”Domnul meu și Dumnezeul meu”
sau când credința sporește din necredință
Ne petrecem zilele în lumina Învierii, o respirăm imperceptibil cum respirăm aerul înmiresmat de culorile şi parfumul florilor ce promit rod bogat, dar, mai ales, o mărturisim cu bucuria mântuirii noastre, a eliberării de moarte. Spunem întru sfântă bucurie ”Hristos a înviat” și răspundem a încununare: ”Adevărat a înviat”. O facem cum o făceau străbunii care nu vorbeau de moarte pentru că ei ”plecau la Domnul” și când omul pleacă la Domnul vremelnicia se retrage lăsându-se îmbrățișată de veșnicia luminii pe care ”întunericul nu o cuprinde”. Gânditor profund creștin, Nae Ionescu nota: ”Desigur, nimeni nu poate ști; dar evident e totuși un fapt: lipsa putinţei noastre de a lega văzutul cu nevăzutul lipsa de sevă metafizică a aplicării noastre la cotidian. Când începe o treabă, romanul își face mai întâi o cruce. De ce? Că să cheme în ajutor pe Dumnezeu? Nu tocmai. Ci că să pună acțiunea lui sub egida lumii celeilalte, de la care totul purcede; că să deschidă înspre realitățile lui concrete poarta prin care să pătrundă Puterile și Stăpânirile, că să restabilească unitatea originară dintre Dumnezeu și creațiune. Crucea aceea simplă, înfricată și umilă este – cine s-ar fi gândit? – mărturisirea și închinarea cotidiană a Paștilor.” A trecut o săptămână și întreaga natură înalță imn de slavă dimpreună cu noi ”Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”, Sf. Ap. Ioan scrie în Evanghelia sa că singurul motiv pentru care a făcut-o este ca ”să credeți în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și crezând să aveți viață în numele Lui”. Mărturisirea Fiului lui Dumnezeu aduce cu ea mântuirea pentru că nu am putea iubi pe Dumnezeu și nici creația Sa fără a fi părtași la iubirea pe care El a avut-o mai întâi iar noi moștenitori ai ei datori a o spori prin lucrarea Voii Sale. Rodul binecuvântat al acestei iubiri este pacea pe care Hristos ne-o dăruiește și pe care s-ar cuveni să o păstrăm, cum spune una dintre Fericiri: ”fericiți făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.
Pacea lui Hristos covârșește inimile noastre
Când Fiul lui Dumnezeu a spus ”Pace vouă” s-a dăruit pe Sine câtă vreme ea înseamnă pacea sufletului, aceea despre care Sf. Ap. Pavel scria: ”Pacea lui Hristos care covârșește inimile”. Rostind aceste cuvinte, Hristos le-a arătat mâinile și coasta Sa ca ei să fie încredințați că Hristos se arăta în trup. Cum așa a murit și astfel va face vii și trupurile lor cum iar scrie Apostolul neamurilor; ”El face vii și trupurile voastre muritoare”. Nimic nu lipsește din iconomia mântuirii noastre și asta o arată Hristos și toate vădesc puterea Sa cum că nu este unul și același trup ca înaintea Răstignirii, ci unul purtând o altă realitate. De această dată nu este puterea Părintelui Ceresc, singurul care este Bun și care L-a trimis, ci iubirea Sa, a Celui Trimis, care, repetând ”Pace vouă” adaugă plinind Legământul: ”așa cum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi”. Nu ca stăpânitori, deținători ai puterii acestei lumi, ci ca slujitori, nu ca privilegiați, ci pentru a sluji și pentru asta a îndura foamea și frigul, pentru a primi senini să fie întemnițați și să primească moarte cruntă. Alegerea este una pentru jertfă conștientă, una a dragostei a milosteniei, căci nu este putere pentru putere sau în numele puterii, ci iubirea așa cum au și făcut-o ucenicii și cum citim în ”Faptele apostolilor”. Rostind acestea, Hristos a suflat Duh Sfânt peste ei . Sf. Grigorie de Nazianz scrie că Hristos a dat ucenicilor Duh Sfânt de trei ori: înainte de a fi preaslăvit prin patimile Sale, după ce a fost preaslăvit prin Înviere și la Înălțare. În prima îl vedem pe Hristos ca vindecător a toată boala și neputința; apoi cea evidentă la Înviere și, ultima sub forma limbilor de foc așezate pe capetele apostolilor. În ultima ”nu mai este prezent doar în forma energiei, ci real, unit cu noi și sălășluind în noi. Mai spune ”cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi și cărora le veți ține, ținute vor fi”, o investitură care dă Noului Legământ o putere sporită în demersul mântuirii neamului nostru. Este un dar suprem făcut celor care L-au cinstit și îl cinstesc pe El. Desigur este vorba despre cei aleși, dar prin ei de toți oamenii care în acest fel devin părtași într-un fel la natura Sa și, cum spune Sf. Chiril al Alexandriei ”prin participarea la Duhul și, într-un anume fel, consolidând natura umanității într-o putere și slavă care este supraomenească”.
