Interesant este că mulţi dintre cei care apreciază ceea ce se întâmplă pe EuroMaidan, mă refer aici strict la lupta civică pentru schimbare, nu au făcut acelaşi gest când la Pungeşti bătrâni si copii erau solidari intr-o luptă mult mai apropiată unei cauze naţionale.
Probabil se datorează unei lipse de cultură civică, unei lipse a demnităţii, laşităţii sau poate doar comodităţii. Este mult mai simplu să fii luptător online decât activist în strada din ţara ta, comoditatea din faţa monitorului este aceeaşi dacă este vorba de un protest in Ucraina, un razboi civil in Siria, abuzuri de nedescris ale Jandarmeriei la Pungeşti sau protestele din Venezuela din zilele acestea.
Solidaritatea si dorinţa de a te simţi hotărât intr-o acţiune care este destul de departe de prezenţa ta fizică sunt mult mai simple din confortul fotoliului decât din frigul din decembrie de pe delaurile Moldovei şi desigur că fotografiile dramatice de la Kiev sunt mai uşor de distribuit decât filmele nu atât de dramatice de la Pungeşti.
Să nu fiu înteleasă greşit, sunt solidară cu ce petrece in Ucraina, cu protestatarii de pe EuroMaidan, deoarece este o luptă disproporţionată între doua tabere aflate pe poziţii diferite de forţă, în care tabăra aflată încă la putere face uz de muniţie de război pentru a anihila cetăţeni ai propriei ţări, care de trei luni doresc o schimbare de regim politic, însă sunt mai solidară cu Spiridon Costache din Pungeşti pentru că lupta dânsului mă priveşte direct si personal si e mai mult decât o schimbare de direcţie politică.
Trezirea din somnul acesta amorf de 25 de ani se poate face şi în mediul online, exemplul cel mai bun a fost Primăvara Arabă când existența mijloacelor de comunicație moderne precum Facebook sau Twitter au înlesnit organizarea revoltei, fapt pentru care guvernele din mai multe țări afectate de proteste au blocat accesul la ele sau chiar la întregul Internet, însă luptele adevărate s-au dat în pieţele din marile oraşe şi nu în mediul online, iar solidaritatea a însemnat numărul mare de participanţi activi la protestele din stradă, nu aprecierea unei stări.
E greu? Nu, este extrem de greu să te mobilizezi ca individ şi să îţi aperi ţara, însă este necesar să o poţi face. Acest lucru trebuie făcut însă nu din empatie, ci dintr-o necesitate clară, umană, care depăşeşte civismul, deoarece când în ţara se petrec abuzuri clare încerci să le combaţi în ţara ta, pentru că eşti aici şi chiar ai putea schimba ceva, decât să le combaţi pentru o altă ţară cu care ai o istorie destul de controversată în ultimii zeci de ani.
De Mihaela Scanteie