Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Alexandru Ispas

Meditaţie la Duminica Ortodoxiei

În săptămâna întâia din post şi noi ne-am luptat cu puterile vrăjmaşe, ne-am curăţit sufletul şi trupul prin pocăinţă, osteneli, rugăciuni şi lacrimi şi prin împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine, ca să reînnoim în noi icoana omului duhovnicesc.

Prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, adică sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe (ortodoxia) împotriva tuturor ereziilor şi rătăcirilor care au asaltat-o vreme de opt veacuri şi îndeosebi sărbătoarea restabilirii cinstirii sfintelor icoane, care s-a făcut la ultimul sinod ecumenic, după mulţi ani de lupte sângeroase împotriva dreptei credinţe.

Biruinţa dreptei credinţe este o împlinire firească a făgă­duinţei Mântuitorului că, nici porţile iadului nu vor putea birui Sfânta Sa Biserică. Toate persecuţiile păgâne şi nedreptăţile ridicate împotriva ei de-a lungul istoriei s-au sfărâmat şi spulberat ca valurile mării de stânca cea neclintită, care este Hristos.

Pentru obştea creştină, care se nevoieşte duhovniceşte în vremea postului, biruinţa dreptei credinţe este o puternică îmbărbătare ca să nu slăbească, ci să ducă lupta cu multă dârzenie, ştiind că cu noi este Dumnezeu şi nimeni nu poate nimic împotriva noastră.

Prăznuirea însă este şi mai luminată, prin marea însemnătate pe care o are cinstirea sfintelor icoane pentru viaţa noastră cea creştinească.

După cum teologhisesc marii Părinţi ai Bisericii, Dumnezeu a luat trup omenesc, ca să facă pe om Dumnezeu, „Cu totul era între cei de jos, şi dintre cei de sus nicicum nu S-a despărţit” (Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos), dând tuturor celor ce cred în numele Lui, putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Făcându-Se văzut şi pipăit, Mântuitorul poate fi înfăţişat, în icoană, ca un Om. Dar trupul Domnului nu este trupul de păcat al omului, ci trupul sfânt şi îndumnezeit şi nestricăcios al vieţii de după învierea cea de obşte, Hristos fiind pârga învierii noastre. Or, sfinţii, prin credinţă tare, prin împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, prin nevoinţă şi răbdare s-au ridicat, încă din această viaţă, pe cât este cu putinţă, la asemănarea cu Hristos lăsându-ne spre pildă icoana luminoasă a omului îndumnezeit. Icoana pictată, tocmai acest lucru ne pune înainte. Ea ne înfăţişează deci, nu faţa cea obişnuită a omului, stricăcioasă şi muritoare, ci faţa cea slăvită şi veşnică; nu trupul cel pământesc, ci trupul cel schimbat, trupul cel nou de după înviere. Ea este înfăţişarea omului duhovnicesc, sfinţenia văzută cu ochi trupeşti. Şi fiindcă sfinţii, în viaţa lor pământească, erau plini de Duhul Sfânt, Harul Se odihneşte şi peste icoana lor, aşa cum Se odihneşte şi în sfintele lor moaşte. Astfel, icoana este o prezenţă vie a lui Dumnezeu, „Care este minunat întru Sfinţii Săi”, după făgăduinţa Sa că este cu noi în toate zilele şi pe care o simţim prin auzirea cuvântului făgăduinţei, o gustăm în Sfânta Euharistie şi o venerăm în icoană.

La Acatistul Maicii Domnului auzim: „Bucură-te raza Luminii celei neapuse; bucură-te raza zilei celei de tainăCa o rază de lumină din altă lume, icoana este o deschizătură în lumea veacului viitor, prin care vedem pe Dumnezeu cu ochi trupeşti. De aceea, când ne uităm la icoană, ochii nu se opresc la materia din care este făcută – lemnul şi culoarea – ci mintea trece dincolo de ea şi se înalţă la o cunoaştere de taină a celor nevăzute, iar cinstirea adusă icoanei trece la sfântul înfăţişat pe ea şi prin el la Dumnezeu, Izvorul sfinţeniei.

Prin aceasta, icoana are o mare însemnătate pentru mântuirea noastră. Ea este un model pentru noi, ne arată ceea ce trebuie să fim şi noi, sfinţenia pe care trebuie s-o realizăm în viaţa noastră cu ajutorul Harului Sfântului Duh. Şi nu numai model, ci şi povăţuitor duhovnicesc în viaţa creştină şi îndeosebi în viaţa cea de rugăciune, căci sfinţii din icoană, cu toate simţirile trupeşti surde şi mute faţă de lumea din afară, sunt întruchipări ale rugăciunii şi icoana însăşi este rugăciune. Apoi, harul care sălăşluieşte în icoană nu este nelucrător, el se împărtăşeşte şi credincioşilor care se închină la ele, tămăduieşte neputinţele sufleteşti şi trupeşti şi este acoperământ puternic împotriva bântuielilor vrăjmaşe.

În săptămâna întâia din post şi noi ne-am luptat cu puterile vrăjmaşe, ne-am curăţit sufletul şi trupul prin pocăinţă, osteneli, rugăciuni şi lacrimi şi prin împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine, ca să reînnoim în noi icoana omului duhovnicesc. În ce mă­sură am reuşit să facem acest lucru?

Prăznuirea sfintelor icoane ne pune în faţă modelul împlinit deja de sfinţi, ca să putem face asemănarea între ceea ce suntem şi ceea ce trebuie să fim. Văzând însă asemănarea noastră cu modelul, suntem plecaţi spre smerenie şi îmboldiţi să tindem spre el, ca să ne înmulţim ostenelile şi să ne curăţim mai cu dinadinsul în postul ce urmează şi până la sfârşitul vieţii; „să dăm sânge şi să luăm duhcum spun Sf. Părinţi, ca să ne învrednicim de viaţa cea fericită a sfinţilor.

Spre aceasta avem şi ajutoare: Harul dumnezeiesc, rugăciunile sfinţilor şi sfintele lor icoane. Prin cinstirea şi sărutarea lor cu evlavie, ne împărtăşim şi noi de harul sfântului înfăţişat în icoană şi căpătăm putere şi întărire în lupta ce trebuie dusă mai departe.

