Cuvânt al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica Sfinţilor Strămoşi

Venirea lui Hristos a fost pregătită progresiv

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinţilor Strămoşi)

(Luca 14, 16-24) (Pilda celor poftiţi la cină)

[…] Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a făcut prin Revelaţia Ve­chiu­lui Testament mai simţite pre­zenţa şi acţiunea Lui perso­na­le în relaţie cu oamenii, pre­gă­tindu-i totodată prin ea pentru viitoarea Lui prezenţă per­so­­nală deplin clară şi apropiată în Iisus Hristos – Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat. Astfel,prezenţa Cuvân­tu­lui dumnezeiesc prin raţiunile sau cuvintele lucrurilor, şi cea prin cuvintele şi faptele directe ale Vechiului Testament şi ve­ni­rea Lui în trup se înşiră pe o li­nie progresivă, fiecare din ce­le anterioare pregătind-o pe cea ulterioară şi fiecare din cele ul­terioare făcând mai vădite pe cele anterioare.

Dumnezeu-Cuvântul Şi-a fă­cut prezenţa şi acţiunea mai cla­re şi mai eficiente în Vechiul Tes­tament prin cuvinte directe şop­tite în inimile proorocilor şi prin fapte care se distingeau în chip mai vădit ca fapte ale Sale de­cât evenimentele şi împreju­ră­rile naturale, care puteau fi in­terpretate ca înfăptuindu-se fă­ră un Dumnezeu personal. Pa­­triarhii şi proorocii trăiesc, în cuvintele ce li se comunică şi în faptele săvârşite cu ei şi cu po­porul Israel, prezenţa directă a persoanei Cuvântului, deşi a­ceas­ta încă nu intra ca persoa­nă în comunitatea persoanelor u­mane. Ei stau faţă în faţă cu Per­soana care le adresează cu­vin­­tele şi le anunţă faptele Sa­le. Intră într-o relaţie directă cu El ca persoană, dar încă nu ca persoană întrupată, coborâ­tă ontologic în rândul oameni­lor.Persoana Cuvântului ră­mâ­ne încă deasupra oamenilor, de­şi îşi face puternic simţită ca­li­tatea de persoană şi interesul pe care-l are pentru persoanele u­mane şi relaţia Sa cu ele. De a­ceea cuvintele Lui sunt puter­ni­­ce şi au căldura comunicării per­sonale şi forţa de a opri pe oa­meni de la cele contrare voii Lui şi de a-i sprijini în îm­pli­ni­rea voii Lui, forţă care susţine în acelaşi timp raţiunea lor, fiind ea însăşi raţională. Sfântul Maxim Mărturisitorul găseşte în­tre prezenţa Logosului, prin lu­­crurile şi prin raţiunea uma­nă, şi prezenţa Lui în Vechiul Tes­­­tament o identitate de fond1.Cu­vintele şi faptele per­so­­nale mai clare din Vechiul Tes­ta­ment nu contrazic pe cele din na­tură (sau prin revelaţia na­tu­r­ală), ci le pun şi pe acestea în lumină ca fiind cuvinte şi fap­te ale Sale, şi împlinesc ceea ce ar fi trebuit să se împlineas­că prin acelea: un progres spre co­muniunea tot mai profundă cu Dumnezeu. Astfel, Psalmis­tul vede mai clar, în lumina vor­birii şi acţiunii mai directe a Cu­vântului lui Dumnezeu în Ve­chiul Testament, însăşi rân­du­­iala din natură ca fiind cu­vin­­te şi fapte ale lui Dumnezeu: „Ce­rurile spunmărirea lui Dum­nezeu şi facerea mâinilor Lui îi vesteşte tăria. Ziua spu­ne zilei cuvânt(despre Dum­nezeu) şi noaptea vesteşte nop­ţii ştiinţa, nu sunt graiuri, nici cu­vinte, ale căror glasuri să nu se audă… în soare a pus locaşul Său“ (Ps. 18, 1-5).

