Născut în București, poet ca toți românii. Absolvent al primelor patru clase primare. Am supt lapte de la diferite instituții de cultură, reușind a fi astfel o adevărată sinteză a culturii românești, podoabă a neamului și a omenirii.
Fire sociabilă, cunosc încă de mic copil pe cei mai mulți membri actuali și viitori ai „Criterionului”, din nenumărate societăți, asociații și grupuri înființate și desființate sub diferite nume și cu diferite scopuri, cu ei sau contra lor, ca ciupercile, dar toate urmărind, în fond, psihanalitic, același scop ca și „Criterionul” de astăzi. […]
Fire integră, nu știu ce este compromisul. Am despre toți o părere excelentă. Educația mi-a arătat că mielul blând nu zgârie rău.
Sunt orientat spre Nord, singurul punct cardinal fix, în raport cu care situăm pe toate celelalte.
Situație actuală: longitudine Est Greenwich: 47° 36′ 45”.Latitudine mare.
Om ușor, dar cu mare greutate. Am și oarecare suprafață.
Locuiesc în strada Popa Soare.
Anonimilor nu răspund.
Maeștrii mei au fost, succesiv: Cocoșu Roșu, Calul lui Caligula, Paul Sterian și Nae Ionescu.
Admir numai lucrurile pure. […]
Am uitat să vă spun că mă consider pe mine însumi cel dintâi și cel mai mare în toate domeniile, după Dumnezeu.
Sunt doar, asistenul preferat al profesorului Gusti. Adaug prudent: n-am nici o trecere la el.
Deviza mea: Nu este alt Dumnezeu decât Dumnezeu și Mahomed, adică eu, îi sunt interpret.
Și altă deviză a mea: Tot, ori nimic. Dar mai bine tot decât nimic.
(Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Editura Eminescu, București, 2001, pp.pp. 74-75 apud Curriculum Vitae pentru parada „Criterion” din 1933, în Manuscriptum, an XXVII, nr. 1-2, 1996, p. 235)
Autochip spiritual
Născut la București, la 19 februarie (stil vechi) 1904, din părinți originari din Oltenia.
Și-a făcut studiile liceale în cursul anilor de război în București, când la liceu, când particular, în diferite orașe din refugiu: Iași, Tecuci, Galați.
Și-a făcut studiile universitare de Filosofie și de Drept la București, unde a obținut licențe în aceste două ramuri.
A continuat la Paris studiile, obținând diploma de (studii) superioare de Drept și Economie Politică de la Facultatea de Drept din Paris. Tot aici a studiat teologia, în contact cu cercurile ortodoxe și tomiste.
Întors la București, a fost numit directorul Oficiului Universitar, apoi asistent la Universitatea din București, pe lângă catedra de Sociologie, Etică și Politică a prof. Gusti, din 1930.
În 1930 a fost numit profesor de economie și drept la Scoala Superioară de Asistență (Socială) și profesor de statistică morală la Școala Superioară de Statistică.
Formația spirituală și-a făcut-o treptat, în diferite asociații de tineret: ”Înfrățirea românească”, A.S.C.R., ”Criterion”, ”XIII Gemina”, prin care a trecut aproape totalitatea generașiei tinere românești.
Împreună cu tovarășii săi de generație a întemeiat Institutul Românesc de Conjunctură,Asociația Științifică pentru Enciclopedia României și Societatea Română de Studii Politice.
Membru o vreme în consiliul Asociației Economiștilor și în consiliul Institutului de Cercetări Sociale a României.
Spirit multilateral, preocupat deopotrivă de probleme filosofice, economice, religioase, artistice și morale, a căutat să deslușească în toate domeniile firul călăuzitor, perspectiva care permite cristalizarea evenimentelor risipite într-o sinteză unitară, aducând totdeauna contribuția unor perspective noi în interpretarea materialului de care s-a ocupat.
Ca sociolog, face parte din Școala Română a profesorului Gusti, în cadrul căreia reprezintă o pozițiune mijlocie între drepta noologică gustiană, reprezentată de Traian Herseni, și stânga empiristă, reprezentată de H. H. Stahl.
Ca filosof, a militat pentru o pozișie realistă, autohtonistă, monarhică și ortodoxă, pe urmele profesorului Nae Ionescu, al cărui ucenic este, cu Mircea Eliade, Paul Sterian, George Racoveanu, etc.
În cursul anului 1940 a lucrat, împreună cu C. Noica, C. Floru, Virgil Bogdan (și) alții, la publicarea cursurilor prof. Nae Ionescu.
Ca economist, s-e preocupat, pe urmele lui V. Madgearu, îndeosebi de caracterele specifice ale economiei rurale românești, precum și de încercarea de a integra într-o viziune unitară, pe care a numit-o ”neomedievalism economic”, evoluția din ultimele decenii a economiei mondiale.
A contribuit, de asemeni, pe urmele lui Eugen Demetrescu, la dezvoltarea preocupărilor de istorie a economiei românești și a îndrumat o serie de tineri către cercetarea problemelor concrete, lucrând împreună cu falanga economiștilor mai tineri: Durma, Neagu, Iordan, Eugen Demetrecu, Sterian la tehnicizarea vieții noastre economice.
A intrat în 1929 la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe, unde a lucrat până în 1935, când a fost numit director al Vămilor. În 1937 a trecut director al Datoriei Publice.
În ianuarie 1941 a fost numit subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe.
Ca director al Vămilor a căutat să introducă în această delicată administrație norme rigide de funcționare și să asigure funcționarilor condiții de existență și de lucru care, punându-i la adăpostul ispitelor, să asigure maximum de randament serviciului.
Ca director al Datoriei Publice a fost, din primul ceas, un protagonist al ideii conversiunei datoriei publice și al răscumpărării datoriilor externe ale statului român.
Legalismul său excesiv a fost adesea criticat în cercurile comerciale, dar el nu a rămas fără urme în administrația Vămilor.
În guvernarea generalilor a avut, pe de o parte, un rol tehnic, care s-a mărginit mai ales la acela de a seconda primii pași ai generalului Stoenescu și de a-i înlesni primele contacte cu ministerul, mărginindu-se apoi, la început, la rolul de șef al statului major și preocupat apoi numai de problemele de ordin general ce se iveau în activitatea mnisterială.
În orientarea politică a avut un rol de moderator și împăciuitor între tendințele interne potrivnice; iar în politica externă a sprijinit toate (…).
Ca funcționar a preferat totdeauna să perfecționeze lucrurile existente, cu încetul, folosind oamenii pe care i-a găsit, mai curând decât să răstoarne lucrurile, făurind idei și planuri mărețe. Și totuși a făurit nenumărate planuri pentru activitatea altora.
Ceea ce l-a făcut să reușească uneori a fost sagacitatea, puterea de muncă și un fel de încăpățânare tenace, de-a persista împotriva tuturor adversităților.
Reputație de integritate, de pricepere și de putere de muncă (…).
Ca publicist a colaborat la ziarul ”Cuvântul” al prof. Nae Ionescu în 1927-1934, la ziarul economic ”Prezentul” (al) prof. V. Madgearu, precum și la revistele și ziarele: ”Gândirea”, ”Dreapta”, ”Lumea nouă”, ”Familia”, ”Gând românesc”, ”Criterion”, ”Arhiva pentru știința și reforma sociaă”.
