Lecția nr 1 din MANUALUL HOȚILOR: PĂMÂNTUL!
Capitolul 1 al hoției: Vânzarea a cca. 500 000 de ha din BANAT-FRUNCEA...
TEHNICĂ DE FURT în 10 pași: 1. OCUPARE ILEGALĂ de TERENURI agricole nelucrate 2. Forțarea arendatorilor țărani să vândă pământul pe durata contractului; 3. Neintabularea pământului și ascunderea contabilă a acestuia 4. Descurajarea vecinilor de a-și lucra pământul, pe cale tehnică (erbicidări cu avionul, etc…) 5. LANDGRABING, inclusiv GREENGRABING; 6. Comasare juridică prin ARENDĂ (Legea arendei); 7. Legi pentru hoție (Legea 18/1990, Legea 1/2000, Legea 244/2006-prin liberalizarea totală a dreptului de cumpărare de către firme străine din 1990 (singura țară din UE cu astfel de reglementări) ; 8. Instalare de agricultură industrială poluatoare (agrocarburanți sau agricultură intensivă); 9. Alungarea copiilor țăranilor din sate printr-o campanie media ce crează psihoză socială; 10. Coruperea financiară a primarilor din comune cu scopul achiziției de pământ de la bătrâni și săraci
Povestea hoției…
Într-un județ precum Arad, care pe vremuri reprezenta visul multor familii de tineri din Ardeal sau Moldova pentru o viață mai bună, s-a ajuns ca astăzi pâinea de la cele mai multe brutării să fie făcută cu făină din Ungaria. Este o situație limită, pe care mândria consumatorilor arădeni o mai poate tolera. Din păcate, situația multor județe bănățene este similară cu cea din restul țării în ceea ce privește consumul de alimente străine. După 27 de ani, în care am abandonat un sistem agricol comunist bolnav în măruntaiele sale, dar suficient de sănătos încât să asigure de departe nevoile alimentare ale țării, ne-am trezit într-un sistem ultraliberal, în care Romania importă peste 75 % din nevoile sale alimentare. O analiză fină a acestei situații te face să înțelegi această realitate rușinoasă pentru orice ministru al agriculturii din acești 27 de ani. Lipsa unei strategii legate de suveranitatea alimentară a României, coroborată, după 2007, cu interesele agricole ale țărilor europene, la care s-au adăugat și cu alți factori – ne-a adus în situația de față. Practic, miniștrii români nu și-au înțeles rolul în jocul instituțiilor europene. O identitate proprie europeană nu se primește, ci se afirmă, prin forța argumentelor și a alianțelor cu alte țări. Vârful de lance al agriculturii țărilor europene este reprezentat în România de structuri multinaționale din amonte (producătorii de semințe, de pesticide, de utilaje agricole, de informație agricolă, respectiv băncile) și din aval (supermarketurile). Ministerul agriculturii și-a luat mâna de pe spațiul rural, locul său fiind cedat pe baza unui principiu francez “laissez-faire” (a lăsa lucrurile să se întâmple de la sine). Astfel, sistemul agricol românesc este fasonat de interese străine țăranului român, interese ce duc la scoaterea lui din istorie. În loc ca structurarea actului de vânzare să fie realizată de țăran, cum este firesc în toată Europa, la noi s-a ajuns, prin această cedare de suveranitate, ca vânzarea să fie regizată de jucătorii mai sus prezentați. Nu este deloc greu de înțeles că, atunci când pământul țării tale este brăzdat de tractoare străine, cu agricultori străini la bord, când sămânța pe care o semeni este străină, când pământul nu îți mai aparține, ai soarta indienilor din America. Încă nu s-a găsit în România de astăzi acel ministru al agriculturii care să aibă verticalitatea șefului amerindian Seatlle, în răspunsul dat guvernului american, la propunerea acestuia din urmă de a cumpăra pământurile indienilor : ”Noi știm: pământul nu aparține omului, ci omul aparține pământului. Noi știm: toate lucrurile sunt legate precum sângele care unește aceași familie”. Dacă adaugăm acestui răspuns și completarea adusă de scenaristul texan Ted Perry, în anii ’70, răspunsului lui Seatlle, înțelegem blestemul asupra acestei nații românești: ”Tot ceea ce i se întâmplă pământului ajunge să li se întâmple și fiilor pământului. Omul nu a țesut pânza vieții. El nu este decât un fir. Tot ceea ce îi face acestei pânze își face lui însuși”.
