Să mai şi râdem… Momente de la dezbaterea legii antilegionare din studioul Realitatea TV.

de Florin DOBRESCU

Mai mulţi prieteni şi colaboratori m-au rugat să aştern pe hârtie relatarea momentelor petrecute în studioul Realităţii TV, în seara mega-dezbaterii pe marginea „legii antilegionare”, dată fiind pe de o parte absurdul de situaţie, iar pe de altă parte savoarea unor scene care, dacă nu aş fi fost protagonistul lor, aş fi crezut că sunt desprinse dintr-un sitcom, dacă nu cumva m-aş fi îndoit de veridicitatea lor.
Invitaţia la emisiunea „Jocuri de putere” din acea seară, care se anunţa una incendiară prin interesul suscitat de temă şi prin larga reprezentare a părţilor implicate, am primit-o destul de târziu, după ora 17, în condiţiile în care la ora 20,30 trebuia să fiu deja prezent în studiourile de pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Realizatorul Rareş Bogdan mi-a făcut impresia unui profesionist care doreşte, în modul cel mai deontologic, să dea posibilitatea participării tuturor celor implicaţi şi interesaţi, la o dezbatere clarificatoare pe marginea unei legi mai mult decât controversate. Eram încântat că unei instituţii de drept privat cu prestigiul Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu, i se acordă in sfarsit consideraţia cuvenită în viaţa publică românească. „Iată un semn de normalitate”, mi-am zis şi mi l-am imaginat pe bădia Gavrilă zâmbind, de acolo, de sus…
Am fost punctual şi, la cabina de machiaj aveam să fiu încântat a cunoaşte personal pe distinsa doamnă Măriuca Vulcănescu, pe dl Liviu Rotman, ale cărui articole i le-am citit deseori în revista „Acum”, iar apoi pe agreabilul Alexandru Căutiş… Şi ceilalţi care continuau să sosească… Alexandru Florian, preşedintele Institutului „Elie Wiesel”, despre care ştiam că va participa la dezbatere, întârzia să apară. Întregul personal tehnic al Realităţii, oameni foarte tineri, se remarcau prin bună-cuviinţa şi eleganţa cu care tratau, în mod egal, pe toţi invitaţii. „Uite, domnule, că se poate…”, îmi spuneam privind cum se pregătea o discuţie civilizată, între oameni cu convingeri diametral opuse…
În platou, în jurul uriaşei mesei rotunde, am fost aşezat de unul din băieţii de la tehnic, alături de doamna Vulcănescu. „Ce onoare pentru mine…”, mi-am zis. Mi-am scos pe masă cărţile şi documentele pe care le adusesem de acasă, unele din ele ediţii îngropate timp de peste 40 de ani, iar altele apărute în exil şi intrate în ţară doar după 1990. „Poate vor fi utile în dezbatere, dată fiind şi nota lor de inedit”, îmi spuneam.
Minutele se scurgeau parcă mai repede, totul se precipita în jur, semn că nu mai era mult şi urma să intrăm în emisie, când… iaca ce văd doi tineri operatori care vin la mine, studiindu-mi atent şi pipăindu-mi cămaşa. „Ia!… E verde, mă?… Parcă nu e verde…” Cum să fie verde, când era bleumarin. Oricum, nu aş fi venit îmbrăcat în verde la această dezbatere, tocmai pentru a evita orice suspiciune de ostentaţie, le-am spus-o şi băieţilor… Doamna Mariuca Vulcănescu, suprinsă de modul în care eram pipăit, a replicat: „Păi acum o să se interzică şi copacii, că au culoarea verde?…”
În fine, băieţii se lămuresc şi conchid: „Nu e verde, mă… E albastră…” Albastră mi s-a părut mie situaţia când am aflat ce se întâmplase: sosit la machiaj, directorul Institutului Elie Wiesel trăsese cu ochiul prin geamuri către platou, mă văzuse… Şi de aici, scandal…
În fine, s-au dus băieţii şi i-au confirmat că e albastră cămaşa, nu verde, că au pipăit-o ei, doar…
Dragi cititori, nu este glumă, ceea ce vă povestesc este cât se poate de real. Este situaţia creată de directorul unui institut guvernamental, cu cîteva minute înainte de o dezbatere care a ţinut milioane de oameni în faţa televizoarelor…
Dar ceea ce a urmat avea să întreacă orice imaginaţie. Cred că erau mai puţin de 3 minute până când trebuia să intrăm în direct, când iarăşi văd că vin spre mine nişte băieţi de la tehnic, care, vizibil jenaţi, scuzându-se şi frecându-şi mâinile, îmi spun, în timp ce îmi scoteau microfonul şi-mi luau scaunul de sub fund… “Ştiţi… cum să vă spunem… ne pare rău da… nu o să puteţi să staţi aici…” La început nu înţelegeam ce se petrece. Credeam că trebuie să stau în altă parte a mesei rotunde… “Nu”, îmi spune unul din băieţii care, vizibil stresaţi, mă conduceau spre ieşirea din platou… “De fapt, dvs o să staţi în alt platou…” “Păi sunt două platouri?…” “Îhâm…”
“Înseamnă că sunt mulţi invitaţi şi se transmite, în duplex, din două studiouri odată…”, îmi zic în sinea mea. Mă pricep şi eu cît de cît, am mai fost la TV…