Interesul pe care îl arată aşa de mult lumea de azi pentru icoanele vechi, are un adânc înţeles. Omul are nevoie de pilde vii de sfinţenie şi ele sunt tot mai rare. Pe de altă parte, pictorii au pierdut meşteşugul adevăratelor icoane şi pictează oameni pământeşti şi nu sfinţi, nu oameni împliniţi după asemănarea lui Dumnezeu. Aceste aşa-zise icoane însă, nu potolesc setea sufletului, aşa cum o apă pictată nu potoleşte setea cea trupească.

De aici interesul pentru adevăratele icoane, icoanele vechi, rod al evlaviei şi credinţei celor ce le-au zugrăvit şi al celor ce s-au sfinţit şi înduhovnicit cu ajutorul lor.

(Protosinghel Petroniu TănaseUşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012

sursa :Doxologia

 

Cum a apărut coliva și ce legătură are ea cu prima sâmbătă din Postul Paștilor?

Biserica Ortodoxă a consacrat pentru pomenirea generală a morţilor o zi liturgică pe săptămână, şi anume sâmbăta. Prima zi de sâmbătă din Postul Mare poartă numele de „sâmbăta Sfântului Teodor Tiron” sau „sâmbăta colivelor” și este legată nu de pomenirea lui propriu-zisă, ci de o minune pe care a săvârșit-o la 50 de ani după trecerea sa la Domnul.

Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron a trăit pe vremea împăraților Maximian și Maximin. El s-a născut în Siria şi a fost ostaş al armatei romane, în legiunea Tironilor. Aceasta era formată din ostaşi tineri, care se aflau sub conducerea generalului Vringa. Numele de Tiron pe care îl poartă Sfântul Mucenic Teodor vine din limba latină, tiro însemnând recrut sauîncepător.

Conform informațiilor din Sinaxar, în toamna anului 304, legiunea pe care o conducea Sfântul Teodor a fost mutată din Siria în Amasia, capitala Pontului, oraş care se afla la 85 de kilometri de Marea Neagră. După puțin timp de la aşezarea în Amasia, legiunea a primit ordin ca toţi ostaşii să aducă jertfă zeiţei Cibela în ziua unei mari sărbători păgâne. În acea zi, Sfântului Teodor a refuzat să iasă din cort ca să aducă jertfe, precum ceilalți. Atunci, conducătorul oștii l-a întrebat de ce nu se supune, iar Sfântul Teodor și-a mărturisit credința în Dumnezeu. A rămas statornic în credinţa lui şi, de aceea, a fost ars. După trecerea sa la Domnul, a fost cinstit din ce în ce mai mult prin numeroasele minuni care au avut loc la mormântul său şi prin bisericile construite în numele lui.

Una dintre cele mai cunoscute minuni ale Sfântului Teodor Tiron este cea săvârșită la 50 de ani după trecerea sa la cele veșnice. Atunci, împăratul Iulian Apostatul (361-363), amintindu-și că în prima săptămână a Postului Mare creştinii țin post aspru, a dat ordin guvernatorului orașului Constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor. Sfântul Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370), i-a poruncit acestuia să-i anunțe pe creștini să nu cumpere nimic din piață, ci să mănânce cu toții grâu fiert cu miere (coliva de astăzi).

În amintirea acestei minuni, Biserica Ortodoxă îl sărbătorește în fiecare an pe Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron în prima sâmbătă din Postul Mare, cunoscută și sub numele de sâmbăta Sfantului Teodor sau a colivelor.

Coliva (în limba greacă, Κόλλυβα sau кољиво în sârbă) făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, simbolizează trupul celui adormit, având în vedere că hrana principală a fiecărui om, în timpul vieții, este grâul sau pâinea. Părintele Ene Braniște arată că ea este, în egală măsură, o expresie materială a credinţei noastre în Înviere, fiind preparată din boabe de grâu pe care Însuși Mântuitorul le-a oferit ca exemple atunci cand vorbea despre învierea trupurilor„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Mierea sau zahărul, alături de celelalte ingrediente care alcătuiesc coliva, reprezintă virtuțile sfinţilor sau ale celor pe care îi pomenim și, de asemenea, dulceaţa vieţii veşnice, pe care nădăjduim că au dobândit-o cei adormiți. Mai demult, existau rugăciuni sau chiar rânduieli speciale pentru binecuvântarea colivei care se folosea în cadrul slujbelor de pomenire.

Cinstirea Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron în prima sâmbătă a Postului Mare, pe lângă martiriul lui din 17 februarie, este o adevărată încununare a acestei zile. Pomenirile pentru cei adormiţi se vor face, începând cu această zi, în fiecare sâmbătă din Postul Sfintelor Paști, până în sâmbăta lui Lazăr sau a Floriilor.

Pe lângă colivă, în această zi se împarte mâncare pentru sufletele celor adormiţi, dar şi alte prinoase. De asemenea, la sate există până astăzi tradiția unei mese de pomenire la care sunt chemaţi preotul, rudele, vecinii şi, mai cu seamă, cei sărmani şi neajutoraţi.

sursa: Doxologia

Omul care poartă prin veac Istoria: Ioan Maluș împlinește 96 de ani!

Supraviețuitor al temnițelor comuniste. Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani (alături de fratele său, Vasile Maluș, trecut la cele veșnice pe 19 aprilie 2018), Ioan Maluș se așază – la cei 96 de ani – în fața noastră drept mărturie a unui timp pe care vrem-nu vrem, nu avem voie să îl uităm. Cu pușcărie grea la Gherla, Aiud, Canal. Bătut și torturat atât de crunt de comuniști încât era cărat cu o pătură la procese. Șonticăind în cârje, nenea Jan (Ioan Maluș) își plimbă printre noi un zâmbet șotios. Abia așteaptă ca cineva să mai facă o pauză, că începe a povesti. Și are povești cât veacul. Despre părintele Ilie Lăcătușu, pe care l-a cunoscut la Canal, despre Radu Gyr sau despre părintele Justin Pârvu, alături de care fratele său, Vasile Maluș, a fost închis la Baia Sprie.

Într-un timp în care valorile acestui popor sunt arse cu fierul roșu al ideologiilor de tot soiul, un om ne vorbește despre onoare, demnitate, cinste, onestitate. Și despre Dumnezeu. „Bătut, chinuit, ne-au rupt picioarele, dar sufletul și credința în Dumnezeu și Hristos nu au putut să ne-o ia”, spune Ioan Maluș, fără a acuza pe nimeni – nici măcar pe Dumnezeu – pentru suferințele îndurate.

