Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Alexandru Ispas

82 de ani de la jertfa eroilor Ion Moța și Vasile Marin

ION MOȚA și VASILE MARIN – Eroii martiri ai Mișcării Legionare! 82 de ani de la jertfa lor mucenicească. 

La 29 de ani de la caderea comunismului, istoria adevarata a neamului nostru ne este in continuare ascunsa. Mass-media instrainata otraveste zilnic tineretul roman promovand mediocritatea si non-valorile, in timp ce adevaratele modele de viata, eroii martiri ai acestui neam, sunt date uitarii.

Ionel Mota si Vasile Marin au fost doi Legionari romani care in 1937 au uimit intreaga Europa prin vitejie, credinta si jertfa suprema. Aceasta este povestea lor:

In 1936, conflictul ireductibil dintre stanga bolsevica si dreapta nationalista, mocnind in intreaga Europa, erupe cu putere in Spania, unde comunistii si anarhistii, incurajati de victoria obtinuta de Frente Popular in februarie acelasi an, declanseaza un val de greve, dezordini si violente. impotriva acestor incercari de subminare a statului, generalul Francisco Franco organizeaza lovitura de stat militara la care se vor ralia toate fortele nationaliste. Urmeaza un razboi civil devastator care va dura aproape trei ani.

In Romania, politica pro-sovietica a lui Titulescu este din ce in ce mai contestata de majoritatea populatiei. Ca urmare, la 29 august 1936, acesta e constrans sa demisioneze din functia de ministru de Externe. Repulsia romanilor fata de comunism si neincrederea fata de Rusia sovietica determina opinia publica sa priveasca cu interes evenimentele ce se derulau in Spania, majoritatea situandu-se de partea fortelor nationaliste conduse de generalul Franco.Razboiul din Spania are un ecou deosebit in inima lui Ionel Mota, unul dintre intemeietorii Miscarii Legionare si numarul doi in ierarhia Miscarii. Ca fiu de preot si credincios crestin, nu putea sa nu se cutremure la aflarea atrocitatilor pe care comunistii le savarseau impotriva Bisericii Catolice in Spania: preoti ucisi si rastigniti in batjocura, calugarite violate, altare si icoane profanate, manastiri arse din temelii? Prin viziunea sa profund mistica asupra lumii, Mota intrezareste in lupta dintre nationalism si comunism infruntarea eterna dintre Bine si Rau, dintre Biserica lui Hristos si armatele rosii ale satanei.Pentru el, plecarea pe front devine mai mult decat o datorie, o dureroasa necesitate: “Se tragea cu mitraliera in obrazul lui Hristos. Se clatina asezarea crestina a lumii. Puteam noi sa stam nepasatori?” isi motiveaza el gestul intr-o scrisoare adresata parintilor. Ionel Mota cere si primeste incuviintarea conducatorului Miscarii Legionare, Corneliu Codreanu, de a pleca sa lupte in Spania.

Dar pe la mijlocul lui Noiembrie, Vasile Marin afla de initiativa lui Mota, de plecarea legionarilor in Spania.

Nu mai are astampar, vrea sa plece si el in Spania, vrea sa plece cu orice pret.Se roaga de Capitan – el care nu se rugase si nu ceruse nimanui nimic, niciodata. Insista sa fie lasat sa plece. Capitanul se codeste, nu sunt destui bani. Atunci Marin din saracia lui, din apriga, din amarnica lui saracie gaseste 5.000 de lei, se imprumuta cu cinci mii de lei, ii aduce la sediu si cere sa i se dea voie si lui sa plece. Cu ironia lui amara spune domnului General: “Vreau sa fiu al saptelea sicriu”.

De ce voia sa plece Vasile Marin? Ce il mana? Cine-l chema? Ne-a spus-o in cele cateva randuri din scrisoarea adresata sotiei sale la 23 Noiembrie 1936:

“N-am facut actul acesta din disperare sau aventura ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apasa pe umerii generatiei noastre. L-am facut cu acelasi drag ca fi cum ar fi fost vorba de tara mea “.

Iata de ce a vrut sa plece Comandantul legionar Vasile Marin. Iata ultimele lui ganduri de o simplitate, o maretie, o noblete antica. A plecat impreuna cu Mota, a dormit in acelasi pat cu el pe vapor, a stat in aceeasi camera cu el la Toledo.

Intre acesti doi oameni, atat de deosebiti ca temperament, se inchegase o legatura frateasca, o legatura care pornea de atunci, de la Jilava, de cand statusera toti trei impreuna cu Sterie Ciumetti, o legatura care avea sa-i duca imbratisati in mormant.

Multi legionari ar fi dat orice ca sa-i insoteasca in aceasta Cruciada. Insa lipsa fondurilor si previzibila impotrivire a guvernului fata de o expeditie de amploare au facut ca Legiunea sa trimita pe front o echipa alcatuita din numai sapte oameni. Sapte, insa, dintre cei mai de seama, toti comandanti legionari: Ionel Mota, Gheorghe Clime, Nicolae Totu, Vasile Marin, preotul Ion Dumitrescu Borsa, Banica Dobre si printul Alexandru Cantacuzino. In fruntea lor, generalul Gh. Cantacuzino, erou al primului razboi mondial.

Legionarii se disting prin curajul lor in lupte, castigand admiratia confratilor de arme.

In ziua de 13 ianuarie 1937, Compania 21 din Legiunea Straina (la Veintiuna) se afla cantonata la Majadahonda, la 15 kilometri de Madrid dupa o luna de zile in care n-avusese parte de odihna. Trupele republicane (guvernamentale), sprijinite de brigazile internationale (voluntari comunisti din toate tarile), isi concentreaza tancurile, artileria grea si grosul infanteriei chiar in acest punct al frontului, incercand strapungerea lui. Luptele care urmeaza sunt deosebit de grele. Alecu Cantacuzino surprinde tabloul de cosmar in amintirile sale intitulate “Pentru Hristos”:“Bubuitul devine naucitor. Vajaitul gloantelor si schijelor ne ameteste. Exploziile obuzelor ne acopera cu pamant. Tancurile au avansat pana la 500m de noi, ascunzandu-se intr-o vale. Acum inainteaza sirurile comuniste”.Ionel Mota ne striga: “- Daca suntem inconjurati, nu cade nimeni prizonier. Murim toti impreuna.” Sunt ultimele cuvinte care ni le-a spus.

Peste cateva clipe numai, explozia unui obuz, direct in transeea in care Mota si Marin preluasera controlul asupra mitralierei abandonate de servanti, si doboara la pamant curmandu-le instantaneu vietile. Asa cum tot Alecu Cantacuzino isi aminteste, ca un ultim si suprem simbol, de sub haina sfasiata a lui Mota se vad culorile drapelului romanesc, pe care il incinsese peste camasa, sperand sa poata defila cu el pe strazile Madridului eliberat.Ecoul produs in tara de vestea mortii celor doi eroi este impresionant. Dupa ce primesc onoruri militare in Germania, corpurile lor neinsufletite, purtate de un tren mortuar, intra pe teritoriul Romaniei si trec prin toate provinciile tarii, oprind in orasele mari. Mota si Marin se sacrificasera in numele poporului roman si acesta trebuia lasat sa-si cinsteasca martirii. Peste tot, multimi de oameni ii intampina, au loc emotionante slujbe religioase.

