ULTIMUL VĂCĂREŞTEAN. Cum a sfârşit, în mizerie, Radu Mironovici.

La 29 iulie 1979 se stingea, într-un total anonimat şi într-o cruntă mizerie, ultimul supravieţuitor al grupului de fondatori ai Legiunii Arhanghelul Mihail, comandantul Buneivestiri Radu Mironovici. 

Totuşi, puţini, foarte puţini români aveau să prindă acest eveniment de marcă al istoriei recente româneşti, ocultat cu grijă de autorităţile regimului totalitar comunist, aşa cum făcuseră în general cu întreaga Mişcare Legionară decimată în închisori şi demonizată de aparatul de propagandă marxist.

Lui Victor Corbuţ îi revine meritul de a fi imortalizat cu talent literar aparte emoţia aparte şi atmosfera desprinsă parcă dintr-o producţie cinematografică a acelor zile triste.

Redăm mai jos articolul „Ultimul Văcăreştean”, publicat la 10 ani după eveniment de Victor Corbuţ, devenit între timp cetăţean al lumii libere:

„Ultimul văcăreştean care ne va părăsi va fi Radu Mironovici, primul sef al gărzii de la icoană, aflată in acea cameră a casei lui Al. Butnaru din Str. Florilor nr. 20, Iași unde, inainte cu 52 de ani luase naştere Legiunea şi unde era şi primul ei sediu. Fiind unicul legionar din lumea liberă care am asistat la înmormântarea lui, am să schitez pentru camarazii de acum şi pentru cei care ne vor urma, acest ultim episod cu sfârşitul ultimului văcăreştean. Fac acest lucru după 10 ani de la plecarea mea, convins că astazi, in conditiile existente in tara şi in lume, nu voi aduce nici un prejudiciu celor rămaşi acolo, in cazul că mai sunt în viață.

Era vara anului 1979. La rubrica „decese” în gazeta „România Liberă” se anunta laconic moartea lui Radu Mironovici în comuna Tiganesti, Ilfov, înmormântarea având loc a doua zi in cimitirul din localitate.
Cum ziarele comuniste nu sunt citite nici măcar de partizani, era greu de admis că va fi mai mult de o mână de oameni care să afle vestea şi cu atât mai greu de presupus că cei cari o vor afla, multi putini, vor avea timp suficient, ca în câteva ore câte mai rămâneau, să-si poată aranja socoteala să ajunga la Tiganesti, cu atât mai mult ca era zi de lucru.

Mai era şi altceva: teama, frica, laşitatea umană, dacă termenul nu e prea dur. Cel care mergea la o asemenea înmormantare trebuia să suporte anumite consecinte care puteau fi foarte neplacute pentru unii și mai mult sau mai putin neplacute pentru altii, în raport de cum era văzut fiecare, adica în raport de dosar. Și, cum, vorba românului, camasa e mai aproape decât cojocul, se vor lasa mai degraba pagubasi. Se va vedea că așa a și fost, pentru că din 22 de milioane de români, cât era populatia tarii, la moartea lui Radu Mironovici, întemeietor al Miscarii Legionare și unul din cei cinci vacareşteni, fondatori, au fost prezenti 7 (sapte) inşi: 3 legionari, 2 agenti cu misiune specială şi două bătrânele, tărănci din sat. A opta persoană era o rudă a răposatului stabilită in străinatate şi aflată acolo absolut intâmplator. In orice caz nu făcea parte din populatia țarii. Desigur, nu se poate spune că cei cari au aflat de acest deces, în sufletul lor nu au rostit o scurtă rugăciune pentru odihna lui veşnică.

Cu mici exceptii -Vasile Băncilă, Ion Petrovici, Radu Gyr, Nichifor Crâinic, episcopul bihorean Iuliu Hirte-, anunturile mortuare erau publicate în ajunul zilei de înmormântare sau de cele mai multe ori după ce erau îngropati. Aşa a fost cazul lui Victor Medrea, Ilie Niculescu, Stere Mihalexe, I. V. Georgescu, Stefan Cârjan, Decebal Codreanu, fratele mai mic al Căpitanului şi cine ştie câti altii pe cari nu-i mai ştiu.

*

Un autobus local trecea prin Tiganesti. Mi-a rămas timp să-mi sun câtiva prieteni. Nu aflaseră nimic. Matei Coriolan, şi el vechi cunoscut al decedatului, se hotărăste să vină cu mine. A doua zi luam autobusul şi după circa o oră ajungem la Tiganesti, unde tragem direct la preotul satului. Ne-a primit şi prezentându-ne, am observat că ne studia şi ne cântarea cu coada ochiului. Se vedea treaba ca nu i-am inspirat prea mare incredere tocmai dela început, astfel că, drept măsură de sigurantă, a dat drumul la vechea placă, devenită manie şi obsesie pentru orice cetătean care trăieşte într’o tară comunistă: „Stiti Dvs., tovarăşi, iubiti credinciosi, -îi da inainte părintele- răposatul a fost un om de omenie dar îsi avea păcatele lui şi greşelile lui fata de tară şi pentru cari a trebuit să platească, dar, clasa muncitoare până la urmă l-a iertat şi…” şi alte asemenea bazaconii.