Despre prezenţa şi lucrarea Cu­vântului în Vechiul Tes­ta­ment ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Măr­tu­ri­sitorul spune că „înainte de ve­nirea văzută şi în trup, Cu­vân­tul lui Dumnezeu venea în mod spiritual la patriarhi şi pro­oroci, preînchipuind tainele ve­nirii Lui“ 2; sau: „Cuvintele le­gii şi ale proorocilor, fiind îna­in­te-mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos “3.

Nu numai prin cuvinte îşi fa­ce Cuvântul mai sesizabilă pre­zen­ţa în Vechiul Testament, ci şi prin fapte, prin tipuri rându­i­te de El şi printr-o putere, în ca­re se simţea ceva din harul ca­re va iradia deplin din El du­pă Întrupare şi Înviere. „Harul no­ului Testament era ascuns tai­nic în litera Vechiului“, spu­ne tot Sfântul Maxim. Sau: „Vo­ind Dumnezeu să trimită ce­lor de pe pământ harul vir­tu­ţii dumnezeieşti (al puterii pro­du­­cătoare de virtute) din cer, pen­tru mila Sa cea către noi, a pre­gătit simbolic cortul sfânt şi toa­te cele din el, care este o răs­frângere, un chip şi o imitare a în­ţelepciunii“4. Desigur, cortul Ve­chiului Testament nu era sim­bol numai în sensul intelec­tu­­al al cuvântului, ci în sensul de recipient a ceva din puterea cor­tului de Sus, sau a Cu­vân­tu­lui dumnezeiesc personal, Care va aduce prin întrupare toată pu­terea Sa în trupul omenesc, a­devăratul Lui cort, şi deci în re­­laţia directă cu oamenii. Sfân­­tul Maxim consideră că ori­­ce mijloc prin care se face co­mu­­nicată prezenţa spirituală a lui Dumnezeu şi se face simţită pu­terea Lui e un simbol al Lui. Dar simbolul poate deveni tot mai transparent mijloc de co­mu­­nicare a unei puteri tot mai mari a Lui. Există astfel o sui­tă de simboluri. Chiar Cuvân­tul lui Dumnezeu cel întrupat poa­te deveni tot mai transpa­rent şi poate manifesta în mod tot mai simţit puterea Lui, co­res­punzător cu starea du­hov­ni­ceas­că a celor ce se alipesc Lui prin credinţă şi prin viaţă. „Pre­cum cuvintele legii şi ale pro­orocilor, fiind înainte-mer­gă­toarele venirii Lui în trup, că­lăuzeau sufletele la Hristos, la fel şi Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, ridicat întru sla­vă, S-a făcut înainte-mer­gă­to­rul venirii Sale duhovniceşti, că­lăuzind sufletele prin pro­pri­i­­le Sale cuvinte spre primirea lu­minoasei Sale veniri du­hov­ni­ceşti. Această venire o înfăp­tu­ieşte El pururea, preschimbând prin virtuţi pe cei vrednici din trup în duh. Dar o va în­făp­tui şi la sfârşitul veacului, des­co­­perind în chip vădit cele ce e­rau mai înainte ascunse tutu­ror“ 5. Cu cât prezenţa Sa ca per­­soană e mai clar sesizată, cu a­tât iradiază din Persoana Sa o lu­mină spirituală mai vă­di­tă.

Astfel, „legea era umbra, iar pro­orocii (ansamblul pro­oro­ci­lor), preînchipuirea bunurilor dum­nezeieşti şi duhovniceşti din Evanghelie“6. În umbra an­ti­cipată e proiectată însă nu nu­mai forma nedeplin desluşi­tă a originalului, ci şi ceva din pu­terea lui. Căci numai o rază pro­i­ectată din original dă for­ma umbrei. În acest sens, „ma­na dată lui Israel în pustie este Cu­vântul lui Dumnezeu, Care hă­răzeşte toată plăcerea du­hov­nicească celor ce-L mă­nân­că şi se deosebeşte de orice gust care răspunde poftelor celor ce-L mănâncă“7.

