Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Alex Ispas

LA MULȚI ANI DL. DAN BOGHIU !

Noi, camarazii bucureșteni, îi urăm domnului Dan Boghiu multă sănătate și viață lungă pe acest pămînt, plină de bucurii, sănătate si putere. Fie ca bunul Dumnezeu să vă călăuzească pașii către lumină și să fiți binecuvîntat cu zile frumoase pe acest pământ. Dumneavoastră stimate comandant sunteți un exemplu de luptător pentru noi camarazii mai tineri.Vă mulțumim pentru exemplul pe care dumneavoastră ni-l dați ca  luptător și pentru toate lucrurile frumoase și curajul dumneavoastră.

Trăiască Legiunea și Căpitanul!

 

Din  lupta  anticomunistă   se  desprind   trei  planuri de luptă, toate  strans  legate intre  ele :  lupta  și rezistenta  din  munți, rezistența  din închisori   și  lupta  exilului. Ultima  este  cea  mai  putin  studiată  și  cu cele  mai  putine informații, deoarece  s-a  scris  și  putin iar accesul  la surse  este  deosebit de greu și  trunchiat. Având  niște  distinși  îndrumatori   în  cercetarea   exilului  romanesc  în special  cel  legionar   prin  vrednicii  luptători din”  Exilul  amar  “ :  Mircea  Dimitriu , Nicolae  Roșca  , Dumitru  Crețu  ,  Ion  Giurea,  Filon  Verca  , Brin  Costantin, Ion  Mari, Petru  Lupșor , Ion  Halmaghi , Traian  Popescu,  Ilie  Vlad  Sturdza, Marin  Barbulescu , Dan  Boghiu, Radu  Nitescu si  multi  altii  am  studiat  si  inca mai studiem   această  istorie   nespusă  a luptei  exilului  legionar. Interesat de  lupta  exilului  din America  de  Sud, Dl.  Nicolae  Roșca   acum  mulți  ani  m-a  îndrumat  spre  dl. Dan  Boghiu care  descrisese  anumite aspecte  din activitățile  legionare  din America de  Sud în revista  “Permanente  “. Așa   prin  intermediul  unor comandanți legionari  din  Consiliul  politic  al Mișcării  Legionare ca  dl. Roșca  si  dl. Crețu, l-am  cunoscut  mai  bine   pe   singurul  Comandant  legionar   în viață  în prezent  din  Consiliul  politic  al  Mișcării  Legionare  desemnat de Comandantul  Horia  Sima – dl  Dan  Boghiu. Cunoașterea  de   atația  ani  nu a  fost  una  doar   strict  informațională ci  una  camaraderească   și  activă. Cine  este  Dan  Boghiu  pe  care  astăzi  îl  sărbătorim  la  frumoasa  vârstă de  93  de ani:

Dan Boghiu s-a născut  la  16  octombrie  1926  la  Iași, într-o familie de oameni cu stare. Curând,  părintii se vor muta la București, unde Dan iși va petrece copilăria și adolescența iar  în vacanțe  familia   stătea  la Slanic  Moldova. În casa  de la Iași dar  si  la  București, venea  des  și  Căpitanul  Corneliu  Zelea   Codreanu, bun  prieten  cu  familia. Așa  tânărul  Dan intra   în contact  cu  spiritualitatea   Mișcării  Legionare. Această  liniște a  fost  tulburată  de războiul  mondial  și  mai  precis  de   trădarea  de la  23  august  1944   când   s-au deschis   fără  condiții  porțile  invaziei  trupelor  roșii. In timp ce se afla în gara la Târgu Ocna, se oprește un tren german de „Crucea Rosie”, din care coboară căpitanul Neumann, medic militar ce vreme de doi ani fusese șeful spitalului de campanie din Slănicul Moldovei. Neamțul îl recunoaște la rândul lui, îl cheamă la el și-i propune să îl însoțească în Germania.O  grea  alegere, dar  tânărul  de  17  ani  iși  ia  la  revedere  de  la  părinți  și  sora  și  pleacă  cu  trenul  militar. Nu  iși  va  revedea  părinții, doar  pe  sora   după  multi  ani…Destinul amar  al  exilaților  .

