii bisericii.

Pictura este una profund dogmatică şi biblică. Atunci când părintele Savian, după evenimentele din 1989 catehiza enoriaşii, le punea de multe ori întrebări la care nu întotdeauna cei aflaţi în faţa lui erau capabili să răspundă. Atunci el le spunea: „Priviţi pereţii bisericii şi vedeţi Scriptura. Părintele Arsenie «a scris» pictând toate momentele importante din viaţa Mântuitorului.“

Fiecare registru iconografic are ca explicaţie unul sau mai multe versete din Scriptură.

Apocalipsa, în spatele Învierii lui Hristos

O scenă impresionantă este cea reprezentată pe peretele de miazănoapte al naosului, Învierea Mântuitorului din mormânt. Hristos are un trup transfigurat, diafan, care trece prin piatra dreptunghiulară a mormântului, figurată în plan orizontal. Privind-o, descoperi puterea Domnului înviat, pentru care materia nu mai înseamnă graniţă de netrecut. Mandorla este una de culoare deschisă, ea merge de la roşu spre galben, iar Mântuitorul este înfăţişat în alb. Este singura frescă în care Iisus este figurat cu părul de culoare deschisă.

Scena Învierii are în fundal, de o parte şi de alta a lui Hristos, lumea în flăcări. Asocierea ridicării din morţi cu Apocalipsa, cu a doua venire a Domnului pe pământ este una profund teologică. Soarele întunecat, norii de praf şi de fum, blocurile zgârie-nori cuprinse de văpaia de foc sunt schiţate în roşu aprins şi portocaliu de zugravul inspirat. Care ar putea fi mesajul acestei reprezentări? De ce Apocalipsa în spatele Învierii? Părintele Răzvan Petcu ne explică: „Lumea care nu crede în înviere va arde. Învierea este temeiul Judecăţii de Apoi“.

Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului

O altă frescă inedită pe care nu o poţi regăsi în altă biserică din România se află pe peretele de nord al pronaosului, aproape de intrare. Sunt pictate stând alături Sfânta Sofia din Constantinopol, ctitoria împăratului bizantin Justinian şi Basilica „San Pietro“ din Roma. Prima este înfăţişată în prim-plan, pe un fond deschis, cea de a două, puţin în spate, este figurată cu o nuanţă de gri. Interesant este că ambele biserici se află sub acelaşi arc de lumină şi har. Sub această imagine este citatul Sfântului Ciprian al Cartaginei: Extra ecclesia nulla salus! (În afara Bisericii nu există mântuire!). Părintele Arsenie spunea adesea că nu trebuie să ne certăm cu celelalte confesiuni, ci să încercăm să trăim autentic învăţătura pe care Biserica noastră o propovăduieşte.

(Augustin Păunoiu – Ziarul Lumina)

Părintele Arsenie – „Când avea ceva de spus, era de neoprit”

„Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem.”

Cand stai langa parintele Pantelimon, simti nevoia sa vorbesti in soapta, sa nu-l tulburi cu nimic. Nu e nici aspru, nici bland. E doar ascetic, mereu refugiat in sine insusi, cu gandurile si rugaciunea lui neintrerupta. A suferit mult, cat pentru mai multe vieti, dar de pe fata lui osoasa si prelunga au disparut toate – si palmuirile, si loviturile de ranga, si lacrimile umilintei, pe care nu inceteaza nici o clipa a le numi „bucurii”.

Bucuriile pocaintei si ale rabdarii. Acum, pe albul sidefiu al obrazului citesti numai iertare si un suras tainic, de om impacat cu Dumnezeu, cu toata lumea. Ca sa-l cunosti mai bine pe batranul duhovnic de la Ghighiu, trebuie sa-i vezi incaperea unde locuieste. O chilie pe masura sufletului sau – simpla, taraneasca si severa, cu o candela vesnic aprinsa intr-un colt, cateva icoane pe perete si undeva, la capataiul patului, poza marelui monah Arsenie Boca, inalt si neclintit ca un munte, imbracat cu binecunoscuta sa rasa calugareasca, alba si incinsa la mijloc. Asezat pe stinghia ingusta a patului, parintele Pantelimon nu se mai satura sa-si priveasca duhovnicul. Chiar si in poza, „Sfantul din Fagaras” are ceva care fascineaza. Ii simti forta launtrica. Ii simti ascutisul neiertator al ochilor lui patrunzatori si albastri. Cuvintele nu-l pot cuprinde. Un om navalnic si drept. Cand avea ceva de spus, era de neoprit. Glasul lui era tunet si vorbele sageti. Vedea multe si nu se codea niciodata in fata adevarului. Nimic nu-i puteai ascunde.

