Constantin Oprișan, martir al închisorilor comuniste

4 1.022

Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele şaisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la închisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituală a început. În Jilava ei au construit o celulă specială în formă semicilindrică. Era ca un cilindru tăiat în două. Eram sub pământ; Jilava este construită sub pământ. Deasupra celulei erau şapte metri de pământ. Nu poţi vedea Jilava – întreaga închisoare este sub pământ. În acest cilindru ei au construit patru celule, fără ferestre, numai o uşă. Ardea un bec electric ziua şi noaptea. Ne-au pus câte patru în fiecare celulă. În fiecare celulă era sau un om foarte bolnav sau un om înnebunit.

În celula mea, se afla Constantin Oprisan – ai cărui plămâni erau complet vlăguiți de tuberculoză. De doua ori pe zi expectora lichid din plămâni. Noi trebuia să-l ajutăm dându-i o pălărie sau ceva și el putea să dea afară tot ce se desprinsese din plămâni – sânge și tot restul. Era ingrozitor să-l vezi. În prima zi în care am intrat în celulă, erau cu mine Constantin Oprisan, prietenul care mă salvase de la sinucidere și un alt student mai tânăr ca noi.

Constantin a început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas ţintuit cu spatele la uşa – surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă şi sânge dăduse afară, şi stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit. Constantin Oprisan observând asta, mi-a zis: „Iartă-mă!” Mi-a fost atât de ruşine! Deoarece eram student la medicină, am decis să am grijă de el.

Aşa am hotărât să am grijă de el şi am spus celorlalţi că eu voi avea grijă de Constantin Oprișan. El nu se putea deplasa şi am făcut tot ce era nevoie pentru el. Îl puneam pe găleată să urineze. Îi spălăm corpul. Îl hrăneam. Noi aveam un castron pentru mâncare. Luam acest castron şi i-l puneam în dreptul gurii.

El era ca un sfânt. Era pentru prima dată când eram în contact cu un astfel de om.

– Ne puteţi spune mai multe despre el? Cum vă învăţa şi vă întărea?

El nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi în jur de una-două ore, deoarece nu putea să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El îşi rostea rugăciunile, şi auzindu-l cum spune aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Nu era deloc uşor. Pe lângă delicateţea lui sufletească, el încerca să ne protejeze – să nu expectoreze prea mult ca să nu împrăştie bacili în atmosferă. Era ca un sfânt în celulă cu noi. Simţeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el. Chiar şi în timpul ultimelor sale zile când nu mai era în stare să vorbească, el niciodată nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Puteam citi în ochii săi lumina spirituală şi dragoste. Faţa lui era ca o revărsare de dragoste.

– V-a povestit despre momentul în care a fost şeful „Frăţiilor de Cruce”?

Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur că iubea foarte mult tinerii şi că şi el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent – uluitor de inteligent. A fost atât de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el însuşi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Ştiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă.

Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Oprișan pentru noi. Era justificarea vieţii noastre în acea celulă. În timpul acestui prim an, el a devenit din ce în ce mai slab. Simţeam cum se apropie de sfârşitul vieţii pământeşti şi că va muri.

Odată pe săptămână eram obligaţi să ne radem. Eu îl vegheam pe Constantin Oprișan şi prietenii mei se bărbereau. Pe urmă eu mă bărbeream şi unul dintre ceilalţi îl veghea, deoarece îl vegheam zi şi noapte. Când ceva se întâmpla, ei îmi spuneau să merg la Constantin Oprișan, deoarece le spusesem că eu voi fi singurul care voi avea grijă de el, fiindcă l-am rănit în prima zi. Sunt sigur că l-am rănit şi de aceea mă simţeam foarte, foarte vinovat. În timp ce mă bărbeream, Marcel, studentul care era mai tânăr decât noi, a văzut cum Constantin Oprișan era gata să moară. A spus, „Mergi şi vezi de Constantin Oprișan; el moare.” M-am uitat la el. Faţa sa era complet vlăguită.

Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă. Am simţit că va muri şi că voi fi singur în celulă. Am pus mâna pe el şi am zis: „Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!” Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă. Ochii săi erau plini de groază şi a început să plângă. Lacrimi îi curgeau din ochi. Faţa sa devenise faţa unui copil, un copil nou născut. El plângea ca şi un copil ce se născuse, tocmai ieşit din pântecele mamei sale. Constantin Oprisan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit.

– Cât aţi stat cu el în acea celulă?

