Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Alex Ispas

Cumplita noapte de Rusalii – deportarea în Bărăgan

18/19 iunie 1951, trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane;destinaţia – câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sunt coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc. „Historia“ recompune, după şase decenii, teribila noapte de Rusalii aşa cum a fost trăită de românii condamnaţi la inexistenţă, care s-au întors din iad.

Ileana Mateescu şi Silviu Sarafolean au fost purtaţi pe braţele unei ideologii comuniste absurde a exterminării programate. Au fost duşi, din Banatul lor de acasă, în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. Erau copii, le jucau ochii în cap de voie bună şi de prospeţime şi nu ştiau că sunt duşmani ai poporului. Astăzi, după şaizeci de ani, povestesc despre deportări, despre labirintul câmpiei şi despre întâmplările zilelor din pustiu fără patimă aproape, dar cu o luciditate înspăimântătoare. Au fruntea brăzdată, dar senină. Are şi memoria uitările ei.
Închisoarea în aer liber din Câmpia Bărăganului 
„Bărăganul a fost Siberia noastră“, spune Ileana Mateescu şi e greu să descrii, pe cât de succint, pe atât de complet, o viaţă în care te recomandă doar ştampila „D.O.“ (Domiciliu Obligatoriu) din acte. În Bărăgan au murit oameni fără să se fi eliberat de frică, altora durerea încă le tulbură instinctul şi toţi au trăit absurdul unei închisori în aer liber. Impulsul e normal şi nobil:„deportarea, înstrăinarea forţată şi ruperea legăturii sfinte cu pământul sunt nedreptăţi şi umilinţe care nu trebuie uitate niciodată“ – aşa cere Silviu Sarafolean, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, filiala Timişoara.
(Primele  adăposturi ale familiilor de deportaţi în Bărăgan, înjghebate din te miri ce)
Aritmetica dictatorilor e însă mereu simplă:Iugoslavia anului 1948, transformată – după „teoria“ lui Gheorghe Gheorghiu-Dej – de „fascistul“ Tito într-o „semicolonie a imperialismului anglo-american“, nu putea sta în calea sovietizării fireşti a României. Marea schismă dintre Iosif Tito şi Iosif Stalin însemna curăţarea oricăror urme de „titoism“ din ţară. Dar pe teren, când orgoliile ideologiilor stabilesc destine, matematica nu mai funcţionează ca în fotoliile Kremlinului. Ascunsă de eufemismele limbii de lemn, soarta a 40.230 de persoane începea să fie scrisă brutal:la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama detaşat necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului.“
Drum liber strămutărilor 
Într-un an şi jumătate, era deja finalizat „recensământul“ fermierilor, proprietarilor de pământ, industriaşilor, hangiilor, refugiaţilor basarabeni sau aromâni, foştilor membri în forţele armate germane, cetăţenilor străini, simpatizanţilor lui Tito, cadrelor militare, oficialităţilor demise sau contra-revoluţionarilor care puteau pune în pericol socialismul românesc. La 26 octombrie 1950, prin HCM 1154/1950, era aprobat planul de deportare sau internare în domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu factor ridicat de risc“ – „elemente“, aşa li se spunea oamenilor. Totul, pentru „curăţarea“ zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă. Comisia Centrală ce trebuia să coordoneze acţiunea era formată din Alexandru Drăghici (ministru adjunct la Interne), Marin Jianu (ministru adjunct la Interne), Mihail Burcă (general-maior la Interne), Pavel Cristescu (general-locotenent de poliţie) şi Vladimir Mazuru (general-maior de securitate).
(Lăsaţi  în mijlocul câmpiei, deportaţii şi-au construit la început bordeie, locuinţe ale sărăciei)
Forma legală, verdictul, fără noimă ori judecată, a venit, scurt şi tăios, abia la 15 martie 1951. Teohari Georgescu, ministru al Afacerilor Interne, propunea modificarea art. 6 al HCM 1154/1950. Acest text nu mai poate lăsa loc de comentarii:„Ministrul Afacerilor Interne va putea pe cale de decizie să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care prin manifestările faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va stabili domiciliu obligator în orice localitate.“ S-au îngrămădit să semneze Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker, Dumitru Coliu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej.
O listă a păcatelor care transformă un om obişnuit într-un „element“ e greu de întocmit. Raţiunea „omului nou“ nu se poate explica în cuvinte, iar singurele unelte rămân cifrele, cele care supravieţuiesc mai mult decât amintirile. 258 de localităţi din apropierea frontierei cu „imperialismul“, 12.791 de familii, 40.230 de persoane au căzut pradă celei mai dureroase zile a satului şi au fost trimise să trăiască acolo unde nu se poate trăi. În câmpul gol, în deşert, căci Bărăganul a fost dintotdeauna deşertul României.
„Printre mobile erau raţe, gâşte, purcei“
În puterea nopţii, în a doua zi de Rusalii, peste 10.000 de militari conduşi de generalii Mihail Burcă şi Eremia Popescu au bătut la uşi şi au ordonat îmbarcarea. S-au grăbit oamenii să-şi strângă cele câteva lucruri câştigate şi muncite într-o viaţă dar, „ce să iei şi ce să laşi, de ce-o fi nevoie acolo, unde e «acolo»?“, întrebau toţi. Ileana Mateescu avea atunci 5 luni şi povesteşte detaliile plecării din satul de baştină Floreşti (Mehedinţi) aşa cum i le-au povestit şi ei părinţii:„Semăna cu un convoi de ţigani lăieţi care umblă cu corturile.
(Cu mic,  cu mare, familiile de deportaţi s-au apucat să facă chirpici)
Era format din care, căruţe, în care se vedeau de-a valma saci cu făină ori cereale, mobilă, cearşafuri în care era înnodată îmbrăcăminte, covoare, oale, perne, saltele şi tot felul de alte lucruri pe care oamenii le adunaseră la repezeală. Printre mobile erau raţe, gâşte, purcei, copii sau bătrâni, care priveau speriaţi când la soldaţi, când la oamenii care ţipau la marginea satului ca după mort, când la oamenii la fel de speriaţi care se uitau de după garduri“. Mehedinţeanca recompune imaginea unei lumi dezrădăcinate şi umilite fără temei, o lume sleită de greutatea demnităţii. Aceste detalii, transmise de familie, le duce mai departe;ele nu trebuie să fie uitate.
Două mărturii impresionante
Ca în orice dramă, supliciul e programat în detaliu şi, după o săptămână în care au împărţit aceleaşi vagoane întunecate cu animalele, oamenii au găsit primele repere ale noii vieţi:un număr primit în gară, la coborâre, şi un ţăruş înfipt în pământ. Acesta era Bărăganul, locul unde nimic, nici măcar sărăcia, nu avea hotare, unde apa avea miros de motorină, oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice. Vara Bărăganului topea şi pietrele şi, când crivăţul viscolea zăpada, cu iarna nu era de glumă. Aici, în bordeie umede, destinul se va rescrie pentru „duşmanii“ de clasă. Deportaţii au fost lăsaţi în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu interdicţia de a se deplasa mai departe de 15 kilometri.
(Un băieţel  din satul Olaru plecând la şcoală:viaţa trebuie să meargă înainte)
Erau, printre ei, numeroşi bătrâni, dar şi copii de vârste diferite (o fetiţă, născută la 16 iunie 1951, a fost cel mai tânăr deportat din România). Deportarea a durat până în 1955-1956, când – în contextul destinderii impuse Moscovei de occidentali prin Convenţia de la Geneva – unei mari părţi a deportaţilor li s-au ridicat restricţiile de deplasare. Bănăţenii şi mehedinţenii s-au întors în satele lor, dar şi-au găsit casele ocupate şi averile confiscate, aşa că au trebuit să ia, încă o dată, viaţa de la capăt.
Citiţi în continuare două fragmente cutremurătoare din memoria vastă a celei mai sinistre acţiuni pe care a cunoscut-o Banatul comunizat:deportarea în Bărăgan. Amintirile aleg şi redescoperă, iar aceste mărturii needitate, eseuri retrospective, nu fac decât să promită că teribila noapte de 18/19 iunie 1951 nu va fi uitată.
Silviu Sarafolean:

 „Să ai ce pune pe masă în Bărăgan a rămas o grijă zilnică“

„Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa supraveghere a activiştilor, miliţienilor şi securităţii. Oamenii credeau că se îndreaptă spre Siberia. S-au oprit însă în Bărăgan. Într-un fel, memoria este cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască. În Bărăgan, n-am uitat nicio clipă cine suntem şi nici de unde am fost smulşi cu forţa, purtându-ne cu demnitate cătuşele deportării. Eram neputincioşi în faţa suferinţelor îndurate şi a nedreptăţilor. Ne vedeam umiliţi şi sărăciţi:toată averea noastră încăpea într-un car sau două. Despre condiţiile în care miile de deportaţi erau nevoiţi să trăiască, iată ce spun notele de informare ale Securităţii:«În problema apei de băut, se resimte lipsa de apă şi nu s-au amenajat butoaiele cu capace şi cana pentru a se evita infectarea apei. S-au găsit viermi în apa din butoaie.» Lupta pentru supravieţuire avea să înceapă încă din prima zi de Bărăgan. Primul adăpost a fost între două dulapuri acoperite cu o pătură sau, pur şi simplu, sub căruţe. Spiritul de solidaritate creştea proporţional cu starea de frică şi supărare. Deportaţii, chiar dacă în majoritatea lor erau ţărani, au înţeles destul de repede că sunt victime ale politicii comuniste.