A fost ridicat de pe locomotivă la Depoul Oneşti. Avea 25 de ani și nimic, din acea zi, nu mai avea să fie la fel. „În perioada asta comunistă, noi am luptat pentru credinţa noastră, biserica noastră. Ne-au torturat, ne-au bătut, ne-au schingiuit, ne-au făcut tot ce le-a poruncit diavolul, a fost mai rău ca în Iad. Eu nu am regretat nicio clipă, mi-a dat Dumnezeu să scap. În puşcărie a fost mai rău ca în Iad. Era un student care a fost legat de perete şi bătut o noapte întreagă. „Să mori ca Hristos dacă nu te lepezi de Hristos”, i-au spus. Şi a murit legat acolo. Multe am văzut, eu am stat şapte ani în puşcărie şi am primit un singur pachet, de trei kilograme, de la părinţii mei de la Stânceşti. Apoi am fost dus la Canal, unde eram socotit nereeducabil pentru că nu m-am lepădat de credinţă, dar Dumnezeu mi-a ajutat, am simţit puterea Lui. Aş fi vrut să mor, m-au bătut, dar nu am murit şi a trecut perioada asta… Aş putea să vă povestesc multe aspecte dar sunt depăşite de orice închipuire omenească. Mesajul meu este să iubim neamul acesta”, sunt cuvintele lui Ioan Maluş.

Cu atâta suferință atârnată de suflet, Ioan Maluș nu își urăște torționarii. Nu hulește, nu plânge, nu cere nimic drept compensație pentru chinul acelor timpuri. Locuiește și astăzi, într-o singurătate chinuitoare după ce soția a plecat la cele veșnice, în apartamentul său simplu din Botoșani.

„Nu mai puteam merge și mă duceau într-o pătură…”

Ioan Maluș s-a născut pe 16 martie 1923, în satul Stâncești, comuna Mihai Eminescu, din județul Botoșani. Este arestat pe 14 martie 1948, când cobora de pe locomotiva de la trenul de marfă, de către Ruchenstain și Lungu. Făcea parte din lotul Mihai Puscașu, alături de alți câțiva. A fost torturat crunt în timpul anchetei la Securitatea din Botoșani și la cea din Suceava. Se spune că era cărat la tribunal într-o pătură, pentru că nu mai putea merge din cauza torturilor la care a fost supus.

De prin anul 1938, povestește Ioan Maluș, fiind elev la gimnaziul industrial, a înclinat spre naționalismul creștin. „Apoi m-am gândit că trebuie să luptăm pentru reîntregirea țării. Și, mereu, împotriva bolșevicilor, a comuniștilor”. Judecata, de fapt un simulacru de proces, s-a petrecut în incinta pușcăriei din Suceava. „Apărător, din oficiu, mi-a fost un evreu care, în loc să mă apere, întărea acuzațiile. Au încercat să mă trateze luând în considerație statutul meu de muncitor, de mecanic de locomotivă. Dar, până la urmă, au ajuns la concluzia ca sunt nereeducabil! Și am fost condamnat la 7 ani de închisoare corecțională”.

Ioan Maluș este condamnat și trimis la Gherla. Este închis la Izolare, celula 62, un an si jumatate. A primit o singură vizită în celulă. „Cred că vizitatorul era Nicolski. A plecat furios pentru că noi i-am zis că ne simțim bine și că n-avem altă declarație de făcut”. 

Greu de imaginat prin ce au trecut acești oameci, a căror vină nu li se putea ierta: își iubeau Țara și credeau în Dumnezeu.

„Se speriaseră și cei din alte camere de suferința mea. Au făcut cu mine „morișca”: m-au pus pe doi suporți și m-au bătut la tălpi, în serie, când Ruchenstain, când Lungu. Nu mai puteam merge și mă duceau într-o pătură. Ca să mai pot mișca degetele, am pus picioarele în tineta cu urină… Anchetatorii mei se mâniau mai cu seamă când le spuneam că nu mi-e frică de moarte…”.

Demonii trecutului…

În iulie 1955 va fi eliberat, însă decenii la rând va fi urmărit de Securitate, în încercarea de a-l racola: Nu vrei matale sa fii patriot? „Am fost încercat și după ce am ieșit. Au venit să mă facă informator. M-au chemat. Când m-au întrebat, am spus că eu sunt patriot, că îmi fac datoria la locul de muncă. Nici în pușcărie nu am facut asta, cu dvs. să fac? Te ducem iar la Gherla, m-au amenințat. Mă duc singur, nu am nevoie!”. 

Dacă a meritat atâta suferință? Privește cu amară tristețe la ce se întâmplă astăzi. „Lipsește educația tineretului. Nu mai este educat tineretul așa cum au fost noi. Acum… Am intrat în Uniunea Europeană. Dar la noi nu a dispărut sămânța de comunism. Timp de 40 de ani s-a înrădăcinat și la orice cotitură tot apar din nou”, spune Ioan Maluș. „A dispărut noțiunea de neam. Noi nu putem uita sacrificiile moșilor și strămoșilor. S-a udat pământul acesta cu sânge de martiri. Trăim astăzi datorită sacrificiilor lor”, mai spune bătrânul.

Nu regreta nimic din ce a fost. Doar că nu a murit lângă camarazii săi. „Da, regret că nu am murit lângă camarazii mei. Pentru că nu am rezolvat nimic că m-am întors în viață. Poate că am mai adunat păcate. Cineva s-a intalnit la Canal cu fratele meu, Vasile. I-a spus: Ai un frate, Maluș? Da! Am stat cu el la Suceava, să știi că fratele matale este un martir! Așa i-a spus… Dacă muream atunci…”, spune batrânul cu lacrimi in ochi.

România este singura țară postcomunistă în care, deși comunismul a fost condamnat oficial, nu există o lege a lustrației. Cei care în urmă cu 60-70 de ani au torturat și ucis se bucură de pensii uriașe. Urmașii lor sunt astăzi pe posturi-cheie, conduc destinele țării și ne dau lecții de moralitate. Dennis Deletant, un cunoscut profesor universitar londonez, spunea în urmă cu câțiva ani:„Lustrația nu este destinată să măsoare vinovăția, rolul ei este să identifice responsabilități și să obțină de la uneltele opresiunii recunoașterea acestor responsabilități. Dacă societatea românească nu se ocupă de demonii săi, va avea de-a face cu ei și în viitor”. Trăim, din păcate, în acest viitor ocupat de demonii trecutului.