– Un an. După ce a murit, fiecare a simţit cum ceva din el a murit. Am înţeles că, bonav cum era şi în grija noastră ca un copil, el a fost stâlpul nostru de susţinere în celulă. Atunci am devenit singuri, fără Constantin Oprișan.

Am luat un prosop şi am spălat corpul său pentru a-l pregăti să fie îngropat în pământ. Apoi am ciocănit la uşă şi am spus gardienilor că a murit Constantin Oprisan. Au venit după trei ore. Noi niciodată nu am părăsit acea celulă mai-nainte. Acea celulă care nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereţi; salteaua de paie era putredă sub corpurile noastre. Astfel, după încă două ore, pentru prima dată, gardianul mi-a comandat mie şi prietenilor mei să iau corpul lui Constantin Oprișan şi să merg afară.

Afară era atât de frumos. Flori şi copaci şi cerul albastru. Atâta timp cât am stat în celulă am uitat despre frumuseţea lumii. Când am ieşit am văzut că lumea nu s-a schimbat. Această vegetaţie, aceste flori – ne loveau. Erau ca o insultă pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i pasă de noi! Soarele apunea şi era o lumină aurie. Fiecare strălucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprisan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul său era complet vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era complet slăbit, numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept – o floare albastră. Gardianul a început să ţipe la noi şi să ne forţeze să ne întoarcem în celulă. Înainte de a intra în celulă ne-am întors şi am mai privit odată la Constantin Oprișan – trupul său galben şi floarea albastră pe piept. Aceasta e imaginea pe care o păstrez în memorie – corpul lui Constantin Oprisan complet vlăguit şi floarea albastră pe pieptul său. El nu era decât piele şi os – fără muşchi. Nimic altceva… corpul sau zăcând pe pământ cu o floare albastră.

După aceea a fost foarte dificil. Poate am păcătuit deoarece Constantin Oprișan, înainte de a muri, a spus „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriţi în această celulă.” Şi sunt sigur că s-a rugat pentru noi, deoarece toţi trei am reuşit să părăsim această închisoare şi să mergem la Aiud. Sunt sigur că Constantin Oprișan s-a rugat pentru noi. Păcatul pe care l-am comis a fost că tot timpul m-am gândit şi am chemat sufletul lui Constantin Oprișan să vină şi să ne dăruiască lumina. Mă gândesc că am comis un păcat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur că a fost foarte binevoitor cu mine pentru că am avut grijă de el. Sunt sigur că m-a iubit foarte mult. El îi iubea pe toţi. Dar cred că pentru mine a avut o dragoste specială, deoarece eu am avut o dragoste specială pentru el.

– Era mai bătrân ca dumneavoastră?

Da, era mai bătrân cu aproape şase sau şapte ani. Şi nu am mai avut nici o repulsie faţă de el după acel prim moment. Am avut grijă de el cu dragoste şi respect. Era ca un copil în mâinile mele. Îl puneam pe closet, îl spălăm – făceam totul pentru el. Mă gândeam că pentru această dragoste prin care eram legaţi, trebuia să vină la noi şi să ne dea lumina lui Dumnezeu.

– Sunt sigur că se roagă pentru dumneavoastră. Dumneavoastră probabil că vă rugaţi pentru el tot timpul.

Da, tot timpul. La fiecare Sfânta Liturghie, îmi amintesc de el şi de toate persoanele care au murit în închisoare. Dar pentru el am o rugăciune specială…

Nu există bariere pentru rugăciune. În celula mea – în timpul celei de a două detenţii – din când în când alţi deţinuţi treceau pe sub fereastra mea şi ţipau: „Oamenii vă ştiu; oamenii se roagă pentru dumneavoastră.”

Câteodată aveam momente de o deosebită bucurie spirituală în închisoare. Ştiţi, nu există explicaţie pentru asta. Eram torturat, eram izolat, eram singur, nu aveam legătură cu lumea. Mă simţeam câteodată complet pierdut în închisoare. Nu aveam nici o perspectivă a eliberării. Singura perspectivă era să mor în închisoare. Dar am avut unele momente de bucurie spirituală. Nu râdeam – era ceva în interiorul meu – o bucurie în mine. Nu tot timpul, dar din când în când. Apoi am auzit că sunt grupuri de oameni care se roagă pentru mine în toată lumea, şi sunt sigur că această fericire erau momente de comuniune în rugăciune cu aceşti oameni, pentru că nu există bariere, nu există gardieni care să oprească rugăciunea. Astfel am avut momente de bucurie spirituală.

