Nimic de sărbătorit!

de Florin DOBRESCU

Pentru noi, românii, ziua de 9 mai nu reprezintă, nu poate reprezenta o sărbătoare.

În genere, oamenii, națiunile își fac sărbători din momentele mari ale existenței lor. Rămân înscrise în calendare cu litere aurite acele momente înălțătoare, în care suflarea colectivă a neamurilor a cunoscut încununarea sentimentelor de demnitate, de dreptate și libertate.

Nici o națiune nu și-a făcut și nu își va face prilej de sărbătoare din zile ce amintesc de înrobirea lor, de năvăliri străine ori de instaurarea tiraniilor. Cu o singură excepție: aceea a națiunilor subjugate inclusiv spiritual, a colectivităților care și-au pierdut identitatea și conștiința misiunii pe care o au în Istorie.

În aceste condiții, ce am putea sărbători noi, românii, la 9 mai, când toată Europa celebrează așa numita “Zi a Victoriei”? Mai întâi să ne întrebăm: a victoriei cui împotriva cui? Pentru că, de aici, de lângă Carpați și Dunăre, perspectiva istoriei ultimilor 7 decenii este diferită de cea de pe Sena ori Tamisa.

Dacă națiunile din partea apuseană a continentului pot celebra într-adevăr eliberarea de sub ocupația unei puteri străine, aceea a Germaniei hitleriste, nu aceleași motive de sărbătoare au popoarele din estul european. Pentru polonezi, letoni, estoni, unguri și, mai mult decât toți aceștia, pentru români, eliberarea de dominația germanilor coincide cu instituirea unei ocupații și mai crude. Totalitarismul fundamentat pe ideologia lui Hitler a fost înlocuit cu o altă formă de totalitarism, mai atroce și care a lăsat în urma ei un număr de victime multiplicat de zeci de ori.

Ocupația sovietică și regimurile comuniste instaurate după chipul și asemănarea celui de la Kremlin, întinse pe o durată de aproape jumătate de veac, au rămas în memoria colectivă a jumătății estice a Europei ca perioada cea mai neagră a istoriei acestor popoare. Nu doar ca urmare a terorii și genocidului la care aceste națiuni au fost supuse, sub privirile duplicitare și lașe ale Occidentului liber, cât mai cu seamă pentru că acest genocid a fost îndreptat în sensul distrugerii structurii interioare, a fibrei ce alcătuia identitatea acestor colectivități umane. Malformarea profundă suferită de popoarele est-europene  stă la baza dificultăților, uneori insurmontabile, întâmpinate chiar și la 23 de ani după căderea regimurilor comuniste. Genocidul a vizat nu doar elitele, categoriile sociale ce reprezentau structura de rezistență a națiunilor libere din această parte a continentului. El a distrus spiritul demnității, al libertății și initiative, transformând popoarele în simple turme amorfe, mase de indivizi fără identitate și valori, numai buni de manevrat în slujba unor interese ideologice și economice ce nu le aparțineau.

Ceea ce, în fond, convine de minune și actualilor diriguitorii ai noii Europe unite, care astăzi încearcă să impună, dar nu de la Moscova, ci de la Berlin, și nu ideologiei comuniste, ci dezideratelor altei ideologii elaborate în alte politbirouri, aservirea aceluiași răsărit european.

Spuneam mai înainte că, pentru noi, românii, Comunismul are cea mai dramatică semnificație istorică. Nicăieri în estul European, cu excepția Uniunii Sovietice, teroare nu a fost mai sângeroasă, exterminarea elitelor nu a cunoscut proporții similare iar procesul de reeducare – în sensul de despiritualizare, deznaționalizare și în ultimă instanță dezumanizare – nu a fost atât de intens.

De ce? Poate ca urmare a acelor 90 de procente desenate pe șervețelul pătat de caviar și șampanie, de Churchill, Stalin și Roosevelt, părtași cu aceeașă răspundere la genocidul est-european. Poate ca o cabală a răzbunării sovietice pentru cele trei decenii cu care românii au întârziat exportul de revoluție și instaurarea Comunismului în această parte a continentului. Poate pentru calitățile excepționale ale acestui popor ortodox, care a constituit sute de ani un adevărat zid de apărare al civilizației europene în fața năvălirilor spiritului stepelor asiatice care nu contenesc nici până azi.

Dar asta mai puțin contează acum. Ceea ce ne interesează azi, la zi de mare sărbătoare pe străzile Parisului, ale Berlinului (ce ironie!…) ori ale Londrei, este: avem noi motive de a sărbători?

Iar răspunsul este, cu certitudine: NU! Nu avem nimic de sărbătorit astăzi.

În schimb, astăzi ar trebui să comemorăm. Să comemorăm miile de morți în chinuri groaznice de la Canal, de la Aiud, Jilava, Pitești sau Râmnic, miile de țărani executați în masă în păduri și îngropați în gropi comune, milioanele de familii cu destine frânte și lacrimi nezvântate, zecile de lăcașuri de cult distruse de ateismul instituționalizat. Cu atât mai mult cu cât, pentru noi românii, 9 mai 1945 a însemnat oficializarea ocupației sovietice și a sferelor de influență stabilite de cei 3 perverși de la Yalta.

Cu atât mai mult nu putem participa la festivismul unei Uniuni Europene care refuză cu obstinație, de la Bruxelles și până la Veneția și Strasbourg, să recunoască și să condamne caracterul criminal al regimurilor comuniste, să treacă la deschiderea anchetelor penale și la pedepsirea celor vinovați de Holocaustul celălalt, cel roșu.

Și însăși faptul că la Bruxelles, ca de altfel și la Moscova, se sărbătorește în timp ce la București, Varșovia sau Talinn se comemorează, este încă un indicator că proiectul Uniunii Europene, din păcate, a eșuat. Pentru că nu pot fi unite națiuni și popoare care nu simt la fel.

Comments (2)
Add Comment