Trenul de „Crucea Rosie” și-a continuat drumul pana la Viena, atacat de avioane britanice, care au făcut prăpăd printre civilii și răniții din vagoane. În capitala Austriei, românii fugiți din țară sunt întampinați de reprezentanții Guvernului Național Roman din Exil, care le propun ca destinație finală orașul Erfurt. Aici, pe baza de opțiuni personale, se formează Armata Națională, mai târziu sub conducerea generalului Chirnoagă, care, în decembrie 1944, va număra deja 8000 de combatanți. Dan Boghiu face parte din regimentul Panzer-Grenadier, în care ostașii sunt instruiți sa mânuiască arme pentru distrugerea tancurilor inamice. Regimentul este trimis să apere un colt al Oderului în plină iarnă, iar Dan Boghiu, care abia împlinise 18 ani, izbutește sa distrugă un tanc rusesc. Apoi, curând, frontul se destramă. Wehrmachtul nu mai e decât o umbră a ceea ce a fost odată; începe retragerea în debandadă. Trece Elba pe o barcă pneumatică și începe să meargă fără țintă printr-o Germanie prăbuiștă în haos și disperare. Călătorește în  trenuri de marfă, alege ferme izolate, se bucură de ospitalitatea localnicilor. Se schimbă în haine civile. Este prins si reținut de o patrulă britanică, dar are noroc cu un canadian de origine română care ii aranjează să ajungă cu un transport american până la Plzen in Cehoslovacia. Aici este luat în primire de comuniștii cehi care încearcă să-l facă să le devină colaborator. Fuge din școală unde fusese cazat si ia hotărârea definitivă: va rămane în Occident. Face cale întoarsă, călătorește într-un marfar până la Heidelberg.  La Mannheim găsește adăpost la Organizația Internațională pentru Refugiați (IRO), aflată sub control american. Lagăr multinațional, plin cu civili și foști militari, multi refugiati din spațiul sovietic. Tot aici ia parte la un spectacol macabru. Pe baza unei convenții sovieto-anglo-americane, refugiații ruși și cei din fosta armată a generalului Vlasov, colaboratori ai nemților, dar și bieloruși, ucraineni, cazaci sunt îmbarcați în marfare pentru a fi predați KGB-ului. Extrădații se tăvălesc pe jos de disperare, o femeie se aruncă de la etaj. Toți știu ce-i așteaptă: plutonul de execuție. Se salvează cei care izbutesc să scoată scândurile din pardoseala vagoanelor.
Dar  Dan Boghiu găsește de lucru. Devine pe rând, desenator tehnic, apoi ajutor de bucătar. Iși ia cameră în oraș și se îmbracă cu uniforma americană. Se ocupă de aprovizionarea Politiei Militare. Se mută la Koblenz, in zona franceză de ocupație. Aici se împrietenește cu un tînăr german, student la Universitatea din Bingen și împreună cu el urmează, în particular, cursurile Facultații de electronică. La popota ofițerilor francezi devine, fără să vrea, cofetar. Serate dansante, plimbări pe Valea Rinului. Dar sosește anul 1948. Conflictul dintre Est si Vest se acutizează. Dan Boghiu obține garanția șederii în SUA, prin maiorul politiei militare, care ii plătește garanția de 800 de dolari. Dar viza întârzie să sosească. Atunci se hotărăște sa emigreze în Argentina, dar în cele din urmă alege ca destinație Brazilia. În februarie 1949, pășește pe pământ brazilian, debarcând în golful Guanabara împreună  cu  camaradul  sibian  Nicu  Iancu. În momentul  trecerii  Ecuatorului   depune  în fata  lui  Nicu  Iancu  Păltinișanu  jurământul  ca  legionar. Harnic, tenace, intreprinzător, se apucă de treabă. La început face de toate. După un scurt timp petrecut la Rio de Janeiro, se stabilește la Sao Paulo, unde se angajează la o firmă de montat radiouri și sisteme de comunicație, cu piese sosite din SUA. Cursurile electronice urmate in Germania ii prind bine. Se mută mai apoi la o companie concurentă, „PHILCO”, unitate braziliană a unui concern american. Sarguincios, destoinic, romanul urmează mai multe cursuri adiționale tehnice și intreprinde mai multe călătorii în SUA si Europa. Devine șef al controlului tehnic, apoi i se încredintează conducerea departamentului de desen industrial. Firma cunoaște o dezvoltare rapidă. Dl Boghiu se distinge deopotrivă ca inventator, proiectând modele inedite de radiouri (unul din acestea avea sa se fabrice in milioane de unități). Între timp, Philco ajunge să fuzioneze cu giganticul Ford, Dan Boghiu bucurându-se în continuare de ascensiune profesională. A trăit 40 de ani la Sao Paulo si s-a bucurat de multa prețuire, datorită calităților morale și profesionale.

La inceput, la Sao Paulo existau vreo 50 de emigranti romani. Nicu Iancu a format societatea Brasil-Romania si, ca jurist, i-a dat baza oficială de functionare. Cativa ani mai tarziu, membrii societatii l-au ales ca presedinte pe  Dan  Boghiu. A luat nastere si o societate religioasă, „Sfanta Treime”. I s-a incredintat si acolo presedintia vreme de 10 ani. Pentru tinerea slujbelor au folosit o vreme de o capela modesta, apoi s-au  mutat intr-o biserica siriana de rit bizantin. Pentru inceput, s-a apelat la parintele Bentia, preot catolic, iar dupa ce acesta a plecat la Roma, serviciul religios a fost asigurat de un prelat catolic, parintele Balint, venit din Transilvania in 1926. Prin mijlocirea lui, Vaticanul a dat dezlegare ca el sa slujeasca pentru ortodocsi. A  avut parte de un tata duhovnicesc ortodox, bunul parinte Braga, adus in Brazilia de un preot brazilian, director de orfelinat. In predicile sale, a povestit enoriasilor grozaviile din tara. Fusese si el schingiuit si trimis sa-si sfarseasca zile pe santierul mortii, Canalul Dunare-Marea Neagra.
Intr-o vreme, parohia au ramas fara slujitor si atunci s-au  pomenit ca le soseste, nechemat, un popa din Romania. Securist imbracat in sutana si plin de promisiuni. Le-a oferit in dar o biserica din lemn, facuta de mesteri din Maramures. Nu i-au acceptat ofertele, nici ca sa fie paroh. De altfel, infiltrarile Securitatii erau numeroase si rafinate. Se foloseau momeli si amenintari. Pentru a recruta cozi de topor, emisarii Securitatii ofereau sansa de a deschide afaceri cu produse romanesti. S-au gasit asemenea tradatori. Acestia, finantati din Romania, au infiintat pentru diversiune o societate paralela, pe care au botezat-o „Romania-Brazilia”. Intre acesti tradatori amintesc pe Chitimia si Hila. Cand Nicolae Ceausescu a vizitat Sao Paulo, s-a organizat in onoarea lui o receptie la Hotelul Hilton. Cozile de topor s-au grabit sa alerge sa faca temenele in fata dictatorului. Dar nici romanii  patrioti  n-au stat cu bratele incrucisate. Au schimbat la hotel steagul comunist si l-au inlocuit cu drapelul romanesc fara stema bolsevica, la mesele participantilor. De la aeroport pana in oras, cale de 16 kilometri, am scris cu var pe tot itinerariul „Jos tiranul Ceausescu”, „Jos calaul”. Asta l-a infuriat cumplit. Au continuat sa demaste atrocitatile din Romania prin interviuri la radio si televiziune. In fruntea acestor actiuni s-a aflat si poetul Alexandru Silistreanu, autor a mai multor volume de poezii anticomuniste. Garnizoana  legionara  din Sao  Paulo a  fost  una  dintre  cele mai active  din exil sub  conducerea   lui  Nicu  Iancu  Paltinișanu , secondat de Dan  Boghiu   pana  in  1984  (  din  1984  odată  cu decesul  secretarului general  al Mișcarii  Nicu  Iancu   conducerea  garnizoanei  a  fost  preluata d e  dl. Dan  Boghiu  )  cu  multe  actiuni  in exil,  luări  de  pozitie,  editare de reviste  si carti,  realizarea bibliotecii romanesti , contribuții  însemnate  la  construcția  monumentului  Mota  Marin. Dl. Dan  Boghiu  a  fost  cooptat  prin Comunicatul  nr. 4/13  august  1970   in  Comitetul  de construcție  al  monumentului de la  Majadahonda  și  avansat   consecutiv  de la instructor legionar la  comandant  ajutor în 13 ianuarie  1973 , apoi in  13  ianuarie 1977 comandant -legionar   si  pe 12  aprilie  1982  membru  in  Consiliul Politic  al  Mișcării  Legionare .Este  o  buna  gazda   și  sprijinitor  al acțiunilor  si  vizitelor  Comandantului  Horia  Sima în  drumurile  sale  în America  de  Sud  și  în stabilirea  legăturilor  cu  alte  formațiuni  naționaliste  anticomuniste   din  Brazilia   și  toată  America  Latină în  1989   odată  cu  ieșirea  la  pensie  se muta  în Elveția  , țara  natală a soției  Verena.Continua  activitatea  legionară  din exil, sprijinind  cu multe  ajutoare Romania  proaspăt  eliberata de   comunism. Încearca  si  aducerea de investitori  brazilieni  si  elvețieni  în Romania anilor  90  dar se lovește  de  corupția  neocomuniștilor  lui  Iliescu instalați  în   funcții  de  conducere.