IPS Teofan: „Adevăratul creștin este chemat să mărturisească dreptul fundamental al copilului de a se naște”

 

IPS Teofan a adresat un mesaj pro-viață despre dreptul copilului de a se naște în contextul Marșului pentru viață 2019 „Unic din prima secundă” organizat pe 23 martie în peste 500 de localități din România și Republica Moldova.

 

„Unul dintre adevărurile fundamentale ale lumii este cel legat de dreptul fiecărui copil de a se naște. Acest drept este mărturisit de Dumnezeu, de Biserică și de legea firii. În același timp, dreptul copilului de a se naște este din ce în ce mai contestat. Pe de o parte de măsuri legislative, administrative, uneori chiar medicale, iar pe de altă parte prin promovarea unei culturi centrate nu pe viață, ci pe moarte.

Adevăratul creștin este chemat să mărturisească dreptul fundamental al copilului de a se naște. O poate face prin nașterea de copii în propria sa familie sau prin mărturisirea acestui drept față de alți oameni.

În ziua de 23 martie de anul acesta, cu două zile înainte de sărbătoarea Bunei Vestiri, are loc în Iași și în alte localități din Moldova și din întreaga țară procesiuni închinate dreptului copilului de a fi născut, de a trăi în această lume, de a se bucura de viață, drept pe care noi, cu mila Domnului, cei care suntem născuți l-am avut, și ce dar mai prețios considerăm în viața noastră decât darul vieții.

Participarea la această procesiune este semn că facem voia lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă parte că nașterea fiecărui copil este o binecuvântare pentru familie, pentru Biserică, pentru țară, pentru lume.

Dumnezeu să ne ajute să împlinim întru toate voia lui!”

sursa : Stiri pentru viata 

Sute de membri ai Studenți pentru Viață din SUA au înfrunta gerul pentru a cere socoteală senatorilor care au blocat legea care interzice infanticidul

 

Sute de membri ai Studenți pentru Viață din SUA au organizat pe 5 și 6 martie acțiuni de protest împotriva respingerii de către Senatul SUA a legii care ar interzice infanticidul (lăsarea să moară a copiilor născuți vii în urma avortului).

Studenții au pichetat birourile senatoriale ale mai multor democrați care au votat împotriva legii. Printre cei vizați s-au numărat și candidații la alegerile prezidențiale din 2021, senatorii Amy Klobuchar, Kamala Harris și Cory Booker. Tinerii curajoși au înfruntat temperaturi sub zero grade pentru a cere socoteală politicienilor pentru votul lor, cărora le-au reamintit că majoritatea americanilor sunt împotriva infanticidului.

Republicanii nu au reușit săptămâna trecută să treacă în Senat legea care ar proteja copiii supraviețuitori în urma avortului. „Legea de protecție a supraviețuitorilor născuți în urma avortului”, introdusă de Ben Sasse, senator de Nebraska, avea nevoie de 60 de voturi pentru a fi adoptată (3/5 din 100 de senatori, deoarece este lege organică). Pentru, s-au pronunțat 53 de senatori, iar împotrivă, 44. Din cei 53 de republicani, 3 s-au abținut de la vot. Dintre democrați, 3 senatori au votat legea, restul de 42, împreună cu cei doi independenți, au votat împotrivă. Toți cei 7 senatori democrați care și-au anunțat oficial candidatura la alegerile prezidențiale din 2021 au votat contra legii.

Legea respinsă stipulează că „dacă avortul se soldează cu nașterea unui copil, acesta este declarat persoană cu toate drepturile și beneficiază de protecția legilor SUA” și, de asemenea, trebuie să beneficieze de aceeași îngrijire medicală care se acordă unui nou-născut la termenul de sarcină similar celui la care s-a efectuat avortul. Spre deosebire de „Legea de protecție a copiilor născuți vii”, promulgată în 2002 de președintele George W. Bush, noua lege prevede și sancțiuni cu amendă și până la 5 ani închisoare pentru cei care o încalcă. Legea din 2002 definește orice copil născut viu, chiar și în urma unui avort, ca „persoană”, „ființă umană”, „copil” și „individ”, însă nu prevede nicio sancțiune pentru încălcarea ei.

În prezent, 19 state americane nu acordă nicio protecție pentru supraviețuitorii avorturilor. În perioada 2003-2014 în SUA au fost consemnate cel puțin 143 de cazuri în care copiii născuți vii în urma avortului au fost lăsați să moară. Adulți, supraviețuitori ai avorturilor, au creat „Rețeaua supraviețuitorilor avorturilor”. Pe website-ul rețelei sunt publicate date care arată că, în Canada s-au consemnat 766 de cazuri de copii născuți vii în urma avorturilor în perioada 2013-2018, cazuri fiind semnalate în rapoarte oficiale și în Marea Britanie sau Australia.

Mai mulți supraviețuitori ai avorturilor din SUA, cum ar fi Melissa Ohden, Gianna Jessen, Claire Culwell, au împărtășit recent publicului poveștile lor la o emisiune la postul de televiziune FOX News. Ohden a fost primită pe 14 februarie la Casa Albă de președintele Donald Trump.

sursa: Stiri pentru viata

Comunitatea LGBT se implică în alegerile europarlamentare. USR și PLUS, susținute oficial

Un ONG reprezentativ pentru comunitatea LGBT, MozaiQ, a anunțat, printr-o postare pe Facebook, care sunt partidele pe care le va susține la alegerile europarlamentare. Este vorba despre Alianța 2020 (USR și PLUS), precum și pentru Demos. Motivul principal este legat de respingerea referendumului pentru familie de către cele două partide.

Redăm conținutul postării ONG-ului MozaiQ:

„MozaiQ crede cu tărie în implicarea cetățenească a comunității LGBT în alegerile europarlamentare și în campania electorală premergătoare acestor alegeri. Credem că și vocile LGBT trebuie să fie luate în considerare de partidele politice și candidații care râvnesc la un loc de reprezentare a cetățenilor, motiv pentru care, în lunile ce vor urma, MozaiQ va puncta pozițiile recente ale principalelor partide cu privire la agenda LGBT, pentru a informa comunitatea cu privire la opțiunile pe care le are.Prin urmare, încurajăm persoanele LGBT și aliații să semneze listele pentru europarlamentare, cu observația că un cetățean poate semna doar o singură listă.