Azvârliţi în câmp, prima grijă a fost să-şi construiască un acoperiş mai sigur, un fel de colibe înjghebate din te miri ce. Prima etapă de adaptare a deportaţilor, în noile condiţii de viaţă, a început prin construirea bordeielor, locuinţe ale sărăciei.
Verificarea inventarului uman dislocat nu era departe de apelul zilnic practicat în penitenciare. Supravegherea şi evidenţa populaţiei n-au încetat până în ultima zi. Drumurile, gările şi trenurile erau patrulate de miliţie şi armată, care aveau ordin de a legitima populaţia din zona satelor noi. Evadarea era aproape imposibilă. Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată.
(Familia  Sarafolean şi familia Ureche în Bărăgan. Silviu Sarafolean e cel mai tânăr component al grupului)
Să ai ce pune pe masă în Bă­­răgan a rămas o grijă zilnică. Tot mai des apăreau activiştii şi secu­riştii, ca să lămurească oamenii să se apuce de construirea caselor. De voie, de nevoie,  fie­­care familie a început construcţia casei din chirpici sau pământ bătut. Pe lângă construirea caselor proprii, toţi au fost mobilizaţi şi la «muncă voluntară» pentru a fi ridicate «clădirile oficiale»:Sfatul Popular, şcoala, Miliţia, Dispensarul, Cooperativa. «Nu faci muncă voluntară, nu-ţi dăm pâine!»-acesta era unul dintre argumentele dictaturii comuniste.
Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit din activişti de partid, care informau zilnic, apoi din trei în trei zile, despre situaţia satului. Se trimiteau rapoarte statistice informative privind potenţialul forţei de muncă,  pe vârste, sex, apt, inapt, profesii etc., tabele şi locuri de muncă. Fermele de stat (GAS-urile) din apropiere solicitau zilieri pentru culturile de bumbac, orez, grădinărit etc. Munca deportaţilor era dirijată şi controlată. Au fost cazuri când, pentru a-şi salva bolnavul, familia şi rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la lucru copii minori. Sufocată de nedreptăţi şi necazuri, fiecare familie şi-a purtat totuşi crucea cu demnitate. În acei ani grei, Dumnezeu era singura şi marea speranţă. Nimeni şi nimic nu poate plăti suferinţele şi nici averile pierdute. Victimele deportării, ca şi tragedia Bărăganului au rămas o amintire tristă“.
Silviu Sarafolean,  64 de ani;4 ani la momentul deportării
Satul natal –  Comloşu Mare (Timiş)
Satul din Bărăgan –  Măzăreni, amplasat pe tarlaua Gostatului (Brăila)
 

Ileana Mateescu: „N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun“

„Bărăganul a fost Siberia noastră. Nenorocirea a fost că unii, precum basarabenii ori bucovinenii, au avut de îndurat ambele Siberii – şi pe cea rusească, şi pe cea românească. Noi, copiii, am fost lipsiţi de copilărie. Bucuria noastră era joaca pe câmpia nesfârşită, sub arşiţa soarelui, în timp ce păşteam vitele. N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun, nici n-am văzut, decât în poze. Ce să mai vorbim de jucării!

Acasă, în bordei, dormeam îmbrăcaţi şi aliniaţi, pentru că locul era foarte strâmt. În loc de uşă, aveam o pătură. Soarele ardea nemilos şi în jurul bordeiului se făcea adesea un strat gros de praf în care ţi se afunda piciorul şi pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta dintr-o parte în alta, murdărind haine şi lucruri.
Partea cea mai proastă, cea mai grea, era alimentarea cu apă potabilă. Nu era apă suficientă nici pentru oameni, nici pentru animale;nu era bună nici de băut, nici de spălat, nici pentru mâncare. Era adusă cu cisternele, era caldă, cu gust rău, dar tot stăteam la coadă pentru câţiva litri, aşa rea cum era. Foarte mulţi s-au îmbolnăvit aşa. Din cauza căldurii prea mari, şi apa Călmăţuiului a secat, iar animalele sufereau şi ele de sete. Au trecut luni, pentru unii chiar ani, până ce problema apei a fost rezolvată. A izbucnit şi o epidemie de tifos exantematic. Oamenii tremurau, aveau febră şi transpirau. Din cauza bolii, se producea o disfuncţie a intestinelor şi nu puteau urina decât la opt-zece zile. Nu aveau voie să mănânce nimic, doar să bea un pic de ceai. Cei care mâncau mureau. Alţii, tot din cauza apei, au făcut ­dizenterii. Nişte asistente mai rele ziceau să-i lăsăm să moară, că doar de-aceea au fost aduşi aici.
Ileana Mateescu,  pe-atunci Caraiman (sus, stânga), la Rubla, în Bărăgan
Casele erau construite din chirpici făcuţi din pământ, apă şi paie sau pleavă. Aveau un fel de fundaţie cam de 0, 5 m de la pământ, făcută tot din pământ amestecat cu apă şi paie şi bătută cu maiul între nişte cofraje făcute din scândurile pe care apoi le foloseau la tâmplăria casei. Era foarte greu să frămânţi pământul cu picioarele ca să-l amesteci bine, mai ales când te aflai după o zi de muncă istovitoare la fermă, sub arşiţa soarelui şi mai mult nemâncat. Pământul bine frământat era pus în nişte tipare, îndesat bine şi nivelat apoi cu palmele, să ia forma de chirpici. Apoi erau răsturnaţi pe nişte paie şi lăsaţi să se usuce câteva zile.
Erau veri toride, ploi torenţiale, iar iernile aduceau zăpezi abundente şi viscole. Pe 10 august 1951, în raionul Brăila, în localitatea Ion Sion, foarte aproape de Rubla, au fost+44, 5˚ C! Mă întreb oare cât o fi fost în plin soare, unde stăteam noi, dacă temperatura aceasta s-a înregistrat la umbră şi la distanţa de doi metri de la sol.
Transpuneţi-vă pentru câteva clipe în locul unui deportat şi, scutit de spaima pe care n-aveţi cum s-o trăiţi, imaginaţi-vă cum aţi fi reacţionat într-o situaţie similară! Sufletele noastre au purtat pecetea deportării pentru vecie. Nimeni nu a putut să uite, şi nici nu va uita vreodată, şocul desprinderii de locul natal, chinurile şi privaţiunile din primii ani. Puţine au fost familiile care să nu fi pierdut pe cineva drag acolo, cei mai mulţi decedaţi înainte de vreme. În spatele fiecărui nume stă un suflet mutilat de această aberantă măsură dictată de un regim totalitar“.
Ileana Mateescu,  60 de ani;5 luni la momentul deportării
Satul natal –  Floreşti (Mehedinţi)
Satul din Bărăgan –  Rubla, pe Valea Călmăţuiului (Brăila), unde a avut domiciliu obligatoriu şi Corneliu Coposu
Bilanţul deportării: 1.731 de morţi,  dintre care 175 de copii

Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ a găzduit, până la sfârşitul lunii aprilie, expoziţia „Rusaliile Negre:Deportarea în Bărăgan“, organizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Nu mai puţin de 28 de panouri, aflate în sala „Gheorghe Focşa“ a muzeului, înfăţişează diversele faţete ale unui proces de epurare socială care a strămutat, în Câmpia Bărăganului, peste 40.000 de români din Banat şi Mehedinţi în vara anului 1951;sunt panouri cu denumiri scurte, simple, ilustrând însă, cu fotografii şi frânturi de amintiri, felii din viaţa atât de complicată a strămutaţilor:„Primele adăposturi“, „Construirea caselor“, „Viaţa de zi cu zi“, „Munca în deportare“, „Şcoala în deportare“, „Iarna în Bărăgan“, „Copiii în deportare“, „Evenimente“ (Nunta, Crăciunul, Înmormântarea), „Întoarcerea. Stigmatul dezmoştenirii“.

