Poate părea nepotrivit cu perioada sărbătorilor să rememorăm evenimente triste, dar considerăm că o țară cu atâtea zeci de mii de martiri insuficient cultivați de memoria oficială trebuie să acorde zilnic prinosul amintirii și recunoștinței celor ce au pierit pentru libertatea noastră. Cum spune poezia lui Radu Gyr, „avem atâția morți”, încât nu e zi din calendar în care să nu-i pomenim…
Crăciunul 1951. Starețul Gherasim Iscu moare la Târgu Ocna, de mână cu torționarul său, pe care abia îl spovedise. Mărturia evreului Wurmbrandt, făcută după ce a ajuns în SUA
Părintele Gherasim Iscu este unul dintre martirii temnițelor comuniste canonizați în 2024 de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, după ce față de el se dezvoltase în rândul poporului o largă evlavie. Arhimandrit și stareț al Mănăstirii Tismana din anul 1943. După instaurarea regimului comunist de către ocupația sovietică, începând in toamna anului 1947, părintele Gherasim Iscu oferă susținere unui grup de luptători în rezistența anticomunistă.
La 26 septembrie 1948, va fi arestat, fiind acuzat de de uneltire împotriva orânduirii socialiste. Anchetat și torturat în mod barbar, parintele Gherasim Iscu este condamnat la zece ani de temniță grea. Va trece prin închisorile din Craiova, Aiud, lagărul de la Poarta Alba (Canal), unde ca urmare a condițiilor de exterminare se îmbolnăvește grav de TBC, fiind trimis la penitenciarul-spital de la Tîrgu Ocna. În toate închisorile a fost persecutat cu sălbăticie pentru râvna lui religioasă. Unul dintre torționarii care l-au prigonit la Canal pe părintele Gherasim Iscu a fost un anume Vasilescu, deținut „reeducat” prin tortură.
Cei care au fost alături de el, au relatat că părintele Gherasim Iscu și-a prevăzut ziua morții, anunțând-o celorlalți. În ultimile sale zile de viață, lângă patul său a fost adus și troționarul Vasilescu, care se îmbolnăvise grav. În ziua de 25 decembrie 1951, parintele Gherasim Iscu va cere să fie adus lângă patul lui Vasilescu, acesta căindu-se amarnic pentru chinurile la care îl supusese pe preot. În acea noapte el avea să fie spovedit și împărtășit, în secret, de părintele Gherasim, care i-a iertat totul, după care amândoi aveau să părăsească viața aceasta.
Trupul părintelui Gherasim Iscu a fost aruncat într-una din gropile din apropierea închisorii, fără sicriu, fără cruce sau lumînare. Rămășițele sale pământești nu au fost identificate până acum. În ultimii ani, echipa de investigații condusă de Marius Oprea și Gheprghe Petrov a deshumat mai multe schelete ale deținuților din gropile comune de la Târgu Ocna, dar statul român a refuzat până acum să aloce fondurile necesare realizării analizelor ADN pentru identificarea lor.
Iată mărturia pastorului protestant Richard Wurmbrandt, pe care acesta a consemnat-o în cartea sa de memorii scrisă după emigrarea sa în Occident, în 1965:
„Stareţul Iscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei şi a maltratărilor.
Canalul fusese început sub presiunea ruşilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele româneşti din ţară… Planul înghiţea nesăţios toate resursele României şi, între 1949 şi 1953, zeci de mii de deţinuţi politici şi de drept comun au muncit pentru a-l construi.
Stareţul fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenţie de pe traseu. Douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, trebuia să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub ameninţarea bătăii gardienilor. Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheţa bocnă. Bolile bântuiau. Mulţi deţinuţi se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împuşcaţi.
Conducerea „brigăzilor“ era încredinţată celor mai brutali criminali, care erau plătiţi cu hrană sau ţigări în funcţie de rezultatele obţinute. Cei închişi pentru credinţa lor fusese adunaţi într-o aşa-zisă „brigadă a hoţilor“. Aici, dacă cineva îşi făcea semnul crucii, era bătut. Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun, nici Paşte…
Stareţul Iscu avea zilnic accese de tuse, din ce în ce mai lungi. Trupul lui, vlăguit de ani întregi de foame şi de muncă la Canal, era zdruncinat de crize groaznice. Zăceam neputincioşi şi priveam cum moare. Câteodată nu-i recunoştea pe prietenii care veneau să-l ajute. Când era conştient, şoptea ore în şir rugăciuni şi găsea întotdeauna cuvinte de consolare pentru alţii…Patul meu era între al stareţului şi al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului. Vasilescu, condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoţilor. Îi bătea până cădeau în nesimţire. Dar, cine ştie de ce, colonelul Albon îl luase la ochi şi fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era şi el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult.
Vasilescu avea o faţă pătrată, cu trăsături aspre şi un păr negru, creţ, care-i cădea pe frunte. Fusese ahtiat după cele ce i se păreau a fi bucuriile vieţii, ca să poată duce un trai aşezat, mulţumindu-se cu o ocupaţie stabilă. Avusese o viaţă grea. Era asemenea ucigaşului din Macbeth – „unul pe care nenorocirile şi loviturile vieţii l-au măcinat într-atâta, încât ceea ce făptuia îl lăsa rece: el arunca o sfidare lumii“.