Subliniem faptul că în campania privind referendumul de modificare a Constitutiei atât Uniunea Salvați România – USR (acum Alianța 2020 USR PLUS) cât și Demos au fost alături de comunitatea LGBT, iar ulterior ambele partide și-au asumat deschis tema legalizării parteneriatului civil.”

sursa : Evenimentul zilei 

Între Stat și Cripto-Stat

Recent, am găsit citat următorul comentariu al unui cititor, într-un articol de pe un site conservator american:

„Iată problema. Departamentul de Poliție Roz, ca să zic așa, își va exercita cu precădere puterile prin Capitalismul Justițiar. Aici e cheia. Ăsta e conceptul cu care toată lumea va trebui să se familiarizeze.

Companii ce joacă un rol uriaș în sistemul nostru social, în special companiile din Silicon Valley precum Amazon, Google și Twitter, vor stabili limitele discursului acceptabil și vor exclude din rețea și închide gurile celor socotiți intolerabili. Companiile care operează sistemele de plată online și cardurile de credit vor pune pe lista neagră pe cei care contestă sistemul. Chiar și companiile care operează chestii precum înregistrarea unui nume de domeniu și adrese IP și altele de acest gen se vor ralia și vor stabili că anumite website-uri nu merită să existe.

Finalmente, Statul însuși nu va mai avea nevoie să trimită poliția secretă să-i salte pe dizidenți și nu va mai avea nevoie să cenzureze publicațiile clandestine în mod direct. Marile corporații (lucrând mână-n mână cu elitele politice, desigur) o vor face pentru el. Uitați-vă la puterea pe care Amazon o are deja asupra guvernului și politicienilor — subvenții masive de miliarde de dolari pentru cel mai bogat om din lume (Amazon operează pe sedii centrale — de ce nu două noi sedii centrale, nu, de vreme ce fiecare operațiune înseamnă un profit nebunesc luat direct din buzunarul plătitorilor de taxe!)

Această strategie va fi efectivă pe scară largă datorită, în nu mică măsură, faptului că elitele conservatoare sunt atât de stupide, dogmatice și cu vedere pe durată scurtă încât vor continua să spună chiar susținătorilor lor: „guvernul nu are dreptul să intervină în piața liberă, dacă Google te interzice și te șterge, păi, asta e, păcat, dar apucă-te și fă tu un motor de căutare!”, până când acești susținători vor fi dați afară cu toții la grămadă de pe internet. Asta va însemna statut de paria social și economic, iar elitele conservatoare vor spune propriei baze de susținători că așa se cuvine.”

Anul trecut, o comentatoare autohtonă remarca, legat de proaspăt (atunci) apărutul val de cenzură pe rețelele sociale:

„Ceea ce deranjează și îngrijorează la cenzura pe rețelele sociale nu este exercitarea de către proprietarul platformei a prerogativei de a stabili propriile reguli de utilizare a serviciilor pe care le oferă, ci faptul că aceste reguli și criterii sunt oglindirea viziunii diriguitorilor sistemului politic european cu privire la libertatea de exprimare și de informare și o mostră, o pregustare a politicilor viitoare, cu care acum suntem testați și – treptat – obișnuiți.”

Din ce în ce mai multă lume pare a remarca faptul că, în practică, are loc un soi de externalizare a activităților de implementare unor politici controversate, dinspre stat către niște entități teoretic private – marile corporații multi- și trans-naționale – care preiau bucuroase sarcina (și recunoașterea de facto a prerogativei de putere aferentă), în numele construirii neo-socialismului multicultural dezvoltat, și care se implică apoi activ în lupta cu adev … ăăă, cu discursul urii (vezi cenzura rețelelor sociale), în lupta de gen, de rasă (în sens compensator, desigur, prin cote afirmative) sau homosexuală (vezi recentul angajament al multinaționalelor de la Davos de a promova drepturile LGBT, prin lansarea și semnarea inclusiv a unui parteneriat formalizat în acest sens) ori în manipularea informației (cazul presei formale).

Micile companii, întreprinderile cu relevanță locală ajung de cele mai multe ori să se supună acestei situații și ele, de nevoie, semănând, cumva, cu zarzavagiul din istorioara lui Havel, care-și pusese pe geamul aprozarului un afiș cu „Muncitori din toate țările, uniți-vă!” deși nu credea o iotă în ce scria acolo și care voia, prin asta, să transmită ceva de genul: „Eu, zarzavagiul X, trăiesc aici și știu ce mi se cere să fac. Mă comport în felul în care se așteaptă de la mine să mă comport. Se va putea pune bază în mine și sunt în afara oricărui reproș. Sunt supus, dar în schimb am dreptul să fiu lăsat în pace”.

Dacă micile întreprinderi nu au încotro, nu același lucru se poate spune despre corporațiile multinaționale, care par a fi mai mult decât simpli agenți ai statelor (unor state) în promovarea unor astfel de politici – par mai degrabă complici, coautori sau, chiar, inițiatori.

Interesul privat, particularul, individul, nu mai intră în opoziție doar cu statul formal, ci și cu aceste entități hibride.

Ținând cont de dimensiunile capitalului, de structura organizațională, de forța financiară, de relevanța internațională, capacitatea de influență și puterea de negociere globală a marilor companii multinaționale, cred că, din clipa în care acestea își depășesc rolul pur economic și devin vectori de implementare de politici publice cu efecte majore în setarea direcției și culturii unei societăți, nu mai putem vorbi în cazul lor și al impactului acestui tip de acțiuni asupra individului și comunităților nici despre entități pur private, nici despre simpli agenți ai statelor, ci de veritabile cripto-state.

Astfel de companii au devenit actori cu relevanță globală și activitățile lor au ajuns să interfereze cu spații rezervate, teoretic, statelor. Așadar, cred că atunci când vorbim, folosind o terminologie clasic-liberală, despre riscurile creșterii puterii statului în dauna individului, trebuie să extindem noțiunea de „stat” și asupra acestor „state-paralele” care sunt multinaționalele. Marile corporații (în special – dar nu numai – cele care controlează platformele de comunicare online) acționează tot de pe poziții de putere, dar mai difuză și mai bine disimulată: nu formal, prin lege (legiferare), ci prin control și impunerea insidioasă a unui soi de cutume, comportamente și direcții.

Avem, practic, o suprapunere parțială între două forme de deținători de putere politică: una formală, la stat, iar cealaltă informală, la marile corporații transnaționale.