„Expoziţia se înscrie în această ofensivă a istoricilor din România pentru redezgroparea unui trecut ţinut necunoscut. Este istoria unui genocid social, aparent neexplicabil“, a menţionat, la vernisaj, Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului şi realizatorul expoziţiei. Acesta a detaliat:„Până nu demult, explicaţia a fost aceea că acţiunea a avut loc pentru a se curăţi frontiera dintre România cominformistă şi Iugoslavia titoistă. Şi acesta e un motiv, dar mai sunt şi altele, de-ale noastre. Numeroşi transfugi treceau în Iugoslavia prin această fâşie de 25 de km. Şi mai erau şi mişcările de partizani din Munţii Banatului, adică grupul avocatului Spiru Blănaru şi grupul colonelului Ioan Uţă, care aveau planul de a se uni şi de a întâmpina pe americani, dacă această speranţă utopică s-ar fi îndeplinit“.
(Înmormântarea  unei fetiţe de 3 luni, în Bărăgan, în 1952)
Acestea au fost motivele care au făcut Securitatea suspicioasă, motivele care au dus în cele din urmă la procesul masiv de deportare din noaptea de 18 spre 19 iunie 1951. Un proces cu deznodământ teribil, aşa cum o dovedesc panourile negre din fundul sălii, pe care sunt înscrise, cu litere mici, de culoare albă, numele celor 1731 de deportaţi care au murit în Bărăgan (printre care 175 de copii) în perioada 1951-1956. În mijlocul unei avalanşe de nume – Matache Gheorghe, mort pe 27 iunie 1956 la Valea Viilor, avea o zi;Mociu Ioan, 4 zile, 9 ianuarie 1956, Zagna;Mutescu Ion, 3 ore, 8 august 1956, Salcâmi şi lista neagră continuă, continuă – e o fotografie de la înmormântarea unei fetiţe de 3 luni, în 1952, şi nişte crâmpeie tulburătoare de poveşti. E citată ­aceeaşi Ileana Mateescu:„…Aş putea să vă spun numele unei femei chiar de la noi, din Floreşti, căreia i-a murit băieţelul de numai câteva luni… Ana Basica se numea şi femeia asta atât de tânără – era singurul ei copil – practic şi-a pierdut minţile. Era copilul mort şi ea stătea lângă el cu un fel de evantai din frunze şi tot îl apăra de muşte… Şi ceilalţi vroiau să i-l ia să-l înmormânteze şi ea nu vroia să-l lase până nu vine soţul ei, care nu ştiu unde era plecat…“. Prezentă la vernisarea expoziţiei, Raluca Moise şi-a amintit de ea-copil, în primii ani în Bărăgan (avea 1 an şi jumătate la plecarea de acasă):„Când ploua, mama ne băga pe mine şi pe sora mea în şifonier, ca să ne apere“. Şi a subliniat cu voce clară, să se audă:„Cei tineri trebuie să afle, iar noi nu trebuie să uităm“.  de Florentina Ţone

Aşezări speciale pentru deportaţi

După o perioadă de provizorat şi denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care ­le-au format deportaţii în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti. În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele au fost şterse.
sursa :Historia

„Bandiții” și Liturghia din temnițele comuniste: „Primeam de acasă stafide și făceam din ele vin pentru Împărtășanie”

În România comunistă au existat aproximativ 72 de lagăre în care deținuții erau forțați să muncească și 44 de penitenciare. Dintre acestea, cele mai importante erau cele de exterminare a elitei politice și intelectuale: Gherla, Aiud, Pitești și Târgu-Ocna.

Cunoaștem cu toții faptul că, dinadins, comuniștii au vrut să lichideze toți slujitorii Bisericii, aceștia fiind de multe ori nevoiţi să sufere chinuri mai grele decât toți ceilalți condamnați politici. În celule, „armele de apărare” ale mărturisitorilor erau credința în Dumnezeu, postul și rugăciunea neîncetată, citirea Psalmilor și a Sfintei Scripturi și, nu în cele din urmă, săvârșirea Sfintei Liturghii, unul dintre cele mai importante momente duhovnicești din închisoare.

Preoții oficiau Sfânta Liturghie în temnițe chiar și în lipsa obiectelor de uz liturgic, după cum menționează Cătălin Mantea în volumul „Chipuri de mărturisitori în temnițele comuniste”. De exemplu, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa săvârșea Liturghia în taină, folosind pentru aceasta câteva lăzi ce înlocuiau Sfânta Masă, un pahar ce înlocuia potirul, o batistă în loc de antimis, o bucățică de pâine și puțină apă. Această slujire era o jertfă supremă adusă lui Dumnezeu, prin care Părintele înainta pe calea desăvârșirii deși, mai târziu, descoperirea celor folosite pentru Liturghie de către securiști avea să întrerupă oarecum ciclul liturghiilor. Părintele Calciu rostea şi partea de la strană, şi rugăciunile preotului. Pe cele de taină le ştia, pe cele care erau absolut necesare le învățase. Învăţase Liturghia pentru că ştia că va fi arestat. Nu se gândea că va sluji Liturghia în celulă, ci doar că duminică va putea să se gândească la momentele cele mai importante ale ei. Chiar dacă era amenințat cu moartea de către gardieni, acest lucru nu l-a împiedicat să se oprească din slujire, fiind susținut de alți doi colegi de celulă, participanți activi la rugăciunile părintelui.

Un alt erou al lui Hristos, părintele Dumitru Bălaşa, își amintește că duminica, în închisoarea din Balta Brăilei, avea timp pentru săvârșirea Sfintei Liturghii:

„Aici, din cei condamnaţi la mai mulţi ani de temniţă, erau martirii pe pieptul cărora săvârşeam noi, «bandiţii», 3-4 preoţi, Sfânta Liturghie. Un avantaj faţă de celula de la Aiud îl aveam aici, căci unii dintre noi, cei ce aveam drept la pachet, primeam de acasă stafide și din ele făceam vin pentru Împărtășanie. Aici nu ne mai supravegheau caralii pe vizetă. Făceam Sfânta Liturghie, care dura o oră, ne împărtăşeam şi se împărtăşeau toţi. Mai erau şi între noi fricoşi, care nu luau parte la slujbă, de teama turnătorilor care începuseră să creadă că, dacă vor colabora, vor ajunge mai repede acasă”.

Ca un adevărat miracol, în ciuda tuturor formelor de tortură la care au fost supuși, nu este deloc redus numărul preoților care au mărturisit că în închisoare au trăit cele mai înalte clipe de trăire duhovnicească, transformând celula în altar în sărbătorile însemnate din an și în cea mai autentică chilie de mănăstire în celelalte zile.

sursa :Doxologia 

Emil Rebreanu, martir pentru neam

Lupta dintre datorie și conștiință e minunat zugrăvită de Liviu Rebreanu în romanul „Pădurea Spânzuraților”, însă în spatele personajului Apostol Bologa a existat un model adevărat. Pentru jertfa lui stă mărturie monumentul ridicat în inima pasului Ghimeș-Palanca: „Sublocotenent Emil Rebreanu, spânzurat de unguri la 14 mai 1917, pentru că a vrut să treacă în rândul armatei române să lupte pentru întregirea neamului. Patria recunoscătoare nu l-a uitat“. Natura a pus în el toată seva poporului român pe care nu l-a trădat nici cu prețul vieții sale. Fratele cunoscutului romancier este o dovadă reală a conștiinței naționale și, mai mult decât atât, este dovadă de iubire.

Definirea conștiinței de neam

Emil Rebreanu, al cincilea din cei 14 copii ai familiei Vasile și Ludovica Rebreanu, a venit pe lume în dimineața zilei de 17 decembrie 1891, în satul Maieru. Cu șase ani mai mic decât Liviu, viitorul scriitor, alături de care nu-și petrece foarte mult timp, Emil era o îmbinare între gingășie și bărbăție, iar adolescența i-a oferit multiple ocazii pentru a se defini, mai ales în contextul social existent la acea vreme.