De multe ori, nici nu deschideai gura si el iti spunea tot ce ai facut si ce o sa ti se intample. Citea in cartea vietii fiecaruia, din dorinta de a te mantui, de a te intoarce cat mai grabnic la credinta. El insusi se pregatea pentru marea intalnire cu Dumnezeu, cunoscandu-si sfarsitul si toate incercarile prin care avea sa treaca.

La manastirea Prislop, unde fusese exilat pe nedrept, a plans trei zile si trei nopti, stiind ca niciodata nu va mai ajunge la Sambata, ca va fi alungat din toate manastirile si doar la moarte va mai imbraca odajdiile preotesti.

Avea multe haruri parintele Boca si toate cate se spun despre el sunt aidoma cu adevarul. In arestul de la Brasov, i-a uscat mana unui calau, care il umpluse de sange, spunandu-i doar atat: „De acum inainte, mana asta nu o vei mai duce la gura”.

In 1989, pe cand securistii il anchetau si-l loveau cu picioarele, a prorocit ca Ceausescu nu o sa mai apuce sfarsitul anului si multi tineri vor muri, jertfiti ca niste miei. Parintele Pantelimon nu are nici cea mai mica indoiala ca Arsenie Boca era inainte-vazator. In veci nu va uita batranul parinte ziua cand l-a cautat pe cuviosul Arsenie, pe cand acesta picta la Schitul Maicilor. Avea multe sa-i spuna si sa-l intrebe, dar marele sau duhovnic a refuzat sa discute cu el. I-a intors ca niciodata spatele si i-a poruncit sa taie gatul unei sticle cu ascutisul firav al unei pile, lasandu-l apoi sa munceasca fara nici un folos. Abia intr-un tarziu, parintele Boca i-a pus mana pe cap si l-a intrerupt din munca sa prosteasca si inutila, spunandu-i cu dragoste si lacrimi in ochi: „Te grabesti? Unde te grabesti, baiete?… Eu stiu de ce te-am pus sa tai sticla. Te asteapta Securitatea la gara”. Si, intr-adevar, asa a fost. In acea zi, parintele Pantelimon era arestat si dus la sediul Securitatii din Galati.

„Daca nu pleaca din inima, nu intra in suflet nici un cuvant” Multe a invatat parintele Pantelimon de la duhovnicul sau, Arsenie Boca. „Pentru mine a fost o lumina si un stalp de nadejde. Fara indemnul si rugaciunile lui, nu as mai fi iesit viu din inchisoare.

Un calau m-a batut in sac si, cu un drug de fier, aproape mi-a scos ochiul. Am fost in moarte clinica si am scapat. Mi s-a pus capastrul pe cap (cea mai cumplita schingiuire), dar nu mi-am pierdut mintile, asa cum voiau securistii. Nici o secunda nu m-am lepadat de Cristos, chiar daca in arestul de la Galati a venit un general, care, vorbind frumos si cu multa dibacie, incerca sa ne convinga ca Arsenie Boca e un impostor si ca Dumnezeu nu exista:

„Am fost in Germania, am fost in Japonia si America. Am fost peste tot, dar nu L-am gasit pe Dumnezeu. Cum poti sa crezi in ceea ce nu e si nu se vede?”.

Detinutii aflati in celula cu mine au amutit, dar eu nu m-am lasat. Gandindu-ma la parintele Boca si repetand in soapta numele lui Cristos, mi-a venit o putere de sus si m-am trezit vorbind:

„Domnule general, degeaba ai calatorit… Dumnezeu e in om, e in dumneata, in fratele de langa tine. Nu in America trebuie sa mergi, ci la Patriarhie. Acolo ai sa vezi si ai sa pipai cu manurile tale lucrarea Sfantului Dimitrie, cel care a stat 200 de ani in apa si nu a putrezit”.