Deși a disprețuit activitatea sa publicistică, nescriind decât obligat de circumstanțe și disprețuind reunirea articolelor sale în volum, a exercitat, prin activitatea sa scrisă și orală, o influență însemnată asupra tovarășilor săi de generație, în sensul că a căutat să-i adune în jurul a nenumărate întreprinderi și îndeletniciri.
Ca îndrumător al tineretului, l-a îndreptat către cercetarea directă a problemelor.
Conferințele, articolele și studiile sale au fost discutate.
Unele din ele, cum sunt studiile asupra profesorului Gusti și (asupra) Madgearu, constituiesc caracterizări care se citează ca surse.
Alte studii și conferințe ale sale, ca acelea despre Economia de război, ținute în 1934 la Asociația Economiștilor, nepublicate, au circulat ani de zile în manuscris printre elevii Școalei de Război.
Preocupat și de chestiunile militare, a publicat o cercetare de sinteză a istoriei războiului românesc din 1916-1919.
Prin multiplicitatea aspectelor pe care le-a abordat, prin contactul gândirii lui cu aceea a celor mai mulți din protagoniștii generației lui, a fost socotiti de unii șeful acestei generații, șefie pe care lui i-a plăcut însă întotdeauna să o recunoască dinamicului Mircea Eliade, preferând să se situeze pe sine inter pares.
Ceea ce i-a făcut atâți prieteni este îndeosebi faptul că, neatent la ceea ce e insuficient și negativ, are un fel de aplecare firească să desprindă din orice element partea lui bună și folositoare și să îndemne pe fiecare să dezvolte această parte.
Deși de dreapta ca formație, s-a deosebit de curentele activiste ale generației sale prin conservatorismul său tradiționalist și antirevoluționar, prin credința lui în superioritatea lucrului gata făcut și care există organic, prin sine, față de agitația lucrurilor în curs de a se face silite și chinuite.
(Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Editura Eminescu, București, 2001, pp. 50-52 apud ”Manuscriptum”, An XXVII, nr. 1-2, pp. 26-29)
Jurnalul de la închisoarea „Arsenal“ (18-28 mai 1946)
Personalitate marcantă a vietii culturale românești, dominând gândirea filosofică, teologică, economică în timpul celui de-al treilea, patrulea si parțial al șaselea deceniu al secolului nostru, Mircea Vulcănescu a pierit în închisoare. Fiind subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe sub Antonescu, Mircea Vulcănescu a fost arestat pentru prima dată în anul 1946 și timp de zece zile, în închisoare, el a ținut un jurnal care este publicat pentru prima oară acum, în revista noastră. Acest jurnal este însotit de două schițe, făcute de autor asupra locului de detenție: planul închisorii Arsenal și planul camerei de detenție. Trebuie să observăm că la acea epocă, comuniștii nu se instalaseră solid la putere si regele nu fusese obligat încă să părăsească țara, așa că deținuții politici erau privați numai de libertate, și nu de alte drepturi elementare cum este dreptul la un pat, drepturi pe care nu le-a mai avut în regimul comunist.
Fragmente
1946, 18 mai
M-am deşteptat din somn la cinci. Visasem tocmai un vis confuz, urmarea perplexităţii de sentimente în care mă aruncase: pe de o parte, aflarea condamnării atît de aspre a Mareşalului Antonescu; pe de alta, iminenta incertitudine în care această condamnare avea să precipite viaţa mea. […] Apostrofat de acuzator, în numele unor invalizi aduşi în sală, ca protest, Mareşalul li s-a adresat direct din boxă:
– „Ostaşi, – chemare la care aceştia au luat poziţie de drepţi – vă pare vreunuia rău că şi-a dat sîngele şi braţele pentru Basarabia şi Bucovina?”.
Întrebare la care cei a căror exploatare a durerii fusese pusă la cale, au lăsat capetele în jos. […] Şi cîtă nedibăcie cuprinde duritatea unui asemenea verdict faţă de încercarea făcută pînă atunci de ridiculizare a acţiunii mareşalului şi faţă de aşteptarea tuturor ca o destindere şi o îmblînzire să urmeze dialecticei urei, şirului de răzbunări ne’nduplecate care – ca în tragediile greceşti – au ţesut viaţa politică românească de la palma dată de Manciu lui Codreanu la laşi acum douăzeci şi ceva de ani.
[…] Adevărul e că de cînd a început Procesul Mareşalului numai jumătate din sufletul meu e aci şi pare că rătăceşte. Cealaltă jumătate e acolo, lîngă el. Sunt unul din puţinii oameni care – deşi Mareşalul s-a purtat cu ei nedrept şi dur – nu numai că îl admir, dar îl şi iubesc pentru simplitatea adîncă cu care şi-a asumat rolul lui tragic de acoperitor al neamului într-un ceas rău, pentru buna lui credinţă încăpăţînată pusă în slujba voinţei de bine, care iese anapoda, adică pentru ceea ce am numit cîndva, caracterizînd rolul său de acoperitor al greşelilor şi de plătitor al poliţelor altora: „Măreţia în restrişte!”
[…] Pe fereastra deschisă a odăii aud acum, cînd încerc să readorm, două glasuri omeneşti întrebînd desluşit: „Domnul Mircea Vulcănescu? Aci şeade?”
Într-o clipă am înţeles. De cînd îi aştept! Din ianuarie 1941 aproape, de cînd primisem să fiu ministru cu tot avertismentul altui vis. Mă scol. Îmi pun halatul beije pe mine şi mă duc să deschid prin dos.
– „Cine eşti?”.
– „Ordin de percheziţie!” îmi spune un tînăr politicos, în care, dintr-o ochire, disting un agent de siguranţă. Îi zic:
– „Poftiţi. Ştiu de ce aţi venit. De altfel mă aşteptam. Poftiţi vă rog sus.” (între timp apăruse şi un al doilea agent).
– „Vin îndată. Va trebui să aveţi răbdare să mă îmbrac”.
Ei îmi cer să asiste la tot ce fac. Îi întreb dacă vor cu adevărat să şi percheziţioneze. Îmi dau seama că e numai un pretext. Foarte politicos, poftesc atunci pe unul din ei să mă însoţească la baie, unde îmi fac duşul rece. Mărgăritei, care între timp s-a sculat şi ea, îi spun: – „Au venit”, şi-o rog să stea cu unul din ei, pe cînd celălalt mă păzeşte. Fac duşul. Mă rad pe îndelete. Întreb dacă trebuie să mă grăbesc. Îmi răspunde: – „Aveţi tot timpul”. Au ordin să asiste pe arestaţi în tot ce fa’. Regulamentul le-o cere, pentru ca cel destinat a fi arestat să nu fugă, ori să nu se sinucidă. Calmul meu le cîştigă încrederea. Adevărul e că, deşi mă aşteptam să-i văd, calmul meu e puţin factice şi, pe sub asigurarea mea, fără să vreau – ca şi la bombardamente – tremur. Ciudată fiinţă, animalul acesta din noi, care nu ascultă cu totul de spirit. Cutremurarea băii o simt acum euforic şi ajung să o stăpînesc. Fără să vreau, încep să cînt pe cînd mă rad, motivul minunat al temei a doua din partea I a Concertului de Beethoven pe care l-am auzit la radio, ieri, cîntat de Yehudi Menuhim. Acest motiv mă va obseda tot restul zilei. […] Termin de îmbrăcat. O discuţie scurtă cu agenţii care şovăiesc să-mi spună dacă merg să dau o declaraţie, cum au ordin, ori dacă trebuie să mă sfătuiască să-mi iau şi bagaj pentru mai mult timp, – se termină cu recomandarea lor de a-mi lua mai bine o valiză. […] Refuz să mănînc orice îmi oferă Mărgărita, dar beau un pahar de apă „ca romanii” dimineaţa „lustrală”, îmi zic în gînd. […] Spun Mărgăritei cînd revine: – „Nu vreau să scol pe fetiţe”. Mă întreabă: – „Ce să le spun?”. Îi răspund: – „Ce vei crede de cuviinţă. Nu le spune nimic dimineaţa. Să le spui mai bine la prînz”. Mărgărita se apropie să mă sărute. Îi iau mîna şi i-o sărut graţios, apoi o sărut pe amîndoi obrajii.