După ce devine elev al liceului maghiar din Bistrița, acesta ia contact cu realitatea politică și își dă seama că apărarea naționalității române se transformă într-o luptă. În semn de revoltă, recită versurile imnului „Deșteaptă-te române”, moment care se transformă într-un conflict aprins cu colegii unguri. După acest incident, părinții preferă să nu-l mai trimită la școală, însă,  la vârsta de 16 ani, Emil hotărăște să-și ia viața în piept și își caută de lucru. În urma mai multor încercări, în 1910, devine ajutor de notar într-o comună lângă Cluj și se înscrie ca elev particular la liceul din Turda, unde promovează clasa a treia și a patra, apoi a cincea și a șasea, la liceul din Șimelu. Aici, condițiile de viață ale lui Emil sunt dintre cele mai rele. Lipsa hranei consistente și a căldurii își vor pune amprenta pe sănătatea lui, iar asta se va vedea și în timpul războiului. Liviu, fratele mai mare căruia îi scrie periodic, se află la București.

În această perioadă din viață, lui Emil i se conturează marele vis de a pleca în România. Era în vara lui 1913.

A murit încercând să treacă în România

Anul 1914 aduce începutul războiului dintre cele două blocuri politico-militare, Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) și Antanta (Franța, Rusia și Anglia). România se alătură Antantei în 1916. Spre deosebie de Apostol Bologa, care hotărăște volunar să plece, Emil s-a văzut obligat să se înroleze în armată alături de „liniașii” austrieci. După atentatul de la Sarajevo, pleacă la unitate și apoi pe front, pentru prima dată pe câmpiile Galiției.

Greutatea luptei și suferința camarazilor sunt generatoare ale unui zbucium sufletesc pe care-l transpune în scrisorile adresate familiei. Dorința de a-și îndeplini datoria de luptător este puternic pusă la încercare de evenimentele de pe front. Momentul intrării României în război conturează în inima lui teama că ar putea fi silit să lupte împotriva fratelui său Liviu și începe să se gândească serios la ideea dezertării la români. Nu își pune planul în practică, pentru că familia sa ar fi suferit consecințele, dar Emil și-ar fi dorit să strige că e român și să plece. Mai mult decât atât, visa să treacă munții și să-i ia și pe ai lui cu el. De altfel, grija pentru familie este a doua mare frământare care-l macină pe toată perioada experienței de pe front și niciun moment nu încetează să comunice cu ei.

Însă lucrurile nu erau chiar atât de simple cum spera.

Cu o lună înainte de încercarea de a  fugi dintre austro-ungari, Emil făcea parte din a 16-a brigadă de infanterie, în Ghimeș. Această ultimă lună e marcată de incapacitatea de a lua o hotărâre. Silit să se lupte cu armata care apăra Ardealul, din rândurile căreia credea că face parte și fratele său Liviu, Emil devine victima marii încercări de a trece în România.

În ultima zi, scrie familiei și semnează cu nume necunoscut.

“ Scumpii mei,

Mâine merg în spital. Boala mi s-a agravat. Nu-mi mai scrieți până ce nu voi ști cu siguranță unde mă voi stabili pe mai multă vreme. Cred că voi merge în Abazia ori la băile din Tatra.

Despre ce s-a întâmplat la voi, știu tot. Un scandal nemaipomenit. Dar să nu luați în socoteală prostiile acelea. Tot ce-or dus, deja voi le veți căpăta îndărăt. O să vă scriu mai pe larg dacă voi ajunge într-un spital mai mare. Curagiu și resemnare.Toate le vom învinge.

                                                                                                Vă sărut cu mult, mult drag:

                                                                                                                                    Ubald “

Simțindu-se măcinat de boală, cere să fie internat la spital. Acesta este momentul în care, deși nu-l ajută puterile, părăsește pe ascuns locul infirmeriei brigăzii și, în noapte de 10 spre 11 mai, încearcă să se strecoare printre rețelele de sârmă ghimpată.

Este prins și spânzurat.

Locul pădurii spânzuraților

Locul morții lui Apostol Bologa din „Pădurea spânzuraților”, respectiv Emil Rebreanu, există cu adevărat. Din 1985, de la centenarul nașterii lui Emil, puțin mai jos de locul care păstrează încă ruinele fostei granițe, se săvârșesc slujbe pentru pomenirea eroului. Mormântul a fost identificat în anul 1920 de căpitanul Procopiu Strat, membru al familiei Rebreanu. La data de 7 septembrie 1921, Liviu Rebreanu face o adresă către Societatea Monumentelor eroilor cazuţi în război, cerând exhumarea fratelui său, eroul martir Emil Rebreanu. Societatea trimite adresa la garnizoana militară şi Prefectura din Bacău pentru organizarea onorurilor cuvenite. Ceremonia reînhumării eroului are loc pe 2 octombrie 1921, fiind urmată de înălţarea monumentului comemorativ, finalizat în anul 1922 prin grija aceleiaşi societaţi.

Noul monument, ridicat în memoria acestuia, a fost inaugurat în data de 10 noiembrie 2012. Slujba de sfințire a fost oficiată de Înalt Preasfinţitul Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei şi de PS Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

**

În fața adversarilor români, sufletul lui Emil este înspăimântat, iar lipsa idealului de pe celelalte fronturi, unde își face doar datoria, devine conștiință. Ultimele clipe de existență și le-a plămădit din dorința de a trece în România și a lupa pentru Ardealul părinților săi. A murit încercând. Emil, asemeni lui Apostol Bologa, urmează destinul unui erou, iar adâncimile subconștientului său suferă transformări. Transformarea de la sublocotenentul austro-ungar la martirul românilor. În timpul luptelor de pe front, inima s-a dovedit a fi biruitoare.

Emil a primit moartea prin spânzurare cu împăcare, ca izbăvire.

***

„Drept în față strălucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol și-a potrivit singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: „Primește, Doamne, sufletul robului Tău Apostol…Apos-tol…Apostol…”. 

sursa:Doxologia

Ramurile de tei și nuc de la Rusalii – ce semnifică și ce facem cu ele după ce se usucă?

La 50 de zile de la Învierea Domnului sărbătorim marele praznic al Pogorârii Duhului Sfânt, numit în popor și Duminica Mare. În această zi, în Bisericile noastre sunt binecuvântate ramurile de nuc și tei, ca simbol al limbilor de foc care s-au pogorât peste ucenici în ziua Cincizecimii.

În Duminica Rusaliilor, la finalul Sfintei Liturghii, este săvârșită o slujbă specială – „Vecernia plecării genunchilor”, numită astfel deoarece atât slujitorii Bisericii, cât şi credincioşii, îngenunchează. Știm că Sfinţii Părinţi au interzis îngenunchereaatât în ziua Învierii, cât şi în perioada postpascală, însă plecarea genunchilor din ziua Rusaliilor este justificată deoarece arată starea de smerenie şi de rugăciune stăruitoare necesară pentru a fi vrednici de Pogorârea Sfântului Duh.

În cadrul acestei slujbe sunt citite şapte rugăciuni de binecuvântare a ramurilor verzi de tei sau nuc, care se impart, apoi, credincioşilor şi care simbolizează darurile cele bogate ale Sfântului Duh. Rânduiala de binecuvântare se încheie prin stropirea ramurilor cu aghiasmă mică în faţa Sfintelor Uşi, preotul rostind:

„Se binecuvântează ramurile acestea cu harul Preasfântului Duh și prin stropire cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”.

Obiceiul binecuvântării ramurilor se întâlneşte nu doar în Biserica noastră, ci și la Ierusalim, Constantinopol sau în Damasc și are ca fundament scripturistic evenimentul descris în cartea „Faptele Apostolilor”:

„Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 4).

Tradiția creștină a ales ramurile de tei și nuc deoarece acestea redau cel mai bine forma limbilor ca de foc prin care s-a arătat harul Duhului Sfânt lucrător în ucenicii lui Hristos, trimişi de El să bine-vestească Evanghelia Sa în toate limbile lumii.

Liturgistul Badea Cireșanu notează, în volumul „Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit”, că în țara noastră s-a păstrat din vechime „obiceiul strămoşesc şi foarte frumos de a se împodobi în această zi casele creştinilor, uşile şi porţile lor, cu ramuri de jugaştri (n.n. un fel de arțar cu scoarța roșiatică, cu lemnul alb și tare, bun pentru confecționat juguri), salcie şi alţi arbori înfrunziţi. Această împodobire închipueşte speranţa în belşugul şi norocirea anului agricol. Verdeaţa este totdeauna icoana bucuriei, iar uscăciunea însemnează sărăcie, întristare şi peire”.

Având în vedere că aceste ramuri poartă binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului, cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul românesc, gospodarii păstrează ramurile chiar și după ce se usucă, împodobind cu ele nu doar uşile sau ferestrele caselor, ci și icoanele.