Cand convoiul funerar ajunge la 11 februarie la Bucuresti, intreaga tara cunoastea povestea lor.La ceremonia funerara, desfasurata la biserica Sf. Ilie Gorgani din Bucuresti, participa peste o suta de preoti, in frunte cu Mitropolitul Nicolae al Ardealului, saisprezece mii de legionari si mai mult de o suta de mii de romani veniti din toata tara.

Imagini pentru Mota si Marin eroii crucii

La ceremonie iau parte si reprezentantii Italiei, Germaniei, Japoniei, Spaniei nationaliste, Poloniei si Portugaliei. Jertfa celor doi “cruciati ai poporului roman” este cinstita de cele mai mari nume ale culturii romanesti interbelice, in frunte cu Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Mircea Eliade. Chiar Nicolae Iorga, desi adversar politic al Miscarii Legionare, ii omagiaza in articolul sau “Doi baieti viteji”.

de Dan Ghita

Imagine similară

Personalitățile vremii nu au rămas insensibile la moartea celor doi legionari.
Nicolae Iorga: „Luptînd pentru credința lor creștină și pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump și curat în latinitatea nebolșevizată, doi tineri Români, doi Băieți viteji, Moța și Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roșii […] Cine știe ce va ieși din cumplita furtună ce s-a abătut asupra depărtatului pămînt latin, unde se varsă sînge din toate rănile unui nobil neam! Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioșată mîndrie, că pentru aceasta au curs și cîteva picături din sîngele scump al tineretului nostru”
Simion Mehedinți: „Moța și Marin, prin jertfa lor de bună voie, au dat semnalul unificării sufletești a tuturor Românilor care se mai simt Români. Cu sîngele lor românesc ei au vrut să vindece rana înveninată a dezbinărilor din trecut. Aceasta este semnificația istorică a morții lor”.
Mircea Eliade: „Semnificația morții lor trece deasupra valorilor și eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moța și Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creștinism. O jertfă care să verifice eroismul și credința unei întregi generații”.
Nae Ionescu: „Vasile Marin a căzut sub zidurile Madridului, alături, cot la cot cu Ion Moța, în fața aceluiași dușman. Dar a căzut altfel decît Ion Moța. Nu mai bine, nu mai puțin bine, ci altfel.
Ion Moța s-a dus să moară. Coborîse adînc în el încredințarea că mîntuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a ființei lui trupești; și a plecat într-o transfigurată hotărîre: nu ca să lupte, nu ca să învingă luptînd, ci pentru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră. Dacă Moța s-ar fi întors nevătămat din război, bucuria omenească a noastră, a celor care l-am cunoscut, ar fi stat alături de îndoiala lui Moța, care se va fi gîndit că, pentru păcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricît de groaznic ar fi omenește gîndul acesta, eu sînt astăzi încredințat că pentru mîntuirea nației noastre Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moța, așa după cum, pentru mîntuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa Mielului”.

Ieromonahul Ilie Cioruţă de la Mănăstirea Cernica. Figură de pateric românesc

Acest cuvios ieromonah s-a născut în satul Vasile Alecsandri, judeţul Tulcea, dintr-o familie cu zece copii.

Rămânând orfan de părinţi, urmează Seminarul Teologic de la Constanţa, apoi se căsătoreşte, face Facultatea de Teologie la Bucureşti şi ajunge preot în judeţul Ilfov, păstorind mai multe sate. Aici face o pastoraţie misionară deosebită, cu mult zel pentru Hristos, neprimind plată pentru sfintele slujbe şi făcând multă milostenie cu cei săraci şi bolnavi.

Între anii 1962–1964, a fost închis de regimul ateu, pentru râvna cu care slujea Biserica lui Hristos.

Murindu-i soţia şi punându-şi copii în rânduială în anul 1974, după 50 de ani de pastoraţie, preotul Iorgu, după numele de botez, părăseşte lumea şi primeşte tunderea monahală în obştea Mănăstirii Cernica, de lângă Bucureşti, cu numele de Ieromonahul Ilie.

Fiind plin de râvnă pentru Hristos, în calitate de preot şi duhovnic, a săvârşit cele sfinte cu mare evlavie, cu smerenie şi totală lepădare de sine, încă 22 de ani, slăvind pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi formând numeroşi fii duhovniceşti. A fost întotdeauna un om al dreptăţii, nesuferind nedreptatea.

Permanent era înconjurat de credincioşi şi de săraci. Postea regulat câte două sau trei zile, negustând nimic de joi până sâmbătă; stătea zilnic la moaştele Sfântului Calinic, mărturisea lumea, mângâia pe toţi duhovniceşte şi izgonea duhurile rele din oameni.

Cunoscându-şi dinainte ziua sfârşitului său şi lăsând testament scris să fie înmormântat în cimitir, fără sicriu, în rândul oamenilor săraci, şi-a cerut iertare de la toţi şi a adormit cu pace la 8 ianuarie 1997, nelăsând nici un fel de avere în urma sa şi fiind plâns de numeroşii săi fii duhovniceşti.

Doamne, numără în ceata sfinţilor Tăi, pe fericitul Ieromonah Ilie cel smerit şi mult nevoitor!

Spunea de multe ori: „Când am intrat în mănăstire, îmi venea să sărut pietrele de fericire!”.

Părintele iubea foarte mult milostenia şi pe toţi care veneau la el îi îndemna la aceasta. Avea un carnet gros cu numele a mii de oameni care făcuseră milostenie la biserici şi pe aceştia i-a pomenit toată viaţa. Când ucenicii făceau milostenie, le spunea: „M-aţi întinerit, parcă am 20 de ani!”.

Pe 1 ianuarie 1997 a scris un bilet pe care l-a pus la vedere, să-l vadă toţi călugării: „Fraţilor, eu mor, veniţi să ne împăcăm”.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan – Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 731-732)

via Fericiti cei prigoniti

 

Salvaţi familia, salvaţi lumea

Transformați-vă casa într-o biserică domestică

Trebuie să ne întrebăm dacă suntem gata să facem ceea ce-au făcut în trecut taţii şi mamele care erau creștini: să ne transformăm casele în mici oaze în care credinţa va supravieţui – aşa cum au făcut creştinii în Roma, în Anglia, în Franţa – în timpul revoluţiei -, în Japonia, China, Rusia și în multe alte locuri. În orientul apropiat, astăzi, creștinii sunt deja omorâţi. Totul este însângerat acolo. Trebuie să ne pregătim.