Ieşim. Sunt acum calm de tot şi cînt iarăşi, de data asta mai tare, tema din concertul de Beethoven. Are în ea ceva de floare care se deschide în extaz… ceva în acelaşi timp măreţ şi gingaş.
În timp ce mă depărtez spre strada Dimineţii, unde aşteaptă maşina cu şoferul dormind pe bancă (al treilea agent aştepta în faţa casei), mă gîndesc fără să vreau la Mişu Polihroniade. Aşa îmi povestea Mary c’a plecat şi el într-o dimineaţă de primăvară!
[…] Maşina merge pe Negustori. E o zi minunată de primăvară. O spun. Străzile sunt goale la acest ceas. Trecem apoi, prin bulevardul Domniţei, pe bulevard, şi ne’ndreptăm către Podul Mihai Vodă. […] Acum maşina urcă dealul pe 13 Septembrie. Acum trecem pe lîngă clădirea hîdă, vopsită-n cenuşiu, ca un fel de fort stricat şi vechi, de jucărie, a Arsenalului, transformată în Penitenciar în 1942 cu bani – din fondul Mareşalului Antonescu – daţi după refuzul Ministerului de Finanţe de a da 80 de milioane pentru o transformare care punea o puşcărie’n mijloc de oraş. […]
[…] Sosesc pe rînd: generalul Jienescu, calm, cu acelaşi cachet englezesc şi multă fermitate în gesturi, generalul Rosetti, povestitor minunat, avînd aceiaşi educaţie englezească, neam cu Cretzeanu şi făcînd imediat echipă cu el. Vine însoţit de un fiu al său care-l petrece aici cîteva minute apoi pleacă să-i aducă cele necesare unei instalaţiuni mai lungi. Acum vine Finţescu, îmbrăcat într-un costum beije liniat. În atmosfera aceasta cenuşie, chipul lui are o distincţie de om din secolul XVIII-lea, care contrastează cu mediul. Îmi dă mîna surîzător şi îi surîd şi eu. De ce surîdem? Fără să vreau mă surprind întrebîndu-mă acest lucru, nesigur de mine. Probabil că şi el se întreabă la fel. Totuşi, acest surîs face bine… Şi glumim.
Sosesc acum, în ordine, nu mai pot spune exact: Georgică Leon, fiert; urmat curînd de Mircea Cancicov, într-un costum bleu-marin, cu cămaşă la fel, fără guler. Nervos şi impetuos, pare un cal de curse, în boxă, înainte de alergare. Cranează admirabil şi-n mijlocul restului „lotului” de oameni relativ naivi şi nepricepuţi, Cancicov are o manieră de a juca, joc mare, în tot ce face, care te cucereşte de la’nceput. Simţi imediat în el un om de clasă mare. Priceput în meşteşug, deşi îi simţi oarecum în reacţii, unele reminiscenţe profesionale.
Sosesc apoi: generalul Iliescu, calm, simplu, puţin îngrijorat, dar cu aer blajin şi interiorizat, care te reconfortează. Apoi, generalul Şova, calm, impetuos, măreţ aş zice, de o simplitate stâpînă pe sine. Generalii aceştia sunt admirabili! E poate şi la ei o reminiscenţă profesională, educaţia silindu-i să se domine în orice împrejurare… Civilii, afară de cîţiva dintre ei, au mai puţină seninătate.
Enric Otetelişanu, bolnav, are un chip tulburat. La fel arhitectul I. D. Enescu, a cărui faţă măslinie închide o îngrijorare adîncă, neexpresivă, interiorizată, pe care o simţi însă evident. La fel Petrovici, cu toate că la el, pathosul său obişnuit isbuteşte să dea egalitate de umoare personalităţii sale; aşa cum biruie în Cancicov, morga. Petrovici are în tot ce face sentimentul că e cineva şi-şi cîntăreşte cuvintele şi gesturile pentru asta. A mai fost arestat aci şi lucrul nu-l isbeşte prin noutate. Îşi aminteşte că Mareşalul îi zicea la Consilii „Domnule Decan”, ca cel mai vechi dintre miniştri şi îşi asuma rolul acesta cu voie bună.
Vine acum generalul Georgescu, cu ochii albaştri, senin, oarecum mirat că-i aci, cum fusese mirat că e în guvern, la 27 ianuarie 1941. Soseşte şi generalul Constantin, glumeţ, dar oarecum mirat de acest exces de cinste şi de nedemnitate care a dat peste el, după ce la 24 august a avut în mînă trei zile soarta apărării Bucureştilor!
Vine şi Ghiolu, calm, frumos, elegant şi distins, cu un aer care-l aseamănă imediat cu cei din grupul celor cu educaţie englezească…
O figură necunoscută mă surprinde. Un tînăr subţire, frumuşel, fin, foarte rasat îşi face apariţia printre noi. E îmbrăcat în vindiake, cu sac în spate, pălăriuţa de turist şi scaunul cu trepied în mînă. E Horia Cosmovici, fost subsecretar la preşedinţie, o vreme, sub legionari. Am auzit de el, mai de mult, dar nu-l cunoşteam pînă acum. Cretzianu îmi spune că e un om admirabil şi înfăţişarea lui e cît se poate de agreabilă. A fost închis de nenumărate ori, după 23 august. Ştie deci tot ritualul închisorii şi se trudeşte să-şi pună experienţa la dispoziţia şi spre folosul tuturor, ceea ce-i atrage imediat toate simpatiile. E una din „figurile” de aci. Detaşat, cu un picior pe pămînt, cu altul dincolo; are’n el ceva dintr-o apariţie de înger!
Vine acum şi Andi Neagu, Dunăre de furios! Negru de ciudă, plictisit, ocărăşte pe toţi nepricepuţii care au aranjat lucrurile astfel încît să-l răpească preocupărilor şi vieţii lui obişnuite, bolnav cum e, să-l aducă aici… […] Vine şi generalul Stoenescu acum, suferind, ca întotdeauna, cu bagaj mult şi hotărît să-şi facă şederea cît mai confortabilă! Cum mă vede, îmi spune: – „Ţi-am spus eu? Ţi-ai pregătit lucrurile?” îi răspund rîzînd că nu. Mă dojeneşte: – „Vezi?”. Îi spun, discret, sentimentul meu oriental de lăsare în voia soartei. Nu e de acord. El are’n geantă toată „documentaţia” de care are nevoie şi-mi reproşează că nu mi-am adus-o pe a mea. – „Va veni şi ea”, îi răspund.