În 24  mai  1993 seara ,  vorbeste  cu   Comandantul  Horia  Sima  si  stabilesc  o întâlnire  în Germania cu  membrii  Consiliului  Politic. Din păcate  în dimineața   zilei  de   25  mai  sunt  anunțati de  dr. Paunescu  Filip de  decesul  Comandantului  și  se  deplasează   de  urgența  în Germania  pentru   a  ajuta  la   problemele  ivite  după  decesul  Comandantului. Singurele  poze   cu  Comandantul  imediat  după  deces   sunt  făcute   de   dl. Dan  Boghiu. După moartea  Comandantului  continua  activitatea  sub  conducerea  Secretarului  general   al Mișcarii  Legionare  din exil  Mircea  Dimitriu  și   al  Consiliului  Politic  activând   discret  dar  deosebit de eficient  în  toate  acțiunile   importante  din  exil  și  țara. Dupa  2013  cand  atât  Șeful  Consiliului  politic   dl.  Dumitru  Crețu   cât  și  dl.  Nicolae  Roșca șeful Senatului   Mișcării  Legionare  trec  alături de  Căpitan  și  Comandant, Dl.  Boghiu se implica  direct ca  singurul  membru  al  Consiliului  Politic  și  comandant  legionar în viața  în lupta  pentru   supraviețuirea  Mișcarii Legionare, a  luptei acesteia   și  în  sprijinirea   Asociației   Majadahonda   și a  monumentului  Moța  Marin amenințate  de a  fi  cedate  fără  nici o garanție altor  instituții. Este  apreciat  si  cunoscut   si  astazi  de  Fronturile  naționaliste  europene, pozițiile sale  mereu  actuale  fiind   subiecte de   discuții  și   exemple de urmat  de  multe grupări  naționaliste  europene.

La Mulți ani Dan Boghiu!

A consemnat Sorin Olariu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Moartea lui Baciu

În noiembrie 1951, la două luni de la anihilarea echipei-cîrtiță conduse de Boian, cei 12 luptători se pregăteau de iernat, asta însemnînd împărțirea în grupuri. Avantajul spargerii în „mușuroaie”, în echipe de trei-patru inși, cu putința de a se mișca rapid dintr-un loc în altul, era evident: riscul de a fi depistați scădea simțitor, sporindu-le șansa ca în primăvară să se regăsească teferi în păduricea din Drăguș, locul predilect de întîlnire după fiecare iarnă. Altminteri, o Mannschaft de inși păroși, înarmați pînă în dinți, cu rucsacurile pline de calabalîcul sisific fără de care viața în munți nu era posibilă, sărea în ochi de îndată.

Unde anume ierna fiecare grup atîrna de inspirația celor care îl alcătuiau, dar variantele de refugiu nu erau decît două: fie la munte într-un bordei săpat într-o muchie de coastă, unde doar caprele negre călcau, fie în casa unor familii de încredere din satele din nordul Oltului. Dar niciodată în satele de la poalele munților Făgărași, unde sita Securității era prea deasă pentru a mai avea iluzia că se puteau strecura fără să fie prinși.
La numărul apostolic de 12 luptători trupa ajunsese sub constrîngerea împrejurărilor, fără nici o intenție premeditată. În condiții mai blînde, falanga ar fi numărat 17 gladiatori, dar cinci dintre ei fuseseră omorîți în 1950, în urma ambuscadelor în care căzuseră fie din neglijență, fie prin trădare.
Marcel Cornea a fost surprins în noaptea de 6 noiembrie 1950 în casa învățătorului Pridon din satul Părău, fiind ucis în urma schimbului de gloanțe. Silviu Socol a fost capturat de viu în satul Toderița, în casa lui Dumitru Dușa, fiind torturat timp de un an, spre a fi în final împușcat în orașul Stalin. Toma Pirău („Porâmbu” potrivit poreclei date de grup) a fost înconjurat de trupele de soldați într-o șură din satul Ileni, drept care s-a sinucis cu un glonț în cap în ziua de 18 decembrie 1950. În fine, Ion Mogoș și Nicolae Mazilu au fugit din Făgăraș în Banat, crezînd că acolo vor scăpa de urmărire, spre a fi împușcați în satul Pădureni, în casa lui Traian Moraru, un vechi prieten din copilărie, căruia scrupulul de a-i divulga Securității nu-i mușcase defel conștiința.