”Părinte al veacului ce va să vie”
Cuvintele dăruitoare de Pace sunt corolarul întregii vieți a Fiului lui Dumnezeu întrupat, făcându-se pe Sine Fiu al Omului ca omul să se poată face Fiu al lui Dumnezeu. Toate s-au petrecut așa cum, la Nașterea Sa, îngerii slavosloveau: ”Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bună voire” Era împlinirea cuvintelor proorocului Isaia, Evanghelistul Vechiului Testament, care scria de ”Părinte al veacului ce va să fie Domn al Păcii”. La rându-i, Apostolul neamurilor, Sf. Pavel scria: ”El va adus vestea cea bună a păcii celor de departe și pace celor de aproape, pentru că prin El noi avem intrare la Tatăl prin același Duh Sfânt”, jertfa Lui ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl.
Ca să întărească credința, care vine prin auz, a spus: ”Pipăiți-Mă” și vedeți că nu sunt o nălucă fără trup. Sf. Ignatie de Antiohia scrie că imediat s-au atins și ei s-au convins punând mâna pe trupul Lui și simțind respirația Lui. Astfel s-au întărit în credință prin asta au disprețuit moartea, arătându-se biruitori asupra ei”. Ei prea bine au înțeles că învierea în trup a lui Hristos a fost una reală așa cum, în felul său a dorit-o Tudor Arghezi: ”Singuri, acum în marea Ta poveste,/Rămân cu Tine să mă mai măsor,/Fără să vreau să fiu biruitor./ Vreau să Te pipăi și să urlu:”Este!” Apostolul Ioan s-a încredințat de adevărul Biruinței când a văzut mormântul gol cum a și rămas de atunci pentru vecie. În Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru sunt unite într-o singură alcătuire ființială – Fiu al lui Dumnezeu la care toate sunt cu putință, Hristos a intrat prin ușile încuiate și s-a arătat ucenicilor și, deopotrivă Fiu al Omului purtând semnele pătimirii. Sf. Chiril al Alexandriei scrie că ”deși auzi Sfintele Scripturi că spun că trupul omenesc se seamănă ca trup fizic și învie ca trup duhovnicesc, nu te îndoi de întoarcerea trupurilor omenești la nestricăciue”. Învierea lui Hristos a fost una cum nu se poate mai reală atâta vreme cât este de netăgăduit că de înviat a înviat Cel care a fost răstignit și tot El a înviat. Pentru aceasta a mai petrecut împreună cu apostolii încă patruzeci de zile – a mers cu ei, a mâncat cu ei au pescuit împreună, le-a permis să se atingă de El pentru a înlătura orice îndoială. Apoi le-a deschis ochii minții ca să înțeleagă tâlcurile Scripturii. A făcut asta și ca Învățător desăvârșit, cunoscător al posibilităților reale date omului spre cunoaștere și înțelegere. Nu a unui om abstract cum e al filosofilor, ale omului în general, ca specie să zicem, ci a omului concret viu, unitate și deopotrivă unicitate, personalitate nu doar persoană. Desăvârșirea este o formă a plenitudinii iubirii care, asigură Sf. Ap. Pavel: ”Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește,/Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul/Nu se bucură de nedreptate , ci se bucură de adevăr,/Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”. Se spune că cei care poartă acest nume sunt oameni sinceri, devotați, muncitori, practici și sensibili, trăsături care au caracterizat pe Toma poate pe nedrept numit necredinciosul. I se atribuie și dorința sinceră de a fi de ajutor semenilor, care uneori poate merge până la sacrificiu. Pe toate le-a adunat într-o alcătuire de neasemuit și în felul în care s-a purtat cu Sf. Ap. Toma, acest geamăn al nostru. Sinceri fiind cu noi înșine, suntem nevoiți să recunoaștem că, dincolo de declarațiile noastre( cât pot fi și ele de sincere și nu forme de autoamăgire) credința noastră poate fi roasă de molia ascunsă a necredinței care tinde a ne acoperi cu noaptea ei. Mai degrabă s-ar cuveni să ne rugăm cu tatăl copilului demonizat: ”Cred Doamne, ajută necredinței mele”. Asta și pentru că credința se hrănește din iubire, de unde își ia puterea de a converti imposibilul în posibil, plinindu-l din preaplinul mereu reînnoit al iubirii lui Dumnezeu. Când Sf. Ap. Toma a spus ”să mergem să murim cu El” a dat glas iubirii sale pe care avea s-o încununeze mai târziu cu moarte martirică. Să nu ne amăgim prea bine știind că ”credința fără fapte moartă este”, iar faptele se văd și strigă după noi în devălmășia crizei de care ne plângem. Unde e credința noastră?