Abandonarea satelor!
Europa a cunoscut, în ultimii 40 de ani de aplicare a PAC, un important fenomen de migrare dinspre sat spre oraș, fenomen cunoscut și de România după 1990. Doar criza economică și energetică actuală mai poate reașeza lucrurile într-un mod mai echilibrat, prin schimbarea direcției fluxului de migranți, mulți dintre ei cu origini pur urbane. Fenomenul de abandon al satului se traduce și prin dispariția serviciilor și, ca urmare, prin crearea premiselor lipsei sale de atractivitate. Fenomenul este întâlnit azi în România, în satele situate la o distanță mai mare de 25 de km față de un oraș. Acest fenomen este mult mai accentuat în Câmpia de vest, în județele Arad, Timiș și Caraș Severin, unde preponderent agricultorii italieni (Arad și Timiș) și belgieni (Caraș Severin) au ocupat terenurile, speculând consecințele plecării țăranilor la oraș. Aceste trei județe au dat tonul fenomenului masiv de abandon al satului românesc și prefigurează o mare sărăcie în următorii 10-20 de ani pentru locuitorii unor zone care cândva se mândreau că reprezentau „fruncea”, iar satele lor constituiau magnet puternic pentru sărăcia din Ardeal și Moldova. Rolul de magnet va rămâne și se va acutiza prin atracția oferită pentru săracii Asiei.
Schimbarea compoziției etnice în satul românesc!
După abandonul unui sat de către băștinași (vezi exemplul săsesc), firește că se instalează alte interese de natură socio-economică în respectiva localitate, schimbând raportul de forțe etnic, cultural și social al comunității. Va apărea o nouă compoziție etnică în aceste sate, ca urmare a fluxurilor migratorii din Asia (Siria, India, Pakistan, Bangladesh etc.), care, pe măsură ce accesul în spațiu Schengen va deveni mai restrictiv, se vor opri în zonele de tampon politic și economic din imediata lui vecinate sau în interiorul lui, în zonele estice, cum este cazul Romaniei.
O vizită scurtă în Timișoara sau Arad îți va scoate în cale seara, la un restaurant, mulți agricultori italieni. Ai crede că te găsești într-un restaurant dintr-un oraș italian, dacă anumite semne nu te-ar trezi din acest vis cosmopolit. S-a ajuns la un așa nivel de mixare a vârstei înaintate a acestor “conchistadori agricoli italieni”, cu vârstele fragede ale tinerelor românce ce le stau alături în restaurant, încât subiectul a devenit de poveste pe culoarele parlamentului european. Astfel, potrivit zgomotului de fond din aceste culoare, cea mai bună scuză pentru un agricultor italian, în fața soției de acasă, pentru timpul petrecut în România, este o afacere agricolă în Banat. Cu cât afacerea merge mai prost, cu atat stai mai mult lângă ea, s-o ajuti să-și revină. Daca afacerea este și “tânără”, ai mai multe motive să stai și mai mult în România. Lasând la o parte aceasta poveste un pic siropoasă, dar care reflectă un fenomen cât se poate de real, compoziția etnică italiană în orașele bănățene crește în continuare, pe fondul disoluției structurilor agricole din Banat.
Pierderea elementului identitar în mediul rural!
