M-am născut cu puțin înainte de Decembrie ’89, așa că primii pași pe care i-am făcut nesusținută de mâinile blânde ale mamei, sau de brațele ferme ale tatălui meu, au fost în „libertate”. Nu mi-am cunoscut bunicii și nici nu am știut ce înseamnă vacanțele la bunici despre care îmi povesteau prietenii, de aceea, de câte ori întâlneam un bătrânel cu părul alb și ochi albaștri îl întrebam dacă vrea să fie bunicul meu. Întotdeauna mi se răspundea cu un „Da” plin de emoție și zâmbet, dar eram foarte contrariată de faptul că niciodată bunicii mei nu rămâneau cu mine, nu se mutau cu mine, iar pe unii nu îi mai vedeam niciodată.
Întâlneam mulți bătrânei pe care îi îndrăgeam din primele momente în care pășeau pragul casei noastre și îmi plăcea să stau la ei în brațe în timp ce purtau discuții „de oameni mari” cu părinții mei. Discuțiile erau bizare pentru mine pentru că îmi stârneau un amalgam de trăiri foarte diferite: mă bucuram atunci când râdeau, încercam să înțeleg de ce unii dintre bunicii mei au stat într-un loc numit „închisoare”, de ce alții au murit împușcați de „securişti”, iar alții au dispărut fără urmă, și eram foarte tristă atunci când plângeau. Plângeau mult. Mai ales mama.
Când rămâneam doar eu cu mama, ea îmi clarifica toate nedumeririle. îmi povestea despre tatăl ei, care murise în urma unei confruntări cu Securitatea, înainte ca ea să se nască. Îmi spunea despre mamă ei care a fost închisă și condamnată după moartea soțului ei, îmi povestea despre bunica ei care fusese arestată și anchetată de Securitate pentru că nu a vrut să își denunțe fiul, îmi povestea despre unchiul ei care dispăruse fără urmă într-un tren numit „fantoma”, îmi povestea despre un alt unchi care a fost întemnițat zece ani, îmi povestea despre un al doilea tată al ei care a ispășit tot zece ani de închisoare, și tot așa despre multe alte rude care au fost întemnițate zeci de ani. Am înțeles și motivul condamnărilor la moarte sau la închisoare: toți acești oameni îl iubeau pe Dumnezeu, își iubeau țara și iubeau Libertatea, dar comunismul, pe care îl asociam cu balaurul din basm (acum știu că nu eram deloc departe de adevăr), le ura pe toate cele trei și, implicit, pe bunicii mei de atunci și de acum. Așa am aflat că a existat o luptă între Bine și Rău, exact ca în basme, luptă din care Răul a ieșit învingător, aici pe Pământ. Tot basmele ne învață, însă, că lupta finală este întotdeauna câștigată de forța Binelui.
Îmi aduc aminte că pentru mine devenise atât de firesc să aud povești din închisori, povești rostite chiar de personajele care le-au trăit, încât mi se părea cel puțin suspect un bătrânel care nu trecuse prin temnița.
Biblioteca noastră adăpostea cărți în care se vorbea despre bunicul meu iar eu știam cu exactitate care anume sunt acele cărți și paginile pe care numele lui era așternut, deși mai aveau să treacă cel puțin patru-cinci ani până când voi fi învățat să citesc. De fiecare dată când primeam în vizită persoane pe care le vedeam pentru prima dată, o întrebam pe mama „Pot să spun?”, iar după ce primeam aprobarea ei, luam cărțile din bibliotecă, le deschideam la paginile cu pricina și îi spuneam musafirului cel nou că „aici scrie despre bunicul meu care a fost revulutionar” – aveam o problemă cu pronunțarea vocalei „o”. De obicei mi se răspundea cu zâmbete, lacrimi de bucurie, îmbrățișări și dulciuri. Şi eu și mama ne întrebam de unde oare știam că doar anumitor persoane le pot arăta anumite cărți, în acea Românie liberă în care tocmai ce pășisem? Poate că este vorba despre o moștenire transgenerațională, sau poate despre inconștientul colectiv al lui Jung, sau poate doar iluzia fragilă a libertăţii… „Când m-am eliberat în ’64, am intrat într-o închisoare mai mare, numită Romania”, îmi povestea un bunic, o dată.
Altă dată am fost eu musafirul unei bunicuțe blânde, care părea că vine dintr-o vreme mult mai îndepărtată decât vârstă să. Eram foarte mică, dar îmi aduc aminte că o chema doamna Lilica, fusese deținută paisprezece ani, deci nimic suspect, și cu mult timp, foarte mult timp în urmă, fusese căsătorită cu un domn numit Corneliu. Un domn frumos că Făt-Frumos, despre care am auzit de la alte bunicuțe și bunicuți care L-au cunoscut că avea o privire pe care nu o puteai uită. Niciodată. O privire care se ducea Sus, undeva departe, dincolo de lumea noastră. Acolo unde este Acasă. De unde are grijă de noi și acum și unde balaurul din basm nu îl mai poate ajunge.
Astăzi, în anul 2015, bunicii și bunicuțele mele, și nu doar ale mele, ci ale României întregi, sunt condamnați din nou. La închisoare, la moarte prin uitare, reduse la tăcere. Noi, fiii și fiicele, nepoții și nepoatele lor, nu mai avem voie să vorbim despre ei, să le citim cărțile, să împărtășim cu o lume întreagă eroii de basm pe care i-a dat țara noastră. Aici, în România, basmele au spart bariera spațiului și s-au transformat în realitate. O realitate care a aparținut unei epoci întregi. Orice Om de pe Pământ are dreptul și merită să știe că în România Ileana Cosânzeana, Făt Frumos și balaurul au prins viață, și-au scris și trăit povestea. Iar lupta finală, din care Binele va învinge, nu este departe, însă depinde de fiecare autor în parte dacă va alege să fie martorul unei alte lupte pierdute în fața balaurului, sau dacă va scrie finalul.