Dintre toţi, cel mai revoltat că a fost adus aci e, desigur, Andi Neagu. Ceea ce-l revoltă pe el, în fond, este ceea ce pe mine mă încîntă. Retrăiesc aci încăodată unul din nenumăratele conflicte de Weltanschaung pe care le-am avut cu el în viaţă. Rînd pe rînd se adresează fiecăruia, şi printre alţii şi mie, arătîndu-mi – la început deprimat, pe urmă montîndu-se treptat şi la urmă cu vehemenţă – ceea ce i se pare absurd în prezenţa lui aci. […] Eu îl enervez vădit, încercînd să-i arăt cît de puţin contează lucrurile rezonabile în viaţă şi cît de mult contează întîmplarea şi cauzele accidentale. Pe acest teren, şi nu pe al temeiurilor raţionale, ar putea afla o explicaţie arestării. Şi drept culme a enervării, îi ofer să citească pe „Candide” ai lui Voltaire, pe care l-am cerut anume aci.
[…] Ne orientăm acum în jur. În închisoare mai sunt, în afară de noi, mulţi deţinuţi implicaţi în alte procese în faţa Tribunalului Poporului. Sunt mai ales mulţi din laşi… Ne cercetează. Ni se plîng că sunt uitaţi aci, unii de la 23 August 1944, că au fost ridicaţi pe simpla afirmaţie a unor ovrei, de pe stradă: „Ăsta a arătat poliţiei, unde stă un ovrei”.
De pe sală, unde e capela şi unde duce drumul la celule şi dormitoare, vine un miros tare de amoniac.
Se aduc paturi noi de fier. Au fost evacuate mai multe încăperi, care ne sunt rezervate.
Acum, arestaţii se însoţesc, care cum să stea în camere, în celule, cîte doi sau cîte trei. În dormitor, 12.
[…] După masă încep supoziţiile: Cine a venit? Cine lipseşte? De ce suntem aci? Care suntem? Şi din acest inventar, cei mai iscoditori cată să desluşească situaţia.
Nu suntem toţi. Lipsesc’ încă o mulţime. Vor veni? Se comentează lipsa dintre noi a lui Atta Constantinescu care se pretinde a fi fost „Homo regius” în guvern şi unul din factorii loviturii de stat de la 23 August. (Curios! Eu îl ştiam nemţofil şi omul lui Malaxa! Ah, abilii!…). Negel, lipseşte şi el, bine înţeles – pentru aceleaşi motive. Ovid Vlădescu, deasemeni, protejat pe cît se spune de Dina Cocea, pe lîngă Lucreţiu Pătrăşcanu.
Există deci „favorizaţi”. Atunci nu s-au arestat toţi? E oare exact acest lucru? Sau ceilalţi nu au avut încă timp să sosească? Cine ne-a arestat? Şi cine face triajul? Din confruntare, rezultă că Guvernul n-a fost sesizat încă. Am fost arestaţi din ordinul Tribunalului Poporului, sau Ministerului de Interne? Şi, rînd pe rînd, se enumără „etapele” prin care va trece neliniştea noastră: „Hotărîrea Guvernului”, un prim prag – în care se va decide cine e dat în judecată. Dacă domină ideea răspunderii colective, preconizată de Constantinescu-laşi, ar trebui să fie toţi. Şi nu sunt. Dacă se aleg unii de alţii, care pot fi criteriile? Sunt miniştri şi dinainte şi de după declararea războiului. Ba şi dinainte de 6 septembrie, unii: Leon, de pildă. Militari şi civili. Încerc să disting, în lot[2], cîteva grupe: militarii, intelectualii, financiarii (mai ales liberali, aceştia), moşierii, – putînd genera grupe de răspunderi deosebite.
Interpretăm acum documentele: să fie o măsură de precauţie faţă de condamnarea Mareşalului? Sau una de intimidare? Unii interpretează faptul ca un gest de pierdere de cap, din partea unora din membrii guvernului. O minoritate comunistă pare a fi voit să pună guvernul în faţa unui fapt împlinit. E mult mai greu să revii, astfel!… Dar alţii leagă arestarea noastră de situaţia externă. Alţii de cea internă. Sunt în perspectivă evenimente: alegeri în ţară, răfuieli externe. Gestul lui Maniu la proces[3], cele petrecute la 10 Mai[4], supărarea ruşilor, pot să fi contribuit la arestarea noastră. În orice caz, vom vedea… […].
22.05.1946 pentru 18.05.1946
Verific părerea mea despre neadevărul afirmaţiei celebre a lui Dante: „Nessun maggior dolore, che ricordarsi del tempo felice, nella miseria”, – pe care le recită sonor Dl. Finţescu, lungit pe pat, după masă.
Nu. Nu e adevărat! E o mare fericire şi poate cea mai neatacabilă putere în mizerie, aceea de a avea amintiri: mă uit cît de mult ajută aceste amintiri fiecăruia din noi să-şi iasă din sine, să-şi depăşească starea de abatere de-o clipă şi să-şi reia firul vieţii obişnuite. Nu ne putem închipui cît e prezentul de ţesut, de prefăcut, de schimbat, de amintiri.
Dl. Popovici rîde de mine că sunt în spirit excesiv clasificator, pentru că am făcut lui Alexandru Marcu o teorie, arătîndu-i că suntem aci 4 categorii de acuzaţi, cu poziţii deosebite în proces: militarii, economiştii, intelectualii şi cei cu legile rasiale… a căror gravitate (după un punct de vedere, căci dintr-altul situaţiile ar fi mai curînd inverse) a situaţiei vine din faptul că primii sunt acoperiţi de ordine, cei de ai doilea de cifre, cei de ai treilea numai de atitudini, şi ultimii numai de scuze şi atenuări.
l-am făcut această teorie ca să-l consolez, arătîndu-i că situaţia „intelectualilor” în proces nu atîrnă de ce au spus, ci numai de „ce vor spune”.
Dl. Petrovici mă acuză că l-am terorizat… Aşadar, clasificarea, armă de distrugere! E un aspect al chestiunii la care nu mă gîndeam. Dar totdeauna am fost partizan al fecundităţii acestei întinderi de ţarcuri şi capcane în real, care constituie clasificarea. Ca şi la ţarc, fecunditatea nu este aceea a locului îngrădit, ci a vînatului care cade într-însa.
Andi Neagu povesteşte cum la Paris, venind la mine într-o zi a aflat, întinsă pe pereţi, o schemă generală de clasificare a tuturor cunoştinţelor umane.
22.05.1946
Generalul Rosetti, care e un povestitor de frunte, ne vorbeşte de’ntîmplările lui de la sfîrşitul celuilalt războiu, cînd, trimis în Anglia, de rege, cu o misiune, a plecat cu trenul lui „Take lonescu” în apus. Ne povesteşte o mulţime de întîmplări de atunci, vizite la regele Angliei, cum a ascuns mesajul, şi cum l-a transmis, cum a stîrnit indignarea faţă de condiţiile tratatului de la Bucureşti, afirmaţia unui neamţ de vază că acestea nu sunt nimic faţă de cele ce vor fi impuse Angliei, afirmaţia pe care a raportat-o la Londra. Cum a văzut pe Balfour, cultura clasică a acestuia, cum a fost sfătuit să se ducă la Cameră, dintre români, să apere cauza la Wilson care va impune pacea, cum s-a achitat de această misiune faţă de Comitetul Român de la Paris, cum a intrat în armata franceză, ce greutăţi a întîmpinat, cum a luptat la Champagne, cum a mers apoi la Salonic cu Berthelot, rolul său în Bulgaria la dejucarea planurilor generalului Christian (?), prin care Molinof spera să creeze un fapt împlinit în Dobrogea profitînd de situaţia tulbure, primele contacte cu ţara, recunoaşterea şi trecerea Dunării, alte misiuni în Bulgaria, personalitatea lui Franchet d’Esperay, incidentul de mai tîrziu de la St. James-Club, de ce nu a fost decorat Franchet d’Esperay cu „Mihai Viteazul” cl. I, rolul armatei franceze din Orient, intenţiile de a atrage pe români în cruciada lui Churchill, refuzul lui Brătianu, misiunile din vest, ocuparea Ardealului, îndemnurile lui Berthelot de a face fapta împlinită, cum s-a făcut ocuparea Ardealului. Înlăturarea proiectului lui Karoly de a recruta armate ungureşti în Ardealul ocupat, spre a le trimite împotriva Budapestei. Întîmplările din Banat, şi atîtea altele, care vor figura în memoriile lui despre care ne dă întîietate…
Seara, cu Marcu, Cosmovici şi generalul Rosetti – după ce Cosmovici povesteşte ce a văzut în Rusia, lui Cretzianu – lungă discuţie asupra sentimentului religios în lumea de azi şi asupra organizării învăţămîntului.
