ÎNMORMÂNTAREA EROILOR ION MOȚA ȘI VASILE MARIN

Nu împlinisem încã opt ani când într’o Duminecã mama m’a luat de mânã sus pe dealul ce desparte comuna noastra de Pischiuti sã vãd pe Aurel cum sboarã. Aurel Vlaicu din Bintinti, sat aproape de râul Murãs, depãrtat de-al meu vreo 6 kilometri. 

„Veniti, români, cã sboarã Vlaicu.”
Si au venit români din toate satele din jur, ba si mai de departe, sã vadã pe primul român din Ardeal care sboarã. Vestea nu s’a dus numai dela om la om prin târguri si sate, ci si prin foaia „Libertatea” a Pãrintelui Protopop Ion Mota din Orãstie. Nu exista familie româneascã mai rãsãritã de prin satele ardelene, care sã nu fie abonatã la aceasta foaie, care mai avea si un supliment, odata pe lunã, „Foaia Interesantã”, cu chipuri si vesti din lumea intreagã. Apoi revista „Bobârnacii” dela Cluj, redactatã de cãtre Bornemisa, neam de aproape cu familia Mota.

  Pe timpul acela, acum cincizeci de ani, Dumineca nu era numai zi de odihnã si de multumire Domnului, ci si zi asteptatã cu vestile ce priveau soarta noastrã, a românilor subjugati. Parca vãd cum sedeau batrâni si tineri in fata caselor pe câte o laghitã lungã si scaune de chiatrã, cum ascultau cu mare bãgare de seamã pe cel ce citea indrumarile din „Libertatea”, stirile din „Foaia Interesantã”, apoi glumele din „Bobârnacii”. La crâsmã nu prea mergea lumea cãci avea ghinars in casã, iar de sfadã sau de înceluialã se auzea rar de tot, nu ca azi când nu vezi doi insi veseli, ci tot timpul bosumflati, de parcã a tunat dihonia in ei. Pe atunci glasul preotului „pe pãmânt pace si între oameni bunã invoire” avea mai multã înrâurire, cãci zilele de sãrbãtoare crestineascã erau tinute cu mare evlavie. Asa au fost îndrumati copiii de atunci: cuviinciosi cu parintii si batrânii, teamã de Dumnezeu, dragoste si iubire de Neamul Românesc. Asa a crescut si copilul Ionel al Parintelui Mota dela Orãstie.

  Personal l-am cunoscut târziu de tot, prin anul 1932, dar îl aveam în inimã de multi ani si-l iubeam cu acea dragoste a omului care îsi doreste neamul desrobit, liber si stãpân pe avutul lui. Lupta si suferintele prin care a trecut, dar mai ales jertfa lui cea din urmã si cea mai mare a ridicat din nou neamul românesc pe culmile de vitejie ale strãmosilor nostri. Atunci când pe pãmânt spaniol, fiarele comuniste vãrsau sânge crestinesc, necrutând nici preotii din altar, si nici mânâstirile, Ionel Mota, impreunã cu inginerul Clime, principele Alexandru Cantacuzino, Vasile Marin, Preotul Dumitrescu-Borsa, Totu Nicolae si Banica Dobre se duc sã lupte pentru Cruce si sã intoarcã lumea cu fata spre Dunmnezeu. Dupãce si-au facut datoria, Mota si Marin sunt adusi pe scut în tara de Generalul Cantacuzino si supravietuitorii legionari din crâncenele lupte dela Majadahonda.

  De când am auzit de moartea lor nu mai aveam astâmpãr. In fiecare seara dupã orele de lucru, mã duceam la sediu sã vãd ce ordine si dispozitii mai sunt. Ce-a fost in Tarã, am auzit si am citit. Ce s’a petrecut la Bucuresti, am trãit si vãzut cu ochii mei. Desi in ziare se scria putin, lumea bucuresteana lua parte adânc la durerea noastrã. Pe strãzi, in localuri, in familii, pretutindeni se vorbea de Mota…
A murit Mota. Se poate? Dar cum a murit si pentruce? Cine l-a trimis si tocmai pe el? Nu putea merge si muri altul? L-a trimis Codreanu sã scape de el, sopteau rãuvoitorii. Nu! A mers singur, el a cerut sã meargã! A murit ca un sfânt, ca un erou, rãspundeau cei curati la suflet. Si ce tânãr era! Ce frumos si ce inteligent! Sã vedem ce va face Codreanu fãrã el…
Câte si mai câte comentarii bune si rele. La drept vorbind erau multi, chiar dintre legionari, cari n’au inteles jertfa lui Mota, ca sã nu mai vorbim de indiferenti sau de dusmani, cari se bucurau.
La fabrica unde lucram, in aceste zile de durere, muncitorii legionari tineau post. In timp ce ceilalti mergeau la masã, noi ne duceam in sala de montaj si, rezemati de cate un motor ori fuselaj de avion, vorbeam despre Mota si Marin. Cu mintea strãbãteam distanta de mii de kilometri de Spania si ne opream în transeele dela Majadahonda. Vedeam cum vin hoardele comuniste, iar noi cu mitraliera trãgeam in plin, fãrã milã. Cu baioneta respingeam pe nãvãlitori si toti am fi dorit sã fi fost alãturi de cei doi eroi. Am fi dorit sã stim cum au murit, luptând la baioneta, rãpusi de un glonte sau sfârtecati de un obuz. Asa ne-am frãmântat mintile sãptãmânile cari s’au scurs de când s’a aflat de moartea lor si pânã ce trupurile lor au ajuns la Bucuresti.