Generalul mi-a intors spatele, trantind furios usa, iar unii colegi m-au certat, spunandu-mi ca nu am strop de intelepciune, ca nimic nu ma impiedeca sa zic ca securistii si sa fac ca mine. Voiau sa tac, dar eu nu puteam. Ce fel de crestin as fi fost sa zic astazi una si maine sa fac alta? Asta m-a invatat parintele – sa predic numai adevarul si sa nu ma rusinez de cuvantul lui Dumnezeu.

(Marturia Parintelui Pantelimon – Sfântul părinte Arsenie Boca, pag. 76-78)

„Părinte iartă-mă”

„Nu poţi deveni om mare până nu te socoteşti că ai murit, până nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca ceva ce a fost, nu ca ceva ce urmează să fie.”

Ce pot sa spun e ca parintele avea forta. Cand am intrat prima oara in biserica, m-am asezat dupa cuviinta in dreapta, iar sotia mea in stanga, la oarece distanta. Dupa slujba, s-a apropiat, aratand cu degetul spre mine si apoi spre sotia mea. Din toata multimea aceea, ne-a ales doar pe noi, incat si acum ma intreb de unde stia ca suntem sot si sotie. Apoi, ne-a luat deoparte si ne-a vorbit.

Pe mine m-a certat ca nu am credinta prea multa, iar sotiei mele, careia ii scapa degetul si fusese la 5 doctori de pomana, i-a spus:

„Ma, tu esti bolnava, dar nu de doctori te faci bine. Daca vrei sa te vindeci, nu mai fa lucrul pe care l-ai facut, iar raze nici atat”.

A avut dreptate parintele. Si in momentul de fata, sotia mea isi foloseste mana fara probleme. Asa era parintele – vorbea putin si cu miez. Predica insa dumnezeieste. Nu te mai saturai ascultandu-l. Apoi a disparut, anchetat la Brasov si dus doi ani la Canal, pentru ca spovedise sase partizani din munti. Niciodata parintele nu a pomenit macar in treacat despre asta. Doar tata, care a fost si el detinut politic, mi-a zis ca a stat in celula cu parintele Arsenie si acolo un gardian il tot jignea:

„Ba popa!„.

Atunci s-a intors parintele si s-a uitat la el si gardianul a inceput sa se chinuie, tinandu-se cu mainile de burta. Intr-un tarziu, vazand ca durerea nu inceteaza, a zis:

„Parinte, iarta-ma”

… „De Dumnezeu sa fii iertat”, i-a raspuns parintele si pe loc omul si-a revenit.

(Mărturia lui Telu Oancea din sat Breaza – Fagaras –  Sfântul părinte Arsenie Boca, pag. 47)

„În fiecare noapte, la orele 12.00, se deschideau singure ușile închisorii”

Eu am avut un unchi, care in `48 era ofiter de Securitate la Brasov. Eram tanar si mergeam la Brasov unde mai ramaneam la el cate o saptamana, ca asa mai vedeam si eu lumea. Mergeam seara cu el prin oras, pe unde avea el treburi, ma mai lua si la serviciu si asa am aflat ceea ce va povestesc in continuare.

Securitatea l-a ridicat pe parintele Arsenie de la Sambata pentru ca se stia ca face minuni si vin puhoaie de oameni la el. In `44, de exemplu, a spus la slujba oamenilor sa-si aduca copiii de la Bucuresti acasa ca va veni un prapad, si la putin timp dupa aceea a fost cumplitul bombardament american. Le era groaza ca acum, in timpul comunismului, le va spune oamenilor cu aceeasi claritate care este realitatea. Si din cauza aceasta l-au luat la Securitate si l-au schingiuit mult, saracul de el. Mie mi-a spus lucrurile acestea unchiul meu. Problema era ca desi el nu se misca din fundul celulei, ci sta in genunchi si se ruga, in fiecare noapte la ora 12.00 se deschideau usile inchisorii. Celula era un loc imprejmuit, intr-o sala uriasa ca o hala. Iar in mijlocul acestei hale, statea la o masa, permanent, un subofiter de paza, care-l supraveghea fara incetare. L-au scos, l-au batut si l-au facut in fel si chip sa le spuna cum face, caci ei credeau ca are iarba fiarelor, cu care umbla aricii in bot, iar el cum a stat tot timpul in padure la Sambata, a facut rost de iarba aceea si o pune pe lacat. Dar el cum sa puie iarba pe lacat daca statea tot timpul in genunchi in fundul celulei si erau si doua randuri de usi? Intr-o noapte, au bagat doua iscoade securiste la el in celula ca sa-l vada cum face. Parintele, insa, nu a avut treaba cu ei. Ei il tot intrebau, se tot luau de el, iar el in celula tot sta in genunchi si se tot ruga. Noaptea, la ora 12.00, cand s-au deschis lacatele, pe securisti parca i-ar fi lovit fulgerul lui Dumnezeu, i-a razbit frica si au fugit de acolo. Si, de la o vreme, nimeni nu mai voia sa faca de paza, pentru ca le era frica. Pe comandant l-a luat si pe el frica si ce-a zis: eu, ca sa scap si sa-mi spal mainile, ii aduc pe toti aici sa vada si pe urma nu il mai tin.