Am lucrat azi, toată ziua, la tablourile lui Stoenescu, care sunt în sfîrşit gata.
După masă, în cameră, lungă discuţie cu Cancicov despre economiştii tineri şi despre prietenii noştri: Paul, Răsmeriţă, Pandele, Nicolescu, băieţii de la minister. Aflu cu surprindere că Paul a trebuit să demisioneze, ameninţat să fie epurat de Cruţescu din cauza… Măriei Tănase, iubita lui, care ar fi avut despre Paul (cu care nu ştiu să fi avut vreo altă legătură, decît prin ce va fi ştiut de la Silber) cuvinte de admiraţie!
Îi spun teoria mea, de ce Nicolescu trebuie să fie trimis la Paris, pentru binele ţării. Prietenia lui cu Couve de Murville, azi ministru adjunct al externelor, şi cu Alphons – atît de strînsă că în momentul cînd Couve a fugit în Algeria de la Vichy, Mircea Nic. a fost unul din puţinii care au ştiut lucrul dinainte (era tocmai la negocieri în Franţa) – ar fi permis guvernului să aibă o informaţie de primă mină. Deasemeni, faptul că cumnatul lui este secretar la ONU. Mai ales cînd Durma, care avea aceleaşi relaţii, n-a mai plecat.
Îmi confirmă impresia mea că Parisul e mai important azi decît Londra, ca şi indicaţia că Stoilov e absent şi cel ce ducea Legaţia cu aprinsă pasiune partizană e Neculcea.
Vorbim apoi de Răsmeriţă, despre care îi povestesc cele ce ştiu. Le ştia şi el, dar mă asculta probabil, ca să controleze sursele…
Dintre toţi cei care sunt aci, Mircea Cancicov împreună cu Stoenescu sunt cei care şi-au păstrat şi în situaţia de aci, intactă, toată morga…
22.05.1946 – pe la 6
„Priviţi păsările cerului”…
Pe scăriţa din fundul ţarcului în care suntem închişi, cineva dintre deţinuţii de drept comun a aruncat cîteva coji de mămăligă.
Împreună cu Gheron Netta privesc cum vin vrăbiile să le ciugulească. Vin. Se lasă repede de sus, săr de pe o treaptă pe alta, îşi umplu guşa şi o zbughesc în plopul de peste drum, unde par a-şi avea cuibul, căci e o scuturătură în el de parcă i-ar merge fulgii… O vrabie a venit cu doi pui. I-a lăsat cu două trepte mai jos decît cea din urmă coajă. Suie pe trepte pînă sus, îşi umple guşa şi coboară la cei doi pui, cărora le dă să mănînce. Puii îi ciugulesc din cioc. E duios. Gheron Netta îmi spune: „Să scrii ceva despre asta la fetiţe”.
[…] Seara însă au venit şobolanii. Şi e la fel, şoboloancele s-au urcat pe scări, au adunat în bot cojile de mămăligă uscată, din care păsările nu mai ciuguleau şi le-au cărat repede sub scară, unde le aşteptau puii.
23.05.1946 pentru 18.05.1946 dimineaţa (De pus în ordine)
Priviţi crinii cîmpului”…
În grădina închisorii a înflorit un stînjenel. Singurul. Culoarea lui aşterne puţin din seninătatea cerului, în iarbă.
22.05.1946 pe la 9 dimineaţa
Deasupra capului meu, pe cînd stăm afară şi vorbeam, a înflorit un trandafir.
20 mai 1946
M-am deşteptat iarăşi la cinci, preocupat. Luna, în declin, îşi face spre ultimele ceasuri ale dimineţii ascensiunea printre gratiile ferestrei din faţa mea. Apoi se lasă şi păleşte în faţa zilei care mijeşte.
Împărtăşesc, de cum mă deştept, domnului Finţescu, care doarme alături de mine şi care s-a deşteptat şi el, unele idei în legătură cu apărarea, la care m-am gîndit peste noapte.
Trec apoi la spălător, unde mă rad şi fac duş. Faţă de murdăria de alături, a closetelor, posibilitatea pe care o am de a face duş cu apă la presiune, e o binecuvîntare. O apreciază toţi. Îmi fac exerciţiile de gimnastică, în dormitor, unde mă întorc şi unde s-au sculat aproape toţi şi unde unii îşi iau gustarea de dimineaţă.
Andi, care s-a deşteptat şi vine spre patul meu să vorbească cu Finţescu, îşi reia firul preocupărilor sale care probabil l-au urmărit şi noaptea. – „Ce caută el aici?” încerc să glumesc: „Dolci et decorum…” Şi Andi se supără iar, şi mă repede, ceea ce mă face să mă supăr, în gînd. Simt că reacţiile mele au darul de a-l enerva şi îmi propun să mi le stăpînesc pe viitor faţă de dînsul. Oricum, găsesc că e cam tiran!… De ce să fim cu toţii în totul la fel, unii cu alţii?