Doamne ajută necredinței noastre
Paideic, Sf. Ap. Toma, numit și Didimus, Geamănul sau dublul nostru, nefiind între apostolii care în prima duminică stăteau ascunși de frica iudeilor și deci, nevăzându-L, nu avea cum să creadă în Învierea lui Hristos. El a ajuns ceva mai târziu, motiv pentru care a fost numit și protectorul întârziaților. Nu a crezut nici în spusele apostolilor și, poate, cine știe nu a crezut în moartea Fiului lui Dumnezeu. A crede în Înviere este însă vital și învață Sf. Ap. Pavel, fostul prigonitor al lui Hristos, că ”Dacă nu este înviere a morților, nici Hristos nu a înviat/ Și dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este atunci porpovăduirea noastră , zadarnică este credința voastră…sunteți încă în păcatele voastre”. Necredința lui se arată însă a fi roditoare pentru că dă credinței o amploare cosmică odată cu mărturisirea: ”Domnul meu și Dumnezeul meu”. Pentru această plinătate, Hristos avea să intre prin ușile încuiate ca un Dumnezeu și să se arate ca Fiu al Omului purtând însemnele Răstignirii ca martori de netăgăduit. Când ucenicii au zis ”Am văzut pe Domnul”, Toma nu a dat crezare zicând ”Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui nu voi crede.” Omenește vorbind, în vremea aceea, ca și astăzi, nimeni nu putea crede în învierea unui mort, mai ales a unuia răstignit pe Cruce, după ce împuns cu sulița a ieșit ”sânge și apă” semn sigur că murise. El nu dorea numai a-L vedea pe Hristos, fapt necesar dar nu și suficient pentru a fi convins de faptul că era cu adevărat viu și nu o fantasmă. Văzul, numit de Aristotel cel mai intelectual dintre simțuri nu certifică materialitatea imaginii și avea nevoie de pipăit, prin definiție simțul cel mai apropiat de corporalitate. De aici nevoia de ceva mai mult decât văz, anume ”să pună mâna” să simtă astfel trupul.
Intrând la ucenici, ușile fiind încuiate a stat ”în mijlocul lor” și s-a adresat direct lui Toma: ”Adu degetul tău încoace și vezi rănile Mele și adu mâna ta și pune-o în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios”. După Înviere, Hristos a apărut ucenicilor cu trupul Său real și, încredințându-ne cu Toma nu mai putem spune că este muritor. S-a arătat astfel pentru că ochii noștri nu ar fi putut suporta slava Sa. Moartea a fost exclusiv a Trupului Său cum astfel sunt și vor fi trupurile noastre după înviere. Arătându-le semnele Răstignirii a făcut-o pentru a da un plus de încredințare și, legat de aceasta, Sf. Ap. Pavel spune că ”El va face vii trupurile voastre muritoare”. A de câteva ori repetat ”pacea Mea o dau vouă” pentru că știa foarte bine care va fi sfârșitul martiric al fiecăruia, fiecare având momente de cumpănă: Petru s-a lepădat, Ioan s-a retras, Toma s-a îndoit. A fost ca o lecție a bunei credințe care avea să-L convingă și pe Toma să fie primul care îl mărturisește deslușit: ”Domnul meu și Dumnezeul meu”, Stăpânul și Ziditorul meu” făcând din necredința inițială temei al mărturisirii pentru care, mai târziu, a primit moarte de mucenic. El a ajuns primul la cunoașterea lui Hristos Înviat folosindu-se de rațiune, dar nu prin ea, fiindcă doar prin ea nici nu L-a cunoscut nici nu a crezut. Credința este o formă specială de cunoaștere ce are un capăt la Dumnezeu și celălalt în inima omului și nu are cum fi evitată; nefiind rațiune, nu se demonstrează. Credința se mărturisește și nota cu dreptate Emil Cioran că ”Omul religios începe cu credința în Dumnezeu, iar omul de știință sfârșește cu credința în Dumnezeu”. În nesfârșita-i Iubire, Domnul arată fiecăruia o cale pe care să ajungă la El și căi sunt multe, doar Hristos este Calea, una a Jertfei de Sine, a jertfit Pacea Sa, a Cuvântului ”prin care toate s-au făcut” ca să ne dea fiecăruia pacea, așa cum vindecând nu odată a zis ”mergi în pace”. E un urcuș de la credință spre iubire și jertfa mărturisitoare.
La sfârșitul fiecărei Liturghii, preotul spune ”Cu pace să ieșim” și credincioșii răspund ”întru numele Domnului”. Tâlcuind aceste cuvinte, Părintele Pârăianu spunea că asta înseamnă ”ca toată viața noastră de după Liturghie să fie tot o Liturghie și viața noastră să fie întru numele Domnului, o ”slujbă” făcută lui Dumnezeu astfel încât tot ce facem să fie demn de binecuvântarea lui Dumnezeu. Să o urmăm pe Fecioara Maria, care spunând îngerului ”Fie mie după cuvântul tău” s-a făcut Maica lui Dumnezeu și Maica noastră îndemnându-ne prin veacuri: ”Faceți tot ce spune El” – adică să ne iubim unii pe alții cu iubirea Iui tămăduitoare a tuturor suferințelor și necazurilor biruitoare a lumii. Înviind Hristos ne-a scos din mormântul păcatelor ca prin El să ne putem înveșnici viața. Împreună să zicem ca într-un glas:”Bine ești cuvântat Doamne, învață-ne pe noi îndreptările Tale”.
de Elena Solunca Moise Ziaristi Online