Episcopul Athanasius Schneider, într-un interviu acordat recent, ne-a transmis câteva sugestii practice – şi voi cita câteva. Dar mai întâi să ne amintim că şi el a suferit în biserica clandestină din Uniunea Sovietică. Familia lui a fost trimisă în Gulag; a făcut prima împărtășanie în secret, pentru că altfel nu s-a putut. Astfel, acest episcop înţelege toate lucrurile despre care vorbesc – trebuie să ne pregătim pentru ceea ce el deja a făcut sub dictatura Uniunii Sovietice. Ne dă o listă ajutătoare şi voi citi câteva puncte din ea. El spune următoarele:

„Să vedeţi persecuţia ca pe un har din partea lui Dumnezeu – spre a deveni purificaţi şi mai puternici – iar nu ca pe ceva negativ.” Nu-i aşa că-i frumos? „Să vedeţi persecuţia ca pe un har al lui Dumnezeu”, spune el. „Studiaţi catehismul şi deveniţi profund înrădăcinaţi în credinţa creștină. Catehizaţi-vă copiii în fiecare zi ca și cum ar fi prima voastră datorie. Rugaţi-vă cu copiii voştri zilnic… Transformaţi-vă casa într-o biserică domestică. Ieşiţi din parohiile care împrăştie erori şi mergeţi la biserici care au o credință dreaptă – chiar dacă trebuie să parcurgeţi distanţe mai mari. Îndepărtaţi-vă copiii de şcoli dacă sunt învăţaţi lucruri nocive. Fiţi pregătiţi pentru persecuţie şi apăraţi-vă copiii.”

Acesta … ne dă sugestii practice despre cum facem față atunci când catacombele devin, din nou, reale iar nu doar figurative. Vom supravieţui prin puterea familiilor noastre şi prin credinţa lor – acesta e secretul prin care creștinii au rezistat fiecărei persecuţii timp de două mii de ani.

Într-un interviu pe care i l-am luat anul trecut în Italia Joseph Shaw a subliniat un punct interesant; a spus că motivul pentru care mulţi oameni folosesc contracepţia este că ei se simt descurajaţi, traşi în jos de societate, de secularism. Ei nu au nimic să le transmită copiilor lor. În opinia lui, acesta e principalul motiv al contracepţiei – lor nu le pasă, nu au nimic să transmită copiilor lor, nimic să le dea.

În perspectiva sa – iar eu sunt de acord cu el – doar creștinii au mulţi copii. De ce? Pentru că ei au cu adevărat ceva să le dea copiilor lor; ceva ce merită să fie transmis din generație în generație. Ei perpetuează specia umană, da, dar, de asemenea, şi credinţa; iar provocarea implicată în aceasta determină părinţii să dorească să primească atâția copii câți le va trimite Dumnezeu. Procedând astfel se obține o anumită siguranţă în ceea ce privește perpetuarea credinței, precum și în decizia de a face acest lucru.

Trebuie să fim gata să luptăm pentru asta. Dumnezeu ne cere acest lucru, de aceea ne-am născut acum: pentru a ne împlini partea şi datoria noastră ca urmaşi ai lui Hristos ce trăiesc într-o lume anti-Hristos şi anti-creştină. Amintiţi-vă ce i-a cerut Hristos propriei Sale mame de pe cruce. S-a uitat în ochii ei şi I-a cerut să rămână cu El. Şi ea a rămas. Dar ea nu era o zeiţă – ar fi putut să nu supravieţuiască durerii nemăsurate de a-şi vedea fiul murind pe cruce. Însă Hristos a glorificat durerile ei pentru că ele s-au oglindit în propriile Sale patimi.

Când ne unim suferinţele cu ale Lui împărtăşim momentul ultimei Sale agonii; când ne unim suferinţele cu cele ale mamei Lui înţelegem că trebuie să pierdem totul pentru El, să stăm – vulnerabili şi expuşi – la picioarele crucii, ținte ale batjocurilor și jignirilor de dragul Lui. Determinarea noastră ca părinţi de a fi diferiţi de lumea din jur va salva familiile şi sufletele copiilor noştri – dacă vom face ceea ce trebuie.

 

Împreună cu familiile noastre, la umbra Crucii

Dar trebuie să fim gata să stăm la umbra crucii împreună cu familiile noastre – iar acest lucru nu este deloc uşor. Nu este o sarcină uşoară. Dacă vrem să ne reuşească trebuie să începem acum; trebuie să ne întoarcem la felul în care erau rânduite lucrurile în viaţa de familie cu nu prea mult timp în urmă – lucruri de bază care nu erau atât de dificile dar pe care trebuie să le regândim. De exemplu, rugăciunea. Lista episcopului Schneider menționează acest lucru – între acelea care ne ajută să devenim o familie puternică.

Lucrurile mici, precum rugăciunea împreună, ne fac mari – şi prin aceasta mă refer la faptul că copiii voştri vă văd cum vă rugaţi. Sunt sigur că ştiţi despre ce vă vorbesc, dar, în cazul în care sunt persoane mai puțin familiare cu ideea de reconstrucţie a vieţii de familiei, vă rog să luaţi în considerare, de exemplu, și aprinderea unei candele în faţa unei icoane a Maicii Domnului așezată în centrul sufrageriei.

Transformaţi-vă sufrageriile în mici capele unde, în fiecare seară, tatăl şi mama îngenuncheaţi, se roagă împreună. Ei vor lăsa o marcă de neuitat în mintea copilului; însuși tatăl, puternicul tată care îngenunchează…, are un impact puternic. Taţii creștini au făcut asta de-a lungul a sute, a mii de ani, însă azi ne-am îndepărtat de aceste lucruri pentru că am devenit „progresivi”, „moderni” şi toate celelalte denumiri lipsite de sens – iar familiile se îndepărtează de aceste lucruri.

Pentru Dumnezeu, familiile nu mai mănâncă împreună! Nu are importanţă că sunteţi ocupat, este atât de important încât nu poate fi imposibil să faceţi un ritual din acest lucru. Sper că nimeni dintre dumneavoastră nu mănâncă vreodată la McDonald. În State toată lumea mănâncă la McDonald – apoi se grăbesc să ajungă la un oarecare meci de fotbal. Ideea de masă în familie nu mai există. Nu mai mănâncă nimeni împreună. Vă spun din nou: staţi la masă împreună, puneţi poate nişte muzică în surdină, faceţi-vă timp să puneţi întrebări copiilor voştri pentru a-şi practica aptitudinile lor sociale, aptitudinile de a petrece cu familia în timp ce vorbiţi despre lucruri importante. Nu subiecte religioase sau grele – ci doar lucruri interesante (istorie, literatură, muzică, filme). Reveniţi la acest ritual, la timpul petrecut înaintea culcării, renunţaţi la televizor, la filme sau la video; reînvățați jocurile în familie.

Însușiți-vă ideea că familia se susţine prin ea însăşi. Puteţi folosi internetul pentru a învăţa atât de multe despre marile sărbători creștine – precum Crăciunul sau Paștele – şi cum se sărbătoresc corect; dar trebuie să ne însușim ideea că familia se susţine singură. Dacă vă uitaţi din când în gând la câte un film e foarte bine – dar nu-i lăsaţi pe copiii să se uite singuri ci uitaţi-vă împreună la câte un film vechi, bine ales, care nu conține nimic ofensator sau imoral. Nu uitaţi să aveţi şi o mică conversaţie despre film după vizionarea lui!