Este trist faptul că unii dintre creștini scot acest obicei specific sărbătorii Rusaliilor din sfera tradiției și îl îmbracă într-un „veșmânt al miraculosului”. Astfel de atitudini și false pietăți sunt departe de trăirea creștină autentică a praznicului Pogorârii Duhului Sfânt. În această zi noi nu cinstim crengile de tei sau nuc, ci Îl avem în centru pe Duhul Sfânt, „apa cea vie” care se coboară şi sfinţeşte Biserica.

sursa :Doxologia

Sâmbăta Moșilor de vară – despre suflet, iertare și ulcelele cu cireșe ale bunicilor noștri

Moşii de vară preced sărbătoarea Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh, care are loc la cincizeci de zile de la Învierea Domnului. În această zi, în toate lăcașurile ortodoxe se oficiază slujbe de pomenire pentru toți cei care au trecut la Domnul.

Biserica Ortodoxă a consacrat pentru pomenirea generală a morţilor o zi liturgică pe săptămână, sâmbăta. În această zi, la unele slujbe (cum este miezonoptica), dar și în unele cărți de cult există cântări și rugăciuni special alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților.

S-a ales această zi deoarece fiecare sâmbătă este, de fapt, o imitare a Sâmbetei Mari, a şederii lui Hristos în mormânt. Din punct de vedere teologic, aceasta este ziua în care Mântuitorul a coborât cu sufletul la iad pentru a-i înălța pe cei adormiți. În mod deosebit, două dintre aceste zile de sâmbătă din anul bisericesc sunt dedicate, în toate Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale a morţilor, prin rugăciunile și cântările înscrise în cărțile de rânduială (Triod și Penticostar):

    a) sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne (a înfricoşătoarei Judecăţi) şi

    b) sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (sâmbăta Rusaliilor).

Aceste două sâmbete poartă denumirea generică de „moși” (prima – Moşii de iarnă, iar cea de-a doua – Moşii de vară), deoarece în aceste zile îi pomenim pe părinţii, moşii şi strămoşii noştri adormiți întru Domnul. În limba greacă, aceste zile se numesc ψυχοσάββατον (Sâmbăta sufletelor), iar în slavonă, Subbota roditelskaia.

În ceea ce privește pomenirea Moşilor de vară, textul liturgic din Penticostar arată faptul că în această zi ne aducem aminte de „creştinii care au adormit în credinţă: părinţi, strămoşi, bunici şi străbuni, fraţi şi prieteni, bogaţi şi săraci, împăraţi şi domni, pe cei de laolaltă şi sihaştri”, pentru toți aceştia rugându-L pe Dumnezeu astfel: „Odihneşte-i, Doamne (…), unde sunt mulţimile tuturor drepţilor şi unde este sălaşul sfinţilor Tăi”.

Alte pasaje din cadrul slujbei din această zi ne mai spun că rugăciunea de pomenire se face și pentru cei care au avut parte de moarte năprasnică: „Pe cei ce au sfârşit sfâşiaţi de fiare, Hristoase, şi pe care peştii i-au înghiţit, pe care cutremurul, surparea pământului ori prăpastia i-au îngropat (…), pe cei ce i-au ucis sabia, cuţitul şi focul, izbitura răutăţilor, despicarea stâncilor şi tâlharii, foametea şi ciuma”, rugându-ne ca Mântuitorul să-i izbăvească pe dânșii „de groaza cea de acolo”.

În sensul acesta, trebuie să știm și că duminică, de Rusalii, în cadrul slujbei Vecerniei, se citesc șapte rugăciuni, dintre care una exprimă clar faptul că păcatele pot fi iertate și după moarte. Este vorba despre cea de-a cincea, a „plecării genunchilor”, care ne arată că rugăciunea Bisericii este atât de puternică și ascultată de Dumnezeu, încât are puterea de a salva sufletele din iad, ale celor care au plecat din viața aceasta nepregătiți sufletește:

„Stăpâne atotțiitorule, Dumnezeule al părinților și Doamne al milei (…), Cel ce măsori anii celor vii și rânduiești ceasul morții, Cel ce duci și scoți din iad (…), Care şi la acest praznic cu totul de­săvârşit şi mântuitor ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad (…), auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai ­înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; aşază sufletele lor în lăcaşurile drepţilor şi fă-i vrednici de pace şi de iertare”.

Astfel, îi pomenim pe cei adormiți ai noștri în această zi, pentru ca şi ei să se împărtăşească de mângâierea Sfântului Duh Care S-a pogorât la Cincizecime peste Apostoli şi Care îi adună adună în comuniune pe cei înstrăinați sau diferiți unul de altul. Tot în acest sens, liturgistul Badea Cireșanu afirmă că, în această sâmbătă, „Biserica iarăşi pomeneşte pe cei adormiţi pentru că, fiind sărbătoarea pogorârei Sfântului Duh, harul divin să se resfrângă şi asupra sufletelor încărcate cu povara păcatelor şi să le uşureze din munca cea grea a vinovăţiei lor”.

Până astăzi, după datinile strămoșești, în satul românesc se oferă, în sâmbăta Moșilor de vară, colivă sau colaci unși cu miere, dar și vase și căni din lut umplute cu cireșe, vin, apă sau lapte cu orez, folosite numai cu această ocazie și numite „moşoaice”. În Bucovina și în alte zone din țara noastră, pomenile amintite sunt trimise vecinilor încă de la primele ore ale dimineții.

Așadar, credincioşii trebuie să ştie că sunt datori, în această zi, să îi pomenească pe toţi strămoşii şi moşii lor şi pe toţi cei din veac adormiţi, în cadrul slujbei de parastas care se săvârşeşte în toate bisericile, la finalul Sfintei Liturghii.

sursa:Doxologia

130 ani de la trecerea în veşnicie a lui Mihai Eminescu

Au trecut 130 ani de când Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii române“ – după cum l-a numit Constantin Noica, a trecut la cele veşnice.

La vârsta de 39 ani s-a mutat la Domnul, fiind înmormântat în cimitirul Bellu din Capitală.

„Parcă cu o nefirească grabă, Eminescu fu așezat în mormânt sâmbătă. Nu ştim ce a împiedicat oficierea slujbei de înmormântare după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde a fost depus sicriul în care zăcea, „nemuritor și rece” Eminescu”, relata arhim. Mihail Daniliuc într-un articol publicat pe doxologia.ro.

Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele, fiind o zi mohorâtă. Foto credit: Doxologia.ro

Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă.

Era, pesemne, manifestarea tristeţii naturii care a vărsat lacrimi

– Arhim. Mihail Daniliuc.

Mihai Eminescu, poetul naţional

Eminescu i-a impresionat pe contemporani prin inteligența, memoria, cultura la nivel european și farmecul limbajului.

George Călinescu l-a numit poetul nepereche a cărui operă învinge timpul. Şi a avut dreptate.

Ca o recunoaștere a geniului operei sale, ziua sa de naștere a fost declarată în anul 2010 Ziua Culturii Naționale.

 

Mihai Eminescu s-a născut în 15 ianuarie 1850 în Botoșani și a fost poet, prozator și jurnalist român, considerat de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

A publicat pentru prima dată la 16 ani, iar trei ani mai târziu a plecat la studii în Viena. În timpul vieții s-a remarcat printr-o activitate publicistică prodigioasă.

Manuscrisele sale, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.

În data de 15 iunie 1889, poetul a trecut la cele veșnice în București. Două zile mai târziu, Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București.

A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

sursa :Basilica.ro

Iadul de gen feminin. Mărturiile supravieţuitoarelor din temniţele comuniste

Mame, soţii, fiice ale unor deţinuţi politic sau femei având amprenta de „duşmană a poporului“ pusă după regulile absurde ale regimului comunist au fost închise ani grei în temniţele comuniste. Vă prezentăm câteva din mărturisirile femeilor care au suportat tortura, nesomnul, frigul, foamea pentru că au ales să stea drepte în faţa unui regim care le voia în genunchi.

Născută în 1912, Elisabeta Rizea, „eroina de la Nucşoara“ a sprijinit, împreună cu soţul ei, gruparea anticomunistă condusă de comandantul Arsenescu. Numită „duşman al poporului“, ea a fost închisă, torturată, plimbată prin temniţele de la Jilava sau Mislea. A suportat 12 ani de puşcărie, având mereu o vorbă, chiar şi când era bătută peste stomac de căpitanul Cârnu sau când i s-au strâmbat picioarele şi degetele de la mâini:„Până mor, eu tot aşa lupt“.

