Acum pierdusem nu numai ritmul unei zile marcate de o deschidere sonoră, de un număr, de tărşâitul unui hârdoi, de scoaterea în pas alergător pentru nevoile fizice, dar, ceea ce mi se părea cel mai grav şi ameninţător pentru psihicul meu, era absenţa alternanţei între zi şi noapte. Mă simţeam cufundat într-o noapte permanentă, însă cu un întuneric străveziu, de unde puteam să văd, ca pe nişte năluci, trupurile camarazilor mei, nemişcate, în poziţie de veghe şi meditaţie – după cum li se ordonase, spre a ne aduce aminte de blestemăţiile părinţilor noştri, îmbinate cu fapte şi nelegiuiri pe care nu avusesem curajul să le mărturisim la anchetă!!

În dimineaţa aceea nimic nu părea să se fi schimbat în atmosfera camerei 4 Spital. Nu ne mai surprindea faptul că Ţurcanu Eugen lipsise peste noapte. Sau poate s-o fi întors, cum obişnuia, din periplul său penitenciar să se odihnească o oră-două şi o fi plecat odată cu săvârşirea numărului.

Luase fiinţă un petit comitet, compus din cei mai zeloşi locotenenţi ai săi: Alexandru Popa, Mihai Livinschi, Maximilian Sobolevschi, Alexandru Mărtinuş şi alţi năvrapi care intrau în funcţie automat în lipsa domnului Ţurcanu.

Cu timpul, începusem să mă obişnuiesc şi nu mai dădeam importanţă demascărilor de orice fel: interioare, exterioare, toate având acelaşi sfârşit şi consecinţe. Indiferent dacă ajungeai să declari că părinţii tăi fuseseră depravaţi – asta însemna o mamă curvă şi un tată alcoolic şi sabotor – şi fraţii şi surorile fugiseră de-acasă, nemaisuportând atmosfera, judecata şi, mai ales, sancţiunea erau aceleaşi. Și, după cum ţi-era norocul, puteai să pici pe labele de urangutan ale lui Vasile Puşcaşu sau să capeţi o porţie bună de ciomăgeală de la Leonard Gebac, Livinschi sau Aristotel Popescu, zis Aligo.

Nu-mi făceam prea multe iluzii asupra succesului obţinut la prima confruntare cu domnul Eugenşi impresia pe care a produs-o demascarea mea interioară. Fusese doar un episod cu sfârşit fericit pe care Ţurcanu, dacă îl mai păstra în memorie, l-ar fi putut continua cu uşurinţă… şi în mod contondent.

Plantonul din faţa mea, un sucevean cu ochi blajini, minune mare, mi se părea absent mai tot timpul. Avea însă grijă, atunci când se apropia câte unul din conducere, să pară vigilent, cu ochii pe noi şi cu sudalma pe buze. Îl lăsam să doarmă cu ochii deschişi şi mă bucuram şi eu de o relaxare pe care mi-o îngăduia paznicul cu puţin zel.

Se făcuse lumină afară şi cred că soarele, pe bolta sa, arunca raze domoale pe crusta zăpezii, când capo di tutti capi, Ţurcanu, a intrat vijelios şi ne-a anunţat:

− Bandiţilor, mişcaţi-vă! Uitaţi-vă unul la altul şi vedeţi dacă mai aveţi borş pe faţă… că vă văd cam spoiţi! Pe urmă, după ce v-aţi dres la faţă, aranjaţi-vă hainele că n-oţi vrea să vi le dau eu la călcat. Care dintre voi e mai pocit să stea în spate!! Şi să nu aud cumva pe vreunul că plânge sau se plânge la cei care vor veni acum. Aţi înţeles, bandiţilor? Executarea!!

Cu gesturi tremurânde şi folosind scuipat ne-am şters unii pe alţii pe faţă, pe mâini, pe ochi.