Trecem printr-un hol cât un hangar şi intrăm într-un studio mic, în care era o masă la fel de mica şi unde nu era nimeni. Când am realizat că aici urma să stau eu, singur-cuc, ca reprezentant al Fundaţiei Ogoranu, cred că s-a produs schimbarea mea la faţă… Şi pentru că mă făcusem, pesemne, de culoarea cămăşii (care, vă reamintesc, nu era verde, ci albastră…) şi începusem să vociferez în legătură cu faptul că mă simţeam ca un negru din America de acum 70 de ani, sau ca un sidos, TBC-ist sau puşcăriaş abia eliberat, băieţii au apelat la prezenţa realizatorului TV. Dl Rareş Bogdan a apărut, miraculos, machiat ca o figurină de ceară, strălucind în lumina reflectorului de la camera prin care urma să intru în direct din izolarea care mi se hărăzise… Omul, n-am ce să zic, cu bun simţ, s-a scuzat de cîteva ori, a spus că-i pare rău, că e pus într-o situaţie jenantă dar… Scandal la intrarea în platoul mare: Alexadru Florian vocifera şi şantaja numărătoarea inversă a secundelor ce se scurgeau impacabil spre momentul când emisiunea trebuia să înceapă, motivând că nu intră în platou cîtă vreme acolo se află “fascistul” de Dobrescu… “Şi cum a motivat?”, îl întreb pe dl Rareş Bogdan. “Zice că i-aţi atacat familia în mod public… E adevărat?…” Mă gândesc oleacă: “singura chestie trebuie să fie că am afirmat că taică-său, Radu Florian, a venit în ’44 pe tancurile ruseşti şi a bolşevizat România… Dar asta nu e atac… e istorie…”
Bine, mai târziu, pe la miezul nopţii când aveam să intru în direct şi eu, din „debaraua” în care eram ţinut (ca să folosesc expresia folosită pe Facebook de cercetătorul Mircea Stănescu), la reclamaţia mea cu privire la comportamentul său intolerant, tovarăşul Florian a invocat un cu totul alt motiv: o fotografie în care, la troiţa de la Tâncăbeşti, salutam cu salutul legionar…
Îmi fac următoarea socoteală: „E umilitoare situaţia, discriminatoare, cum ar zice reprezentanţii conaţionalilor dlui Florian… Şi nu atât pentru mine, cât pentru instituţia pe care o reprezint, pentru numele pe care-l poartă… Dar nici nu se poate compara cu situaţia în care s-au aflat bătrânii noştri, umiliţi şi marginalizaţi o viaţă… Şi un minut dacă am prilejul să mărturisesc adevărul istoric despre lupta şi suferinţa celor ce au luptat pentru libertatea şi demnitatea poporului român, şi tot merită să stau câteva ore în chiţimia asta”… Sincer vă spun că şi într-un WC dacă m-ar fi băgat, tot aş fi acceptat să rămân, pentru a spune adevărul pe un post TV de maximă audienţă.
Rareş Bogdan fuge şi văd pe unul din monitoarele amplasate prin studio cum începe emisiunea „Jocuri de putere”, la masa rotundă care, mie cel puţin, mi se părea acum în colţuri… Principial vorbind…
După primele 10 minute – un sfert de oră, încep să primesc SMS-uri pe telefon. Cunoscuţi, prieteni care urmăresc emisiunea în direct şi care ştiu că sunt invitat, mă întreabă, indignaţi, de ce nu mă văd şi eu la „masa rotundă”. Le explic tuturor cu un un SMS-şablon, care e situaţia… Intru pe Facebook şi văd că Victor Roncea, Eugen Cişmaşu şi alţi jurnalişti anunţă că reprezentantul Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu este ţinut izolat, în altă încăpere. „Florin Dobrescu interzis in studioul de la Realitatea Tv ca un adevarat dusman al poporului ce e! Rares Bogdan a acceptat cerinţele comisarului Feinstein. Aşa a început sfârşitul presei în 45. Dupa care au urmat epurările. Acum s-a inversat puţin. Au început cu epurările. Deh, exeperienţa…” (Victor Roncea)
De altfel, de ce ne-am mira? Acesta a fost locul rezervat luptătorilor anticomunişti şi urmaşilor lor, de către exponenţii regimului comunist şi ai Securităţii, care au continuat să controleze toate pârghiile politice şi economice în România ultimilor 25 de ani: marginalizaţi, excluşi, toleraţi. Până la urmă situaţia de la Realitatea TV n-a făcut decât să reflecte această tristă realitate socială…
Reacţiile sunt în consecinţă: începem să primim cereri de prietenie şi mesaje de încurajare pe Facebook, în timp ce reţelele de socializare se încing de înjurături la adresa lui Al Florian, Liviu Rotman şi… în special bietul Rareş Bogdan… Iată care sunt efectele demenţialului demers legislativ al neobolşevicilor camuflaţi în holocaustologi. Un val de simpatie pentru memoria celor ce s-au sacrificat în deceniile de represiune, pentru neamul românesc şi credinţa creştină. Dovadă – şi ratingul excepţional care a făcut pe realizatori să prelungească durata dezbaterii la aproape patru ore… Dar şi oamenii care şi azi, la câteva zile după emisiune, ne contactează continuu, spunându-ne că vor să se implice în răspândirea adevărului despre istoria recentă.
Una peste alta, a fost bine… Cu excepţia faptului că, aflându-mă într-o altă încăpere, nu am putut interveni în discuţii decât atunci când mi s-a dat accesul din platoul mare, fiind în imposibilitatea de a amenda nenumăratele aberaţii debitate de unii participanţi în legătură cu Ion Gavrilă Ogoranu ori cu Corneliu Zelea Codreanu ş.a.. În rest, nu mai am ce vă povesti, pentru că am văzut şi eu, pe monitoarele din studio, exact ceea ce aţi văzut şi dvs la televizoarele de acasă. Iar în legătură cu intervenţiile mele, rămâne să-mi spuneţi dvs cum au fost. Ceea ce unii aţi şi făcut-o deja…