– Toţi care au vorbit cu persoane care au fost în închisoare spun acelaşi lucru.

Este imposibil pentru cineva din afara închisorii să înţeleagă. Suntem liberi şi suntem foarte fericiţi că suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru închisoare. Şi nu o putem explica altora. Ei spun că suntem nebuni. Cum îţi poate lipsi închisoarea? Deoarece în închisoare am avut cea mai spirituală viaţa. Am atins niveluri pe care nu suntem în stare să le atingem în lumea aceasta. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am avut bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte să exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo. Aceia care nu au avut experienţa noastră spirituală nu pot înţelege că am putut fi fericiţi în închisoare. Când aveam grijă de Constantin Oprișan în celulă, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simţeam spiritualitatea sa penetrând sufletul meu. Am învăţat de la el să fiu bun, să iert, să nu blestem pe cei care mă torturau, să nu consider nimic din această lume o bogăţie. De fapt el trăia într-o altă lume. Numai corpul său era cu noi – şi dragostea sa. Vă puteţi imagina? Noi eram într-o celulă fără ferestre, fără aer, umedă, murdară – dar încă mai aveam momente de bucurie pe care niciodată nu le-am mai întâlnit în libertate. Nu pot explica aceasta.


(Interviu dat de părintele Gheorghe Calciu, in 6 Noiembrie 1996, California, editat în Revista„Taina Dragostei”, numarul 2, anul 1, aprilie 1998 și în cartea ”Hristos te cheama!”)

Acest text a aparut și în revista „Cuvântul ortodox” („The Orthodox Word”), publicatie bilunara editata prin grija calugarilor de la Manastirea Ortodoxa din Platina situata in California, foarte aproape de San Francisco. In urma acestui interviu si a altor discutii despre Constantin Oprisan, el este considerat de acesti calugari americani ca fiind un martir al timpurilor noastre. Fotografia lui este pusa alaturi de icoanele sfintilor si venerata cu cinste. Ca in timpurile primare, martirii sunt venerati simplu, viata lor si suferinta pentru Hristos fiindu-le deajuns pentru a fi cinstiti cum se cuvine. Este cutremurator cum, desi in tara inca anumite nume sunt tavalite in noroi de cei care nu ne iubesc neamul si credinta, aici in America sufletul sincer proaspat convertit al celor de la manastire ii cinstesc pe martiri dupa jertfa lor pentru Hristos. Fie ca rugaciunile lor sa ne indrepte pe caile credintei pentru a duce mai departe lupta inceputa cu dragoste de Hristos si neam.

Costache Oprișan – ”un om deosebit, un adevărat sfânt”

Acolo unde a fost unire, credință adâncă și rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărțit în așa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprișan, care-și scuipa plămânii – nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineață scuipa cheaguri de sânge și bucăți de plămâni. În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia, la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu cei doi nebuni au murit toți! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprișan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!

– Era și una din cele mai cunoscute figuri legionare la acea vreme, nu?

Da, era șeful Frățiilor de Cruce pe țară. Era un fel de inteligență genială. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecție. Trecuse prin Pitești. Fusese distrus fizicește. Probabil că și sufletește, dar în orice caz, se refăcuse. Avea o credință așa de adâncă și o seninătate așa de puternică, încât răspândea lumină în jurul lui ca sfinții! Era desprins de toate cele lumești și trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată nu a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toți i-a iertat și mereu ne vorbea de iertare și dragoste. Mi-aduc aminte că acolo, la Casimcă, în timpul experimentului acestuia pe care îl făcea Securitatea cu noi, cu sufletele și trupurile noastre, veneau din când în când, de la Securitate sau de la partid, nu știu de unde, oameni îmbrăcați civil, cu niște figuri reci, care deschideau ușa și se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră! Nu spuneau nici un cuvânt, ne cercetau doar din priviri, cum cercetează un medic bolnavul și pe urmă plecau. Lăsau în urmă un fel de groază și simțeam ceva demonic în ei. Și când noi, tulburați, începeam să vorbim despre asta, Costache Oprișan ne spunea:”Și păcătoșii se mântuiesc, și criminalii se mântuiesc! Lăsați-i în pace!”. Și atitudinea lui convertea cu adevărat sufletele noastre – fiindcă tot am vorbit mai înainte de convertiri…

– Cum rezista el, așa bolnav, în Casimcă?