Avea şi părintele, se vedea bine, o experientă acumulată de-a lungul anilor şi cine ştie, o fi fost şi el câtiva ani în vreo închisoare (nu l-am întrebat, dar era ceva la ordinea zilei), unde a învătat de la ceilalti acel cuvânt de ordine dezgustător dar ca o a doua natură, oriunde pe pâmânt unde domneşte diavolul: „Decât să plăngă mama, mai bine plângă mă-ta”. Deci, de ce să nu se pună la adăpost şi sfintia sa, mai ales că ştia ce se întamplase chiar recent răposatului. Treptat însă, după ce i-am spus cine suntem şi ce hram purtăm, s-a mai muiat părintele şi i-a venit inima la loc, încât după putină vreme a întors-o exact invers şi a început să ne vorbească altfel.

Ne-a povestit domol cum l-a cunoscut; cum înainte cu vreo doi ani i-a murit sotia, pe care tot el a inmormântat-o in cimitirul satului. Acest cimitir era chiar lângă noi. Ne aflam chiar in el, deoarece şi biserica şi casa parohială erau la un loc cu cimitirul. Răposatul, după ce dânsa a murit, venea in fiecare zi, indiferent de anotimp, la mormântul ei, unde stătea ore întregi ingenunchiat şi se ruga. Apoi, de ani de zile, el se ocupa de întregul cimitir. Cosea iarba şi se îngrijea de toate mormintele.

Într-o zi, chiar recent de tot, a continuat părintele, un cetătean din sat, fără nici un motiv, s-a luat de el, in timp ce se indrepta spre cimitir, şi a început să-l bată cu un par, rupându-i până la urmă o mână. Desigur, această brutulă agresiune a fost dirijata de undeva, pentru că nimeni nu se leagă de un om aşa din senin, mai cu seamă că decedatul era cunoscut bine de săteni şi tratat cu multă omenie.

La scurtă vreme dupa această întâmplare, a avut o criza de ficat (dacă îmi amintesc bine) şi parintele l-a dus in grabă la spital. S-a spus în final că a fost adus prea târziu şi interventia nu a reusit. Aşa a murit Radu Mironovici, ultimul văcăreştean.

Am iesit din casă, lasandu-l pe parintele să se pregateasca de slujba înmormântarii. Am intrat cu Matei în mica biserica. O biserica straveche în care pentru a putea intra a trebuit să ne plecam capetele ca să nu ne lovim de grinda de sus a usii. Acolo se afla Radu Mironovici, asezat într-un sicriu acoperit cu stergare tesute din in şi cânepa, cu podoabe româneşti lucrate de ţărăncile din sat, care-i aminteau de Bucovina lui dragă. Pe fata-i senină înmărmurise acel zâmbet de iubire creştina şi pace, asa cum il cunoscusem încă de la Jilava, în iarna anului 1934 şi cum l-au cunoscut toți legionarii.

Mâna îi era bandajată până la cot cu un tifon zdrentuit, folosit de mai multe ori. Era mâna rupta recent de parul cu care a fost lovit în plină zi, în sat, de către o lepădătură de om nou aşa cum a fost conceput de Marx şi ceilalti corifei cari, aşa cum se anuntă, curănd se vor prăbusi pentru totdeauna de pe piedestalul făurit din crimă şi minciună.

În mica bisericută vegheau doar două fiinte; două bătrâne din satul Tiganesti.

După ce am iesit, ca să îl întâmpinăm pe preot care trebuia să fie gata pentru oficierea ceremoniei, m-am intors instinctiv înapoi  în biserica, de unde plecasera deja şi cele două femei. Eram singur. Am ridicat la repezeala reverul înalt până la gât al vestonului decolorat, fost cândva de culoare neagră în care era îmbrăcat decedatul, am văzut gulerul cămăşii verzi în care era îmbrăcat cât și centura şi diagonala. Am tras reverul la loc şi am iesit. După câte imi amintesc, nu am spus acest lucru nimănui, nici măcar camaradului meu Matei, ca să nu-si faca cumva mustrări când va ajunge la anchetă, şi nu va putea rezista să nu spună tot.

Când am iesit, părintele se şi apropia, îmbrăcat în odăjdii. Mai sosise o persoană. Am recunoscut-o imediat, desi trecuseră 55 de ani de-atunci. Era Ion Aldea, de origine de la Sibiu, arestat şi el ca şi mine şi depus cu acea ocazie la Jilava. Eram deci de-acum trei legionari, apoi cele două bătrâne plus cei doi neidentificati dar bănuiti, cari au şi plecat mi se pare chiar in timpul slujbei. Părintele a fost al optulea, dacă ar fi ramas cu totii până la capăt.

Parintele parca era foarte multumit; poate arăta chiar fericit. La urmă ne va spune emotionat: Acum Radu Mironovici poate fi liniştit că a fost dus la groapă de trei legionari.