− Ia zâmbeşte, mă, Călinescule, nu face pe mortul viu!! Hai, Plapşa, că eşti cât un taure, fii mai vioi! Fii vesel! Gândiţi-vă toţi că libertatea pe care o cerem partidului trebuie s-o dovedim zi de zi, ceas de ceas, prin sinceritate şi lepădarea de trecut. Bă, bandiţilor, astăzi dăm un examen. Toţi de aici, cu mine în frunte! Poate de el depinde cât om mai sta pe aici. Ultimele cuvinte le rostise parcă pentru sine.

Ne-a trecut pe urmă în revistă. Cinic, recomanda lui Sebeşan să stea în rândul doi şi dacă este întrebat de ce are capul aşa de mare să spună că are o infecţie pe care o tratează la infirmerie. Lui Iosif I. Iosif i-a zis:

− Bă, banditule, întoarce capul la stânga să nu se vadă că ai bucile obrazului negre.

Auzeam din depărtare cum se deschideau şi se închideau uşile pe celular. După ritmul lor, inspectorii păreau grăbiţi. I-am auzit când s-au oprit în faţa camerei 4 Spital. Au şuşotit ceva imperceptibil. Cred că şi-au împărţit rolurile pentru laborator. Au intrat trei şi la uşă rămăseseră alţi trei. Înăuntru, ticăloasa gazdă, comandantul Alexandru Dumitrescu, însoţit de un bărbat la vreo cincizeci şi ceva de ani, solid, care a început să se uite la noi cu ochi ce respirau satisfacţia. Celălalt, mai în vârstă, mai scund şi uscăţiv, a mers către masa neagră din centru şi discret i-a şoptit ceva directorului care, cu glas molcom, a întrebat:

− Are cineva ceva de zis?

Întrebarea mi s-a părut stupidă şi formală. Dumitrescu ne bătuse zdravăn în ziua de Crăciun şi încă o dată în ianuarie, cu două-trei săptămâni în urmă, cu aceeaşi sălbăticie, până îl trecuseră sudorile, iar acum, feciorelnic, dar cu o vădită îngrijorare, ne invita să ne prezentăm doleanţele! Toţi trei au aruncat ca la comandă, ca nişte actori, o privire semicirculară circumspectă. Noi însă, am tăcut şi cel mult ne-am plecat ochii în jos, provocator. Eu cel puţin asta am făcut. Pe tăcute, s-a înfiripat o discuţie între cei trei. Căpitanul parcă le făcea o prezentare şi de câteva ori şi-a îndreptat privirile către Ţurcanu, care stătea smirnă şi cu ochii pe ei. A urmat parcă o încheiere concluzivă:

− Ee, dacă aşa stau lucrurile şi v-aţi liniştit, e… bine. S-au întors şi au păşit agale spre uşă.

Glasul subţire al celui pe care l-am descoperit ulterior i-a surprins pe cei trei în cadrul uşii.

− Domnilor inspectori, mă numesc Cornel Niţă, sunt condamnat la trei ani şi sunt la jumătatea pedepsei. Permiteţi-mi să vă aduc la cunoştinţă fapte pe care camarazii mei de puşcărie nu îndrăznesc să vi le comunice. Am fost condamnat şi mi-am pierdut libertatea, dar nu sunt condamnat să-mi pierd şi viaţa! Acest lucru se petrece aici, la Piteşti, sub ochii domnului comandant. Uitaţi-vă la camarazii mei şi veţi vedea cât de cumplit am fost bătuţi toţi, fără excepţie. S-au rupt mâini și s-au frânt coaste cu o sălbăticie fără margini.

M-am uitat către cel care cutezase să le spună călăilor ce se petrecea cu noi. Inima începuse să-mi bată cu putere şi-mi venea să-i strig acestui tânăr curajos că se expune degeaba. Cornel Niţă, un puşti de nouăsprezece-douăzeci de ani, de prin părţile Moldovei, cu ochii mari, visători, a mai încercat să continue, dar fraza i-a fost tăiată de o înjurătură ţâşnită de pe buzele individului în vârstă.