Nu şi-a trădat familia şi nici pe ceilalţi partizani, iar după ce a fost prima dată eliberată din închisoare, după ce a fost eliberată, a continuat să-i ajute, ştiind că este urmărită de Securitate. A rămas sub supravegherea permanentă a organelor comuniste până la căderea regimului. În 1992, povestea Elisabetei Rizea a fost prezentată în emisiunea „Memorialul durerii”, devenind de atunci un simbol al rezistenţei anticomuniste. S-a stins din viaţă la 6 octombrie 2003, într-un spital din Piteşti.

„Când m-a bătut cel mai rău Cârnu (n.r. căpitanul Cârnu Ion, Securitate), m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.

Şi mi-a fost frică că atunci eram şi eu grăsuţă, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, şi stam şi ţipam şi spuneam:«Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă!». (…)

Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceţi să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldaţi acasă. (…) M-a dus şi m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, aşa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi şi niagră ca bluza. Şi dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.“(Din volumul Elisabeta Rizea-Povestea Elisabetei Rizea, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993)

3000 de zile singură în închisorile comuniste

„Sunt condamnată la 12 ani închisoare. Procesul a durat 6 zile. Ancheta — cinci ani. Deci, am executat până azi, cinci ani de închisoare. Singură. Intr-o celulă de 5 metri pătraţi, 1827 de zile. Singură, 43 848 de ore. Într-o celulă unde fiecare oră are, inexorabil, 60 de minute, fiecare minut, 60 de secunde. Una, două, trei, patru, cinci secunde, şase, şapte, opt, nouă, zece secunde, o mie de secunde, o sută de mii de secunde. Am trăit singură, în celulă, 157 852 800 de secunde de singurătate şi de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă! Mă condamnă să mai trăiesc încă 220 838 400 de secunde. Să mai trăiesc atâtea secunde sau să mor din atâtea secunde“, a scris Lena Constante în cartea sa de memorii „Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România“ (în 1992), publicată, mai întâi, în limba franceză, în 1990, L’Évasion silencieuse.

Lena Constante (1909-2005), a fost o artistă română, fiica scriitorului şi ziaristului de origine aromână Constantin Constante şi a Julietei. S-a implict în fondarea la Bucureşti a teatrului de marionete, care, ulterior, a devenit, în 1949, Teatrul Ţăndărică, unde a colaborat ca scenograf cu Elena Pătrăşcanu. Relaţiile apropiate cu familia Pătrăşcanu au dus la arestarea ei şi a lui Harry Brauner (1908 – 1988), folclorist, fratele pictorului suprarealist francez Victor Brauner, cu care s-a căsătorit în 1963, abia după ce va ieşi din închisoare. Este acuzată de „crimă de înaltă trădare” şi condamnată la 12 ani de închisoare. A stat în detenţie la închisorile pentru femei de la Miercurea Ciuc, la „Malmaison”, Dumbrăveni şi Rahova. În 1962 a fost eliberată şi, odată cu rejudecarea procesului Pătrăşcanu în 1968, reabilitată.

 „Când am ieşit din închisoare, în 1961, Uniunea Artiştilor Plastici nu a acceptat să fac pictură. Un fost deţinut politic nu avea voie să expună. După multe intervenţii mi s-a dat voie să lucrez artizanat. La început am făcut păpuşi. Studiasem etnografie, aşa că am trecut repede către arta populară. Într-o excursie de numai câteva zile pe care am făcut-o la Hunedoara, în Ţara Pădurenilor, am avut norocul să văd un târg, adică femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în superbe costume populare. Am întrebat ce se întâmplă cu aceste costume atunci când se rup şi răspunsul m-a impresionat. Hainele erau aruncate sau folosite drept cârpe de spălat pe jos. Le-am dat adresa mea şi i-am rugat să mi le trimită, la schimb cu orice altceva. Am adunat vreo 12 ani aceste petice ca să mă pot apuca de lucru pentru tapiseriile mele. Şi atunci, fără nici un motiv, autorităţile m-au acuzat că distrug folclorul.“

„Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!“

Cunoscută în lumea literară cu pseudonimul Oana Orlea, Maria-Ioana Cantacuzino, acesta fiind numele său real, a fost fiica celebrului aviator Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi Ancăi Cantacuzino (înainte de căsătorie – Diamandi) şi nepoata lui George Enescu şi a Marucăi Cantacuzino.

Născută şi crescută într-o familie aristocrată, Oana Orlea a simţit pe propria-i piele, încă din perioada adolescenţei, teroarea anchetelor şi mizeria din închisorile comuniste. În anul 1952, pe când era elevă în clasa a X-a, a fost arestată şi condamnată la patru ani de închisoare, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului (constând în distribuirea unor manifeste anticomuniste). După o detenţie de doi ani şi unsprezece luni în mai multe penitenciare – Văcăreşti, Jilava, Ghencea,Târgşor, Mislea etc.-, a fost eliberată la intervenţia bunicului ei, compozitorul George Enescu, care, aflat în străinătate, spunea că nu se va întoarce în ţară atâta timp cât nepoata lui este în închisoare.

În 1960, a fost rearestată în legătură cu un atac ce avusese loc în urmă cu un an, asupra unui furgon al Băncii Naţionale din Capitală, cunoscut sub numele de „operaţiunea Ioanid“, unde este reţinută vreme de două luni. Despre întreaga experienţă carcerală Oana Orlea a vorbit 40 de ani mai târziu. Într-un interviu destul de lung acordat poetei Mariana Marin şi publicat, într-o primă ediţie, în 1991, apoi retipărit peste mai bine de 15 ani în cartea „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!“, nepoata renumitului compozitor român a rememorat, cu luciditate şi sinceritate, fapte, trăiri, suferinţe, a vorbit despre oameni şi întâmplări din cei trei ani de detenţie, în care a fost mutată de 13 ori de la o închisoare la alta.

 „Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat – o nimica toată faţă de ce li s-a făcut altora -, dar trebuie să pomenesc de faimoasele cătuşe care se strâng şi se tot strâng, după nevoie. Mi-au răsucit braţele la spate şi mi-au pus cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase înapoi, plămânii sunt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri prost. Şi se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai simţi mare lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se înfundă. Când se scot şi sângele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu ele câte o zi-două ; eu, doar vreo două ore şi am avut semne mai multe săptămâni.“

O altă întâmplare mai puţin plăcută petrecută tot la închisoarea Ghencea avea însă să se încheie cu un final amuzant. Chiar înainte ca una dintre deţinute, zisă „Bulgăraş de Aur“, să se elibereze, şi care fusese de acord să primească din partea „colegelor“ mesaje către rudele de-afară, este denunţată. Toate deţinutele sunt apoi anchetate.

„E un episod de care îmi place să-mi amintesc. « Îmi place » e un fel de a spune… Noi toate, cele care trimiseserăm mesajele, am fost în anchetă, la poartă, în birouri. Ofiţerul Crăciun ştia să dozeze brutalitatea cu o aparentă « umanitate » (…) M-am trezit în biroul lui, aşezată la o masă. Aveam în mână un toc de peniţă, înaintea mea o călimară şi pătrăţica de cârpă cu mesajul, scris – habar n-am de ce – în franţuzeşte. Poate dintr-o secretă şi multvinovată dorinţă de «încifrare» .Trebuia să traduc ce scrisesem. Am început imediat să înşir fel de fel de aiureli. Îmi amintesc perfect de prima frază: «Dragă mamă, gândul meu se îndreptă către tine şi dorul zboară… »Tot înşirând, îmi băteam capul cum să nu dau în vileag micile noastre şmecherii legate de primirea pachetelor. (…) Mă cam lălăiam. Crăciun s-a pus pe înjurat. Şi, Dumnezeule, în biroul acela cenuşiu şi trist, de sub un dulap-clasor a ieşit un şoarece. Zâna cea bună, poate! Locotenentul Crăciun şi un alt ofiţer care mă tot ameninţa cu o vână de bou s-au repezit la vânătoare. Ţipau ca nişte muieri isterice şi ţopăiau prin încăpere, clasoarele se clătinau… Mi-am zis că nu trebuie să pierd momentul şi am răsturnat călimara peste cârpă. S-a făcut albastră… Şoarecele n-a fost prins, cerneala se scurgea prin tot biroul. Eram foarte mulţumită de mine.“

„Am cântat «Oda Bucuriei» când a murit Stalin“

Micaela Ghiţescu a făcut trei ani de închisoare politică, fiind condamnată în celebrul „lot francez“, format din eleve şi profesoare de la Liceul Francez din Bucureşti. Este fiica unui mare chirurg interbelic, una dintre cele mai respectate traducătoare din România (din cinci limbi!) şi unul dintre puţinii oameni care se încăpăţânează să nu lase să moară „Memoria (revista gândirii arestate)“, al cărei redactor-şef este de peste 11 ani.