Practic el fusese adus aici ca să moară. Condițiile erau clar de exterminare. Apa curgea pe pereți, umezeala era permanentă, saltelele putreazeau sub noi. Iar Costache era în stare gravă. În fiecare dimineață își făcea, ca să zic așa, toaleta plămânilor. Trebuia să tușească, să tușească mult. Se ducea să scuipe flegmă, puroi, poate chiar bucăți de plămân, și tot ritualul acesta îți lăsa impresia că i se rupe pieptul. Celula noastră era foarte mică: două paturi în dreapta, două în stânga, butoiul cu apă și tineta. Și cum stăteam chiar lângă el, prima dată când am văzut tot puroiul care-i curgea din plămâni am simțit greață și am fost gata să vărs. Atunci Costache s-a oprit puțin, s-a uitat la mine și mi-a spus din priviri: ”Iartă-mă!”. M-am simțit foarte vinovat și pentru că făcusem doi ani de Medicină, am hotărât să mă ocup de îngrijirea lui. Eu l-am spălat, eu l-am hrănit tot timpul, până a murit…

Noi făceam totul ca să-l salvăm, sau măcar să-i prelungim viața. De pildă, cum nu aveam medicamente, mi-am adus aminte că penicilina se face din mucegai. Puneam seara bucățele de pâine sub pag, în umezeală și până dimineața mucegaiul creștea înalt de două degete. Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă, îl puneam într-un tifon și i-l țineam lui Costache la nas, ca să tragă aer, să respire prin el. Și sunt convins că acest tratament cu miceliu de mucegai i-a prelungit viața cu câteva luni. Dar noi am fi vrut să rămână mereu cu noi, fiindcă el era sfântul nostru. Costache a fost aracul de care ne-am agățat toți. Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept și înălțat spre cer. Și sunt convins că prezența lui acolo a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi. Nimeni din cei trecuți prin experiența demonică de la Pitești nu a fost abandonat de Dumnezeu. (…) Dumnezeu a scos înaintea noastră oameni care ne-au salvat. Nouă, la Casimcă, ni l-a trimis pe Constantin Oprișan. (…)

După infernul căderii și al îndoielii de mai înainte, acum era cu adevărat paradis. Aveam o linie, un curaj, aveam o tărie. Mă certam regulat cu gardienii pentru Costache Oprișan! Mâncam bătaie, dar nu mă mai dureau nici loviturile, nici nimic! (…)

– Din celula sfinției voastre n-a trădat nimeni?

Nu, și asta datorită lui Costache. Dacă nu era el, poate ne pierdeam, nu știu ce se întâmpla cu noi. Ori poate că Dumnezeu nu ne lăsa. Dar oricum, el a fost îngerul nostru.

Aș mai vrea să vă întreb ceva. Mulți deținuți cu care am stat de vorbă mi-au spus că în închisoare Dumnezeu i-a avertizat în diferite moduri despre anumite lucruri care urmau să se întâmple. Ați avut asemenea avertismente?

Nu, nu…

Sau poate în alt mod…

Nu. În a doua detenție am avut așa, niște semne, când eram deja preot. Însă aici, la Casimcă, am simțit din plin prezența lui Dumnezeu. Am avut și un vis, pe care nu l-am înțeles decât mai târziu. Într-o zi m-am certat cu ofițerul de serviciu pentru Costache Oprișan, că regimul încalcă propria Constituție în privința lui. Și atunci ofițerul m-a pedepsit cu șapte zile de izolare. (…) Am stat acolo șapte zile. În a treia zi, aveam așa, o stare de somnolență și am auzit vocea tatei care m-a strigat de trei ori: ”Gheorghe, Gheorghe, Gheorghe!”. Pe urmă m-am trezit, fiindcă au băgat pe cineva în celula de alături. Era chiar fratele lui Costache…

– Fratele lui Constantin Oprișan?

Da, fusese și el arestat. I-am transmis că stau în celulă cu Costache și că nu cred că va mai scăpa cu viață. După o lună de zile, Costache a și primit o hârtie de la Securitate, prin care soția lui solicita verigheta și alte lucruri personale. Voia astfel să știe dacă a murit sau mai trăiește. (…)

– Spuneți-ne ceva și despre moartea lui Constantin Oprișan!