− Bandiţilor, f…’tu-vă mamele voastre, să vă intre în cap la toţi că, pentru ce aţi făcut voi, aţi merita să vă împuşcăm fără milă ca pe nişte câini turbaţi.

− Pentru ce am făcut am luat o pedeapsă, domnule inspector!… a îndrăznit Niţă să-i replice. Individul era deja întors cu spatele şi depăşise uşa. Cuvintele au rămas în aer.

În pragul uşii, înainte de a se închide, l-am văzut pe comandantul Dumitrescu făcându-i semn discret lui Ţurcanu că totul a ieşit bine! Criminalii de sus erau mulţumiţi de ucenicii lor. Zgomotul ivărelor trase a continuat, dar din ce în ce mai rar, semn că vizita avusese un scop: testarea rezultatelor de la camera 4 Spital, unde peste o sută douăzeci de deţinuţi politici studenţi fuseseră supuşi unor torturi ce sporeau de la o zi la alta în intensitate şi victime.

După prânzul pe care l-am înghiţit porceşte, fără lingură şi cu mâinile la spate, a urmat ceea ce am considerat a fi o judecată. E drept, o judecată sui generis, completul având numai un preşedinte care, evident, a fost Ţurcanu şi care îndeplinea şi funcţia de procuror; avocatul era absent, întrucât inculpatul nu l-a solicitat!

Rechizitorul procurorului a fost presărat de toate organele genitale personale şi familiale, asta pentru a crea atmosferă.

− Nu v-am spus eu vouă, a zis Ţurcanu cu glas domol, că nu aveţi voie nici unul să ieşiţi în faţa inspectorilor? Nici să vă plângeţi, nici să ne lăudaţi? A rânjit şi a completat: Nu v-am spus eu, că au venit să ne vadă dacă ne-am schimbat opiniile, credinţele, dacă am înţeles în fine cât rău am făcut partidului şi clasei muncitoare de afară prin comportamentul nostru? Dar voi, bandiţilor, nu aţi înţeles lucrul ăsta! Şi aţi vrut să mă loviţi pe mine! Ceea ce a spus nenorocitul ăsta e adevărat şi ştiţi prea bine. Dar eu, şi alţii ca mine – îi aveţi în faţa ochilor – vrem să convingem partidul că poate mai suntem de folos. Şi în loc să putrezim aici ani de zile, să ne gândim la răul pe care l-am făcut şi mai ales la ceea ce am lăsat afară, la ceea ce nu am declarat organelor Securităţii. V-am spus de atâtea ori că a venit momentul când nu mai aveţi cale de întors şi va trebui fiecare dintre voi să-şi facă de-mas-ca-rea. Şi nimeni să nu-şi închipuie că ar putea să o ocolească şi mai ales să ne înşele spunând sau scriind scorneli.

Ţurcanu – începusem să-l cunosc – era decis să dea un exemplu. Îl vedeam după cum îşi încorda muşchii, după cum îşi rotea ochii furioşi spre noi şi-şi agita pumnii în sus.

− Paştele mamii voastre! V-arăt eu vouă acuma ce păţeşte cel care îmi calcă ordinele şi-şi bate joc de mine. A răcnit cu o nuanţă de paternitate: Ia vino la mine aici, Corneluş, în faţă, să te judec!

L-am observat cu atenţie şi după cum îi erau încordaţi maseterii feţei, momentul declanşării represaliilor era iminent.

− Ce credeai tu, că domnii inspectori o să te asculte pe tine şi o să mă pedepsească pe mine? Pe mine, care vreau să vă aduc pe calea cea bună? Ia dezbracă-te tu în pielea goală, aşa cum te-a făcut mă-ta!

Ţurcanu se automonta:

− Ce-ai vrut, mă, ce-ai vrut?! Nenorocitule, crucea mă-tii… Sau ai crezut, dobitocule, că ai să-mi iei locul? Nu l-ai văzut pe director că mi-a dat dreptate?