În cartea sa de memorii „Între uitare şi memorie“, publicată în 2012, Micaela Ghiţescu povesteşte cum a primit în închisoare vestea morţii lui Stalin.

În ancheta propriu-zisă, un moment mai amuzant, să-i zisem, a fost în marte ’53, când într-o zi am văzut că gardienii de pe sală încep să închisă oberlihturile şi să fie o oarecare agitaţie şi s-au auzit clopote de biserici şi până la urmă prin modul de comunicare, prin Morse, prin perete, am aflat că a murit Stalin şi atunci nu ştiu de unde, din ce celulă, a izbucnit, prin fluierat, că nu puteam cânta bineînţeles, «Oda Bucuriei», care se prelua din celulă în celulă. Paznicii erau înnebuniţi, eu nu recunoşteau ce anume este, dar au auzit deodată fluierarul, adică un mod de a comunica între celule.

Măriuca Vulcănescu, în acelaşi pat cu prostituatele de la Crucea de Piatră

„Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!“ ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu. Filosoful şi economistul stătuse timp de şase ani în puşcăriile comuniste, fiind arestat în 1946 în lotul al doilea al foştilor membri din guvernul Antonescu, acuzat de crime de război. A fost permanent torturat şi chinuit în temniţele comuniste de călăii de la Văcăreşti, Jilava şi Aiud. Mircea Vulcănescu a murit în octombrie 1952, la 48 de ani, îmbolnăvit de TBC, după ce a încercat să-şi salveze un coleg de celulă: acesta căzuse din picioare, sleit de puteri. Mircea Vulcănescu s-ar fi aşezat pe ciment ca o saltea pentru colegul său doborât, salvându-i viaţa.

Măriuca Vulcănescu este fiica lui Mircea Vulcănescu şi a fost închisă între anii 1952-1954 din acest motiv. Când tatăl ei a murit, ea se afla într-o altă închisoare, îndurând acelaşi tratament „obişnuit“ din temniţele comuniste. A trecut prin mai multe locuri de detenţie: Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera, Dumbrăveni. În prima noapte la Popeşti-Leordeni a stat în aceeaşi celula cu prostituatele de la Crucea de Piatră.

„Foarte multe dintre ele aveau sifilis. Am stat în pat cu una dintre ele, care, noaptea, îşi potolea arsurile de la rănile de la picioare cu propria urină“, povestea Măriuca Vulcănescu într-un interviu“ Erau 40 într-o celulă şi munceau la câmp de dimineaţa până seara, prăşeau, cultivau, săpau diguri pentru irigaţii.

Când am ajuns acasă, în Bucureşti, am început să cânt, pentru ca mama să-mi audă glasul şi să nu se sperie că mă gaseşte în casă. Mult timp, mai apoi, se necăjea fiindcă umblam pe stradă în paltonul meu răpănos, dar nu suportam să mă îmbrac mai bine, mă simţeam cu 200 de ani mai bătrână.

                                                                                                                                                                                                                                            sursa:Historia 

Alexandru – sfântul care a intrat de bunăvoie în temniță

Dragostea creștină a făcut pe un tânăr ostaș, Alexandru, să ceară voie de la autorități ca să meargă în temniță și să o convingă pe Antonina să jertfească zeilor. Ajuns lângă fecioară, altceva s-a întâmplat.

Viața creștinilor din epoca persecuțiilor ne este nouă pildă, peste veacuri. Pildă de credință, de curaj dar, mai ales, de dragoste. Ei au împlinit întru totul porunca Mântuitorului Iisus Hristos: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). O dragoste care depășește posibilitățile noastre de înțelegere. Exemplul cel mai grăitor îl constituie viața sfinților Alexandru și Antonina, prăznuiți de către Biserică în ziua de 10 iunie.

Așa cum ne menționează actul martiric, în timpul împăratului roman Dioclețian, pe teritoriul actual al Siriei, creștinilor le era interzis să ocupe funcții publice sau să aibă bunuri materiale considerabile. În acest context, tânăra Antonina a fost pârâtă că este creștină, fiind adusă în fața judecătorului Fist. După multe chinuri, fecioara a fost întemnițată, cu propunerea ca în zilele următoare să fie ucisă.

Dragostea creștină a făcut pe un tânăr ostaș, Alexandru, să ceară voie de la autorități că să meargă în temniță și să o convingă pe Antonina să jertfească zeilor. Ajuns lângă fecioară, altceva s-a întâmplat: Roaba lui Dumnezeu, fecioară Antonina, Domnul m-a trimis la tine, ca să-ţi spun cele ce mi-a zis mie, cum are să se păzească fecioria ta. Iar ea s-a înfricoşat, dar deodată o lumină mare a strălucit în casă şi un glas s-a auzit zicând: Nu te teme Antonino, pentru că Cel ce te-a chemat pe tine la această nevoinţă, îl cheamă şi pe acest Alexandru la aceeaşi cunună mucenicească; deci îmbracă-te cu haina lui şi, lăsându-ţi capul în jos, să ieşi de aici”.

Cei doi tineri și-au schimbat hainele, Antonina ieșind din temniță, iar Alexandru luându-i locul de bunăvoie. Când a sosit vremea execuției, soldații au găsit pe Alexandru în locul tinerei. Lucrurile au evoluat foarte repede. Alexandru a fost condamnat la moarte însă, în momentul uciderii, Antonina s-a prezentat și ea în fața judecătorului: „Şi văzând-o pe ea, Fist a început a se mânia şi a poruncit ostaşilor să o spânzure la muncire, să o bată. Iar ea, fiind bătută, n-a scos niciun cuvânt. (…) Atunci, ighemonul a poruncit să taie mâinile sfinţilor mucenici. Ostaşii, scoţându-şi săbiile, au tăiat mâinile sfinţilor mucenici”.

După multe alte înfricoșătoare chinuri, Sfinții Alexandru și Antonina au primit cununa muceniciei, lăsând peste veacuri un exemplu de dragoste care trece de limitele omului contemporan.

sursa:Doxologia

Sâmbăta Moșilor de vară – despre suflet, iertare și ulcelele cu cireșe ale bunicilor noștri

Moşii de vară preced sărbătoarea Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh, care are loc la cincizeci de zile de la Învierea Domnului. În această zi, în toate lăcașurile ortodoxe se oficiază slujbe de pomenire pentru toți cei care au trecut la Domnul.

Biserica Ortodoxă a consacrat pentru pomenirea generală a morţilor o zi liturgică pe săptămână, sâmbăta. În această zi, la unele slujbe (cum este miezonoptica), dar și în unele cărți de cult există cântări și rugăciuni special alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților.

S-a ales această zi deoarece fiecare sâmbătă este, de fapt, o imitare a Sâmbetei Mari, a şederii lui Hristos în mormânt. Din punct de vedere teologic, aceasta este ziua în care Mântuitorul a coborât cu sufletul la iad pentru a-i înălța pe cei adormiți. În mod deosebit, două dintre aceste zile de sâmbătă din anul bisericesc sunt dedicate, în toate Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale a morţilor, prin rugăciunile și cântările înscrise în cărțile de rânduială (Triod și Penticostar):

    a) sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne (a înfricoşătoarei Judecăţi) şi

    b) sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (sâmbăta Rusaliilor).

Aceste două sâmbete poartă denumirea generică de „moși” (prima – Moşii de iarnă, iar cea de-a doua – Moşii de vară), deoarece în aceste zile îi pomenim pe părinţii, moşii şi strămoşii noştri adormiți întru Domnul. În limba greacă, aceste zile se numesc ψυχοσάββατον (Sâmbăta sufletelor), iar în slavonă, Subbota roditelskaia.

În ceea ce privește pomenirea Moşilor de vară, textul liturgic din Penticostar arată faptul că în această zi ne aducem aminte de „creştinii care au adormit în credinţă: părinţi, strămoşi, bunici şi străbuni, fraţi şi prieteni, bogaţi şi săraci, împăraţi şi domni, pe cei de laolaltă şi sihaştri”, pentru toți aceştia rugându-L pe Dumnezeu astfel: „Odihneşte-i, Doamne (…), unde sunt mulţimile tuturor drepţilor şi unde este sălaşul sfinţilor Tăi”.

