Am scris aceste divagaţii în 1935-–36, la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu. Din tot ce am publicat în româneşte şi franţuzeşte, acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evidentă prezenţa isteriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea să suprim cîteva pagini pretenţioase şi stupide. Această ediţie este definitivă. Nimeni nu are dreptul s-o modifice.
E.M.CIORAN
Paris, 22 februarie 1990
…Salvarea României — sînt virtualităţile şi posibilităţile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este decît un sprijin iluzoriu. Nu trebuie să fim atît de laşi încît să ne inventăm un trecut. Iubesc istoria României cu o ură grea.
Niciodată nu vom putea încorona România cu un nimb istoric dacă fiecare din noi nu va trăi cu o pasiune vijelioasă şi dureroasă toate umilinţele care au umplut tristul nostru trecut. De nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul şi tragedia lui, pierduţi sîntem pentur transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcă pierdut va fi el însuşi. Nu înţeleg cum există oameni care dorm liniştiţi după ce se gîndesc la existenţa subterană a unui popor persecutat, la secolele de întuneric, de groază şi de iobăgie. Cînd văd Ardealul, mi se desfăşoară o configuraţie plastică a unor dureri mute, a unei drame închise şi înăbuşite, a unui timp fără istorie. O mie de ani într o monotonie subistorică, o mie de ani ca o multiplicare monstruoasă a unui moment, a unui singur moment! Spectacolul invariabil al persecuţiei îmi dă fiori reci; căci mă înspăimîntă o dramă cu un singur motiv. Aceeaşi lipsă de libertate şi în celelalte provincii; numai că variaţiile peisajului dau iluzia unui joc istoric.
Îmi place-n clipele de tristeţe să măresc intensitatea acestora lunecînd spre depărtările neamului şi să mă chinuiesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate de a lungul veacurilor de acest popor şi mă- nfioară resemnarea, gemetele şi toate jelaniile consumate-n umbră. …
…România nu poate fi iubită naiv, neproblematic, pătruns de exigenţele unei iubiri evidente, fiindcă nu este atît de evident că România trebuie iubită. Cîţi dintre acei care au încercat să pătrundă sensul vacuităţilor şi discontinuităţilor noastre, al labilităţii formei noastre de viaţă şi al inorganicităţii stilului nostru istoric — n-au mărturisit o viaţă întreagă dispreţul penru forma românească de existenţă, o neîncredere totală şi un scepticism ironic! Este un semn de aspiraţie profetică în elanul acelora care, după ce au confruntat lucid toate ironiile şi paradoxele ciudate ale României, nu i-au refuzat acesteia posibilitatea unui nimb, a unei meniri şi a unui destin.
Nu e mare lucru a iubi România din instinct; nu este merit. Dar să o iubeşti după ce ai disperat total de destinul ei, îmi pare totul. Şi cine n-a disperat de destinul României niciodată, acela n-a înţeles nimic din complexitatea acestei probleme şi acela nu va fi angajat nicicînd profetic în destinul acestei ţări. Pentru spiritele problematice, care îşi dau seama mai mult de umbrele istoriei universale decît de luminile ei, care înţeleg că există neamuri osîndite şi ratări fatale decadente precoce şi anonimate inevitabile, aderenţa la direcţia internă a unui popor în naştere nu este un act atît de spontan. …
…Dacă s-ar putea dovedi că posibilităţile sufleteşti ale românului nu întrec cele arătate în trecut şi că viitorul nu va scoate la lumină feţe ascunse ale sufletului românesc, atunci orice încercare de a pune o piatră la temelia României de mîine ar fi zadarnică. O ţară nu se naşte şi nu creşte din afară, ci din condiţii lăuntrice. Chiar dacă acestea se supun unor tipare formale, determinantele psihologice specifice nu impun mai puţin o marcă şi o individualitate. Rosturile devenirii unei ţări îşi au atîtea raţiuni în psihologia poporului respectiv! Şi dacă psihologiceşte nu pot fi explicate formele sociale, cristalizările obiective ale soartei unui popor, se pot totuşi înţelege golurile, insuficienţele, latura negativă a unui destin.
Există un viciu substanţial în structura sufletească a românului, un gol iniţial din care derivă seria de ratări ale trecutului nostru. În începuturile româneşti, n a existat un suflet format, deoarece un popor se descoperă sieşi şi lumii într un proces îndelungat, ci numai dispoziţii, virtualităţi care, în totalitatea lor, pot arăta sensul unei revoluţii şi al unui destin. În potenţialul psihic al poporului român trebuie să existe o inadecvare, o nonconformitate în surse, care iau un contur de deficienţă substanţială. Pe cînd la atîtea popoare a existat o spontaneitate în germene, o iradiere activă în începuturi, o explozie nestăvilită, forma românească de viaţă suferă de lipsa unui dinamism primordial.