Terminat prohodul, am luat sicriul, eu într-un capat, iar Matei cu Aldea la celalalt. Abia am reusit să trecem pragul şi la câtiva pasi m-am poticnit. Ceilalți doi nu mă puteau ajuta pentru că povara era foarte grea şi pentru ei. Părintele mi-a dat o mana de ajutor. Groapa era doar la vreo 20 de paşi de noi. Până la urmă am ajuns şi cu ajutorul groparilor l-am coborît in mormânt. Abia mă mai puteam tine pe picioare. Secretul îl vom afla imediat. De dincolo de gardul care inconjura cimitirul şi bisericuta, câtiva tărani, descoperiti, tinându-şi caciulile în maini, priveau cu un fel de teamă şi îngrijorare. Desigur, li se va fi spus să stea acasă. Au stat, ce e drept, pentru că aceștia de dincolo de gard, erau la munca tocmai in acel loc de unde puteau privi, fără să poată fi învinuiti că au participat efectiv.

Am rămas cu toții până la urmă, când mormântul era gata acoperit. Nici flori nu au fost puse la căpătâi, decât busuioc şi poate o legătură de cicoare. Multumiti de ce am făcut, ne-am retras cu părintele în casa lui, la o mică pomană. Aldea însusi plecase fără să observăm!

„Acum, să vă spun ceva”, a început parintele: „Sicriul a fost din fier forjat, lucrat de camarazi bucureșteni”. Atât pot să vă spuna, a sfârşit el „şi iată dece a fost atât de greu”. Dar să nu va supărati; v-ati facut o sfântă datorie”. Părintele iarăsi a continuat: „Acum, inainte de a pleca, să vă duc să vă arat ce avere a lasat în urma sa decedatul”. L-am insotit într-o incăpere a casei parohiale, în care ne aflam.

Când ne-am oprit, părintele ne-a arătat într-un colt al încăperii o foaie de cort veche şi rupta pe alocuri, legata cu cele patru colturi în forma unei boccele, pe care o puteai lua cu uşurintă in spinare.

„Iată averea pământească pe care o lasă in urma sa Comandantul Legionar al Bunei Vestiri, Radu Mironovici”, a exclamat părintele stergându-și pe furiş o lacrimă.

„Peste 40 de zile vă poftesc la parastas, când voi da de pomana tot ce se cuprinde în această boccea invelită în foaie de cort”, a continuat cuviosia sa, conformandu-se dorintei decedatului.

La parastas nu am mai fost. Pentru ce nu am fost, nu e nevoie să întrebati. Nu am aflat până astazi ce cuprindea foaia de cort şi dacă a fost cineva la parastas. În drum spre casă, imaginea mormântului lasat in urmă poate pentru totdeauna, bocceaua din foaia de cort zdrentuita şi amintirea sicriului din fier forjat sub a cărui apăsare m-am poticnit, vor rămâne pe veci in memorie.

Transmit acest fragment de istorie legionară camarazilor legionari de azi, de mâine şi de totdeauna pentrucă alături de Majadahonda, Padurea Tâncabesti şi Mittersill – pentru a mă limita doar la atât- să rămână jalon veşnic viu şi etern valabil pe drumul de mit al Legiunii.

Victor Corbut

Revista Carpatii, Madrid, Anul XXXVIII, Nr. 62/63, 1989

Comments (6)
Add Comment
  • Malos Ioan Florin

    Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca pe Comandantul Bunei Vestiri-Radu Mironovici.Traiasca Legiunea si Capitanul!!!

  • Alabama kid

    Parintele vesnic sa-l odihneasca in Imparatia Sa,impreuna cu dragul meu badia Victor,care m-a onorat cu prietenia lui si care odihneste in pamantul primitor al SUA.Istoria…

  • Ionut Moraru

    Extrem, extrem de valoroasa marturia lui Corbut.

  • calin eugen

    CU GREU MI-AM OPRIT LACRIMILE! AI INVINS,RADU MIRONOVICI!

    • Vasile Burduja

      Adevărații legionari au rămas fideli jurământului, cauzei naționale, patrioți până-n măduva oaselor. Au refuzat să facă pact cu ,,dracul roșu”, precum au făcut mulți dintre așa zișii legionari, devenind instructori de partid ai P.C.R., președinți ai Sfatului Popular, președinți de colhoz, și în alte posturi de băgători de seamă. Pe cei ca Radu Mironovici, ca monahul de la Rohia- Nicolae Steinhardt, preoții Mina Dobzeu, Alexandru Popa, Constantin Sârbu, Dimitrie Bejan, Iustin Pârvu, Mihai Lungeanu, Arsenie Papacioc, Ioan de la Recea, Constanatin Voicescu,Dumitru Mitoiu, ca domnii: Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Valeriu Gafencu, Nicolae Popa, Grigore Caraza, Demostene Andronescu, Marin Răducă și mulți , mulți altii, pe toți i-a salvat de la trădare credința puternică în Dumnezeul cel iubitor de oameni. Aceștia au fost români și patrioți adevărați. Vrednică le este amintirea și veșnică pomenirea.

      • Traian Babeț

        Martirii Neamului Românesc. Trăiască Legiunea și Căpitanul !