Despre rezumarea şi întregi­rea prezenţei şi lucrării Cu­vân­tu­lui înainte de întrupare atât în natură, cât şi în Vechiul Tes­ta­ment, în Hristos cel întrupat, pre­zenţă care astfel nu e su­pri­ma­­tă prin venirea Cuvântului în trup, ci făcută luminoasă, tot Sfântul Maxim spune: „Tai­na întrupării Cuvântului cu­prin­de în sine înţelesul tuturor ghi­citurilor şi tipurilor Scrip­tu­rii şi ştiinţa tuturor făpturilor vă­zute şi cugetate“8.

Datorită acestui fapt, nu numai Revelaţia culminează în Lo­gosul întrupat şi înviat, fapt ce se va descoperi deplin în via­ţa viitoare, ci (şi) cosmosul în­treg îşi va face vădită şi lumi­noa­­să concentrarea şi bogăţia lui de sensuri în Persoana lui Hris­tos, sau a Logosului întrupat. Cheia de boltă a creaţiei nu este o lege impersonală ge­ne­­rală, nu este o substanţă, ci Per­soana plină de sens, plină de toate sensurile, a Logosului. To­tul culminează într-o persoa­nă, anume în Persoana de la Ca­re şi provine. De la această Per­soană vin toate, în Ea sunt ţi­nute toate, în Ea se vor arăta cu­prinse şi luminate toate. Pan­tocratorul, deci susţină­to­rul şi împlinitorul nu numai al Bi­sericii, ci al tuturor, e Per­soa­nă: e Logosul personal în­tru­­pat. Lumea a fost creată pen­tru om, iar acesta, pentru Hris­tos, în Care se realizează de­plin. „Firea omului a fost con­stituită de la început pentru Omul cel nou (Hristos). I s-a dat minte şi dorinţă pentru A­ce­la. Am luat raţiune pentru El, ca să cunoaştem pe Hristos, iar dorinţă, ca să alergăm spre El. Am primit memorie ca să-L pur­tăm pe El, pentru că El era şi arhetipul celor creaţi“ 9.

În Hristos se deschide ne­sfâr­­şitul dragostei şi al liber­tă­ţii în Dumnezeu, natura însăşi d­e­păşeşte starea ei de natură su­pusă necesităţii; în om şi în mod deplin în Hristos ea de­pă­şeş­te repetiţia, intrând în nou­ta­­tea continuă a libertăţii în iu­bi­­re. Omul a fost creat spre Hris­tos, „ca spre un dreptar (ca­non) şi normă…, ca să-L poa­tă primi pe Dumnezeu“10.

Încă din primele timpuri ale Bi­sericii, Sfântul Irineu spu­nea: „Hristos cel istoric a fost pro­totipul pe care l-a avut Dum­nezeu în minte când a creat pe primul om. Hristos era o­mul deplin şi desăvârşit Care a­vea să Se arate pe pământ, iar Fă­cătorul a văzut de mai îna­in­te şi a creat pe Adam potrivit cu acest prototip viitor. Prin ur­ma­­re Adam a fost creat după mo­delul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, fi­rea omenească şi să Se arate om desăvârşit pe pământ“ 11. „Este cunoscută învăţătura lui I­rineu despre Adam ca «prunc» şi despre dezvoltarea «pruncului» până la Hristos. După a­cest Părinte, Cuvântul S-a fă­cut om la sfârşitul dezvoltării o­mului în «cuvânt» (în raţiune), ca o coroană şi ca un scop final al neamului omenesc“ 12.

Părinţii (Bisericii) pun prin a­ceasta în relief legătura dintre antropologie şi hristologie, sau împlinirea omului şi a cos­mo­­sului în Hristos, ca fiind Per­­soana supremă în relaţie cu ce­lelalte Persoane treimice.

[…]

În Hristos ni s-a deschis ca­lea spre ţinta deplinei u­ma­ni­zări şi El e calea spre aceasta, căci e calea spre comuniunea cu Dumnezeu ca o comunitate de persoane pe care nu le pu­tem reduce la starea de obiecte, şi, prin aceasta, calea spre co­mu­niunea deplină cu semenii noş­tri. Prin întruparea Sa ca om, Hristos ne-a făcut accesibi­lă comuniunea cu Sine ca Dum­nezeu în formă umană cul­mi­nan­­tă, mai bine zis cu întreaga Sfân­tă Treime. Numai Iisus Hris­tos ne-a dat puterea să ie­şim deplin din egoismul păca­tu­­lui, din închisoarea în limi­te­le naturii ca sistem al procese­lor de compunere şi descompu­ne­re, sau al coruptibilităţii ce se încheie cu moartea.