Nu știu criteriul după care partizanii se împărțeau în „mușuroaie”, probabil afinitatea dintre ei jucînd un rol hotărîtor, numai că grupurile își schimbau componența de la an la an. Singura pereche constantă a fost cea alcătuită de Victor Metea cu Gheorghe Șovăială, „luptătorii fără splină”, cum erau numiți grație ușurinței cu care străbăteau pe jos distanțe mari fără să resimtă efortul. În schimb, Ogoranu se mișca din ceată în ceată: cînd era cu Fileru (Ion Pop) și Leu (Laurian Hașiu), cînd făcea echipă cu Gelu Novac și Ion Ilioi. Mai mult, cînd Brâncoveanu se va sinucide în casa lui Olimpiu Borzea, va fi însoțit de Leu, în vreme ce Gh. Șovăială, cînd va fi împușcat în marginea satului Obreja, va cădea alături de Gelu Novac, cînd de fapt devoțiunea lui se îndrepta cu precădere către celălalt frate, Nelu Novac.

Oricum, în noiembrie 1951, cele patru „mușuroaie” ivite din ruperea trupei erau următoarele: 1. Baciu, Ghiță Hașiu, Profesorul (Ioan Chiujdea), Fileru; 2. Brâncoveanu, Ilioi, Nelu Novac; 3. Metea și Șovăială; 4. „Moșu” (porecla lui Ogoranu), Gelu Novac și Leu. Chiar dacă cititorului enumerarea aceasta seacă îi poate părea de o pedanterie inutilă, rostul ei e eminamente istoric. Aici nu avem de-a face cu o înșiruire fadă de nume în spatele cărora se ascund niște paparude anoste, a căror inerție a făcut umbră pămîntului degeaba. Aici e vorba de o suită de luptători rarisimi, de o ținută căreia nu-i poți găsi echivalent în tărie decît la frații Arnăuțoiu și la cei doi partizani din Bucovina: Gavril Vatamaniuc și Vasile Motrescu.
Ce înseamnă acest detaliu? Că din sutele de partizani pe care i-a dat România după război, cei care au tulburat conștiința colectivă pînă la pragul unei admirații postume pe care detractorii nu au putut-o înăbuși sunt cei pomeniți mai sus: făgărășenii, Arnăuțoii și bucovinenii. Într-o țară ocupată de armata rusă, cu o Securitate în care, pînă la detronarea Anei Pauker, 80% din cadrele de conducere erau evrei, îndrăzneala de a te ridica împotriva regimului friza nebunia. Și totuși, acești tineri au făcut-o. Mi se va imputa că, pe hoitul luptătorilor care și-au dat duhul împotrivindu-se comunismului (în Dobrogea, în Apuseni, în Romanați, în Banat, în Vrancea, în Mehedinți și în atîtea alte regiuni), eu ridic o ierarhie pe cît de părtinitoare, pe atît de nedreaptă. De mortuis nihil nisi bene. Cum s-ar spune, dacă tot au murit, la ce bun urzirea, pe un maldăr de cadavre, a unei scări valorice? Pentru simplul fapt că aici criteriul nu e moartea (pînă la urmă toți au murit), ci faptele de dinaintea morții. Sub acest unghi, făgărășenii au scris o pagină de o sminteală căreia, chiar masoret marxist să fii, nu poți să nu-i recunoști alura unică. Cu Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc suntem în plină epopee autohtonă, dar o epopee pe care nici o pană de literat nu ar fi în stare s-o plăsmuiască. Ogoranu nu e om de litere, ci om de arme, și cu toate acestea îi citești memoriile cu acea încordare pe care nu o simți decît în fața capodoperelor. Cauza stă în acel suflu de putere molipsitoare pe care nu-l au decît dramele trăite pe viu, fără urmă de fantezie deformatoare.
Primul mușuroi (frații Hașiu, Profesorul și Fileru) își va petrece iarna într-un bordei săpat în muntele Trăznita. Incidentele nu vor lipsi: bordeiul avea să fie la un pas de a fi descoperit de soldați, iar pericolul a fost atît de mare încît partizanii i-au dat foc spre a nu lăsa pe mîna armatei proviziile strînse. Și totuși, în chip neverosimil, soldații au trecut pe lîngă bordei fără să-l vadă, partizanii reîntorcîndu-se la el spre a-i reface acoperișul ars în urma incendiului. Cu adăpostul refăcut, vor hiberna aici pînă la sfîrșitul lui martie. Numai că în ziua de Bobotează din 1952, Andrei Baciu, cu totul răvășit de trauma pe care o suferise în urma trădării lui Boian, nu-și mai găsea locul. Trecuseră patru luni, și totuși nu-și revenea. Pradă unei nerăbdări nefirești, își ia cojocul, pistolul Beretta și un băț de sprijin. În ciuda încercărilor de a-l face să se răzgîndească, Baciu își sfidează comilitonii și părăsește bordeiul, coborînd la poalele Făgărașilor. Motivația cu care le explică gestul are ceva din pocăința unui ins care își presimte sfîrșitul: „Eu am greșit, eu plătesc!” (p. 237, vol. I)
Sub ninsoarea deasă, Baciu ajunge în satul Breaza, vrînd să treacă podul peste rîul ce curge dinspre Lisa, dar în depărtare vede două mogîldețe venind înspre el. Se ascunde într-o rîpă din apropiere spre a-i pîndi. Siluetele se apropie de urmele de bocanc lăsate de Baciu în zăpadă. Una din ele își aruncă haina peste urme (pentru a nu lăsa zăpadă să le acopere), după care amîndouă o iau  la fugă spre centrul satului. Baciu pricepe de îndată: inșii vor suna la Securitatea din Făgăraș și într-o jumăatte de oră trupele vor fi în Breaza. Este amiază și Baciu trebuie să se miște repede. Unde să se ascundă? La început ezită între podul bisericii și cotloanele ce străbat pe dedesubt ulița principală.
Numai că, trecînd pe lîngă căminul cultural, îl fulgeră o idee țicnită, drept care intră în sala mare a căminului și vede scena de lemn pe care sătenii își jucau piesele de vodevil folcloric. Scena e scundă, cît să stai în șezut sub ea, dar Baciu ridică trapa și se strecoară înăuntru. Ce va urma de acum încolo e un episod pînă într-atît de incredibil încît cu greu îți vine să crezi că s-a petrecut aievea. „Nu trebui să aștepte mult, cînd se auzi zgomot de pași pe coridor, ușa căminului se deschise și înlăuntru începură să intre soldați din armata Securității, gălăgioși ca toți soldații. Aprinseră lămpile aranjară scaunele și mesele din sală. Cîțiva aduseră lemne și făcură foc și fum. La început au intrat și cu cîinii, dar cineva a dat un ordin prin care «cățelandrii», adică soldații cu cîini, să se ducă în altă parte. Din locul lui, Baciu asista ca spectator la toate manevrele din noapte și din ziua următoare. Odată venită Securitatea, a fost înconjurat satul și păzit  pînă dimineața. Grupele se schimbau din trei în trei ore. […] Înghețați, soldații soseau înjurînd. Li se porunci că nu au voie să se dezbrace. Se întinseră pe mese, pe scaun, pe scenă. «Dacă vreunuia îi dă prin cap să ridice trapa, sînt pierdut!» Se forța să nu ațipească, să nu tușească sau să nu strănute. Dimineața satul a fost controlat casă cu casă, peste tot, cu cîini. Obosit și flămînd, Baciu se lupta cu somnul încleștîndu-și buzele și pișcîndu-se să nu moțăie”. (p. 238) Într-un sfîrșit, negăsind nimic, trupele se retrag, fără să bănuiască că Baciu le stătuse sub nas tot timpul. Cine a trecut printr-o asemenea încercare nu se poate plînge că nu a avut în preajmă o legiune de îngeri păzitori. În ciuda naturii impulsive, pe Baciu îl protejau ursitoarele.
Din căminul cultural, Baciu se va furișa pe ulițele din Breaza pînă la un om de încredere, un anume Delcă, unde va sta ascuns pînă în februarie 1952, cînd va avea proasta inspirație să se mute în satul Voivodeni, unde își va găsi adăpost în șura altui cunoscut, Ciobanu. Numai că aici scutul protector al ursitoarelor se va crăpa, Baciu fiind trădat de fiul unui prieten al lui Ciobanu, al cărui nume e parcă predestinat pentru acte de felonie: Gălbingea. Fiul lui Gălbingea va merge la Securitate, divulgînd ascunzătoarea lui Baciu, ba chiar va primi o sticlă de țuică cu somnifer, spre a-l aduce pe partizan în neputința de a se apăra (trucul acesta a dat roade în cazul fraților Arnăuțoiu). Cum Baciu nu avea înclinații bahice, țuica nu a avut nici un efect, iar în momentul cînd trupele de Securitate au înconjurat șopronul, Baciu, treaz fiind, și-a dat seama că îi sunase ceasul.În disperare, a căutat să spargă încercuirea fugind prin livada din spatele șurei, dar unul din soldații în termen i-a tras o rafală de mitralieră în piept. Baciu a murit instantaneu, ținînd degetul apăsat pe pistolul Beretta, din țeava căruia gloanțele continuau să țîșnească. Prietenul lui, Ciobanu, a fost la rîndul lui executat, iar amîndoi au fost legați de o scară și expuși la primăria din Voivodeni, spre a sluji drept pildă celor care mai aveau fumuri de partizan. Cine merge azi în Voivodeni poate găsi, pe o uliță lăturalnică, șura în care s-a ascuns Baciu, cum la fel, în spatele ei, va găsi livada de pomi fructiferi în care a fost împușcat. Acolo, edilii puteau pune oricînd o placă comemorativă, și totuși nici unul nu au făcut-o. De ce? După moartea lui Baciu, conducerea grupului îi va reveni „Moșului”, cei 11 luptători reușind să reziste fără pierderi încă trei ani și jumătate, pînă la rănirea gravă a lui Ion Ilioi în 20 august 1954

