Ziua de 2 martie 1992 este considerată debutul războiului de pe Nistru, practic cel mai recent război româno-rus, de la care nu au trecut decât 34 ani. În acea zi, separatiștii pro-ruși, însoțiți de mercenari înarmați de Moscova, echipați cu blindate puse la dispoziție de Armata a 14-a rusă, lansau atacul asupra secției de poliție din Dubăsari.
Chiar în acea zi Republica Moldova fusese recunoscută oficial și admisă în ONU, consfințindu-se astfel independența și statalitatea fostei republici sovietice, iar acest fapt era considerat de netolerat la Moscova.
Strategia și modul de acțiune al Rusiei în 1992, în Republica Moldova, aparține aceleiași metode de manual folosite în Ucraina în 2014. De aceea, cei care, pe ambele maluri ale Prutului, au trăit la maximă intensitate evenimentele din 1992 (și mai ales foștii deținuți politici anticomuniști și urmașii lor), nu au putut fi păcăliți de narațiunile propagandei rusești de după 2014 și respective 2022.
Ca și în Georgia și Ucraina, folosindu-se de populații locale rusificate în perioada sovietică, Rusia a inventat și susținut o mișcare separatistă, pe care a întărit-o cu ofițeri KGB și GRU sub acoperire, dar și cu mercenari aduși din cele mai necivilizate colțuri ale imperiului. Echipați de ruși, aceștia au fost trimiși să provoace incidente. Anterior, Moscova determinase pe teritoriul Moldovei apariția a două autoproclamate „republici“ separatiste, cea găgăuză și cea transnistreană.
După repetate provocări ale milițiilor separatist, care au atacat repetat instituțiile legitime ale Republicii Moldova, pe 2 martie conflictul a escaladat, luând forma de război clasic. Au avut loc lupte aprige, soldate cu foarte mulți morți și răniți. Practic, Moldova nu avusese timp să-și structureze o armată propriu zisă, iar la nivelul structurilor militare existente – ca și în cazul Ucrainei în 2014 – se aflau mulți ofițeri legați de defuncta Uniune Sovietică, dispuși să trădeze tânăra republică.
În schimb, în rândul populației se manifesta în acea perioadă un intens elan patriotic, ca urmare a mișcărilor de emancipare națională desfășurate începând din 1989. De aceea, a existat un aflux impresionant de voluntari care s-au prezentat cu valizele militare pentru a fi încorporați, deciși să lupte împotriva forțelor ruse. Practic, în ostilitățile din acele luni, armata moldoveană în acele luni s-a bazat pe structurile poliției și mai ales pe acești voluntari.
Nu știu dacă realizați măreția curajului și determinării acelor oameni care decideau să se înroleze în forțele de apărare moldovenești, împotriva unor invadatori ce aveau în spate Armata a 14-a rusă, a cărei forță era cotată la acel moment la nivelul de a putea ocupa o țară precum Turcia în 48 de ore! Mulți dintre acești voluntari nu s-au mai întors la familiile lor, iar alții au rămas invalizi pe viață. Îndârjirea lor de a lupta împotriva rușilor ce-I oprimaseră decenii, înfruntând o armată net superioară numeric și tehnic, a impresionat întregul mapamond.
În momentul în care separatiștii au început să fie copleșite de eroismul românilor, Rusia a renunțat la orice aparențe, implicîndu-se direct cu trupele Armatei a 14-a, care staționau oricum illegal, ca de astfel și astăzi, pe teritoriul unei republici independente. Pe 2 aprilie 1992, generalul Iurii Netkacev, comandantul Armatei a 14-a ruse, a transmis președintelui Mircea Snegur un ultimatum prin care îl soma să retragă forțele moldovene din Tighina și să le retragă la 15 km de oraș. Blindatele armatei ruse, purtând drapelele Rusiei aveau să intre în Tighina pe 5 aprilie.
La Chișinău au început, sub auspicii internaționale, negocieri de pace între autoritățile legitime ale statului moldovenesc și separatiștii proruși. Dar în acest timp, pe front milițiile pro-ruse și mercenarii continuau atacurile și provocările, făcând zilnic victime în rândul polițiștilor și civililor moldoveni.
Cea mai mare bătălie s-a dat în 19-20 iunie 1992, când peste 1.200 de separatiști au atacat postul de poliție din Tighina, folosind inclusiv lansatoare de rachete aparținând Armatei a 14-a ruse. Baricadați în clădire, polițiștii au hotărât să reziste, în ciuda atacurilor extrem de dure. Seara, poliția moldoveană și trupe de voluntari au sosit în Tighina, încercând să spargă asediul separatiștilor. A urmat o aprigă confruntare urbană pe străzile Tighinei, moldovenii reușind să-i respingă pe pro-ruși și să elibereze orașul, pe 20 iunie. Armata rusă a intervenit la rândul ei, încercând să treacă podul de la Tighina cu tancurile. Bravii moldoveni au reușit însă să distrugă o parte din blindate, respingând atacul.
Atunci, rușii au deschis foc de artilerie de pe celălalt mal al Nistrului, bombardând Tighina și localitățile rurale din zonă.
Ca și în Ucraina mai târziu, președintele rus de atunci, Boris Elțîn, a acuzat Moldova că a atacat neprovocat, amenințând cu intervenția iminentă a armatei ruse, pentru a salva de la “genocid” populația rusofonă din Moldova. Concomitent, Armata 14-a a transmis președintelui moldovean Snegur un ultimatum, cerând încetarea agresiunii, amenințând cu o ofensivă totală.
Chiar și sub această amenințare, românii din Republica Moldova s-au adunat cu mile în fața guvernului din Chișinău cerând arme pentru a lupta cu invadatorii. Însă autoritățile de la Chișinău au trebuit să țină seamă de slăbiciunea structurilor militare ale Moldovei, care practice atunci începuseră a se constitui, care erau lipsite de tehnica de luptă corespunzătoare, și care și așa erau împânzite de agenți KGB și GRU.
Președintele Snegur a încercat să ia contact cu Boris Elțîn, dar acesta a refuzat orice discuție. În aceste condiții, în fața colosalei forțe a armatei ruse și cu perspectiva de a expune poporul din Republica Moldova unui adevărat masacru, conducerea Moldovei se hotărăște să accepte condițiile impuse de Moscova. Pe 7 iulie 1992, plenipotențiarii președintelui Rusiei soseau în regiune, stabilindu-se acorduri de încetare a focului, iar pe 21 iulie1992, la Moscova , președinții Boris Elțin și Mircea Snegur , în prezența lui Igor Smirnov , semnau Convenția cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova. Practic, războiul s-a încheiat cu înghețarea conflictului transnistrean și intrarea în zona de conflict a forțelor rusești, așa numite „de menținere a păcii”, în realitate, de ocupație.
Aceasta a fost prima operațiune hibridă a Rusiei pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice dezmembrate în 1991. În deceniile care au urmat, rețeta folosită în Republica Moldova a fost utilizată și în Georgia (în regiunile Abhazia și Osetia) și în Ucraina (în Donbass).