Există un păcat originar al României a cărui natură nu e definibilă, dar identificabilă în toate golurile trecutului. Necesitatea saltului istoric apare cu atît mai imperioasă, cu cît depăşirea şi înfrîngerea acestor insuficienţe originare este condiţia lansării noastre în lume. Ce este pozitiv şi creator în sufletul primordial al României ne va mîna înainte, oricîte obstacole vom întîlni. Tot ce s a realizat pînă acum se datoreşte unei impulsiuni dinamice care, din păcate, a fost aproape disparentă faţă de negativitatea înscrisă în premisele noastre şi care ne a menţinut în somnul istoric de o mie de ani. …
…Multe popoare au făcut haz de propria lor condiţie; autoironia nu lipseşte la nici un popor chinuit şi oprimat. Este cu toate acestea rar ca autocunoaşterea să meargă mînă în mînă cu autodispreţul, aşa cum se întîmplă excesiv de des cu românii. Am fi prea nedrepţi cu urgisirea noastră de am vedea în acest fenomen numai deficienţă, cînd el constituie o notă originală de o ciudată semnificaţie. Nu este popor care să şi priceapă mai bine insuficienţele şi care să simtă o mai rară voluptate de a şi le mărturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectivă, „un scuipat în sîn“ general, o amarnică luciditate a soartei noastre, care se nasc la unii automat şi fără conflicte, pentru ca la alţii — la cei puţini — să devină sfîşieri. „A fi român“, să nu fie oare o evidenţă plăcută? Este sigur că poporul românesc are o distanţă de el însuşi, care indică o particularitate unică la un neam fără conştiinţă istorică. …
…Internaţionalismul este o expresie a culturii de mase. Orice solidaritate care nu e de ordin istoric poate duce la internaţionalism. În cultura de mase, cultură de mari oraşe şi de centre industriale, importă funcţiunea, nu substanţa. Cultura comunitară, a valorilor organice, cultură de mici oraşe şi rurală, înţelegea devenirea substanţialist. Totul era şi trecea în sine; nimic nu era substituibil, fiindcă funcţia aparţinea fiinţei. Funcţionalismul în cultură a creat lumea de forme substituibile, cantitatea ca valoare autonomă şi regulatoare. De la arhitectura funcţională (stil Le Corbusier), la muzica atonală sau la filozofiile nesubstanţiale contemporane, pînă la costumul simplu, atingînd fadoarea, al muncitorului, sau la „uniforma“ politică a ţărilor dictatoriale, totul tinde a face din lume un complex de valori reversibile şi automate, de funcţiuni identice în sensul lor, dar diferite în conţinut. Cine nu înţelege marile oraşe şi cine se simte străin monumentalului industrial nu va pricepe nimic din mişcarea maselor moderne, din pornirea lor de a răsturna ordinea existentă, dar mai cu seamă din a şi crea o nouă conştiinţă. Ceea ce le împrumută o măreţie, pe care stilul comunitar de viaţă n a cunoscut o, fiind prea închis în intimitatea lui proprie, este crearea unui nou tip de istorie, bazat pe un monumental cantitativ, numeric, fără simboluri adînci şi interioare, dar de mari dimensiuni exterioare. Cultura de tip funcţional are la bază dimensiunea vizibilă, care înlocuieşte geometria internă a culturii de tip substanţialist. …
…Moartea eroului este sensul vieţii celorlalţi. Fără autodistrugerea eroică, specia umană ar fi condamnată la plictiseală şi la ratare, la acel pustiu al inimii, care este antipodul sufletului infinit. Dacă omul nu vrea să forţeze prin disperarea unui gest inerţia devenirii, nu i rămîne decît să accepte a fi purtat cu umbrele de soarta lucrurilor trecătoare. Hegel însuşi, prea mult metafizician pentru a înţelege indivizii, a făcut din marile individualităţi, după cum bine se exprimă Friedrich Meineke, funcţionari ai spiritului absolut. Metafizica anulează individuaţia. „Spiritul absolut călare pe cal“, a exclamat Hegel, văzînd pe Napoleon intrînd victorios în Jena. Şi a scris apoi mai departe la Fenomenologia spiritului, pentru a ne arăta ce puţină răspundere avem în istoria universală. …
…Sînt prea mult patriot ca să doresc fericirea ţării mele.
Spirala istorică a României se va înălţa pînă acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Pînă acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în faţa lumii, pentru a se şti că nu numai România este în lume, ci şi lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfîrşit în începuturile noastre, sîntem pierduţi şi nu ne mai rămîne decît să ne recîştigăm umbrele trecutului nostru. …
sursa: Poezie.ro