Pe Costache îl supravegheam încontinuu, ca să nu moară. În ziua aceea l-am auzit pe Marcel că zice: ”Ghiță, Ghiță, moare Costache!”. Am simțit că s-a rupt ceva în mine. M-am întors înspre patul lui și am văzut că moare. Avea un cap așa de mic și o față așa de slabă și osoasă! Iar ochii lui aveau perdeaua morții. M-am speriat și am început să strig: ”Costache, Costache!”. L-am chemat înapoi. Și el s-a trezit. Și-a revenit. Când m-a văzut, s-a speriat tare. S-a făcut mic, parcă ar fi vrut să intre în pernă și a început să geamă și să plîngă ca un copil. M-am întrebat de mai multe ori de ce o fi plâns Costache? Ce a văzut? Marcel și Iosif, care erau mai optimiști, ziceau că l-am întors dintr-o lume frumoasă în care plecase, în lumea aceasta de suferință și de păcat și s-a speriat. Îmi plăcea versiunea aceasta. Dar eu cred că s-a speriat de mine. M-a văzut cu toate păcatele mele și s-a speriat de mine. Pe urmă a venit gardianul și ne-a pus să-l scoatem afară. L-am pus în pielea goală pe o targă și l-am dus afară. Eu cu Iosif l-am dus. Marcel stătea acolo și plângea cel mai mult.

– Vă mai amintiți exact ce dată era?

Nu mai știu, dar Marcel știe, el a notat.

– L-am întrebat și pe dânsul și nu mai știe. Zice că prin iunie, era început de vară…

Da, era început de vară, era foarte frumos! Erau flori, era o vegetație teribilă! Când am ieșit afară și am văzut ce frumoasă era lumea, ce cer albastru, ce flori, ce iarbă era în curtea aceea, am zis: ”Cui îi pasă de noi? Costache a murit, mâine murim și noi. Nici cerului nu-i pasă de noi , nici oamenilor, nici gardienilor…! Florile sunt tot așa de frumoase, cerul tot așa de senin!”. Era spre apus și l-am văzut pe Costache așa, în acea lumină. Era absolut galben. Eu cred că în momentul morții, fierea i s-a revărsat în sânge. Era galben ca o floare de șofran. Dar Iosif a avut un gest: s-a aplecat, a rupt o floare și a pus-o pe pieptul lui Costache. Costache era cu fața în sus, și i-a pus-o pe piept. Gardianul a strigat: ”Ce, bă! Vă învăț eu minte pe voi!” Însă Iosif i-a răspuns: ”Domnule plutonier, pe noi ne puteți învăța minte, dar Costache a scăpat!”. Ne-am mai uitat odată înapoi. Soarele apunea și era o lumină ca de aur. Și am văzut trupul de aur al lui Costache. Era un trup în întregime aurit și o floare albastră pe pieptul lui. E ultima imagine pe care am păstrat-o.

– Cum a fost după moartea lui?

În momentul când Costache Oprișan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi și câteva luni am fost dezorientați. Eram eu, Marcel Petrișor și Iosif Iosif . Am simțit că suntem precum copiii mici părăsiți de tată. Dar ne dăduse destul Costache Oprișan ca să ne putem rezidi singuri în duh după plecarea lui. Și am supraviețuit datorită faptului că am fost uniți, că dincolo de micile neînțelegeri, n-am avut conflicte majore. De atunci l-am chemat de multe ori pe Costache Oprișan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat niciun semn, dar ne-a spus înainte de a muri că dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi și vom scăpa cu toții. A spus că vom scăpa cu toții, noi, cei trei. Și așa s-a întâmplat!

– Simțiți și astăzi rugăciunea lui pentru sfinția voastră?

Sigur, și în duh suntem împreună tot timpul. Îi cer mereu să se roage pentru noi.

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 60-66)

„Vine Costache Oprişan”

Într-o bună zi vine Ţurcanu şi ne anunţă că va fi adus în cameră Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară.

Voi, bandiților, ni se adresează nouă celor izolaţi, să nu scoateţi o vorbă şi să vă ascundeţi feţele să nu vi se vadă vânătăile, că altminteri o păţiţi mai rău ca înainte!

După care dăduse dispoziţii în şoaptă comitetului respectiv şi celorlalţi din cealaltă parte a camerei.

Mă îngrozisem la gândul a ceea ce ştiam că va urma.

Într-adevăr, nu peste mult timp uşa se deschide, iar gardianul împinge înăuntru un bărbat puţin mai în vârstă decât noi, cu nişte ochi mari ce exprimau un gen de nedumerire şi -desigur- teamă de necunoscut.