Ies afară cu gîndul să aştern pe hîrtie ceea ce mi se pare că constitue fondul deosebirii dintre noi. Realismul meu fatalist şi contemplativ, opus idealismului său activ şi raţionalist. Ceea ce-l supără pe el, e tocmai ceea ce pe mine mă încîntă, fiindcă înseamnă prezenţa realului, dincolo de gînd. El e furios că lucrurile nu au nici o logică şi că una vrei să faci şi alta iese. De pildă, acuzaţiile ce i se aduc de a fi ajutat pe nemţi, care l-au adus aici, cînd el ştie că-i urăşte şi n-a intrat în Guvern decît la chemarea lui Ică Antonescu, care i-a spus că nemţii au pierdut războiul şi-l cheamă să-l ajute să pregătească ieşirea ţării din impasul în care a intrat. Pentru asta a fost în Guvern, pentru asta a militat, şi are dovezi că a tras toate sforile pe care le-a putut, în legătură cu Regele, cu Ştirbey, cu Durma – pe care l-a trimis anume la Ankara, cu diverse personalităţi politice din apus cu care a avut contact. Pe Mareşal îl detestă şi nu evită un prilej s-o arate. Îl socoteşte un aventurier nefast. Aminteşte rolul său în discuţiile care au dus la concentrările din Martie 1944, cînd, cu Costin Stoicescu şi Romnicescu a cerut Mareşalului ca nici un soldat să nu treacă peste Milcov. Nu a dat banii ceruţi de Statul Major decît cu acest angajament al generalului Şteflea, care şi l-a luat de faţă fiind şi generalul Pantazi, care l-au reînnoit apoi la Statul Major de faţă cu mine şi cu generalii Mardare şi Borcescu. A plecat din Guvern cînd a aflat că Ică l-a păcălit şi că o parte din unităţi sunt dislocate’n Moldova. Spune că e dispus să urle acest lucru la proces, pentru că – faţă de aceste fapte care pot fi dovedite – toată atitudinea lui de a salva din impas negocierile cu nemţii din 1944, e un act de mare cuminţenie, care le-a aruncat praf în ochi şi a făcut posibil actul de la 23 August. Şi după plecarea din Guvern a militat în acelaşi sens. Va cere mărturia lui Tătărăscu, dar se teme că nu va veni să depună la proces. […]
Generalul Rosetti vine să citească la aer. Cum locul meu de pe bancă e la umbră, i-l cedez. Spun bună-dimineaţa domnului Cosmovici, care citeşte în altă parte a curţii o carte asupra vieţii spirituale cu o prefaţă de Garrigou Lagrenge, şi intru în dormitor. Sunt chemat afară de două ori. Odată mi se aduce o carte: Comunicări statistice, un bilet de la M. care îmi spune că nu s-a hotărît încă dacă vom fi judecaţi, informaţia care confirmă presupunerile noastre din ajun şi coroborată cu ceea ce au aflat şi ceilalţi, arată că vom avea de trecut prin mai multe stadii de aşteptare şi nădejde: o dată faza instrucţiei, apoi aceea a Consiliului de Miniştri care va decide pe bază, ori înaintea ei, darea noastră în judecată, apoi faza judecăţii şi în sfîrşit, a recursului. Conştiinţa acestor „grade” de libertate ale viitorului încă nehotărît, are darul să sporească buna dispoziţie generală. Atmosfera e într-adevăr mai bună azi în dormitor. Dl. Finţescu glumeşte. Dl. Cancicov e mai puţin preocupat. Andi face şi el glume. Şi-a găsit în generalul Stoenescu un consolator raţional, care îl remontează, argumentîndu-i ce poate fi scos de folos din fiecare caz îndoielnic. Metodicitatea şi spiritul lui de organizaţie şi prevedere sunt prodigioase. De la „cega” minunată ce i se aduce la prînz şi pînă la „motivele de recurs” deja studiate, generalul Stoenescu are aproape totul pus la punct. Fiecare ordin dat e fotocopiat, cu anexele respective. Singur sectorul în care l-am ajutat eu e mai dezorganizat din cauza indolenţei mele relative. Mi-au sosit şi cifrele care îi erau necesare şi mă grăbesc să i le completez şi să controlez calculele. Discut cu el modul de prezentare a lor şi-mi spune ce vrea să-i fac. Şi promit. Îmi dă nota cu consemnarea răspunsurilor mele la Comisia de epurare de la Minister şi nota generală asupra politicii economice a României 1940-1944 făcută pentru Andi.
Mă întorc în dormitor unde folosesc comunicările statistice publicate după 6 martie 1945, spre a dovedi în ce a constat pretinsa „jefuire” a ţării. Simt că „demonstraţia” are asupra ascultătorilor aceiaşi efect reconfortant pe care l-a avut pentru mine. Cifrele oficiale spulberă complet ipoteza jefuirii, în care sincer au crezut unii din noi. Îmi amintesc impresia pe care descoperirea adevărului, a concordanţei rezultatelor cu scopul urmărit de eforturile guvernamentale a făcut-o asupra mea. […]
În chip de glumă, Dl. Finţescu propune ca tot „lotul” să mă desemneze ca „apărător din oficiu”.
Seara, un deţinut, pe care-l bănuim în soldă, ne aduce ziarele în care sîntem încondeiaţi opiniei publice… Fiecare redevine preocupat.
Andi, care face eforturi disperate să lege lucrurile raţional, îşi schimbă ipoteza de ieri, că arestarea noastră e un mijloc de presiune în vederea alegerilor pe care o confirmă ziarele de la prînz şi în special articolul lui Sevastos „Verdictul” în care arată că sunt mult mai mulţi vinovaţi ca cei condamnaţi, care se pot amenda aderînd la „ordinea nouă”. Acum leagă măsurile luate de criza externă posibilă faţă de care se iau măsuri de asigurare. Faptul îl face mai optimist:
– „Peste un an suntem afară” şi mai pesimist tot de-o dată: – „Dacă scăpăm pînă atunci…”. Probabil amîndouă sunt parţial condiţionate…
Adorm mai îngrijorat, frămîntat de fel de fel de gînduri în legătură cu judecata […].
23.05.1946
Eu am devenit aci, un fel de „secretar al apărării”. Iau pe rînd pe fiecare şi-l dăscălesc arătîndu-i situaţia. Foarte puţini cunosc adevărul. Şi rămîn miraţi cînd li-l spun. Am la mine datele statistice şi le arăt. Foarte puţini au făcut comparaţii cu situaţia dinainte. Examinez cu ei două puncte: exporturile româneşti: petrolul, cerealele, lemnul, animalele şi produsele animale. În afară de petrol, care constituie 80% din exportul României, în scădere tendenţială, cu o uşoară redresare în 1941, spre a recădea apoi, paralel, sub volumul anilor dinainte, restul exportului e derizoriu. Cereale 23 mii vagoane în ’41, 16 mii în ’42, 13 mii în ‘1943, faţă de o medie normală de 180 mii de vagoane. Tot exportul din cei 3 ani nu atinge nici 1/2 din exportul unui an normal. Lemnul, a zecea parte din normal. Animalele şi produsele animale a 3-a parte. Finţescu ascultă şi se miră. El, care dăduse alarma într-un raport vestit, rămîne uimit să afle realitatea.
Dar importul, eliminînd scăderile inevitabile la coloniale, arăt că, la cauciuc încă s-au primit 1/3. La fel la textile, între 1/3 şi 1/4. Dar în celelalte sectoare: la cox, la fier şi lucrări de fier, la alte metale şi metaloide, la maşini şi aparate, la vehicule, la produse’ chimice şi farmaceutice, statisticile publicate după 6 Martie 1945 – deci care nu pot fi suspectate – aliniază cifre record, superioare celor ale ultimei decade anterioare.
Iar la solduri, după un deficit de 5 miliarde în 1941 şi altul de 1/2 miliard în 1942, balanţa cu Germania acuza un excedent de importuri în 1943, de 21 miliarde! Iar pe ansamblu, deficitul de 18 miliarde din primii doi ani e şi el compensat în 1943 în întregime. Asta să fie jefuirea?
Discut chestiunea armamentului, cuprins în aceste cifre. Figurează în ele numai cel adus în ţară, şi nu cel livrat pe frontul de est. Grosul e livrat în 1943, după Stalingrad, şi constitue deci armamentul propriu care a servit la campania a doua, dinspre vest, pentru desrobirea Ardealului, aşa cum şi fusese plănuit. Amintesc de procesul verbal din 1943 în acest sens; de faptul că am putut mobiliza în vest 17 divizii complet echipate cu acest material, de declaraţia guvernului Sănătescu către generalul Stoenescu, că fără acest material, România nu ar fi putut executa clauzele militare ale armistiţiului.