De regulă, privind la aceste companii ca fiind exponente ale capitalului privat, nu sesizăm natura hibridă a acestor actori nu doar economici, ci și politici, astfel că, cel mai adesea, întâlnim la adresa lor critici făcute de pe poziții de stânga – contestări anticapitaliste, anti-piață liberă; dreapta, deși nici ea nu se simte întotdeauna confortabil cu practicile extra-economice ale acestor entități, se ferește să atace frontal chestiunea, din teama că ar atinge, astfel, tabu-ul proprietății private și sacrosancta libertate economică.

Cred că această timiditate ar trebui depășită, pentru că reproșurile care trebuie aduse, odată stabilită natura hibridă a acestor corporații, ar viza tocmai latura lor intervenționistă socio-cultural și quasi-etatistă pe care o dezvoltă atunci când depășesc obiectul lor economic de activitate. Natura unor astfel de critici rămâne anti-intervenționistă și anti-etatistă, doar că rolul „statului intervenționist” e jucat, în acest caz, de multinaționalele cu pricina: a se vedea, de ex., mecanismele de supraveghere a unei majorități a populației, de neînchipuit până nu demult pentru un actor nestatal; de aici pleacă și eroarea de abordare a unor comentatori care nu văd nicio problemă în faptul că o companie privată ca Twitter impune – după ce a devenit dominantă – reguli de limbaj cu înclinații progresiste și anti-conservatoare pe platformele sale; în realitate, avem de a face în astfel de situații fie cu ceea ce eu denumesc a fi un soi de cripto-stat, fie cu un agent mascat al guvernului.

Repet: critica e făcută de pe poziție nu doar conservatoare, ci și, aș zice, chiar libertariană, iar nu dintr-un unghi anticapitalist ori socialist; ba chiar aș spune că tocmai marile companii transnaționale favorizează noul tip de socialism, cel al piețelor distorsionate prin negociere cu statele (crony capitalism), al scoaterii micilor antreprenori de pe piață în schimbul avantajos al complicității la implementarea revoluției culturale și sociale ce strivește persona umană. Nu piața liberă și capitalismul le pun sub lupă prin observațiile de mai sus (mi-ar plăcea o întoarcere la un capitalism mai simplu, cu companii care-și văd de business-ul lor și atât, fără să devină vectori în politici precum migrația, limitele libertății de exprimare sau revoluția sexuală; mai e posibil, oare?), ci actualul aranjament: un capitalism pervertit, care provoacă o piață distorsionată de marii actori economici, și devenit agentul noii revoluții sociale.

Cu alte cuvinte, trebuie să stăm acum cu ochii nu doar pe stat – ca să nu abuzeze de prerogativele încredințate – dar și pe coloșii non-guvernamentali, care au intrat în teritoriul exercitării unor puteri quasi-politice.

Nu impozitări suplimentare sau taxe „pe lăcomie” mă interesează; mă interesează readucerea și limitarea activităților unor companii cu obiect economic, la cele economice și atât; modalități prin care apetitul lor de a-și aroga rol de agenți politici sau veleități cripto-guvernamentale să fie limitat.

O mențiune finală și despre presa formală care pare că abia acum devine cu adevărat a patra putere în stat: dacă înainte alintul era simbolic – se presupunea că presa îndeplinește funcția de a ține statul sub supraveghere în beneficiul cetățeanului – în prezent, mai ales de când grație rețelelor sociale cetățenii își pot comunica direct opiniile, media formală se comportă de parcă-i revine sarcina de a proteja (supra)statul de cetățenii lui, manipulând discursul public și informația într-un mod convenabil elitelor establishmentului; recent, chiar, s-a vehiculat oficializarea ideii de presă ca parte a statului, după cum a reieșit din propunerea lui Emanuel Macron ca anumiți ziariști să fie remunerați de stat, pentru a asigura (cum altfel?) „neutralitatea informației”.

Mai există, oare, vreo cale prin care noi, cetățenii, să putem rupe această alianță dintre stat și cripto-stat? Să le putem pune în tensiune în așa fel încât să nu dăm o și mai mare putere uneia dintre părți? Am mai putea limita forța cripto statului prin intermediul statului, punând totodată limite și acestuia din urmă?

Mai putem face altceva decât să optăm între a fi striviți social ori a ne asuma noile catacombe?

sursa: reactionarii.home.blog

Protest pentru copiii Cameliei Smicală. Românii cer MAE să se implice pentru aducerea lor în țară

Pe 8 Martie, de Ziua Femeii, sute  de persoane au protestat în fața Ambasadei Finlandei la București, împotriva modului în care sunt încălcate drepturile copilului în Finlanda. Copiii româncei Cameliei Smicală sunt deținuți în mod abuziv în sistemul de protecția copilului din Finlanda, deși au cerut repetat, inclusiv de față cu ambasadorul României în Finlanda, să locuiască împreună cu mama lor. Cei doi copii locuiesc despărțiți nu numai de mamă, ci și unul de celălalt, în două centre diferite. Ambasada Finlandei a declarat că nu poate oferi informații care țin de sistemul de protecția copilului din țara lor.

Protestul a continuat cu un marș la Ministerul Afacerilor Externe, unde demonstranții au obținut audiență, cerându-le autorităților române să se implice mai susținut în aducerea copiilor Smicală, cetățeni români, în România și sub tutela mamei lor.

Camelia Smicală se confruntă cu un nou proces intentat de statul finlandez pe motiv că pune poze cu copiii ei pe Facebook. Românca a cerut azil politic în România și i s-a adus la cunoștință că nu îl poate obține decât dacă vine în țară. Dar femeia vrea să rămână aproape de copii până la eliberarea lor din sistem.

sursa : Stiri pentru viata 

Confiscarea celor „șapte ani de acasă“- etatizarea copiilor

         Confiscarea celor „șapte ani de acasă“- etatizarea                copiilor

În urmă cu câteva luni, Parlamentul României a legiferat o măsură pe care oficialii guvernamentali o anunțau deja de mai multă vreme: reducerea vârstei de la care începe școlarizarea obligatorie.

Un subiect, să o recunoaștem, serios, de natură a afecta viața cvasi-totalității familiilor românești tinere, care ar urma astfel să se despartă mai devreme de copiii lor pentru a ceda o bună parte din educația acestora unei instituții. Adio, deci, cei șapte ani de acasă!

În 2014 chiar prim-ministrul de atunci, dl Victor Ponta, afirma că este necesară o dezbatere națională în această privință.

Această dezbatere n-a mai avut loc niciodată.