Pentru mulţi dintre dumneavoastră afirmațiile următoare sunt clare și simpliste, dar pentru alţii, nu. Copiii au muzica lor, căştile lor iar aceste lucruri anti-sociale se întâmplă chiar în casă, chiar în micul sanctuar domestic. Copiii primesc prin muzică un mesaj complet diferit, ei sunt conectați la alte surse şi părinţii nu sunt atenţi sau chiar sunt de acord cu asta. Acest lucru trebuie să înceteze.

Nu există muzică pentru copii de doisprezece ani; familia trebuie să asculte aceeaşi muzică în casă. Copiii să nu stea la computere de capul lor – acest lucru e distrugător. Vom pierde acest război dacă nu încetează cele menționate mai sus.

Creșteți-vă copiii cu muzică bună, nu cu Miley Cyrus

Prieteni. Ar fi minunat dacă am avea la fel de mulţi prieteni ca în trecut, în anii ’50. Dar nu suntem în anii ’50 și, prin urmare, ar putea fi un pic mai greu pentru familii. Dar, din nou, situația de acum nu este fără precedent…

…Părinţii sfinţilor erau determinați să împlinească lucruri care nu-i făceau populari; însă este foarte necesar să protejați copiii – pe care îi aveți sau îi veţi avea – pentru ca societatea şi lumea de azi să nu-i tragă în jos.

Nu am timp să trec prin toate acestea aşa că mă voi îndrepta spre sfârşit. Am cinci fiice şi niciodată nu le-am zis : „Nu puteţi asculta Miley Cyrus sau Katy Perry”. Pur și simplu nu se gândesc să asculte așa ceva. Ele nu s-ar gândi niciodată la asta pentru că nu am ascultat niciodată în casă așa ceva şi pentru că au învăţat să cânte la vioară, la flaut, la pian şi se gândesc, în mod firesc, că genul acela de muzică nu e pentru ele.

Ca părinți puteţi evita o parte din aceste încercări prin înfruntarea lor cât mai devreme, prin influenţe culturale bune – astfel încât cele rele să nu aibă loc să pătrundă. Nu cred că e o știință savantă, dimpotrivă, cred că e foarte uşor de făcut şi trebuie să vorbim despre cum se poate pune în practică.

Am aici o întreagă secţiune cu materiale despre home-schooling: când există un asemenea atac asupra familiei nu este altă cale. Nu vreau să spun că toate şcolile sunt proaste, dar dacă vreţi să luptaţi împotriva culturii dominante, luptaţi împotriva a ceea ce se întâmplă în educaţie, împotriva lucrurilor care atacă familia – şi  nu există cale mai bună s-o facem decât prin școli domestice bine organizate, bine coordonate – și folosind toate materialele didactice și pedagogice pe care le avem la dispoziție.

Îmi pare rău că nu am timp să aprofundez; sunt un mare, mare susținător al home-schoolingului atunci când este posibil şi când există resursele necesare pentru a fi corect făcut. Dacă nu puteţi nu ar trebui să vă încumetați la așa ceva, dar dacă puteţi, este o cale puternică de a ţine familia împreună și de a rezista împotriva „culturii morţii” din prima zi a şcolii şi pe tot parcursul ei până la liceu. Nu pot sublinia îndeajuns cât de mult recomand home-scholingul.

Sper că cuvântarea mea nu a fost una sumbră și pesimistă – nu sunt defel tipul de persoană pesimistă, viaţa e minunată! Am şapte copiii care sunt cel mai minunat lucru din viaţa mea; am un băieţel de cinci ani, el este cel mai mic, şi eu deja sufăr de sindromul „cuibului gol”. Sunt îngrozit că va creşte, că într-o zi va pleca; acum este atâta bucurie în casa noastră.

Dacă vă veți face căminele cu adevărat creștine veți descoperi că acest lucru ascunde multe minunate răsplăți și daruri – toți cei care aveți copii și deja îi creșteți astfel știți aceste lucruri…

…Trebuie să prezentăm această contrarevoluţie creștină într-un mod care să angajeze tinerii, să-i determine să fie parte din ea…

Trebuie să stăm drepți şi să ne luăm angajamentul s-o facem. Faceţi home-schooling cu copiii voştri dacă aveţi oportunitatea. Nu există o cale mai bună spre a-i păstra în afara plaselor inamicului. Faceţi pelerinaje, jucaţi-că, rugaţi-vă în fiecare seară… Trebuie să avem tocmai acea atitudine, aici și acum, pentru a restaura viaţa de familie creștină.

Fraţi şi surori în Hristos, familia e cea care contează. Familia se află sub atacul forţelor iadului în societatea noastră, familia e cea care trebuie să supravieţuiască pentru că familia creştină este speranţa întregii lumi având ca model Sfânta familie a lui Iisus, Fecioara Maria şi Iosif, familie modelată de Sfânta Treime – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – şi care odihnește în braţele Sfintei mame, Biserica.

Dacă ne dedicăm toate eforturile pentru a restaura familia, pentru a o apăra şi a trăi viaţa de familie creștină, la sfârşit – când vom sta în faţa Tatălui cel atotputernic, Judecătorul tuturor – vom putea spune că ne-am făcut datoria în faţa lui Dumnezeu, în faţa semenilor noştri. Iar porţile iadului nu vor birui. Mântuitorul Hristos ne-a promis că va fi cu noi, totdeauna, până la sfârşitul lumii; să-i promitem azi că și dacă lumea ar sta împotriva Lui de acum până în veac, familiile noastre vor sta cu El până la sfârșitul lumii.

 

sursa: Cultura Vieţii

Mircea Vulcănescu în conștiința contemporanilor săi

Mircea Vulcănescu, martir pentru Hristos în perioada regimului comunist

Mircea Vulcănescu s-a născut în familia inspectorului financiar Mihail Vulcănescu şi al Măriei, născută Tonescu. A urmat cursurile secundare la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti (1914-1916) pentru ca, în timpul refugiului în Moldova, din primul Război Mondial, să-şi continue pregătirea la liceul refugiaților de pe lângă Liceul Național (1916-1917) şi la Gimnaziul „Ştefan cel Mare” din Iaşi.

Tot în acest timp, a activat în formațiunile de cercetaşi la cenzura militară a Poştei centrale din Bucureşti, telefonist la Spitalul Epitropiei „Sfântul Spiridon” din Iaşi şi chiar şeful detaşamentului de cercetaşi din cadrul Spitalului Brâncovenesc, mutat în locul Spitalului „Veniamin Costache” din Iaşi. În vara lui 1918, tânărul Vulcănescu şi-a dat capacitatea la gimnaziul din Tecuci, a urmat liceul real la Galați, apoi liceele „Gheorghe Lazăr”, „Matei Basarab” şi „Mihai Viteazul” din Bucureşti, unde, în toamna anului 1921, a susținut bacalaureatul.

Pe lângă pregătirea şcolară, Vulcănescu a luat lecții de Limba rusă, franceză şi germană sau de Istoria filosofiei, a făcut încercări literare (traduceri, schițe, dramatizări, poeme) şi a audiat cursurile profesorului Nicolae Iorga. A fost chiar premiant, în două rânduri, al Societății „Tinerimea română”.