Amintesc în sfîrşit de aurul adus: 13 vagoane, care au sporit stocul BNR de la 11 la 24 de vagoane. În plin război am adus aur mai mult ca în vremea neutralităţii dinaintea celuilalt război, aur de care s-a făcut atîta caz de istoricii vieţii noastre economice! Şi se vorbeşte de aservire? Acest aur nu e oare simbolul independenţei economice?
Pe măsură ce expun aceste lucruri, simt că încrederea cîştigă pe toţi cei ce ascultă.
La observaţia că judecătorii nu vor înţelege, sau, chiar dacă înţeleg, vor avea ordin să condamne, răspund mai mulţi că apărarea nu se face pentru ei, ci pentru ţară.
Am luat deoparte deasemeni pe generalul Constantin. I-am consemnat statisticile referitoare la activitatea lui. Mi-a spus toate preocupările sale. Cum a avut în mînă apărarea Bucureştilor de la 24 la 27 august! Cum nemţii îi ziceau generalul „Il n’y a pas”. Cum Claudius «nu i-a dat mîna. Cum l-au decorat „pe din dos“, fără nici o solemnitate. Cum a desfiinţat societăţile nemţeşti. Cum a fost debarcat din cauza asta, crede el!
25.05.1946. Dimineaţa
Încetul cu încetul viaţa noastră şi-a făcut un fel de program. Mă scol de obicei pe la cinci, ori chiar mai devreme, şi privesc cum păleşte prin fereastră luna din ce în ce mai boantă, care acu a pierit.
La fel cu mine se scoală numai generalul Rosetti, precedaţi cu puţin de Enric Otetelişanu care părăsea odaia pentru alte nevoi, apoi revenea să se culce.
La spălător unde mă duc – în dimineţile în care nu mă apuc să scriu, ca astăzi – încep să vină pe rînd, ceilalţi matinali, Mircea Cancicov, Aurel Pană, Ghiolu, Cretzeanu, Finţescu… de obicei în aceiaşi ordine. Ne radem fiecare, după ritualul obişnuit fiecăruia, folosindu-ne fiecare sculele obişnuite… folosindu-ne uneori oglinda unul de la altul.
[…] Ies afară în curte. E răcoare, cu toate că soarele a răsărit în partea drumului, deci spre „nesfîrşit”, peste verdeaţă… Trandafirii care de a doua zi după venirea noastră au început să înflorească sunt acum frumoşi de tot în haina lor trandafirie şi învoaltă… (Ca să nu-i rupă şi să le puie florile la icoanele de la capelă, am hotărît să punem acolo flori din cele care vin din oraş, de la ai noştri). Aşa, trandafirul e întotdeauna înflorit. Mă gîndesc cum vor fi fiind trandafirii în Cişmigiu, ori pe aleile ce duc la lacuri…
În curte nu e decît Dl. Sandu, ca o pasăre zburlită, pe o bancă. În jurul lui păsărelele ciripesc asurzitor şi el meditează’n tăcere, ce rost vor fi avînd împrejurările care l-au adus aici. Uitîndu-mă ia el cum stă singur şi mofluz pe sub zborul de păsărele, ca un San Francisco de Giotto sau de Paolo Ucello, mă mir că nu-l văd acoperit cu pene şi nu cîntă!…
[…] Pînă la 11 fiecare lucrează, scrie, citeşte. În fiecare dimineaţă, cu Jienescu, pe jos, marş forţat… Am mers întîi 30 de minute, astăzi 40. Mergem în pas, vorbind de una, de alta. Evocăm pe drum, unde am ajuns: la şosea, la Arcul de Triumf, la Băneasa… Exerciţiul pune sîngele în mişcare, pavajul curţii e însă infect. Pietrele sunt neregulate şi obosesc mult piciorul. Din cînd în cînd, pe ferestrele celulelor în care stau închişi cei de la dreptul comun, care dau spre curte, răbufneşte un miros închis care ne face să evităm pasajul de cărămidă, regulat, de-a lungul clădirii.
După plimbare, lucrez cu generalul Stoenescu un ceas, două. Metodic, acesta îşi adună toate elementele, discută cu fiecare. Apoi redactează totul.
[…] Pe la 11 încep să vie rude, cunoscuţi. Începe contactul cu viaţa din afară. Fiecare aduce cîte ceva. Cîteodată, la acest ceas vin şi „vizite”; dar vin mai ales „pachetele” cu mîncare, aduse de soldaţi, care aduc şi o scrisoare. Trimiţătorul rămîne afară, la capătul curţii, dinspre „libertate”, dincolo de gard.
[…] După 5, toate veştile care ne-au venit din oraş încep să se rotească în cerc, să danseze. Ele trec de la unii la alţii, împărtăşite scurt, pe şoptite, venind să se întretaie cu veştile tale proprii, ori cu cele primite din alte părţi. Aşa se ţese, către amurg, peste închisoare, un fel de nădejde’n vîlvătaie. Faptele mici, adunate, coroborate, judecate, de mintea fiecăruia din noi, se amestecă cu aceste judecăţi ori impresii, se colorează cu sentimentul de nădejde ori de grijă, după temperamentul fiecăruia şi se topesc pînă la sfîrşit, ţesîndu-se ca o plasă de reacţiuni sufleteşti care caracterizează atmosfera zilei. în aceste momente, ne înţelegem imediat, chiar cînd vorbim cu jumătate de gură. Şi deşi fiecare îşi păstrează în acest ţesut caracterele spiritului propriu: morgă, pathos, sprinteneală, scepticism, duioşie, ori nu mai ştiu bine ce, – îi cuprinde pe toţi o atmosferă comună care îi însoţeşte apoi cînd se risipesc iar, unii ca să lucreze’n celule, unii ca să joace şah în curte, alţii ca să citească’n dormitor, alţii ca să povestească, alţii ca să gîndească, şi alţii ca să discute, ori să se plimbe cu pas regulat – în sus şi-n jos – în lungul curţii…
Seara îi prinde treptat şi, pe măsură ce coboară întunericul peste curte, slăbeşte agitaţia euforică de la ceasurile cinei. O nouă atmosferă se lasă cu seara în închisoare. Pe măsură ce conturul lucrurilor se estompează, nasc înlăuntru întrebări despre temeinicia lucrurilor aflate peste zi. Fiecare din cei ce au auzit veşti şi le-au colorat cu culorile kairotice ale speranţei, cu sentimentul iminenţei evenimentului liberator, se întreabă acum dacă nu a fost robul unei iluzii. Sentimentul pe care i l-au dat acei veniţi din afară, că e obiectul unei preocupări necontenite pentru toţi cei din afară, se preface în îndoială. Fi-va cu adevărat aşa? Nu e oare victima unei năluciri? A unei închipuiri părelnice? Fără să ştie de ce, pe măsură ce noaptea înfăşoară lucrurile în jurul lui, i se potoleşte nădejdea. Se simte acum uitat şi singur pentru semeni. Se întreabă dacă e vreunul din toţi cei de aci sau de dincolo de gardul de sîrmă, care pricepe problema lui, ori măcar e’n stare s-o priceapă? Feţele se umbresc, omul reintră în sine, tăcut, şi nedumerirea lui lasă acum să vorbească graiul inimii, care se concretizează în graiul rugăciunilor de seară.