 

Rezoluţia Parlamentului European, un semnal de alarmă

București, 10 octombrie 2019. Parlamentul European a adoptat în data de 19 septembrie 2019 o rezoluție prin care UE condamnă Pactul Ribbentrop-Molotov încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la 23 august 1939.

 Radu Preda, Președinte IICCMER, despre rezoluția Parlamentului European referitoare la importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei:

Recenta rezoluţie a Parlamentului European referitoare la importanţa memoriei trecutului istoric pentru viitorul continentului este foarte bine venită, dar reprezintă nu mai puţin un semnal de alarmă. De ce?

Înainte de toate, documentul din 12 septembrie invocă temeiurile: de la cuvântări politice la alte rezoluţii şi de la carta drepturilor omului a Uniunii Europene la alte tratate internaţionale. O primă constatare: în ciuda numărului înspăimântător de victime făcute de regimurile comuniste, tema nu a reprezentat cu adevărat o preocupare şi nici o obligaţie în toţi aceşti ultimi treizeci de ani. Condamnarea comunismului nu a depăşit, inclusiv prin rezoluţia de faţă, nivelul pur declarativ.

Sigur, este de preferat retorica politică, oricât de neputincioasă, indiferenţei care frizează cinismul, bătaia de joc. În plus, trebuie să conştientizăm cât de dificil se ajunge, mai ales în organisme multinaţionale precum PE, la un minim consens. Iarăşi, în trei decenii trecute de la căderea comunismului, nu suntem încă în posesia unui narativ transpartinic şi metaideologic privind natura criminală a unui experiment social fără precedent, aşa cum bine este, totuşi, descris de textul rezoluţiei.

Plecând de la marcarea celor optzeci de ani de la semnarea tratatului de neagresiune Hitler-Stalin (23 august 1939), documentul vine într-un moment în care, în Europa şi în restul lumii, fronturile ideologice par mai vehemente decât oricând. Nu întâmplător neomarxismul atât de virulent, la noi sau la alţii, are probleme majore atunci când este chestionat asupra comunismului.

Câştigul unei asemenea rezoluţii rezidă, cum îi spune şi titlul, în chestionarea viitorului Europei. Or, în plină cruciadă pseudo-umanitară, când cei care se întreabă cu glas tare de ce trebuie să vină în Europa populaţii întregi care nu prea au legătură cu noi, dacă nu direct ostile, sunt ştampilaţi drept fascişti, a pune problema viitorului din perspectiva istoriei poate reprezenta un punct de plecare. Cum vor marca oare chipul Europei crimele totalitarismului şi valurile imigraţioniste, la un loc, în alte opt decenii de acum înainte?