După votarea Unirii Transilvaniei cu Regatul Român, la 1 decembrie 1918 şi prezentarea actului Unirii la Regele Ferdinand, la 29 decembrie, Mircea Vulcănescu, la numai 15 ani, se număra printre oratorii care țineau discursuri de manifestare a bucuriei în București, la statuile lui Mihai Viteazul şi Gheorghe Lazăr, din Piața Universității.

În toamna anului 1921, Mircea Vulcănescu se înscrie la două facultăți din Bucureşti: Facultatea de Litere şi Filosofie și la Facultatea de Drept. În 1925, avea să-şi susțină licența în Drept şi în Filozofie, la disciplina Sociologie, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gusti, cu tema „Individ şi societate în sociologia contemporană”.

Pe durata studiilor universitare, Mircea Vulcănescu se apropie de cercurile studențimii naționaliste, evidențiindu-se printre întemeietorii şi liderii spirituali ai Asociației Studenților Creştini Români, fiind totodată unul dintre colaboratorii activi ai Buletinului ASCR.

Opțiunile sale erau influențate mai ales de profesorii care i-au dat, în mod deosebit, direcțiile pentru activitatea sa ştiințifică ulterioară, şi anume: Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan şi Nae Ionescu. De altfel, Vulcănescu participase la campaniile sociologice organizate de profesorul Guști, pentru ca, din octombrie 1929, să-i devină chiar asistent la catedra de Sociologie, Etică şi Politică.

În cercul de discipoli ai lui Nae Ionescu, Vulcănescu intră în contact cu Mircea Eliade, Constantin Noica şi Emil Cioran. Alături de Eliade, Vulcănescu a rămas un permanent admirator al lui Nae Ionescu, care îl va influența mult în formarea sa spirituală.

În toamna lui 1925, Vulcănescu pleacă la Paris, pentru studii de doctorat în Ştiințe economice şi politice, unde obține diploma în anul 1927. Aici, pentru a-şi diminua greutățile materiale, lucrează în cadrul contenciosului societății franceze de asigurări „L’Abeille”. Totodată, are preocupări de Teologie, frecventează cercurile ortodoxe din capitala franceză, unde a fost secretar al Federației franceze a Asociațiilor Creştine Studențeşti, pentru studenții străini. A frecventat cercul lui Jacques Maritain, a conferențiat la Cercul interconfesional de studii religioase şi la Cercul de studii religioase şi sociale al studențimii române, alături de Nicolae Berdiaev sau Leon Zander.

Întors în țară, Vulcănescu a colaborat la „Cuvântul”, unde a scris până în 1933. Timp de un an de zile, este „asistent onorific” al lui Dimitrie Gusti, apoi profesor de Economie politică şi Științe juridice la Şcoala de Asistență Socială, până în 1935. A publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică, a participat la campaniile monografice ale lui Dimitrie Gusti, a conferențiat în diferite ocazii şi la emisiunea „Universitatea radio” de la Radiodifuziunea Română.

În octombrie 1932, şi-a început activitatea la Asociația de Arte, Litere şi Filozofie „Criterion”, cu obiectivul declarat de a prezenta curentele ideologice ale vremii, într-o formă cât mai puțin părtinitoare. Vulcănescu s-a angrenat şi el în conferințele organizate de această asociație, susținând teme precum: „Lenin şi leninismul”, „Filosofia lui Freud”, „Andre Gide – călăuză a vieții interioare”, „Istorismul prin resemnare, în spiritualitatea tinerei generații”. Prin activitatea sa, a intrat în colegiul de redacție al revistei „Criterion”, alături de Ion Cantacuzino, Petru Comamescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell1.

Preocupările sale asupra problemelor de religie izvorau şi dintr-o credință puternică, manifestată în scrierile sale. Potrivit lui Ştefan J. Fay, Mircea Vulcănescu era un fidel creştin, spunând despre el: „Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă – cum o spune şi cuvântul – era religia ortodoxă. Dar la aceasta se adăuga o nuanță în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noțiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelație indestructibilă. Poporul român nu putea fi citit în afara acestei strânse corelații. Poporul român nu ar fi putut dăinui, cu obiceiurile, limba, spiritul şi hotarele sale fireşti fără casa Bisericii Ortodoxe Române, cu ceea ce cuprindea ea, de la miturile ancestrale, precreştine, la Cristos, Apostoli, Sfinții martiri şi înțelepții Bisericii.

Prin capacitatea sa sofianică, Mircea Vulcănescu realiza o desăvârşită armonie între credința în ordinea ideală şi raționamentele sale asupra ordinii (sau dezordinii). «Fără religie şi istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare şi cenuşă», a spus el într-o conferință”2.

Între februarie-iunie 1935, Vulcănescu a mai colaborat la „Prezentul”, dar şi la „Viața universitară”, „Realitatea ilustrată”, „Ultima oră”, „Pan”, „Azi”, „Convorbiri literare”, „Gând românesc”, „Ideea Românească”, „Excelsior”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Sociologie românească”, „Limba română”, „Ideea creştină”, „Dacia”, „Axa”, „Tiparnița literară”, „Industrie şi comerț”, „Le Moment” (Bucureşti), „Annales sociologiques” (Paris), de multe ori sub pseudonim.

În acelaşi timp, Vulcănescu a ocupat funcții în aparatul de stat, la început ca referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanțe (din 3 mai 1929), unde a lucrat sub îndrumarea lui Virgil Madgearu, apoi ca director al Vămilor Statului, din 1935 până în 1937, când a fost demis pentru descoperirea unei contrabande cu băuturi şi țigări, făcute de un fost ministru al Comunicațiilor. La vremea aceea, Serviciile Secrete Române nu ezitau să noteze atmosfera creată în această situație, spunându-se că Vulcănescu este „un om excelent de manierat, de o corectitudine absolut exemplară şi de o putere de muncă remarcabilă”3. Mai târziu, a fost numit director al Datoriei Publice, în cadrul aceluiaşi minister, până în 1940; din noiembrie 1940, a condus Casa Autonomă de Finanțare şi Amortizare, iar apoi a devenit preşedintele Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale.

În timpul regimului de autoritate al regelui Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu îşi exprima tot mai mult poziția față de climatul politic nou instalat. În timpul referendumului, din februarie 1938, pentru votarea în mod deschis şi obligatoriu a noii Constituții, Mircea Vulcănescu avea să se afle printre cei 277 cetățeni din Bucureşti care s-au pronunțat împotrivă. În perioada august-septembrie 1940, Mircea Vulcănescu a făcut parte din Comisia mixtă româno-bulgară în problema Cadrilaterului. Meritul lui Vulcănescu, în această chestiune, este legat de acordul financiar din anexa D a Tratatului, semnat la 7 septembrie 19404.

În noul context politic intern, creat de marile puteri, Vulcănescu s-a înscris în rândul celor care au protestat împotriva răpirii Ardealului de Nord-vest, alături de alte personalități ale vremii, precum mitropoliții Nicolae Bălan, Alexandru Nicolescu sau omul politic Iuliu Maniu. În acest sens, a ținut şi o conferință la Radio România, cu tema: „Gânduri pentru jalea şi nădejdea ceasului de acum. Cuvinte pentru fratele rămas departe”, publicat în anul 1941, în revista „Dacia”.