Intr-o seara, vine unchiul meu si-mi spune ca in noaptea aceea ma ia cu el sa vedem un calugar de la Sambata, care deschide rugandu-se usile de la inchisoare. Asa ca am ajuns acolo seara, fiind si eu curios sa vad. Toata Securitatea era atunci acolo. Eu am stat pe scari, ca nu am mai avut loc sa intru, si cu totii asteptam sa vina ora 12.00 noaptea sa vedem daca-i adevarat. Si, ce sa vezi, nu asa ca s-a deschis doar un lacat, norocul meu a fost ca m-am tinut de balustrada scarilor, ca la 12.00 noaptea bara de la usa temnitei a sarit cat colo si tot amarul de lume care era jos s-a napustit inspaimantata pe scari in sus. De frica nu mai stiau ce sa faca, se calcau in picioare. Din ceasul acela, nu l-au mai tinut acolo, i-au dat drumul cu domiciliu fortat. Mie mi-a spus unele din lucrurile acestea unchiul meu. Dar am vazut cu ochii mei lacatele deschizandu-se si bara aceea sarind in laturi si securistii aceia care erau oameni in varsta, nu tineri ca mine, care aveam 18-19 ani, fugind de mancau pamantul. Multa vreme dupa aceea, cand mai mergeam cu unchiul meu pe la restaurant, prietenii lui securisti numai de asta vorbeau.

(Mărturia lui Baglazan Dumitru din Porumbacu de Sus – Sfântul părinte Arsenie Boca, pag. 45-46)

Părintele Arsenie Boca și securiștii

Părintele aşeza măsuţa din lemn pe zidul dinspre răsărit, transformând-o într-un mic altar, pe care puse tot ce avea în mica boccea luată din chilia lui de la mănăstirea Brâncoveanu. El aprinse o lumânare pe un sfeşnic de lemn, cu un chibrit din singura cutie luată cu el în boccea. Alături puse crucea sfinţită, cât şi Sfânta Evanghelie.

Aşezat în genunchi pe lespedea rece, Părintele trecu imediat în lumea marei spiritualităţi divine, mulţumindu-I Domnului Atotputernic pentru revărsarea harului Sau, peste omenească să existenţă.

După un timp, veni în inspecţie ofiţerul de serviciu, însoţit de gardianul de pe secţia respectivă, ridicând capacul vizetei de la celula Părintelui Arsenie şi văzându-l cum se ruga. Când deschiseră uşa celulei, imediat după vizionarea prin vizetă, văzură cu stupoare şi groază, ca aceasta era complet goală.

Cu cât priveau mai mult celula goală, cu atât întreaga lor fiinţă se tulbură. Gardianul, care provenea din mediul ţărănesc din zonă, avea binele şi mila înăscute în fiinţa sa. El fusese tulburat că trebuia să ţie închis un preot, care era un sfânt, care se ruga tot timpul în genunchi Domnului Atotputernic.

Ochii celor doi se măreau în orbite, în timp ce sângele adunat în capul lor, le transforma figura într-un cuptor în flăcări, aproape de a ţâşni prin piele. Atât ofiţerul, cât şi gardianul îşi scuturau întregul corp, să se poată trezi din cel mai mare coşmar trăit de ei vreodată. Cu cât se uitau mai atent în celulă, cu atât aceasta apărea complet goală. Deja prin minţile celor doi se depanau scenariile cele mai sumbre, de arestare şi de anchetă prin tortură, pentru dezvăluirea întregii operaţii de facilitare a evadării unui deţinut, aflat în timpul anchetei.