Nu puteam zări chipul lui Cornel. Cred că din priviri îl înfrunta pe Ţurcanu. N-a scos niciun cuvânt, decât un geamăt prelung atunci când bestia l-a lovit drept în moalele capului.

Execuţia lui Cornel Niţă s-a consumat în mai puţin de cinci minute. Cu o măciucă scurtă, s-a aruncat peste trupul firav, într-o dezlănţuire de fiară. La loviturile în burtă, care erau specialitatea lui Ţurcanu, Cornel Niţă era deja pe ciment. Pocnetele oaselor alternau cu gemetele muribundului. După ce i-a zdrobit cu o mişcare rapidă şi frontală tâmpla s-a auzit un pârâit de oase asemănător cu dezghiogarea unei nuci. Pe urmă i-a măcinat pur şi simplu scheletul, iar ultimele lovituri i le-a dat jos, când deja trupul rupt al lui Cornel ajunsese în bucăţi, într-o baltă de sânge. A urmat o scenă demoniacă: Ţurcanu parcă a încremenit într-o privire fixă asupra cadavrului. Am încercat să surprind pe faţa lui o reacţie de groază pentru ceea ce săvârşise. Nimic din toate acestea! Părea că nu înregistrează crima; era chiar calm şi numai ochii îi erau injectaţi. Mişcările execuţiei victimei nu ieşiseră din şablonul său bestiar, căruia îi găsise însă acum o neagră încununare. Sfârşitul însă fusese provocat şi îl așeza în rândurile călăilor autentici ai lagărelor bolşevice sau naziste.

Agonia lui Cornel Niţă a fost scurtă pe cimentul inundat de sânge. Poate câteva minute. Un horcăit scurt, ca o uşurare, a punctat ieşirea din puţina lui viaţă. Cu mişcări automate, nebunul s-a dus la uşă, a bătut puternic în geamurile galbene şi în prag a apărut un miliţian de statură potrivită – cred că era sergentul major Dina –, căruia Ţurcanu i-a şopotit ceva la ureche. Peste un minut, două, o pătură a fost aruncată în interior. Ţurcanu, împreună cu Livinschi şi Puşcaşu sau Sobolevschi – oricum am reţinut că au fost trei – l-au înfăşurat în pătura de cai. L-au târât apoi pe culoar. Cornel Niţă lăsase o logodnică, studentă şi ea, şi o familie iubitoare!

Am şoptit în gând o rugăciune şi l-am urmărit cu coada ochiului pe Ţurcanu. S-a întors cu acelaşi pas precipitat, aruncând o privire circulară în care parcă intram noi toţi ca viitoare victime. Şi-a luat locul pe patul cu saltea − el o avea! – şi timp de aproape un ceas a stat absent, într-o cameră în care orice zgomot se stinsese şi nimeni nu mai îndrăznea să facă vreo mişcare. Iar eu aveam toate motivele să mă simt ca într-un cavou.

În liniştea funebră ce a urmat – în care am certitudinea că majoritatea studenţilor torturaţi îl purtau în gând şi în inimă pe tânărul nostru camarad asasinat sub ochii noștri – m-am străduit să judec la rece cele petrecute şi cele ce pot urma. Vizita fusese premeditată, categoric, la nivel instituţional, dar Dumitrescu şi ai lui aflaseră în ultima clipă că vor fi inspectaţi, de unde şi toată forfota ce precedase intrarea delegaţiei pe celular.

A doua concluzie pe care o puteam trage, după zgomotul ivărelor deschise şi închise, era că nu toate celulele fuseseră călcate, iar a noastră, faimoasa cameră 4 Spital, se număra printre primele.

Ieşirea lui Cornel Niţă din rând, privită sub aspect administrativ, nu depăşea normalul unui regulament al penitenciarelor, cel mult în măsura în care raportul se adresa unei autorităţi sosite în control. De zeci de ori, în penitenciarul din Craiova, avusesem prilejul să mă consider ieşit la raport şi să aduc la cunoştinţă, chiar în faţa directorului, neajunsurile administraţiei sale ori, mai bine zis, încălcările abuzive ale regulamentului!