După evenimentele din ianuarie 1941, la recomandarea lui Gheorghe Cretzianu, Mircea Vulcănescu ocupă postul de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, sub miniştrii: generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru D. Neagu şi Gheron Netta5.

După arestarea lui Ion Antonescu, la 23 august 1944, şi demiterea guvernului său, Vulcănescu revine pe postul de director la Datoria Publică, pe care îl deținuse în perioada carlistă, şi unde avea să rămână până în august 1946.

În contextul judecării „criminalilor de război”, în martie 1945, Mircea Vulcănescu era citat de Tribunalul Poporului, pentru a fi epurat din aparatul de stat. Aceasta se va întâmpla abia în august 1946, când autoritățile statului, pentru încă o dată, s-au folosit de experiența lui Vulcănescu, de data aceasta pentru a perfecta lucrările în vederea încheierii tratatului de pace de la Paris6.

Prima dată a fost reținut în perioada 18 mai-28 mai 19467, pentru ca la 30 august 1946, Mircea Vulcănescu să fie arestat, în vederea trimiterii în justiție, pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru „crime de război”, „de subjugare a economiei naționale Germaniei naziste, în interese de război”8.

Procesul s-a desfăşurat în perioada decembrie 1946-ianuarie 1947, la Curtea Criminală, secția a VIII-a, Bucureşti, Vulcănescu fiind judecat alături de foşti subsecretari de stat antonescieni, precum Nicolae Stoenescu, Alexandru Marcu, Ovidiu Vlădescu, Petru Strihan, Gheorghe Jienescu sau Nicolae Şova, în număr de 15.

La 7 decembrie, Vulcănescu a propus ca martori pe Eugen Bălban, consilier la înalta Curte de Conturi; George Pascu, avocat; Octavian Neamțu, director la Fundațiile Regale; Ion Diamandescu, director general al Oficiului de Studii din Ministerul Finanțelor Publice; Vasile Voiculescu, poet, medic; generalul Constantin Pantazi, dr. Nicolae Tomescu şi profesorul Vasile Băncilă9.

La proces, a avut parte de depoziții ale martorilor apărării, care i-au reliefat adevărata personalitate. Dimitrie Gusti arăta, la 17 decembrie 1947: [Vulcănescu, n.n.] „a fost asistentul meu şi unul dintre cei mai distinşi elevi ai mei”, iar a doua zi, generalul Nicolae Stonescu avea să afirme: „Ştiu că la unul din Consiliile de Miniştri, acuzatul a intervenit, propunând ca evreii să fie lăsați să-şi exercite atribuțiile meseriei, pentru ca să-şi poată câştiga existența şi să dea un randament maxim pentru nevoile statului. […] Cu această ocazie, acuzatul nu a propus ca evreii să fie trimişi la ghettouri, după cum în mod greşit s-a strecurat în stenograma Preşedinției Consiliului de miniştri”10.

Cu toate acestea, prin Sentința acestui tribunal, Mircea Vulcănescu primea 8 ani temniță grea şi confiscarea averii. A cerut recurs, care a fost judecat la 14 februarie 1947, la Secția a IIa a înaltei Curți de Casație, dar care a fost respins11.

Pe baza Legii nr. 291, din 18 august 1947, de „urmărire şi sancționare a celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității, a fost redeschis, la Curtea de Apel Bucureşti, secția a II-a, procesul celui de-al doilea lot de foşti miniştri în guvernarea Antonescu, între care se afla şi Mircea Vulcănescu. Era învinuit „că a făcut parte din guvern în timpul declarării războiului, că a colaborat în toate actele lui [ale guvernului, n.n.], că a militat pentru hitlerism, că s-a solidarizat cu toate actele guvernului şi, în consecință, şi-a asumat întreaga răspundere a tuturor actelor rezultate din această guvernare, inclusiv aceea a continuării războiului”12. Practic, erau aceleaşi acuzații, dar într-o altă încadrare juridică încât să compromită, să discrediteze o elită, pe care România încă o mai avea.

În vederea judecării procesului, la 17 noiembrie 1947, Mircea Vulcănescu era transferat de la Penitenciarul Aiud la cel din Văcăreşti, ca urmare a stării sale de slăbiciune, generată de subnutriție. La 25 septembrie, se aprobase de către MAI ca deținutul Mircea Vulcănescu „să primească o cotă suplimentară de alimente în greutate de 7 kg/lună. De asemenea, medicul acelui penitenciar va ține sub observație pe susnumitul, raportând constatările sale Direcției Penitenciarelor din Aiud. Demersul ministerului era rezultatul cererilor repetate ale Margaretei Vulcănescu, soția sa, cu privire la starea gravă de sănătate a soțului13.

Despre traiul din Penitenciarul Aiud, Mircea Vulcănescu avea să mărturisească familiei, pe o carte poştală, trimisă în anul 1947: „începutul a fost greu; ca la judecata dintâi, când te înfățişezi gol dinaintea lui Dumnezeu, între îngeri şi draci. A fost pe urmă un (alt) ceas greu. M-am temut de singurătate… Păream pierdut în fundul lumii şi purtat de o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul, ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota… Am rămas în sfârşit cu mine însumi… Am stat de vorbă cu mine despre evidență, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu… M-am simțit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”.

Pe baza acuzațiilor aduse în proces, la 15 ianuarie 1948, Mircea Vulcănescu avea să fie condamnat de Curtea de Apel Bucureşti la 8 ani temniță grea. Înaintea primirii sentinței, Vulcănescu a susținut memorabilul „Ultimul cuvânt”, în care, pe parcursul mai multor pagini, a demontat punct cu punct acuzațiile care i s-au adus, disculpându-se exemplar, ca un autentic avocat. La 7 august 1948, avea să-i fie respins recursul pe care îl solicitase14.

După condamnarea definitivă, la 3 noiembrie 1948, Mircea Vulcănescu avea să fie trimis în Penitenciarul din Aiud, de unde avea să fie transferat în mai multe rânduri la Jilava, pentru diferite anchete.

La Aiud avea să se îmbolnăvească de TBC, după cum aflăm din documentele Securității. La 10 aprilie 1951, aflăm, dintr-un raport medical al Penitenciarului Jilava, că Mircea Vulcănescu „suferă de pleurezie stângă cu stare generală rea”, pentru care se recomanda internarea în Spitalul Văcăreşti, cu aprobarea „forurilor superioare”. La 24 aprilie, Penitenciarul Jilava făcea demersurile către Direcția Penitenciarelor15.

La 26 mai 1951, într-o adresă a Securității din Bucureşti către DGSS, în care se arăta că deținutul Mircea Vulcănescu „este la dispoziția DGSS, fără a se cunoaşte motivația reținerii”, se concluziona: „Nu putem aviza transferarea sa de la Penitenciarul Jilava la Spitalul penitenciar Văcăreşti”, pentru ca, mai târziu, într-o rezoluție din 8 iunie să aflăm că cel ce „sugerase” să nu se aprobe transferarea şi internarea fusese căpitanul de Securitate Sican, din DGSS16. Astfel, Securitatea, refuzându-i internarea, îi refuza practic ajutorul medical.