Nevenindu-le să creadă acea realitate, amândoi se proptiră în uşă pentru a o închide cu cheia, după care, plini de emoţie, cu mâinile tremurând, au dat la o parte capacul vizetei, uitându-se fiecare pe rând, din ce în ce mai derutaţi, având fiecare din ei senzaţia că şi-au pierdut minţile. Revenindu-şi treptat din acel şoc groaznic, au început să se uite pe rând, prin vizeta, nevenindu-le să creadă că deţinutul lor, părintele Arsenie Boca, stătea nemişcat în genunchi, lipit de măsuţa pe care era aprinsă lumânarea şi având alături Sfânta Evanghelie.

Starea lor psihică şi nervoasă se înrăutăţea, pe măsură repetării deschiderii celulei, neaflând pe nimeni înăuntru şi cea de privire pe vizeta, în care Părintele Arsenie era înăuntru în carne şi oase. Ofiţerul cu faţa congestionată, dându-şi seama că se afla în pragul demenţei, ordona gardianului să vie cu el, îndreptându-se ca hipnotizat spre biroul comandantului său, aflat în apropierea porţii de intrare în cetate. Între timp, un alt securist, alarmat de turbulenţa creată în legătură cu celula părintelui Arsenie, dădu telefon comandantului securităţii din Făgăraş, să vie de urgenţă acolo.

Întreaga formaţie de securişti se îndreptă spre celula în care era încarcerat Părintele, fiind siguri că atât ofiţerul de serviciu cât şi gardianul, delirează din motive pe care erau siguri că le vor afla imediat. În drumul spre celulă, securistul şef îl apostrofă pe ofiţerul de serviciu, acuzându-l de incompetenţă şi de labilitate psihică, cât şi de faptul că este sub influenţa unui misticism retrograd. Ajuns în faţa celulei cu probleme, şeful securităţii se apropie de uşă şi, dând la o parte clapeta vizetei, îl văzu pe Părintele Arsenie.

Cu fața radiind de victorie, el se adresă dispreţuitor atât gardianului, cât în special ofiţerului de serviciu, anunţându-i că viitorul lor va fi mai mult decât sumbru, ei fiind implicaţi într-o acţiune de derutare şi de inducere în eroare a comandamentului securităţii, urmând să se stabilească în slujba cărui serviciu străin se află.

Venirea zgomotoasă şi plină de orgoliu a conducerii securităţii dădu loc la un spectacol unic. Întreaga superioritate şi siguranţa de sine a proaspătului comandant de securitate se dezumflă ca balonul înţepat de ceva ascuţit, când ofiţerul de serviciu, cu faţa crispată de iritare, smulse cheia celulei din mâna gardianului, deschizând brusc uşa. În faţa tuturor apărea celula goală, aşa cum raportase ofiţerul de serviciu, care-i strigă ieşit din fire, să-i spuie cărui serviciu străin aparţine acel comandant. Comandantul zonei de securitate Braşov, având gradul de colonel, se deplasă a doua zi la Făgăraş, unde se declanşase un mare scandal, în cadrul cadrelor de acolo. Cazul respectiv ajunsese şi la organele superioare de partid care coordonau întreaga zonă. Ei veniră special să vadă “ce elucubraţii pot scoate nişte cadre de partid, insuficient pregătite şi influenţate de curente mistice retrograde”.

O comisie compusă din medicul şef al municipiului Braşov, şeful regionalei de partid, cât şi a celei de securitate, fu întrunită în plen pentru a rezolva manifestările retrograde recente. Cercetările întreprinse de aceştia au decurs la fel ca cele anterioare, văzându-l pe părintele Arsenie prin vizetă şi dispărând atunci când se descuia uşa celulei. Atunci s-a produs unul din puţinele cazuri de mare compromis şi de păstrare sub totală tăcere a unui fenomen pe care atotştiutorul partid marxist-leninist nu l-a putut explica.

De comun acord, într-un context de păstrare totală a secretului, s-a ajuns la o hotărâre unică, de punere în liberate a călugărului preot Arsenie Boca. Această decizie era singura care putea rezolva acel inexplicabil eveniment.

(Dan Lucinescu – Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre, editura Siaj, 2009, pag. 53-55)

via Fericiti cei Prigoniti