„La începutul lunii iunie 2022, la o sută de zile de la declanșarea invaziei ruse în Ucraina, încercam să formulez câteva concluzii privind impactul războiului ruso-ucrainean asupra mediului de securitate internațional”, scrie Mihai Gribincea, citat de Podul.ro (O sută de zile de război în Ucraina. Câteva concluzii, Activenews, 3 iunie 2022). „Concluziile de atunci reflectau șocul unei agresiuni pe scară largă, care părea să fi scos Europa dintr-o lungă iluzie a stabilității post-Război Rece. Evaluările erau dominate de dinamica operațională imediată.
Astăzi, la patru ani distanță, conflictul nu mai poate fi perceput drept o simplă confruntare între două state. El constituie un proces de reconfigurare a raporturilor de putere, a identităților politice și a mecanismelor de securitate din Europa. Dacă în iunie 2022 vorbeam despre surpriză, improvizație și eroare strategică, astăzi putem analiza cu mai multă rigoare transformările produse în plan militar, politic și civilizațional.
1. Decizia strategică rusă și imaginarul istoric
Una dintre primele concluzii ale anului 2022 viza caracterul personalizat și autocratic al deciziei de a invada Ucraina. După patru ani, această evaluare rămâne valabilă. Este relevantă declarația ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, care, întrebat cu cine s-ar fi consultat președintele Putin înaintea invaziei, a răspuns: „cu Petru I și Ecaterina a II-a”. Referința la Petru I al Rusiei și la Ecaterina a II-a indică explicit ancorarea deciziei într-un imaginar imperial.
Această retorică sugerează că invazia nu a fost doar un calcul geopolitic conjunctural, ci expresia unei viziuni istorice revizioniste, în care Ucraina este percepută ca parte a unei continuități imperiale ruse, și nu ca stat suveran pe deplin legitim.
În plan intern, războiul nu a destabilizat regimul. Dimpotrivă, el a contribuit la consolidarea controlului autoritar, la restructurarea economiei într-un model de mobilizare militar-industrială și la întărirea unei ideologii oficiale centrate pe confruntarea cu Occidentul.
2. Transformarea conflictului: de la război de manevră la război de uzură
În faza premergătoare invaziei și în primele zile ale acesteia, în spațiul mediatic rus au circulat frecvent afirmații potrivit cărora Kievul ar urma să cadă „în trei zile”. Ideologi și comentatori apropiați de Kremlin, precum Vladimir Soloviov și Aleksandr Dughin, au vehiculat scenarii privind o prăbușire rapidă a statului ucrainean. Situația de pe teren s-a dovedit a fi diferită. În analiza mea din iunie 2022 vorbeam despre diferența de generație între armatele combatante. Armata ucraineană, reformată după 2014, a demonstrat flexibilitate, descentralizare a comenzii și o doctrină adaptată războiului modern. Armata rusă, în schimb, părea blocată într-o paradigmă cantitativă, centrată pe masă și sacrificiu uman.
După patru ani, conflictul a evoluat către un model hibrid: combinație între tehnologie de ultimă generație (drone, război electronic, muniții ghidate) și tactici clasice de uzură, cu tranșee, artilerie intensivă și linii frontale relativ stabile. Ambele armate au învățat și s-au adaptat. Rusia, a cărei armată o vedeam drept „un tigru de carton”, a compensat deficiențele inițiale prin mobilizare, reorganizare industrială și ajustări tactice. Aceasta nu înseamnă că Federația Rusă și-a confirmat statutul de superputere militară modernă, dar nici că este incapabilă de reziliență strategică. Războiul a arătat că o economie medie, dacă este reorientată complet către obiectivul militar, poate susține un război prelungit.
Războiul a devenit un laborator militar al secolului XXI, confirmând că superioritatea tehnologică nu elimină logica războiului de uzură atunci când niciuna dintre părți nu dispune de resurse decisive pentru o victorie rapidă.