 

 

 

Radu Preda

sursa IICCMER

 

Principesa Margareta, mesaj dur pentru UE: „Încetați cu aerele de superioritate și amenințările. Suntem mai religioși, mai patrioți și mai suspicioși în privința nivelului ridicat de imigrare

 

Custodele Coroanei Române, Principesa Margareta, a susținut un discurs la Institutul Olandez de Relații Internaționale din Haga, unde a vorbit despre intrarea țării în Schengen.
Ea i-a criticat pe olandezi pentru blocarea accesului țării noastre în Schengen și a atras atenția UE că, preocupată excesiv de procesul de integrare a unor state, a neglijat viziunea de ansamblu a construcției și a ajuns să vadă doar jumătatea goală a paharului. „Încetați cu aerele de superioritate” le-a transmis Margareta occidentalilor.
Custodele Coroanei a mai afirmat că a respinge sentimentele est-europenilor, așa cum o fac cei din Vest, ca fiind doar „rasism și xenofobie” sau a împărți totul între „progresist” și „reacționar” este în mod clar contraproductiv.
Ea a remarcat că încă din 2011, Comisia Europeană a apreciat că România a îndeplinit toate condițiile tehnice necesare pentru aderarea la Schengen, dar că ulterior, au fost adăugate condiții. „Acum ni se spune în privat – de către oficiali dintr-o serie de țări, inclusiv, sunt tristă să spun, propria voastră țară – că există în țările occidentale considerente politice interne care îngreunează includerea României în Schengen. Pot înțelege acest argument. Dar sper că și voi puteți înțelege că presiuni interne similare revin oamenilor noștri politici din partea conaționalilor mei, care nu pot accepta că trebuie să fie într-o poziție inferioară celorlalți cetățeni europeni”.
Principesa a arătat că românii sunt acum de trei ori mai bogați decât în comunism, dar și că ar mai putea fi necesare încă trei decenii pentru a șterge pe deplin efectele dictaturii comuniste.  „Românii sunt astăzi de aproape trei ori mai bogați decât erau când s-au eliberat de comunism. Există un consens național în țara mea că nu există niciun alt loc în care România să poată fi, decât în mijlocul NATO și UE. De fapt adevărații idealiști întru Europa se află în partea de est a continentului; adevărații cinici sunt adesea în Occident.”
continuarea articolului pe Active news

 

Cui îi e frică de naționalism?

PSD știe că trebuie să predea ștafeta.

Imagini pentru dancila presedinte

De aia au desemnat-o pe Veorika ca și candidat la prima funcție în stat.
Au înțeles că era stalinistă a trecut și că troțkiștii, reprezentați de USR+ trebuie să ia puterea.
Urmează o altă epocă,,luminată”de corectitudinea politică, unde libertatea de exprimare e aprig sanctionată. Sub alte auspicii, cu iz intelectual, dar cu aceleași aspre pedepse.

Imagini pentru usr plus psd

Comunismul si bolșevicii nu se lasă. De fapt, se lasă seduși de curentul revoluționar neobolșevic si cataloghează, fără nici un discernământ, orice mișcare naționalistăși de dreapta ca fiind de sorginte fascistă, nazistă si, mai ales, legionară.
Dacă cei peste 75% din luptătorii anticomuniști au fost legionari, asta înseamnă că ei au reprezentat un real pericol pentru bolșevicii nou instalați la putere in anii „50. Dacă o lege infamă din 2015 pune ML alături de nazism și toți marii criminali judecați la Nurenberg, deși nu a fost nici măcar pomenită acolo, înseamnă că mințim prin lege. Cu totul, și, mai ales, interzicem cinstirea memoriei tuturor celor care au ales să nu se compromită moral.

Imagini pentru sfintii inchisorilor a Romaniei

Dacă astăzi sentimentul iubirii de neam și țară, având ca subsidiar naționalismul, e interzis prin lege, înseamnă că garda bolșevică nu s-a schimbat și că avem aceiași farsori ordinari ai istoriei la putere. De rit vechi si nou.
Marile dezastre politice si conflagrații au fost pornite de neocolonialism si neoimperialism.
Ne aflăm oare în fața unui nou dezastru!?

Întreb: CUI ÎI E FRICĂ DE NAȚIONALISM!?

Imagini pentru CUI ÎI E FRICĂ DE NAȚIONALISM

Băcanu Claudiu

sursa Blogary.org

 

Făuritorii Unirii Chișinăului, pomeniți la București

Luni 7octombrie în cadrul Mănastirii Cernica s-a oficiat o slujbă de pomenire pentru făuritorii Unirii din 1918 a Basarabiei cu Patria-Mamă Romania.Slujba a fost oficiată în Biserica,, Sfântul Ierarh Nicolaie,, a Mănastirii Cernica, de lângă București.

La rânduiala parastasului, săvârșit de PS Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, împreună cu PS Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, au participat Victor Alexeev, secretar de stat în cadrul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, reprezentanți ai Parlamentului Republicii Moldova și ai Parlamentului României, oficialități din cele două state.
La această slujbă au fost pomeniți făuritorii unirii Basarabiei cu Regatul României din 1918, mai ales cei doi mitro­poliți ai Basarabiei, Gurie Grosu și Efrem Enăcescu, înmor­mântați în cimitirul Mănăstirii Cernica. Locul oficierii parastasului nu este unul întâmplător, la Cernica aflându-se mormintele mai multor militanți și făuritori ai Unirii Basarabiei, perso­nalități marcante ale redeșteptării naționale de acum un secol din jumătatea de est a Moldovei: Pantelimon Halippa, președintele Sfatului Țării de la Chișinău din 1918, și delegații în acest parlament, Ion Pelivan, Dimitrie Bogos, Vlad Bogos, Daniel Ciugureanu, Anatolie Moraru, Elefterie Sinicliu, Nicolae Suruceanu ș.a. În cuvântul rostit la finalul slujbei de pomenire, episcopul Veniamin al Basarabiei de Sud a evocat contribuția clericilor Bisericii Ortodoxe Române la înfăptuirea unității naționale: „Un loc aparte în memoria istorică a acestui moment îl au ierarhii noștri basarabeni, și cu­noaș­tem rolul pe care l-au avut Mitropolitul Gurie Grosu și sfântul ierarh Dionisie Erhan care, împreună cu alți clerici din Basarabia, au contribuit la redeșteptarea națio­nală, la crearea evenimentului din 1918”, a amintit ierarhul Mitropoliei Basarabiei, subordonate canonic Bisericii Ortodoxe Române.
La rândul său, PS Timotei Prahoveanul a subliniat că Biserica se roagă în mod constant pentru făuritorii Marii Uniri, artizanii unirii Basarabiei cu Patria-Mamă fiind pomeniți în mod special la 27 Martie, data înfăptuirii primeia dintre cele 3 uniri românești succesive de la 1918.
continuarea articolului Active News