Dar în Iisus-Omul, aflat la ca­­pătul final al umanului, uni­ver­­sul însuşi şi-a descoperit în­tre­gul lui sens şi destin, ca ­tran­s­pa­rent al lui Dumnezeu. Hris­tos e „lumina lumii“, lumină ca­re luminează lumea, lumina în care se luminează lumea. Fie­care din noi e într-un fel o lu­mină a lumii. Dar calitatea a­ceas­ta e şi o misiune, pe care nu o putem împlini prin noi în­şi­ne în mod deplin. Noi o vedem îm­plinită în Hristos şi, prin Hris­tos, participând şi noi la a­ceastă împlinire; Hristos e îm­pli­nirea fiinţei reale a omului – co­roană a creaţiei – pentru că în El omul e deplin unit cu Dum­nezeu. Astfel Hristos e atât de „is­toric“, atât de neconstruit şi din acest punct de vedere e chi­pul cel mai uman al omului, dar, în acelaşi timp, dincolo de ni­velul la care poate ajunge fi­in­ţa noastră prin puterile sale. De aceea Hristos, omul atât de re­al, e, în împlinirea Lui ca om, şi Dumnezeu. Mai precis, Hris­tos e omul împlinit, pentru că e u­nit cu modelul omului, cu Lo­go­sul divin. Dar în Iisus Hris­tos, ca Logosul întrupat şi în­vi­at, şi în cei uniţi cu El îşi va a­tin­ge şi lumea desăvârşirea sau sco­pul ei. Hristos e omul de vârf în care se împlineşte cre­a­ţia, întrucât este într-o comuni­u­­ne deplină cu Dumnezeu. „Re­fe­ratul creaţiei… arată pe om ca (fiind) coroană şi împlinire a cre­aţiei. În faptele celor cinci zi­le dintâi cuvântul lui Dum­nezeu se manifestă ca simplă po­runcă… Omul este chemat în e­xistenţă şi întronizat în cre­a­ţie printr-o misiune ce i se în­cre­dinţează. De-abia cu acest act creaţia este desăvârşită (Gen. 2, 1). Ea se prezintă ca o or­dine organizată în trepte, ca­re e orientată spre om şi îşi a­tin­ge împlinirea supremă în om. Numai omul este pus în re­la­ţie cu Dumnezeu fără alte trep­te intermediare.“13 Prin om u­neşte Dumnezeu lumea cu Si­ne. Prin natura Sa umană Hris­tos adună lumea în mod de­plin în Sine. Ca om unit cu Dum­nezeu în mod culminant, sau ca Dumnezeu acţionând prin om, Hristos vindecă bolnavi, porunceşte mării şi vân­tu­­lui, învie morţi şi învie El în­suşi la viaţa eternă, arătând sta­rea finală a lumii. E un alt sens în care Lui I s-a dat după înviere „toată puterea în cer şi pe pământ“ (Mt. 28, 18).

Întrucât este încă înainte de În­viere împlinirea omului real, El duce prin Înviere pe acesta la capătul destinat lui.

Dar dacă Logosul întrupat ca om arată în Sine lumea a­du­na­tă şi transfigurată şi o va du­ce la această stare în toţi oame­nii ce se vor uni cu Sine, El poa­te face aceasta pentru că a avut în­că înainte de întrupare o le­gă­tură specială cu lumea, le­gă­tu­ră pusă în relief prin oameni.

Sfântul Apostol Pavel identi­fi­­că pe Hristos cel întrupat cu Fiul lui Dumnezeu întru Care au fost create şi aşezate toate (Col. 1, 16-20). În Iisus Hristos se vor readuna toate, pentru că în El au fost aşezate toate de la în­ceput. Faptul readunării de­pli­ne a tuturor în Hristos are o an­ticipare în faptul că toate au fost create şi aşezate în El.