 In fata Gãrii de Nord si in spatele ei erau mii de cãmãsi verzi. Comandantul legionar Victor Vojen, insãrcinat cu organizarea ceremoniei, ne dãdu ordin sã facem cordoane dealungul peronului. Asteptam încordati sosirea trenului. Megafoanele anuntau: „trenul mortuar a plecat din Chitila”.
Dupã putin timp apare locomotiva trenului având în fata douã litere mari M. M., fãcute din ramuri de brad, iar felinarele aprinse. Asa de încet a intrat trenul în garã cã nu se auzea niciun sgomot. Cei doi mecanici cari il conduceau erau imbrãcati in haine de sãrbãtoare si nu-si mai puteau stãpâni lacrimile.
„Gardã, pentru onor înainte”, se auzi o comandã si se luã pozitia comandatã.
In timpul cât se coborau sicriile, am primit o altã dispozitie: sã legãm frânghiile la carul mortuar ce stationa în fata gãrii. O sutã douãzeci de legionari au primit misiunea sa tragã carul mortur al lui Mota si Marin. Am parcurs Calea Grivitei, Clemenceau, Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta pânã la Biserica Sfântu Ilie Gorgani. Pe tot parcursul, trotuarele gemeau de lume. Toti se descopereau si salutau cu mâna întinsã, salutul nostru legionar.  Am vãzut soldati si ofiteri descoperiti, salutând. Pe fetele tuturor se putea citi durerea.
La o cotiturã mi-am întors capul si am vãzut înapoia sicrielor pe tatãl Capitanului ducând de mânã pe cei doi copilasi ai lui Mota, Mihai si Gabriela.
Pentru mentinerea ordinei n’a fost nevoie de niciun politist. Doua cordoane de camarazi înaintau paralel cu noi, pe lângã trotuar, iar alte douã cordoane deschideau drumul, inlãturând obstacolele, pe eventualii curiosi.

Ajunsi la Biserica Sf. Ilie Gorgani, Cãpitanul mi-a dat ordin sã ridic tricolorul de pe sicriele lui Mota si Marin si sã-l duc in Biserica.
Când cele douã sicrie au fost transportate la „Casa Verde”, am fãcut parte din grupul care mergea paralel cu Cãpitanul, lângã care se mai aflau, reprezentantii diplomatici ai Spaniei, Italiei, Japoniei si Germaniei, Generalul Cantacuzino Granicerul, precum si echipa din Spania, in uniforma militarã a soldatilor din Tercio.
Cortegiul a strãbãtut strãzile Schitu Mãgureanu, Stirbei Voda, Calea Grivitei pânã la Bucurestii Noi. Pe tot parcursul lumea plângea si saluta cu mâna ridicatã. Doua cruci de lemn, una a lui Mota, alta a lui Marin, purtate de doi camarazi, deschideau drumul. Venea apoi impresionanta cruce vie, formatã din studenti cari cântau:

„Sunt ruguri si flãcãri, E Spania’n scrum Gloantele cad în altar
In negrele santuri cu sânge si fum Plouã cu schije si jar.” Mota, Arhanghel si Munte Marin ca o flacãrã mare…

Numai acest cântec ar fi fost de ajuns ca sã arate lumii întregi rostul jertfei lui Mota si Marin.
In coloana nesfârsitã, am remarcat pe studentii germani in uniformele lor, cu steagul plecat in semn de doliu, pe muncitorii mineri depe Valea Jiului. Toti aveau felinarele aprinse, asa cum le au in timpul lucrului in mãruntaiele pãmântului, de unde scot bogãtii pe cari hienele Tarii Romanesti le devoreazã.

Buciumele Motilor sunau a jale.
Prin lapovitã si frig, ud pânã la piele, am ajuns la „Casa Verde”, unde s’a terminat ceremonia si tot pe jos m’m întors acasã.
Dumnezeu mi-a mai hãrãzit zile ca sã pot povesti celor ce vor veni cã am fost si eu prezent la înmormantarea celor doi mucenici ai neamului, Ion Mota si Vasile Marin.
Au trecut multi ani de-atunci si, Doamne, multe s’au mai întâmplat: miseleasca ucidere a Cãpitanului, împreunã cu Nicadorii si Decemvirii, masacrarca legionarilor din lagãre si inchisori sub Regele Carol, prigoana Generalului Antonescu, urgia comunista, cu tot arsenalul de bestialitati pentru a infrânge dârzenia româneascã a Legionarilor. Inchisi în tarã, pribegi prin tari streine, fugãriti pe oriunde am putut sã ne aciuãm. Oare suntern noi un alt popor ales? Cat va mai dãinui aceastã prigoanã?
Noi, ce pribegim prin tarile libere, nu trebuie sa desnãdãjduim si nu trebuie sã lãsãm arma din mâini, nici o clipã.
Va veni ziua când Dumnezeu îsi va intoarce fata si cãtre noi si atunci ne vom bucura cu totii de libertatea pe care am platit-o cu atatea umilinte, chinuri si morminte.

 Nicolae TEBAN

Din vol. „Ion Mota si Vasile Marin”, Ed. Carpatii, Madrid, 1963

via Miscarea.net