Istoricul moaştelor Sfântului Spiridon

Sfântul Spiridon s-a născut şi a trăit toată sfânta lui viaţă în insula Cipru, slujind Biserica lui Hristos. Acolo a trecut la Domnul pe 12 decembrie 348, la vârsta de 78 ani.

Moaştele Sfântului Spiridon au rămas în Cipru până în secolul al VII-lea, când au fost mutate la Constantinopol, din cauza invaziilor saracine. La trei ani după căderea Constantinopolului sub turcii otomani, în 1456, părintele Gheorghe Kaloheretis din Corfu a mutat în taină moaştele Sfântului Spiridon şi pe cele ale Sfintei Teodora Împărăteasa din Constantinopol în Corfu.

În Corfu, moaştele Sfântului Spiridon au peregrinat pe la mai multe biserici, până în anul 1589, când au fost duse în Catedrala Sfântul Spiridon, unde se păstrează până în prezent. Doar mâna dreaptă a Sfântului Spiridon a fost la Roma timp de mai multe secole, până în anul 1984.

Moaştele Sfântului Spiridon se păstrează întregi până astăzi.

sursa Doxologia 

Romania printre primele în plutonul de execuție a propriilor cetățeni: 5G va fi implementat la nivel național în 2020

Implementarea tehnologiei 5G în România va începe  în anul 2020, iar până la sfârșitul acestui an va fi finalizată licitația pentru a locarea noilor frecvențe, a declarat ministrul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, Alexandru Petrescu. Acesta a fost prezent în cadrul conferinţei anuale pe teme de securitate cibernetică, organizată la Palatul Parlamentului, de Centrul Naţional de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică (CERT-RO).„Aşa cum a fost planificat de la sfârşitul anului trecut, începutul anului în curs, reglementatorul, adică autoritatea care are responsabilitatea în ceea ce priveşte parcursul licitaţiei pentru alocare frecvenţelor de 5G, ANRM a demarat deja procesul de consultare publică chiar pe site-ul instituţiei. Parcursul este în desfăşurare conform planului pe care noi ni l-am asumat şi aşteptăm ca, până la sfârşitul acestui an, această licitaţie să se finalizeze. În anul 2020, cu siguranţă vom începe implementarea tehnologiei 5G la nivelul României şi astfel ne putem situa în plutonul primelor ţări europene care implementează această tehnologie. Deja, licitaţia în sine s-a desfăşurat sau este în curs de desfăşurare într-un număr de ţări ca Germania, Italia, Austria, Ungaria.”, a afirmat ministrul.ANCOM a anunţat, pe data de 7 iunie 2019, că procedura de licitaţie pentru acordarea resurselor de spectru disponibil în benzile desemnate pentru implementarea tehnologiei de noua generaţie 5G urmează să fie finalizată până la 31 octombrie, iar licenţele de utilizare vor fi acordate până la finalul anului. Calendarul aferent organizării licitaţiei pentru 5G a fost finalizat în data de 21 iunie în cadrul Consiliului Consultativ, iar documentul de poziţie se referă la acordarea drepturilor de utilizare a spectrului radio disponibil in benzile de frecvenţe de 700 MHz, 800 MHz, 1500 MHz, 2600 MHz şi 3400-3800 MHz.

sursa Ortodox Info

 

Camelia Smicală, presată prin intermediul copiiilor să accepte tratament psihiatric pentru tulburări inexistente

Camelia Smicală scrie pe Facebook că Serviciile Sociale din Finlanda, care îi țin abuziv copiii în centre de stat, îi presează pe aceștia să-și convingă mama că are nevoie de tratament psihiatric. Ea însă deține dovezi că nu suferă de nicio tulburare și anunță că în prezent DIICOT România îl cercetează pe tatăl copiilor, de la care au pornit toate problemele actuale ale familiei. Redăm postarea Cameliei Smicală:


„Mihai a fost torturat psihic astăzi, timp de o oră și jumătate, de către lucrătorul social. Timp de o oră și jumătate au aplicat tehnica de tortură din închisorile comuniste și lagărele naziste: au încercat prin toate metodele să îl intimideze. Mihai a fost amenințat că nu vor ajunge acasă dacă eu nu mă recunosc nebună și nu accept tratament. De-a lungul anilor am fost toți 4 acuzați că suntem nebuni.

Problema lor este că mi-au fost făcute, la cererea mea, toate testele posibile și totul este scris, raportat și înregistrat. Problema lor este că am fost la 3 psihiatri diferiți, unul dintre ei cel mai reputat din Finlanda,(șeful spitalului penitenciar din Finlanda timp de 40 de ani), la cel puțin 4 psihologi diferiți care nu mi-au găsit nici măcar PTS (sindrom post-traumatic) și nici ceva de tratat.

Problema lor este că îngrijesc bine zeci de oameni zilnic, iar copiilor nu le-a reproșat niciodată nimeni ceva tulburare de comportament. Problema lor este că defăimarea este infracțiune în Finlanda, iar noi avem destule probe, pe când ei nu au decât cuvântul lor, fără acoperire.Problema lor este că tatăl copiilor este cercetat de DIICOT România.

Problema lor este că rugăciunile voastre ne țin să nu cădem.