La Aiud, unde a fost mutat din nou, boala i s-a agravat tot mai mult, astfel încât la 29 octombrie 1952, Mircea Vulcănescu a trecut la cele veşnice, din cauza unei „miocardite pleurezii duble TBC”, potrivit documentelor Securității17.

Mărturii despre Mircea Vulcănescu avem şi din lucrările memorialiştilor, ai celor care au supraviețuit gulagului românesc.

La Aiud, Ion Diaconescu avea să-l întâlnească pe Vulcănescu, de la care avem următoarea descriere: „Printre cei ce se dăruiau acestei munci de difuzare a cunoştințelor lor, mi s-a întipărit în minte şi în inimă figura luminoasă a lui Mircea Vulcănescu. Părea o enciclopedie ambulantă, avea cunoştințe vaste într-o multitudine de domenii şi le reda cu mult talent, însoțindu-le, în chipul cel mai atrăgător, cu tot felul de amintiri personale şi anecdote, dintre care unele mi-au rămas până azi în memorie.

[…] El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale conviețuirii noastre în temniță; chiar compusese un fel de cod de comportare al deținuților, vizând atât raporturile cu administrația, cât şi raporturile dintre noi”18.

Tot despre comportamentul lui Mircea Vulcănescu în închisoare, avem mărturia lui Ştefan J. Fay, despre iubirea de semen caracteristică martirului nostru: “Se afla printre deținuți un om, pe nume Frățescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficiențe de circulație. Din cauza acesta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa, iar durerea intra în carnea lui ca făcută de mii de cioburi de sticlă spartă. Frățescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să învețe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raționamentul invers, ca să înțeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să înveți cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le de-a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca, învățându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce şi-a confecționat andrelele sau, poate, o croşetă, nu ştiu; poate din aşchii scoase din saltea?, din pervazul unei ferestre?, din căpătâie de sârmă, de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frățescu, că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare”19.

În 1948-1949, Gheorghe Bălănescu avea să-l întâlnească pe Vulcănescu în Penitenciarul de la Jilava, apoi în cel din Aiud: „Din diferite celule de la Jilava, au fost strânşi câțiva şi izolați într-o celulă [fără paturi, cu cimentul gol, n.n.]. Îmi amintesc numele lui Mircea Vulcănescu, Alexandru Constant, Aristide Manolescu şi fostul primar al Jilavei, al cărui nume nu mi-l amintesc. Toți au fost dezbrăcați la pielea goală şi introduşi într-o celulă, fără paturi, fără tinetă. Rugăm cititorii să-şi imagineze iarna, într-o celulă dintr-o închisoare subterană, la Jilava, [oameni] în pielea goală. Fostul primar al Jilavei era bolnav de tuberculoză pulmonară. Mircea Vulcănescu nu era preocupat decât de acest bolnav şi căuta soluții, pe care nu le putea găsi, pentru a-l salva. Au sperat, câteva ore, că este o sancțiune care va dura… câteva ore. Noaptea târziu, bolnavul, sfârşit, a căzut. Mircea Vulcănescu a folosit toată forța lui morală să-l convingă pe acest bolnav, că el, Mircea Vulcănescu este sănătos şi, ca atare, se va întinde pe ciment, iar bolnavul să se aşeze deasupra lui, pentru a avea protecția trupului său cald. Insistențele lui Mircea Vulcănescu nu au fost atât de mari, deoarece bolnavul, nemaivând capacitatea morală şi fizică de a se opune, a acceptat. Mircea Vulcănescu a rămas lungit pe ciment (repet, în pielea goală) atâta timp cât bolnavul a dormit. În situația aceasta, a adormit şi Mircea Vulcănescu. Când s-au sculat, erau literalmente înghețați amândoi. Fără îndoială, ca şi ceilalți din celulă, care, totuşi, s-au mai mişcat puțin. Au apărut apoi doi plutonieri gardieni, care i-au bătut cu bastoanele de cauciuc, până la epuizare. În această bătaie, trupurile s-au mai înviorat puțin. A urmat o nouă noapte şi aşa mai departe 3 sau 4 zile consecutiv, după care toți, leşinați au fost duşi într-o celulă. În această înfiorătoare încercare, Mircea Vulcănescu a contractat tuberculoza pulmonară, care, după doi ani, l-a stins”20.

Despre perioada Aiud, acelaşi fost deținut politic avea să rememoreze: „Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deținut zdrențăros, care freca scândurile cu terebentină. Mi-au atras atenția ochii mari, sticloşi şi îndrăzneala cu care ne privea, ştiut fiind că deținuții politici, atunci când întâlneau un alt deținut sau un grup de deținuți, erau obligați să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu. Ne şopteşte: «Mergeți la muncă». În privire, i-am surprins un fel de bucurie, îmbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenuncheat pe duşumea, doar cu ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolența lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş.

[…] Mai târziu – îmi este greu să-mi amintesc anul – am stat de vorbă cu fostul secretar de la YMCA-filiala Bucureşti – Zahiernic, în brațele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele:

„Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Aflase de la alți deținuți că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voința de a avea conştiința a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă, ceea ce îi slăbea mult rezistența, îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat, în ultima fază a bolii, la infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a acelora de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând. Şi-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în brațele mele, cu ultimele cuvinte: «Spuneți-i Aninii să mă ierte!» (Este vorba de Anina Rădulescu- Pogoneanu, care a fost prima lui soție)”21.

Tot despre ultima perioadă din viața lui Mircea Vulcănescu, avem informații şi din cele preluate de părintele Zosim Oancea de la preotul Gavrilă Zob, pe când se afla în Penitenciarul Aiud: „Stătuseră mult împreună, la camera de TBC. Ajunsese ca o fantasmă şi-l obseda gândul morții. Nu al unei morți care va veni cândva, ci al unei morți iminente, legată de culcatul în pat, motiv pentru care stătea nopți întregi cu capul pe mâinile prinse de speteaza de fier a patului şi dormea aşa. Aceasta l-a slăbit şi mai mult şi i-a grăbit sfârşitul, ducând cu sine, într-un mormânt fără cruce, atâtea comori de gând şi bogăție intelectuală”22.

Alte mărturii completează tabloul morții lui Mircea Vulcănescu: “A cerut câtorva deținuți de la Aiud să-l vegheze, să nu-l lase să adoarmă. Voia să moară treaz. Era obsedat de gândul de a surprinde moartea lucid, de a privi Moartea în față, aşa cum privise drept în față toate binecuvântările şi blestemele vieții. Şi a spus atunci acele patru vorbe: «Să nu ne răzbunați»”. Astfel, martirul creştin îşi ierta persecutorii23.