Amestecul cultural cu noi etnii face ca tradiția bănățeană să mai fie percepută doar de două-trei ori pe an, cu ocazia vreunui spectacol și, din patru în patru ani, în vremea campaniilor electorale. Dispariția tradiției în Transilvania are ca pluton fruntaș aceste trei județe din Banat. O mare parte din tradițiile unei zone rurale sunt legate de activități agricole (semănat, seceriș, recoltat, măsuriș etc.). Dispărând țăranii, dispar și tradițiile zonei, iar noii locatari ai satelor nu sunt neapărat și purtătorii unei tradiții, date fiind motivațiile uneori dureroase care i-au adus în aceste zone.
Pierderea identităţii se poate observa la mai multe nivele, şi anume:
– la nivel arhitectonic, prin abandonarea stilului tradiţional al construcţiilor şi importul altor stiluri arhitectonice din ţările europene, prin intermediul emigranţilor români;
– la nivelul portului popular, care mai este îmbrăcat de sărbători mai mult de cei în vârstă;
– la nivelul tradiţiilor culturale care se pierd odată cu plecarea generaţiilor actuale de ţărani dintre noi.
Cumpărarea pământului de către străini
Într-o lume în care, la fiecare 12-14 ani, apar un miliard de noi indivizi, cu ţări ca India și China, în care indivizii prezenţi încep să aibă pretenţii de viaţă europene, nu este de mirare să vedem că pământurile, mai ales din vestul şi sudul României, sunt, încet, încet, cumpărate de investitori străini (italieni, unguri, belgieni, olandezi, danezi etc.). Astfel, un sistem original de cumpărare și comasare a fost inventat de agricultorii străini (de regulă italieni în vestul României) care, prin puterea banului şi voinţa politică a unui guvern (italian, de exemplu), au cumpărat, de 27 de ani încoace, pământ pe parcele (de regulă de 29-58 de ari), ajungând astăzi la ferme de 500-2000 ha.
Această tehnică de comasare nu este dorită de ţăranul român, pentru că îl face de două ori slugă. În cazul ţăranului arădean, de exemplu, el se regăseşte simultan ca slugă în Italia, la agricultorul italian, şi slugă în România, la acelaşi italian venit din An în Paşte să descopere originile propriei slugi. Fără îndoială, exemplul italian îl regăsim şi în cazul agricultorului belgian din “Belga-landul“ judeţului Timiş, sau “landul olandez” din judeţul Arad, ca să luăm doar câteva exemple.
Această “cumpărare și comasare” a fost posibilă, desigur, printr-o politică antinaţională dusă de cei care au creat legi ultraliberale după anii ’90, când doar o ţară ca România putea permite unui străin să cumpere cât pământ dorea, sub o formă mascată, printr-un S.R.L. sau altă formă juridică. S-a ajuns astfel la situaţia aberantă ca, în “Belga-land” – ul Timiș, investitorii strategici mult doriţi de diferiţii guvernanţi români să fie biete case de pensii din Belgia, care au considerat că nici o bancă din Belgia nu le poate oferi dobânda pe care o pot lua din investirea economiilor lor firave în mii de hectare de teren agricol în sudul judeţului Timiş. În Polonia sau în Ungaria, o astfel de situație ar fi fost imposibilă, pentru simplul motiv că opinia publică ar fi măturat politic orice guvern care ar fi acceptat vânzarea unei avuţii naţionale. Iată cum, în România mileniului III, urmașii urmașilor lui Ştefan cel Mare din sfera politică au încălcat în mod criminal crezul marelui domnitor: “pământul nu este al nostru, nici al vostru, ci al urmaşilor urmaşilor voştri”. Unde ești, Tu, Ștefan Doamne…?
Instalarea unei agriculturi industriale poluatoare!