Pe 7.10 urmează tortura Mariei, iar pe 9.10, a mea. Toate convorbirile au fost și vor fi înregistrate. Pentru posteritate, pentru ca poliția cercetează mâța noastră [care a fost reclamată că a atacat o altă pisică, din vecini – n.n.și nu are timp de infracțiuni.

sursa Știri pentru Viață

Fosta deținută politic Niculina Moica: Reclama cu domnul Șora este o minciună mizerabilă! Batjocorește memoria martirilor anticomuniști!

Fosta deținută politic Niculina Moica explică pe înțelesul tuturor, în exclusivitate pentru Podul.ro, de ce deja celebra reclamă care-l are ca protagonist pe Mihai Șora reprezintă ”o minciună mizerabilă” și ”o batjocură adusă memoriei martirilor și eroilor anticomuniști”.

Precizăm că Niculina Moica a fost arestată de Securitate în 1959, pe când avea doar 15 ani, fiind încarcerată la Jilava, Botoșani, Arad și Oradea. De-a lungul celor cinci ani de temniță comunistă grea, Niculina Moica avea să cunoască nume relevante ale adevăratei rezistențe românești dintre care le amintim pe Simina Caracaş-Mezincescu, Laura Săulescu, Arlette Coposu, Nuți Macarie, Valerica Moldovan, Adelina Busuiocescu-Călin, Mariana Mureșan, Maia Georgescu, Elizabeta Teleki, Tița Costiniu și Lia Lazăr. Tatăl Niculinei Moica a fost, de asemenea, deținut politic – i-au fost amputate degete de la picioare în urma muncilor prestate cu pușca în coaste în Insula Mare a Brăilei. După terifianții ani de închisoare, Niculina Moica a fost ostracizată și hăituită în permanență de Securitate, la fel ca întreaga sa familie, până în decembrie ’89.

Podul.ro vă prezintă declarațiile Niculinei Moica:

”Eu nu mai vreau să aud de domnul Mihai Șora! E de-a dreptul înfiorător că dânsului i se pare perfect normal să pozeze în disident și în exemplu de rezistență anticomunistă, într-o reclamă comercială, pe bani. Să tot vorbești despre libertate, așa-i?!

E mai degrabă dezolant decât caraghios că sunt mulți cei care insistă că domnul Șora n-ar susține că a fost disident – ba chiar exact asta se pretează dumnealui să susțină când spune că dictatura comunistă i-a luat libertatea, fiindcă insinuează că el s-ar fi situat în marea masă a celor călcați în picioare și distruși, ceea ce reprezintă o minciună mizerabilă.

În timp ce domnul Șora lucra la Ministerul de Externe condus de criminala Ana Pauker, cei mai români dintre români erau hăituiți, arestați, torturați și aruncați în lagăre și închisori, unde erau asasinați la scară industrială. Genocidarii ani ’50 au fost cei mai îngrozitori din istoria României fiindcă au rupt coloana vertebrală a acestui popor.

Întreb și eu, din postura de victimă a celor vremuri abominabile, victimă care nu și-a permis niciodată să vorbească în numele altor victime sau a poporului român: cum a rezistat domnul Șora împotriva dictaturii comuniste genocidare? Ocupând o funcție politică în ministerul propagandistic al Anei Pauker, minister controlat 100% de oamenii Moscovei? Încasând o patalama considerabilă în vremurile în care țăranilor li se lua totul, când se instauraseră foamea, întunericul, frigul și spaima? Rezista din greu ducându-se în șort la muncă, așa cum a declarat într-un interviu, în timp ce floarea intelectualității, politicii și studențimii românești era torturată și asasinată?

Unii ne zic că, vezi Doamne, Mihai Șora nu ar fi știut de toate acestea.

Haideți să fim serioși și să spunem lucrurilor pe nume – poate că nu știa și nici nu bănuia amploarea genocidului și culmile acestuia, însă era imposibil să nu fi știut ce avea loc, fiindcă se efectuau sute de mii de arestări, oamenii dispăreau de pe stradă, din casele lor, rar mai găseai o familie care să nu aibă deținuți politic, care să nu-și plângă părinții sau copiii. Numeroase procese au fost mascarade publice, ostracizarea era omniprezentă, la fel ca Securitatea. Au știut toți și-au închis ochii, ăsta-i adevărul, iar domnul Șora a lucrat la Ministerul de Externe în perioada marilor valuri de arestări, a fost plătit de comuniști, le-a făcut propagandă și i-a susținut, i-a legitimat, prin activitatea dânsului, prin chiar fișa postului. Chiar credeți că suntem toți proști și orbi?

Este profund imoral ca dânsul să vorbească acum despre libertate și rezistență în anii ’50. Ar fi de bun simț ca și susținătorii domniei sale să realizeze asta, fiindcă prestația dânsului în acea reclamă reprezintă o batjocură adusă memoriei martirilor și eroilor anticomuniști. Mă doare când văd această reclamă și consider că este monstruos că, în loc să fie retrasă, este rostogolită pe toate ecranele până la saturație.

După ce a activat în Ministerul de Externe, Mihai Șora a fost șeful unor edituri – vă amintesc că dânsul a ocupat aceste funcții într-o perioadă în care comuniștii incendiau kilometri de cărți, în niște ani în care cenzura a fost mai teribilă ca niciodată. Ce rezistență, disidență este asta?!

Mi-e scârbă de toate astea și mă bucur că am îmbătrânit. E dezolant să vezi prostiile pe care le spun unii și alții care folosesc dublă măsură și care văd idoli acolo unde nu-i cazul. Idoli care fac jocuri politice. Mai citiți istorie, copii. Mihai Șora stârnește lacrimi, suspine și extaz, iar Paul Goma – marele simbol al adevăratei rezistențe – nu are nici măcar cetățenie română. De ce? Fiindcă nu a acceptat niciodată compromisul și pentru că a avut întotdeauna curajul de a spune lucrurilor pe nume. Goma este un simbol viu al libertății și al demnității, iar noi alergăm după biografii inventate. E trist, e foarte trist ce se întâmplă”.

 

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php