Sfântul Ioan Evanghelistul iden­tifică pe Fiul lui Dum­nezeu, care S-a întrupat, cu Cu­­­vântul, iar pe Acesta Îl cu­noaş­­te, ca şi Sfântul Pavel, ca pe Cel prin Care toate s-au fă­cut şi era încă înainte de în­tru­pare viaţa şi lumina oamenilor, lu­minând în întuneric (In. 1, 3-5, 14). Sfântul Ioan a lu­at ideea Lo­gosului de la stoici şi de la Fi­lon, dar identifi­cân­du-l pe a­ces­ta cu Fiul lui Dum­nezeu, Că­ruia Sfântul A­pos­tol Pavel îi a­tribuie acelaşi rol de fundament al tuturor în­că de la cre­a­ţie, dând acestui Logos înţelesul de Per­soa­nă, pe care îl are Fi­ul lui Dumnezeu la Sfântul Apostol Pavel.

Sfinţii Părinţi au mers mai de­parte în învăţătura despre pre­zenţa Logosului în lume în­că de la creaţie, adoptând de la stoici şi de la Filon şi ideea că Lo­­gosul era prezent în lume prin raţiunile lucrurilor. Dar i­den­tificarea continuă pe care ei o fac între Logos şi Fiul lui Dum­nezeu ne îndreptăţeşte să ve­dem în aceste raţiuni totoda­tă cuvintele Fiului lui Dum­nezeu, ceea ce pune în relief pre­zenţa Logosului în lume în­că înainte de întrupare, ca o pre­zenţă a Persoanei Lui în re­la­ţie cu persoanele umane.

De fapt la Sfinţii Părinţi ra­ţi­unea implică şi cuvântul; iar cu­vântul e totdeauna cuvântul u­nei persoane către alta. Deci în­săşi raţiunea e o funcţie a per­soanei în relaţie cu alta.

În acest sens, Raţiunea divi­nă are caracter ipostatic, perso­nal şi e îndreptată totdeauna spre alte ipostasuri, ca şi ra­ţi­u­nea umană. Dar aceasta nu exclude ca raţiunea să aibă şi un sens de ousia (fiinţă) comună mai multor persoane. Ea e via­ţă şi sens şi raportare interi­pos­ta­­­tică în acelaşi timp. „Cu­vân­tul“ Sfântului Evanghelist Ioan era „viaţă şi lumină“. Ca viaţă e şi putere. Iar sensul nu e des­păr­ţit de viaţă, nici viaţa de sens. Orice unitate reală e o u­ni­tate de viaţă sau de putere, a­vând în ea un sens şi o rapor­ta­re la o altă unitate de viaţă şi de sens. Raţiunea ca ousia sub­zis­­tă totdeauna în forma unor per­soane în relaţie reciprocă. Sfin­ţii Părinţi menţin, prin a­cest înţeles, de Cuvânt, al Ra­ţi­u­nii, caracterul personal al pre­zen­ţei Logosului în creaţie, ur­m­ând calea Sfântului Pavel şi Sfân­tului Ioan. Prin aceasta ra­ţi­unile Logosului sunt cu totul de­osebite de „ideile platonic-fi­lo­nice“. „Acolo problema cosmo­lo­­gică centrală era în ce fel Dum­nezeu, ca spirit absolut ima­terial şi pur, a putut chema lu­mea impură în fiinţă. Aici, dim­potrivă, se porneşte de la pro­blematica, hotărâtoare pentru gândirea biblică a Vechiu­lui Testament, despre lucrarea lui Dumnezeu. Ce vrea Dum­nezeu cu lumea? “14 El vrea să o mân­tuiască, să o ducă la o re­la­ţie intimă cu Sine ca persoană, fapt care se împlineşte în Hris­tos. O interpretare ulterioară a pre­zenţei Logosului în lume, prin raţiuni impersonale, ca te­me­iuri ontologice ale creaţiei, in­­terpretare care s-a impus prin scolastică şi prin toată fi­lo­sofia ultimelor secole şi care de­personalizează raţiu­nea (Kant, Hegel etc.), e pe cale de a fi azi de­păşită chiar şi în teologia catolică15.