Opera omului de cultură şi creştinului Mircea Vulcănescu este impresionantă, atât prin dimensiune, cât mai ales prin profunzimea filosofică, dar mai ales religioasă, unde îşi manifestă convingerea creştin-ortodoxă. De asemenea, trebuie amintite lucrările cu caracter economic, istoric şi juridic; dintre acestea amintim: Chestionar mitologic, Mănăstirea Dealu, 1938; Dimitrie Gusti şi şcoala sociologică de la Bucureşti, Bucureşti, 1937; Dimensiunea românească a existenței, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995; Logos şi eros. Creştinul în lumea modernă, Paideia, 1991; Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Bucureşti, 1992; Posibilitățile filosofiei creştine, Anastasia, 1996; Războiul pentru întregirea neamului, Cluj Napoca, 1991.

(Daniel Flonta, Adrian Nicolae Petcu – Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2007, pp. 738-747).


1. Alina Tudor, Mircea Vulcănescu (1904-1952), în „Arhivele Totalitarismului”, an IV (1996), nr. 1(10), p. 181-182; Ştefan J. Fay, Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu, ed. a II-a, Bucureşti, Humanitas, [1991], p. 10-12.

2. Ibidem, p. 95-96.

3. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 19, f. 61.

4. Ibidem, vol. 23, f. 15. Serviciile Secrete, în referatele informative despre Vulcănescu, arătau, printre altele, că acesta „s-a ocupat cu competență de problemele generației tinere, precum si de cele economice, agrare şi monetare, scriind interesante lucrări” (Ibidem).

5. Ibidem, vol. 19, f. 103-104.

6. Ibidem, vol. 23, f. 9; Alina Tudor, op. cit., p. 183.

7. Această perioadă este cunoscută, în parte, prin „Jurnalul de la Arsenal”, scris de Mircea Vulcănescu şi publicat în revista „Memoria”, nr. 5, p. 20-34.

8. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 23, f. 47.

9. Ibidem, vol. 5, f. 26

10. Ibidem, vol. 1, f. 86, 103v.

11. Alina Tudor, op. cit., p. 183.

12. Ibidem, p. 183.

13. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 23, f. 2, 32, 47.

14. Ibidem, f. 46; Alina Tudor, op. cit., p. 183.

15. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, voi. 23, f. 3, 13.

16. Ibidem, f. 5-6.

17. Ibidem, f. 24, 25, 50.

18. Ion Diaconescu, Temnița – destinul generației noastre, Nemira, 1998, p. 54.

19. Ştefan J. Fay, op. cit., p. 126.

20. Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții. Cronica rezumată din închisori, Madrid, Editura Dacia, 1981, p. 334-335.

21. Ibidem, p. 275-276. Episodul este confirmat în Ştefan J. Fay, op. cit., p. 129.

22. Zosim Oancea, închisorile unui preot ortodox, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Christiana, 2004, p. 164.

23. Ştefan J. Fay, op. cit., p. 142. De observat că acestea nu sunt ultimele cuvinte spuse de Vulcănescu înaintea morții. Prin urmare, pot fi asimilate, la fel ca cele relatate de Gabriel Bălănescu.

sursa: Fericiti cei prigoniți

 

 

Comunicatul asociațiilor patriotice românești: efectul acțiunilor împotriva Pactului pentru Migrație

Comunicat referitor la acțiunile împotriva Pactului pentru Migrație

La Adunarea Generală ONU de la New York din 19 decembrie, delegația României s-a abținut de la adoptarea Pactului Global pentru Migrație, prin care se deschid larg porțile migrației masive și continue. Poporul român nu este de acord cu aducerea imigranților în România și nu a fost informat sau consultat în niciun fel despre acest vot, care ar fi trebuit sa fie ÎMPOTRIVA Pactului.

Organizațiile noastre au prezentat argumentat toxicitatea extremă a acestui Pact. Am suplinit astfel lipsa de informații și dezbateri din partea autorităților şi a media. Implicațiile dezastruoase pe care migrația le-ar avea în România, din punct de vedere economic, social și legal au fost subiectul unei ample campanii de informare pe care am făcut-o prin memorii, comunicate, articole, interviuri, flyere etc.

Am protestat și în stradă, prin pichetarea Ministerului Afacerilor Externe (22 noiembrie) și prin trei marșuri de protest (5, 10 și 16 decembrie), participarea și implicarea românilor crescând exponențial. Determinarea oamenilor de a-și apăra dreptul constituțional la suveranitate națională și la ne-colonizare a depășit toate obstacolele, inclusiv vremea potrivnică (vedeți video atașat). Ne bucură faptul că, în urma acestor eforturi, societatea românească se trezește la realitate.

Pe 28 noiembrie președintele României a aprobat propunerea Guvernului pentru susținerea de către România a Pactului Global pentru Migrație. Ca reacție, până în momentul votului asociațiile noastre au protestat puternic împotriva aducerii de imigranți. Dacă decizia de a vota PENTRU se conturase într-un an și jumătate cât au durat negocierile internaționale, la finalul campaniei noastre de trei săptămâni, delegația României a votat cu ”abținere” în cadrul Adunării Generale ONU. Faptul că în intervalul 28 noiembrie – 19 decembrie nu au existat alte motive semnificative care să schimbe decizia inițială a autorităților române, în afară de campania noastră, este dovada unei prime victorii importante, obținută cu ajutorul lui Dumnezeu, în apărarea României.

Dar pentru că s-a votat cu ”abținere” în cadrul Adunării Generale ONU nu înseamnă că Pactul a fost respins de țara noastră! Ambiguitatea intenționată a prevederilor de drept internațional din acest Pact face să poată reapărea oricând eforturile de a transforma România într-o colonie-lagăr, saturată de musulmani și africani. Pericolul rămâne deoarece în România au fost și sunt mulți politicieni care trădează interesul național, făcându-se slugi ale ingineriilor sociale globaliste.

Pe cale de consecință, cerem Guvernului și Președinției să retragă unilateral România din acest Pact. Solicităm Ministerului Afacerilor Externe să dea un comunicat oficial prin care să clarifice toate aspectele legate de Pactul Global pentru Migrație și implicațiile acestuia în legislația românească.

Rugăm din nou mass-media să-și facă mai bine datoria și să informeze cuvenit în legătură cu toate implicațiile nocive ale acestui Pact și ale migrației în general. Televiziunile și presa trebuie să iasă din media blackout-ul în care au intrat și să înțeleagă că este vorba de o cauză națională vitală, care ne privește pe toți.

Vom continua cu consecvență lupta și acțiunile de apărare a suveranității României, pentru respectarea Constituției și pentru siguranța noastră, a tuturor. Ne facem în continuare datoria față de neam și țară, până când toți cetățenii vor vedea limpede și se vor angaja activ în contracararea mulțimii de fronturi deschise împotriva României, din care migrația face parte.

Cu Dumnezeu înainte!

Semnatari:

Frăția Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe;
Asociația Noua Dreaptă;
Asociația pentru Cultură, Educație și Valori Europene;
Asociația Bucovina Profundă;
Asociația Calea Neamului;
Asociația Gogu Puiu;
Asociația Pro Consumatori;
Asociația pentru Revigorarea Tradiției;
Asociația Scut Botoșănean;
Fundația Ion Gavrilă Ogoranu;
Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni;
Asociația pentru Toleranță în Spațiul Public;
Asociația Alianța Părinților;
Asociația Juriștilor pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților;
Grup de Atitudine și Acțiune Civică.

București, 24.12.2018

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php