În schimb, Parlamentul a adoptat, în mai 2018, cu largă majoritate, o propunere de lege privind amendarea art. 16 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 în sensul de a se stabili o nouă durată şi o nouă componenţă a învăţământului general obligatoriu.

Învăţământul general obligatoriu are acum 15 clase şi cuprinde: ultimii doi ani ai învăţământului preşcolar, învăţământul primar, învăţământul gimnazial şi primii doi ani ai învăţământului secundar superior.

Astfel, învăţământul liceal şi grupa mare din învăţământul preşcolar devin obligatorii până cel mai târziu în 2020, iar grupa mijlocie până cel mai târziu în anul 2023. Nici grupa mică de la grădiniță nu scapă, ci devine, și ea, obligatorie nu mai târziu de anul 2030.

Motivațiile invocate în expunerea de motive a proiectului de lege au fost calitatea superioară a educației într-o formă instituționalizată, socializarea mai bună și… învățarea de la colegi.

Dincolo de dificultățile de ordin logistic, privitoare la resursele financiare și de personal calificat necesare unei asemenea măsuri (ținând cont de nevoile sensibil diferite ale copiilor de vârste diferite mai ales în această perioadă de viață), renunțarea la „cei 7 ani de acasă” în favoarea unei „semi-instituționalizări” a copiilor ridică o serie de probleme obiective.

 

Argumentele pentru începerea mai devreme a școlarizării obligatorii nu au niciun suport concludent – dimpotrivă

Argumentele curente pentru scăderea vârstei de începere a școlarizării nu au un suport științific concludent, așa cum recunosc o serie de rapoarte de cercetare din Irlanda de Nord și Anglia (țări europene cu cea mai scăzută vârstă de școlarizare, 4 ani), dar și pe plan mondial. (C. Perry, 2011; C. Sharp, O’Donnell, 2007, S.P. Suggate, 2009)

În schimb, cercetări recente evidențiază efecte negative semnificative ale angajării premature a copiilor în activități de învățământ instituțional, în special în cele de tip formal. De exemplu, Terman Life Cycle Study din SUA, un studiu longitudinal desfășurat pe perioada a peste opt decenii, arată că, în medie, școlarizarea timpurie este asociată cu „rezultate mai slabe, inclusiv pregătire mai slabă la matematică, educație mai scăzută în ansamblu, anumite dificultăți la mijlocul vieții, consum mai mare de alcool și o mortalitate mai mare.” (M. Kern & S. Friedman, 2009; S. Friedman, 2011) Autorii acestui studiu conchid că maturitatea psihologică și gradul general de pregătire pentru situația școlară, iar nu inteligența și vârsta, sunt factorii relevanți pentru a decide când ar trebui copiii să meargă la școală. De asemenea, alte studii scot în evidență scăderea motivării de a citi și o înțelegere mai slabă a textelor la copii care încep mai timpuriu (5 ani) să învețe să citească. (S.P. Suggate, E. Schaughency & E. Reese, 2013)

În acord cu cercetările de neuropsihologia dezvoltării, considerăm că aspectul cel mai important îl reprezintă efectul școlarizării timpurii asupra relației copiilor cu părinții lor. Studierea tipurilor de relații între copii și părinți în primii ani de viață arată că acestea sunt decisive pentru sănătatea mintală a copiilor și dezvoltarea lor de-a lungul întregii vieți. (M. Hyson & H.B. Tomlinson, 2014) În acest sens, autorități de talie mondială în domeniul științelor dezvoltării atrag atenția că scăderea influenței parentale în educația copiilor în favoarea influenței grupului de copii de vârstă apropiată („peer orientation”) subminează unitatea familiei, periclitează dezvoltarea sănătoasă și favorizează o cultură a tinerilor bazată pe ostilitate și hipersexualizare. (G. Neufeld & Gabor Maté, 2011)

De asemenea, studii efectuate în Norvegia demonstrează efectul pozitiv pe care creșterea timpului dedicat îngrijirii copiilor acasă – prin reducerea timpului de lucru al mamelor – îl are asupra performanțelor școlare ale acestora, în timp ce participarea mamelor pe piața forței de muncă este corelată cu efecte negative asupra educației și succesului ocupațional al copiilor. (E. Bettinger et al, 2013; V.F. Haaland, 2013) Alte studii recente probează faptul că copiii părinților cu un statut socio-economic și educațional mai bun au performanțe de dezvoltare, inclusiv școlare, mai bune. (J. Horstschräer & G. Muehler, 2014)

Toate aceste cercetări confirmă vechea înțelepciune a valorii unice a celor „șapte ani de acasă”. Or, din nefericire, în țara noastră, contrar prevederilor Constituției și legislației în vigoare, rolul părinților în educarea copiilor este în mod constant minimalizat de autorități.

 

Un nou experiment în educație? Hilar, dacă n-ar fi pe timpul, banii și nervii noștri

În opinia noastră, „obligativitatea grădiniței”, ca să denumim colocvial această „extindere a învățământului obligatoriu”, este doar un nou experiment în școala publică, fie el și unul care ne aliniază la „tendințe internaționale” recomandate de organisme suprastatale birocratizate. Nimic nou până aici – de asta avem parte din 1990 încoace.

Mai rămâne de stabilit cum anume va fi el aplicat, din moment ce peste 3.000 de localități românești nu au nicio instituție de învățământ pe teritoriul lor. Și mai ales cu ce cost logistic și sufletesc vor fi dislocați copiii din familii pentru a fi trimiși la grădinițe, adesea în alte localități? Adevărat, guvernarea actuală s-a angajat că va construi 2.500 de creșe și grădinițe până în 2020, perioadă ce coincide cu termenul-limită pentru aplicarea măsurii învățământului obligatoriu de 15 clase. Însă, ne amintim de o altă promisiune similară, făcută în 2010 de guvernarea PDL-Băsescu și soldată cu… nimic!

În plus, deși clasele a XI-a și a XII-a devin obligatorii, acest lucru nu poate rezolva problema abandonului școlar din anii anteriori. Conform statisticilor, aproximativ 25% dintre elevi abandonează școala în clasele a VIII-a și a IX-a.

Sistemul de educație din România are mari probleme, iar suplimentarea numărului anilor de învățământ obligatoriu nu ar contribui la soluționarea lor sau la creșterea calității actului educațional, ci dimpotrivă, în aprecierea noastră.