Alte pasaje din cadrul slujbei din această zi ne mai spun că rugăciunea de pomenire se face și pentru cei care au avut parte de moarte năprasnică: „Pe cei ce au sfârşit sfâşiaţi de fiare, Hristoase, şi pe care peştii i-au înghiţit, pe care cutremurul, surparea pământului ori prăpastia i-au îngropat (…), pe cei ce i-au ucis sabia, cuţitul şi focul, izbitura răutăţilor, despicarea stâncilor şi tâlharii, foametea şi ciuma”, rugându-ne ca Mântuitorul să-i izbăvească pe dânșii „de groaza cea de acolo”.

În sensul acesta, trebuie să știm și că duminică, de Rusalii, în cadrul slujbei Vecerniei, se citesc șapte rugăciuni, dintre care una exprimă clar faptul că păcatele pot fi iertate și după moarte. Este vorba despre cea de-a cincea, a „plecării genunchilor”, care ne arată că rugăciunea Bisericii este atât de puternică și ascultată de Dumnezeu, încât are puterea de a salva sufletele din iad, ale celor care au plecat din viața aceasta nepregătiți sufletește:

„Stăpâne atotțiitorule, Dumnezeule al părinților și Doamne al milei (…), Cel ce măsori anii celor vii și rânduiești ceasul morții, Cel ce duci și scoți din iad (…), Care şi la acest praznic cu totul de­săvârşit şi mântuitor ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad (…), auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai ­înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; aşază sufletele lor în lăcaşurile drepţilor şi fă-i vrednici de pace şi de iertare”.

Astfel, îi pomenim pe cei adormiți ai noștri în această zi, pentru ca şi ei să se împărtăşească de mângâierea Sfântului Duh Care S-a pogorât la Cincizecime peste Apostoli şi Care îi adună adună în comuniune pe cei înstrăinați sau diferiți unul de altul. Tot în acest sens, liturgistul Badea Cireșanu afirmă că, în această sâmbătă, „Biserica iarăşi pomeneşte pe cei adormiţi pentru că, fiind sărbătoarea pogorârei Sfântului Duh, harul divin să se resfrângă şi asupra sufletelor încărcate cu povara păcatelor şi să le uşureze din munca cea grea a vinovăţiei lor”.

Până astăzi, după datinile strămoșești, în satul românesc se oferă, în sâmbăta Moșilor de vară, colivă sau colaci unși cu miere, dar și vase și căni din lut umplute cu cireșe, vin, apă sau lapte cu orez, folosite numai cu această ocazie și numite „moşoaice”. În Bucovina și în alte zone din țara noastră, pomenile amintite sunt trimise vecinilor încă de la primele ore ale dimineții.

Așadar, credincioşii trebuie să ştie că sunt datori, în această zi, să îi pomenească pe toţi strămoşii şi moşii lor şi pe toţi cei din veac adormiţi, în cadrul slujbei de parastas care se săvârşeşte în toate bisericile, la finalul Sfintei Liturghii.

sursa :Doxologia

Ce legătură au eroii neamului cu Înălțarea Domnului?

În ce constă legătura dintre Înălțarea Domnului cu trupul la Cer și eroii români? Este lesne de stabilit o relație duhovnicească, fiindcă nouă, românilor, ni s-a rânduit să ne ridicăm, să ne înălțăm ca neam prin jertfă, cunoscând în existența bimilenară nenumărate răstigniri, dar și minunate învieri. Fără cinstirea eroilor, amintirile neamului se șterg, peste tradițiile multiseculare se așterne uitarea, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

În fiecare an, la patruzeci de zile după mântuitoarea Înviere a Domnului Hristos, proslăvim Sfânta Sa Înălțare cu trupul la Cer, praznic plin de lumină și bucurie, care ne amintește că Mântuitorul a coborât pe pământ, S-a întrupat, luând chip de om, Și-a însușit natura umană,  îndumnezeindu-o în Trupul Său, apoi S-a înălțat cu ea la Ceruri, ca să ne arate că destinația noastră finală n-o reprezintă pământul, ci Împărăția lui Dumnezeu, unde suntem chemați să trăim veşnic în iubirea Preasfintei Treimi. Domnul nu ne indică doar ținta, ci ni se face itinerar și energie, ca să ne ajute să ajungem la binecuvântata stare a celor mântuiţi.

La noi, sărbătoarea se trăieşte cu toată evlavia și cumsecădenia, deoarece în aceeași zi ne cinstim eroii: ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile, din toate locurile, jertfiţi pe câmpurile de luptă, în lagăre, în închisori, pentru apărarea patriei, a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român. De ce a rânduit Biserica această împreună serbare? În ce constă  legătura dintre Înălțarea Domnului cu trupul la Cer și eroii români? Este lesne de stabilit o relație duhovnicească, fiindcă nouă, românilor, ni s-a rânduit să ne ridicăm, să ne înălțăm ca neam prin jertfă, cunoscând în existența bimilenară nenumărate răstigniri, dar și minunate învieri. Nu cred că era mai potrivită cinstirea eroilor români decât în ziua Înălțării, arătând astfel că, prin sângele lor, noi am ținut mereu fruntea sus, nelăsându-ne umiliți de tăvălugul istoriei.

Totuși, celebrarea parcă nu se prea potrivește cu perioada atât de zbuciumată pe care o traversăm: globalizare, universalizare și uniformizare. Din pricina acestor procese și transformări, identitatea națională are foarte mult de suferit. Ne paște pericolul risipirii într-o pluralitate de idei sau obiceiuri străine de glia şi de simțirea națională. Românul adevărat nu se izolează, dar nici nu-și dizolvă identitatea spirituală, acceptând tot felul de ritualuri ori practici nerecunoscute de sfânta sa tradiţie bimilenară.

Poporul român, spunea Gheorghe Brătianu, constituie „o enigmă și un miracol”. Chiar așa este căci, viețuind atâtea veleaturi într-o „mare slavă”, dar și la răspântia intereselor marilor imperii sau stăpânirilor recente, încă nu și-a pierdut credința, tradiția ori graiul! Am spus „încă nu”, deoarece ceea ce nu s-a reușit până acum prin constrângerea războiului, a amenințării cu moartea, se pare că se izbuteşte astăzi, prin multele ispite și încercări ce ne zdruncină aceste valori. Principalele cauze nu sunt, așadar, forța armelor sau șantajul politic, ci propriile slăbiciuni, relativizarea adevărurilor credinței noastre sfinte.

Un semn vădit al stării de fapt îl reprezintă modul superficial de a ne raporta la înaintași, la tot ce ne reprezintă pe noi, ca neam. Vorbim de cinstirea eroilor, dar pe câți dintre conaționali îi interesează, în realitate, aşa ceva? Uităm prea ușor că, dacă unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, el se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, când îşi uită credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se șterg, peste tradițiile multiseculare se aşterne uitarea, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Vasăzică suntem chemați să ne cinstim eroii nației. În toate bisericile din cuprinsul românismului se fac slujbe de pomenire, ba chiar și prin piațete, pe la monumentele istorice, apoi se depun coroane de flori, rostindu-se cuvinte elogioase. Să precizăm că Sfânta noastră Biserică a rânduit pomenirea lor nu doar în astfel de momente solemne, ci în fiecare zi în cadrul dumnezeieștii liturghii, când preotul, la ieșirea cu cinstitele daruri, spune: „pe eroii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”. Ce bine ar fi dacă am învăța de la Biserica dreptmăritoare, „mama spirituală a poporului român”, să ne amintim zilnic de ei, rugându-ne Domnului pentru sufletele lor! Dar, e suficient numai atât? Parcă e prea puțin pentru sacrificiul lor. S-ar cădea să împletim neuitarea cu truda fiecăruia dintre noi de a le imita, pe cât posibil, jertfa și dragostea pentru țară, pentru idealul sfânt al unității și demnității noastre ca neam.

Ne găsim noi, oare, răgazul de a medita la asemenea lucruri? Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: „nu ne țin de foame noțiunile de eroism, patrie și unitate; nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci”. Nu zic, au și ei dreptate. Dar, fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim mai săraci, mai înfometați, mai datori. Patria ne face să simțim că aparținem unui popor, că avem obârșii. Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înșine și pe eroii noștri, al căror sânge ne curge prin vene.

De aceea zic, să reînvățăm să ne cinstim eroii, adăugând aducerilor aminte lucrare, dăruire, jertfă și recunoștință; într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat.

sursa:Doxologia

 

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php