În Banat vorbim de comasarea a circa 300.000 de hectare în parcele de minim 100-300 ha, în ultimii 23 de ani, în mâinile a 200 de agricultori străini care vor juca, în anii care vin, o carte speculativă legată de subvenția europeană pe hectar și de criza energetică mondială, pozitionându-se ca mari ofertanți de energie verde (biocombustibili, biomasă). Prin indolența decidenților români din structurile administrative agricole din aceste județe, s-a ajuns în situația gravă ca cel mai valoros potențial de cultură mare din Romania (nu necesită irigații grație adâncimii mici a pânzei freatice, în comparație cu Bărăganul) să fie transferat altei țări, paradoxal în mod legal. Acest potențial extrem de valoros va pleca în direcția unei chimizări forțate, prin producția de biocombustibili, poluând extrem de agresiv cea mai ridicată pânză de apă freatică din România, cu grave consecințe asupra consumului de apă potabilă la nivelul orașelor Arad, Timișoara și al altor municipii din județele Arad și Timis în special. Presiunea asupra apei potabile, datorată cândva fostului complex de porci COMTIM și actualului cumpărător, va deveni o dulce amintire, în comparație cu poluarea ce va rezulta din obținerea de energie verde. Se știe bine, la nivel mondial, că situația coabitării celor două obiective strategice (alimentul și biocombustibilul) pe același teren devine imposibilă în anii care vin. Și cum nu era de ajuns un singur cataclism social, factorul politic românesc le mai pregătește, astfel, bănățenilor un cataclism ecologic printr-un fenomen agresiv de poluare a apei freatice și printr-o agricultură energetică extrem de chimizată, transformând o zonă „de frunce“, în privința atractivității ca mediu de trai, într-o zonă “de coadă”.
Trecerea de la statutul de proprietar funciar la angajat!
Situația freventă din satul arădean, unde străinul a cumpărat cvasitotalitatea terenului arabil (vezi Sepreuș, Sinta Mare), iar țăranul baștinaș devine angajat, este ușor de regăsit în multe sate din Timiș și Caraș Severin. Schimbarea statutului țăranului este asociată cu o serie de consecințe imediate. Dacă înainte își fixa obiective pe termen lung și se străduia să construiască o fermă care să asigure viitorul copiilor și nepoților (o viziune pe trei generații), astăzi obiectivele lui sunt resetate pe termen scurt. Stabilitatea unui venit, din păcate pe termen scurt, extrem de atractivă pentru unii, reprezintă o mare capcană financiară pe termen mediu și lung. Detașarea față de sentimentul proprietății funciare face din el un pion pe tabla de șah a istoriei, ușor de dezrădăcinat și de mutat dintr-un loc în altul, acolo unde angajatorul are interes. Nemaiavând o legătură cu fondul funciar, soarta copiilor țăranului a fost deja pecetluită de părintele lor, iar posibilitatea ca ei să devină proprietari funciari și agricultori este cvasinulă. Ca să înțelegem mai bine soarta viitoare a acestor noi angajați la fermele străine din Banat, este bine venită o vizită la fostele IAS-uri din Arad și Timiș, în care au venit, încă de pe vremea fostului regim, mulți țărani ardeleni și moldoveni ca angajați ai acestora. Dispărând IAS-urile și neposedând pământ ca să poată supraviețui, acești oameni trăiesc astăzi o dramă ușor vizibilă pe chipurile lor și în special pe cele ale copiilor lor, ducându-și traiul în foste locuințe de serviciu.
Urbanizarea copiilor țăranilor!
Ținta predilectă a copiilor de țărani bănățeni este orașul reședință de judet, și, cum puterea lor financiară este redusă, li se rezervă un loc de trai în cartierele muncitorești, zone ce sunt formate majoritar din nonbănățeni, pentru care sentimentul de apartenență de zonă este limitat. Fără a avea un istoric urban, dar și fără mediul lui rural, copilul de țăran, ajuns în astfel de cartiere, va fi un căutător de nouă identitate, căutare care îi va lua, lui și copiilor lui, preț de două generații.
de Avram Fițiu Facebook