Logosul, ca Raţiunea perso­na­lă, ca subiect al gândirii iubi­toa­re, ipostaziază în Sine na­tu­ra umană, având ca urmare o re­alizare personală umană cul­mi­­nantă. Căci dacă persoana u­mană e făcută „după chipul“ Lui, modelul implică în sine po­ten­ţial şi chipul Său, pe care-l re­alizează, în mod subzistent şi în grad culminant, prin asu­ma­rea naturii umane ca un chip des­făşurat în Sine însuşi, ca chip unit nedespărţit cu mode­lul. Chipul Său uman ca par­te­ner deosebit al dialogului cu Lo­­gosul nu mai este în Hristos un astfel de partener deosebit, ci Logosul însuşi este în dialog cu Tatăl, atât ca Fiu dumneze­iesc, cât şi ca om, şi în dialog cu noi, atât ca om, cât şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca om în dialo­gul cu Tatăl, Hristos înalţă res­pon­sabilitatea Sa umană la ni­ve­lul omenesc maxim, dar a­ceas­­ta pentru că e ridicat ca om la acest nivel prin calitatea Sa si­multană de Fiu al lui Dum­nezeu, Care are conştiinţa că e nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi om. Iar ca Dumnezeu în di­a­­logul cu noi e coborât la ni­ve­lul iubirii şi intimităţii maxime cu noi, dar aceasta este tocmai da­torită faptului că fiind la a­cest nivel omenesc culminant, El nu încetează să fie şi Dum­nezeu. Ca Dumnezeu, Se face stră­veziu şi vădit în umanita­tea Sa; ca om, pune o notă de a­pro­piere maximă în calitatea Sa de Dumnezeu în raport cu noi şi de Fiu ascultător omenesc în raport cu Tatăl.Unul şi A­celaşi ne cheamă la răspun­de­­re maximă ca Dumnezeu şi ma­nifestă o responsabilitate ma­ximă faţă de Tatăl, pentru noi. El ne porunceşte şi Se roa­gă împreună cu noi şi pentru noi. Ne cere ascultare şi ne roa­gă să-I primim iubirea şi să-I ur­măm pilda de smerenie, de blân­deţe şi de slujire. Prin a­mân­două e omul desăvârşit, dar e omul desăvârşit întrucât a­celaşi e şi Dumnezeu.

[…]

*Pr. prof. Dumitru Stăni­loae, Teologia Dogmatică Or­to­­do­xă, vol. 2, EIBMO, Bu­cu­reşti, 2010, pp. 16-21; 31-35. (Ti­tlul şi su­blinierile din text a­parţin re­dac­ţiei).

Note: 1 ‑Ambigua, P.G. 91, col. 1280-1281; 1289; 1305-1321; 1129; 1149-1151 etc.

2 ‑Capete gnostice, II, 28, în Filoc. rom. II, p. 177.

3 Op. cit, II, 29, loc. cit.

4 ‑Op. cit, I, 88, 89, în trad. cit., p. 160, 161. Sfântul Ma­xim urmează aici Sfân­tu­lui Grigorie de Nyssa (Via­ţa lui Moise, P.G. 44, col. 381 A).

5 ‑Op. cit, II, 29, în trad. cit, pp. 177-178.

6 ‑Op. cit, I, 93, în trad. cit., p. 162.

7 ‑Op. cit, I, 100, în trad. cit, p. 164.

8 ‑Op. cit, I, 66, în trad. cit., p. 148.

9 ‑Nicolae Cabasila, Despre via­ţa în Hristos, P.G. 150, col. 680 A.

10 Ibidem, col. 560 D.

11 ‑P. Nellas, „Ἠδικαωσιζ τοσ ίνθρρώποσ έν. Ηριπώ“, p. 69.

12 Ibidem.

13 ‑W. Beinert, Christus un­d der Kosmos, p. 17.

14 Ibidem, p. 29.

15 Ibidem, p. 66.

(Cuvânt teologic publicat în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 15 decembrie 2013)

via Pelerin Ortodox

Comments (0)
Add Comment