– Odată ce ai ajuns în lagărele acelea, faci orice ca să ieşi de acolo. Orice! Iar Albon mi-a spus că, dacă voi face şi eu ce-mi va cere el, voi fi eliberat, ne-a relatat Vasilescu. El n-avusese alte nevoi decât o haină şi o fată pe care s-o ducă la dans, iar partidul îi dăduse să aleagă: să se alăture fie celor supuşi la cazne, fie torţionarilor.
Acum, Vasilescu regreta toate acestea şi-şi plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârşise la Canal. Nu-l cruţase nici pe stareţ. Era vizibil că se afla pe moarte şi încercam să-i aduc puţină consolare, dar el nu-şi găsea liniştea. Într-o noapte s-a trezit gâfâind, respirând greu.- Domnule pastor, eu mă duc, a zis. Vă rog, rugaţi-vă pentru mine!
A mai dormitat şi s-a trezit din nou, strigând:- Cred în Dumnezeu! Pe urmă a început să plângă.În zori, abatele Iscu a chemat lângă el doi deţinuţi şi le-a cerut să-l ridice în picioare.- Sunteţi prea bolnav ca să vă vindecaţi, au spus ei.Toţi cei din cameră s-au pus în mişcare.- Ce se întâmplă? Ce vrea să facă? întrebau. S-o facem noi!- Nu puteţi voi face asta, a zis el. Daţi-mă jos din pat!
L-au sprijinit, ridicându-l. Stareţul s-a aşezat lângă tânărul care-l torturase şi i-a pus cu blândeţe o mână pe braţ.
– Linişteşte-te, i-a spus pe un ton consolator. Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci.
Cu o zdreanţă a şters sudoarea de pe fruntea tânărului.- Te iert din toată inima şi la fel cu mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranţă că Domnul Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer.
A primit spovedania lui Vasilescu şi i-a dat sfânta împărtăşanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său.În timpul nopţii, atât stareţul, cât şi Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în Rai ţinându-se de mână.“
Crăciunul anului 1954. Generalul Ioan Arbore, exterminat și ciopârțit cu toporul
Născut în 1892, descendent al legendarului hatman Arbore, subsecretar de stat între 1943-1944 la Ministerul Economiei Naţionale pentru Aprovizionare, condamnat de justiția hibridă a ocupantului sovietic (1945) la 10 ani detenție, se stingea ca urmare a condițiilor de exterminare, fiind ciopârțit ulterior cu toporul de gardieni. Iată cum fostul deținut politic Virgil Maxim descrie în cartea sa „Imn pentru crucea purtată” sfârşitul generalului:
„Era un bărbat frumos, deşi anii de suferinţă îl marcaseră puternic, era de o înaltă ţinută morală şi demnitate morală. Cu noi, cei mai tineri, se purta ca un bunic, care încearcă să predea nepoţilor ultimile lui gânduri de dragoste pentru Dumnezeu, neam şi ţară… Într-o sâmbătă, noi, cei mai tineri si mai în putere, făcusem curăţenie prin toate saloanele şi spre seară ajunsesem la cel mai mic, de vreo 8 paturi, în care se afla şi gen. Arbore; a vrut să-şi spele singur noptiera.
Am insistat să o lase pe seama noastră, dar n-a cedat. Apoi, obosit, s-a întins în pat. După 10 minute, în timp ce vorbea cu noi, şi-a dus mâna la tâmplă: – Ah, ce durere de cap! Când am voit să-i punem o compresă, capul i-a alunecat pe pernă. Avea peste 60 de ani. Am aprins o lumânare (aveam întotdeauna la noi un căpătâi de lumânare, de la infirmerie) şi-am plâns cu toţii.
Am anunţat miliţianul de pe secţie şi el înştiinţat administraţia. După o oră au sosit zece ofiţeri şi doi medici care au confirmat decesul. Ofiţerii au ordonat să se facă autopsia cadavrului. Dimineaţa spălam coridorul de la intrare în saloane. Auzind buşituri am coborât treptele în curte, mimând că mă duc la cişmea.
Prin uşa întredeschisă, un miliţian care făcea serviciul de felcer, hăcuia trupul generalului cu o bardă şi un topor. – Ce aţi constatat, de ce a murit? – Parcă mai contează. Bine c-a murit! Eu am ordin să-l tai! Dar trezindu-se la realitate, s-a uitat spre mine speriat, văzând că cel ce îl întrebase era un deţinut. Se răsti: – Da’ cu tine ce-i? Afară, mă! Mi s-a părut că se uita la topor. Am fugit urmărit de imaginea pe care o văzusem: capul generalului, despicat în patru, cu creierii pe un colţ de masă, stâlciţi de lama toporului. Dumnezeu i-a făcut altă primire în „salonul” Ospăţului Împărătesc”.