Cuvintele sale nu depăşiseră cu nimic posibilitatea oricărui deţinut cu mandat de execuţie să se adreseze decent organelor de control. Ceea ce se petrecuse cu noi, în Ajunul Crăciunului, era o flagrantă încălcare a regulamentului interior, ca să nu mai pomenesc de cel general, care presupunea obligaţia să primim vizita procurorului de serviciu al parchetului cel puţin o dată pe lună. Or, nimic din cele de mai sus nu se petrecea, ci tocmai inversul: bătaia şi tortura din noaptea de 24 spre 25, continuarea de a doua zi şi, fapt foarte grav, participarea directă, deschisă a administraţiei penitenciarului în pedepsirea unei culpe deja sancţionate prin sentinţa de condamnare. Pentru Cornel Niţă şi pentru noi toţi, deţinuţii politici de la Piteşti, indiferent dacă unii mai aveau câteva luni de temniţă sau ani mulţi, bătaia sălbatică de-a lungul a zeci de ore însemna mai mult decât o răzbunare pentru fapte de indisciplină născocite; era o încercare de distrugere şi eliminare fizică a sute şi sute de studenţi aflaţi în penitenciarul Piteşti.

Răspunsul primit de la inspectori a fost pe de-a-ntregul uluitor. Supus unei analize, el demonstra două realităţi.

Una, cea mai terifiantă, era că toţi, absolut toţi, cunoscuseră faptele petrecute la camera 4 Spital, de aceea elementul de surpriză a fost înlocuit cu unul constatatoriu. Post festum, ei sosiseră în penitenciar nu să inspecteze, ci să constate efectele acţiunii din Ajunul Crăciunului. De aceea, indiferenţa şi nepăsarea le-au slujit privirilor pentru a nu încerca vreun act emoţional; feţele noastre, trupurile noastre purtau încă semnele unor lovituri puternice. Cei mai mulţi aveam capetele umflate ca nişte baniţe, iar câţiva cu membrele fracturate zăceau pe priciuri. Ba mai mult, Nicolschi, pe care îl identificasem de la început și care parcă se mai îngrăşase de un an de zile de când nu-l mai văzusem, s-a uitat la Călinescu şi la Soare, cu atenţia unui anatomist. Poate, după expresiile lor, nici nu au perceput intervenţia deţinutului Cornel Niță.

Al doilea fapt care mi se părea devastator şi pe care îl citeam pe feţele lor, cu excepţia lui Dumitrescu, care era livid, era satisfacţia faptului împlinit: nicio reacţie din partea noastră şi o tăcere de mormânt pe întreg celularul. Pe bună dreptate, puteau raporta ministrului şi acoliţilor un prim succes asupra celor pe care îi considerau coloana vertebrală a rezistenţei din penitenciare: studenţii. Pentru noi, asasinatul reprezenta o nouă înfrângere, incomparabilă prin gravitate cu sinuciderea studentului Şerban Constantin sau cu tentativa eşuată a studentului Barbă. De data aceasta, crima se petrecuse sub ochii neputinţei noastre şi, mult mai târziu, m-am întrebat dacă nu era mai onorabil să fi sărit cu toţii asupra călăilor şi să fi murit cu ei de gât. Din păcate, din nou, socoteala celor care aveau condamnări reduse tripla numărul celor condamnaţi, iar cei din prima categorie, cea mai numeroasă, nu gândeau să-şi piardă viaţa printr-un act de sinucidere colectivă.

Spre noapte se pornise o viforniţă ce scutura geamurile ritmic. Parcă şi natura se revoltase împotriva asasinilor care îi dăduseră lui Cornel Niţă cununa martiriului, acolo sus, alături de primul mare mucenic similar al creştinătăţii, Arhidiaconul şi tânărul Ştefan Mărturisitorul.”

Radu Ciuceanu, “Prea mult întuneric, Doamne!” – Memorii, Vol IV, Editura INST, 2012

Sursa: MARTURISITORII