E simplă şi duioasă atmosfera de la ruga de seară. În altarul improvizat în capătul coridorului din faţa uşii de intrare, spre „vorbitor”, se adună tăcuţi, unul cîte unul, locuitorii închisorii, de-a valma. E singurul moment în care – la fel cum se întîmplă lucrurile în biserica noastră ortodoxă, – oamenii de tot natul, de toată starea şi de toate grijile – atît de deosebiţi peste zi şi ca vestiment, şi ca preocupări, şi ca hrană, şi ca instalare, se adună – fără deosebire, şi constituie o comunitate. Simţi printre ei pe unii mai senini; pe alţii îi simţi mai grei de păcate. Unii – care au avut nenorocul să aibe ceva pe cuget – vin şi se închină aci şi peste zi, singuratici, închişi în mutismul închinării lor. Dar seara, ei nu sunt singuri. Sufletul lor îl simţi deschis ca o floare către ceilalţi…
Rugăciunea de seară e simplă. Începe cu „învierea lui Hristos văzînd” (suntem doar între Paşte şi Înălţare) şi sfîrşeşte cu întreitul „Hristos a înviat”. Cineva o citeşte într-o carte la lumina lumânării. Pare un psalm. E vorba de viforul patimilor în care am căzut, de mîlul adînc în care se zbate sufletul în desnădejde; de alinarea pe care o aşteaptă păcătosul de la Dumnezeu şi de liberarea şi iertarea pe care o cere cu toate că nu o merită…
Cînd ultima notă a cîntecului s-a sfîrşit, deţinuţii se îndreaptă spre celulele colective, prin sala înaltă şi lungă, boltită în sus şi luminată slab, care dobîndeşte – fără să vrei – proporţiile unei abside de catedrală…
E ceva simplu şi aproape mănăstiresc în toate astea.
[…] Treptat, hora gîndurilor şi a convorbirilor se desface. Unul cîte unul se aşterne în pat. Se stinge o lampă, apoi alta. Cu cei din urmă întorşi în dormitor din vizitele făcute prin celulele vecine, ori pe afară, unde au respirat aer curat pînă la ceasul stingerii, somnul se lasă în dormitor, la fel ca pe ’ntreaga închisoare. Numai glasul sentinelei se mai aude din cînd în cînd: „Stai!”, „Stai!”.
(Revista Memoria nr. 5, pp. 18-32)
Notă imagini: schițele cu planul închisorii Arsenal, precum și planul dormitorului nr. 12 au fost executate chiar de Mircea Vulcănescu, în perioada 18-28 mai 1946, și scoase din închisoare în mod clandestin.
[1] Începând de la ușă, spre dreapta, făcând înconjurul camerei, se înșiră: Mircea Vulcănescu, I. Fințescu, S. Ghiolu, g-ral N. Șova, g-ral V. Iliescu, I. Petrovici, Gh. Otetelișanu, Gh. Leon, M. Canciov, A. Pană, g-ral I. Sichitiu, G. Cretzianu, g-raul Rosetti, Al. Neagu.
Trebuie să facem observația că ne aflăm încă în 1945, când comuniștii nu se instalaseră cu toată forța la putere, când în țară se mai afla regele, și deținuții politici erau privați numai de libertate, nu și de alte drepturi elementare, cum ar fi dreptul la pat. Închisoarea era încă „burgheză”, nu se transformase în teribila pușcărie comunistă (1948, după alungarea regelui), în care deținuții politici trebuiau să piară.
[2] Mircea Vulcănescu a fost judecat de Curtea de Apel – Bucureşti secţia IX-a (dosar nr. 1921/1947): Curtea era compusă din: Mihai Popovici, Vasile Istrătescu şi Gheorghe Donea – consilieri; procurori: Nicolae Stavrescu şi Ion Porra; la data de 6 februarie 1948 s-a dat Decizia criminală nr. 27 prin care s-au pronunţat condamnările. În lot cu M.V. se mai aflau şi alţii. lată, mai jos, lista lor în ordinea în care s-au pronunţat judecătorii:
1 – Mircea Cancicov, vîrsta 60 de ani; profesor universitar; ministru al Economiei Naţionale în guvernul Antonescu; 20 de ani temniţă grea; a murit în închisoare;
2 – Grigore Georgescu, 61 de ani; general, ministru la Lucrările Publice şi Comunicaţii; 3 ani temniţă grea;
3 – loan Sichitiu, 68 de ani; general, ministru la Agricultură şi Domenii; 10 ani temniţă grea;
4 – loan Marian, 65 de ani; ministru la Agricultură şi Domenii; 10 ani temniţă grea;
5 – Mircea Vulcănescu, 43 de ani; subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor; 8 ani temniţă grea; a murit în închisoare;
6 – Alexandru Marcu, 55 de ani; profesor universitar; subsecretar la Ministerul Propagandei; 12 ani temniţă grea; a murit în închisoare;
7 – Gheorghe Jienescu, 52 de ani; general de aviaţie; subsecretar la Ministerul Aerului şi Marinei; 20 de ani temniţă grea; a murit în închisoare;
8 – Stavri Ghiolu, 48 de ani; profesor la Politehnică; subsecretar la Ministerul Economiei Naţionale; 8 ani temniţă grea;
9 – Ovid Vlădescu, 34 de ani; subsecretar la Ministerul Romanizării, Colonizării şi Inventarului; condamnat în contumacie la muncă silnică pe viaţă;
10 – Constantin Şt. Constantin, 57 de ani; general, subsecretar la Ministerul Aprovizionării; 10 ani temniţă grea; a murit în închisoare;
11 – Ion C. Petrescu, 54 de ani; profesor universitar; subsecretar la Ministerul Educaţiei Naţionale; 6 ani temniţă grea;
12 – Victor lliescu, 63 de ani; general; subsecretar la Ministerul Educaţiei Naţionale; 10 ani temniţă grea;
13 – Nicolae Şova, 61 de ani; general; subsecretar la Ministerul Apărării Naţionale, departamentul Marinei; 10 ani temniţă grea;
14 – Ioan D. Enescu, 63 de ani; arhitect; subsecretar la Ministerul Muncii; 10 ani temniţă grea;
15 – Petre Strihan, 48 de ani; profesor universitar; subsecretar la Ministerul Afacerilor Interne; 10 ani temniţă grea;
16 – Ion Arbore, 55 de ani; general; subsecretar la Ministerul Aprovizionării Armatei şi Populaţiei civjle; 10 ani temniţă grea; a murit în închisoare, orb;
17 – Gheron Netta, 66 de ani; profesor universitar; ministru de Finanţe; 10 ani temniţă grea; a murit in închisoare.
[3] La procesul mareşalului Antonescu, luliu Maniu, chemat ca martor, a găsit de cuviinţă, din respect pentru cel învins, dar şi ca un elementar act de politeţe, să întindă mîna mareşalului. Acest simplu act uman a stîrnit în presa comunistă o avalanşă de imprecaţii la adresa lui luliu Maniu, batjocorit cu o violenţă tipic comunistă. (n. red.).
[4] ”Intrarea în Capitală la 10 mai 1866 a domnitorului Carol I şi proclamarea în aceeaşi zi a independenţei ţării (1877) şi ridicarea la rangul de regat (1881), a făcut ca această zi de 10 mai să devină ziua naţională a României. Timp de decenii aşa a şi rămas.
Pînă la venirea la putere a comuniştilor (6 martie 1945), cînd ei au suprimat-o. Românii însă nu s-au lăsat şi chiar în acel an, 1945, a avut loc o mare manifestaţie spontană în întreaga ţară, cu o masivă participare a tineretului, în care lozinca dominatoare a fost „Patria şi regele”, (n. red.).