 

Statul-dădacă se substituie familiei

Doar în treacăt, din cauza complexității abordării, menționăm aici și tendința tot mai acută și mai îngrijorătoare a autorității publice de a se substitui familiei. Dintr-o perspectivă sociologic conservatoare, „confiscarea” copiilor și trimiterea lor într-o instituție la vârste atât de fragede este un experiment tipic de planificare socială, care ne duce cu gândul mai degrabă la statele marxiste.

Școlarizarea foarte timpurie și obligatorie nu doar că nu favorizează familia în niciun fel, dar, de fapt, o subminează, prin aceea că o dezintegrează în indivizi independenți unul de altul, dar dependenți față de Stat. Încredințarea către o așa-zisă „societate” impersonală și imposibil de tras la răspundere, dar controlată prin decizii birocratice, a unei cote cât mai mari din creșterea și educarea copiilor a fost rețeta pentru pulverizarea familiei ca unitate socială în indivizi ca entități politice și, cu ea odată, dependența lor perpetuă de o formă sau alta de asistență socială. Fie aceasta și una indirectă, în care Statul ia cu forța de la familii o mare parte din câștigul lor, pentru a le furniza ceea ce tot el insistă că acestea au nevoie, indiferent că sunt de acord sau nu.

„Grădinița obligatorie”, a cărei necesitate nu există cu adevărat decât în imaginația inițiatorilor propunerii legislative amintite, este exemplificarea perfectă a ipotezei de mai sus.

Dacă suntem tentați să respingem acest tip de enunțuri pentru simplul motiv că le atribuim unei istorii recente și nefaste și unor regimuri totalitare, să remarcăm că aceeași tendință este vizibilă acut și în Occident, Suedia fiind exemplul extrem de manipulare birocratică destinată a distruge principalul rival al statului, ca punct de convergenţă al loialităţilor: familia.

Peste Ocean, aşa-numitul „părinte” al şcolii publice americane, Horace Mann, nutrea sentimente critice sau chiar aversiune faţă de familie. Invocând „neglijenţa”, ignoranţa şi ineficienţele familiilor în statul lui, Mann lega sistemul de şcoli comunale de o viziune a unui stat puternic, autoritar, în cadrul căruia guvernul îşi asuma pur şi simplu rolul de părinte. Mai mult, „copilul nu merge la şcoală pentru a dobândi cunoştinţe”, era de părere F. W. Parker, aşa-numitul „părinte al educaţiei progresiste” şi inspiratorul influentului educator socialist John Dewey. „El vine aici ca să trăiască şi să-şi pună viaţa, formată la şcoală, în slujba comunităţii.” „Fiecare şcoală publică din ţară trebuie să devină un cămin şi un cer pentru copii”, mai spunea el.

Discuția poate continua – și trebuie să continue, căci miza ei este una majoră.

 

Bibliografie:

Bettinger, Eric, Torbjørn Haegeland, and Mari Rege. Home with mom: the effects of stay-at-home parents on children’s long-run educational outcomes. No. 4274. CESifo Working Paper, 2013. Friedman, Howard. The Longevity Project: Surprising Discoveries for Health and Long Life from the Landmark Eight Decade Study. Hay House, Inc, 2011.

Haaland, Venke Furre, Mari Rege, and Mark Votruba. Nobody Home: The Effect of Maternal Labor Force Participation on Long-Term Child Outcomes. No. 4495. CESifo Working Paper, 2013.

Horstschräer, Julia, and Grit Muehler. „School entrance recommendation: a question of age or development?.” Education Economics 22.3 (2014): 270-292.

Hyson, Marilou, and Heather Biggar Tomlinson. The Early Years Matter: Education, Care, and the Well-Being of Children Birth to 8. Teachers College Press, 2014. Kern, Margaret L., and Howard S. Friedman. „Early educational milestones as predictors of lifelong academic achievement, midlife adjustment, and longevity.” Journal of applied developmental psychology 30.4 (2009): 419-430.

Neufeld, Gordon, and Gabor Maté. Hold on to your kids: Why parents need to matter more than peers. Random House LLC, 2011.

Perry, Caroline, Arguments on the school starting age, Northern Ireland Assembly Research and Information Service Briefing Paper, Paper 97/11.

Sharp, Caroline, and Sharon O’Donnell. „Starting School at Four: the English Experience.” in The Education of 4-to 8-Year-Olds-Re-designing School Entrance Phase , CIDREE/DEVO, 2007, 15-26. Suggate, S. P. (2009). School entry age and reading achievement in the 2006 Programme for International Student Assessment (PISA). International Journal of Educational Research, 48, 151–161.

Suggate, Sebastian P., Elizabeth A. Schaughency, and Elaine Reese. „Children learning to read later catch up to children reading earlier.” Early Childhood Research Quarterly 28.1 (2013): 33-48.

Institutul Național de Statistică, „Proiectarea populației școlare la orizontul anului 2060”.

Allan C. Carlson, „Ce le-a făcut şcoala publică familiilor şi copiilor noştri?”

William Gairdner, Lecția suedeză. „Rețeta” pentru distrugerea familiei ca unitate socială.

sursa : Romania Libera 

 

 

 

SUA își retrag diplomații din Venezuela

 

              SUA își     retrag diplomații   din Venezuela

 

Statele Unite îşi vor retrage tot personalul diplomatic încă prezent în ambasada din Caracas, din cauza agravării crizei din Venezuela, a anunţat secretarul de stat Mike Pompeo.

„Această decizie reflectă degradarea situaţiei în Venezuela şi constatarea că prezenţa personalului diplomatic în Ambasada SUA a devenit o constrângere asupra politicii americane”, a postat pe Twitter Pompeo.

La 23 ianuarie, preşedintele Venezuelei Nicolas Maduro a anunţat ruperea relaţiilor diplomatice cu Statele Unite, care l-au recunoscut pe opozantul Juan Guaido preşedinte interimar al ţării, ordonând plecarea tuturor diplomaţilor. Dar, contestând legitimitatea lui Maduro, Washingtonul a refuzat să se supună.

Cu toate acestea, la 24 ianuarie, Departamentul de Stat a rechemat întreg personalul american neesenţial şi familiile diplomaţilor, sfătuindu-i de asemenea pe toţi cetăţenii americani din Venezuela să părăsească ţara.

Noi manifestaţii la apelul opoziţiei sunt prevăzute marţi în Venezuela, a cincea zi a unei pene uriaşe de curent ce a paralizat ţara, confruntată cu o profundă criză politică şi dificultăţi alimentare grave.

sursa: Romania Libera

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php