De cum a intrat în cameră l-au înconjurat o serie de reeducaţi, probabil din cunoscuţii dinainte, şi care, făcând pe oamenii de rezistenţă curajoşi, au început să-l întrebe fel de fel…  prefăcându-se că e în admiraţia lor.

Costache Oprişan simţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile, căutând să desluşească ce se întâmplă.

Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte grupuri de reeducaţi…

Nu a durat mult această stare de espectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui.

Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a pierdut cunoştinta. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut curelele ?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la picioare până la cap.

Când obosea o echipă de torţionari, se schimba cu alta. Cred că a durat acest supliciu ore întregi.

S-au aruncat multe gamele cu apă peste el ca să-l trezească şi să-i urle în urechi :

– Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la securitate…

Nu mai ştiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai ştiu de cine, de Ţurcanu ? de Sobolevschi ?):

– Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foştii tăi subalterni? La care după o mică pauză, exprimându-se greu, Oprişan răspunde :

– Fac o asemănare cu judecătorii din Australia veche, care au fost selecţionaţi din rândurile foştilor infractori.

Am apreciat atunci acest răspuns ca fiind pe măsura atât a inteligentei sale, cât şi a circumstanţelor deosebite în care se afla.

Chinurile au continuat, înscriindu-se însă în normalul ce caracteriza această perioadă.

A început şi Oprişan să fie dus la Ţurcanu să-şi facă demascarea. Nu ştiu ce anume o fi spus.

În sfârşit, ne-a văzut şi pe noi ceilalţi izolaţi care purtam pe noi însemnele umanismului comunist şi probabil gândul că nu este singur să-i fi adus o cât de mică consolare…

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? ediția a treia, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, pag. 36)

Din pricina torturilor Oprișan ”devenise numai o rană”

Am ajuns [la Pitești n.n.] cam prin luna martie 1950. Vecinii din dreapta noastră ne-au comunicat că Gioga Parizianu, care stătea în celula lor, fusese luat cu bagajul, fără să se ştie unde. În acesta celulă mai erau doi colegi de an de-ai lui, Dumitru Bordeianu şi cumnatul acestuia, Mircea Mihai Iosub, amândoi din Drăguşeni-Baia, precum şi Costache Oprişan, fostul comandant pe ţară al Frăţiilor de Cruce. (…)

A urmat scoaterea la program, cum se numea scoaterea tinetelor pentru deşertarea celor cu dejecte şi pentru umplerea celor cu apă. (…)

Gioga a ieşit susţinut de doi, căci nu putea merge ca lumea, şi Iosub m-a întrebat cum de s-o fi dărâmat într-atât, căci doar din celulă plecase teafăr. Aveam să ne lămurim curând, să vedem cu ochii şi pe spinarea şi oasele noastre ce nu a îndrăznit el să ne spună.1

Abia am intrat în cameră, ne-am aşezat pe preşuri, când unul din cei din fundul camerei, mai înalt, blond, cu ochelari cu rama albă, metalică, a venit până în mijlocul camerei şi ni s-a adresat nouă, noilor veniţi:

– Ia ascultaţi aici, noi ăştia de aici ne-am hotărât să ne schimbăm, să pornim pe alt drum, să ne reeducăm. Voi ce părere aveţi?

Se făcuse linişte, toţi stăteau parcă în aşteptare. Oare chiar aşa de curioşi să ne afle părerea? Mă gândii repede, treaba lor pe ce drum au luat-o, eu tot nu-i mai pot opri, căci merg pe calea asta de mult mai bine de un an. Şi apoi credeam că sunt numai câţiva, cum fuseseră laSuceava.

– Hai, bădia Costache, se adresa acelaş, cu ton batjocoritor, lui Costache Oprişan, ce părere ai?

– N-am nimic împotrivă, răspunse acesta.

– Dar voi, ceilalţi?

– Nici eu n-am nimic împotrivă, răspunsei şi eu, socotind răspunsul compatibil cu coexistenţa, prin neamestec în treburile lor. Dintre paturile din fund mai ieşiseră şi alţii, din acelaşi grup cu primul, care uitându-se roată peste toată camera, îi asmuţi:

– I-auziți, măi!

Şi ca la un semnal, de fapt acesta şi era semnalul convenit, căci ne aşteptau de mai înainte, venirea noastră era pregătită, au sărit din toate părţile asupra noastră.

Dădeau care cum puteau şi unde apucau, cu palmele, cu pumnii, cu picioarele. Se făcuseră cinci grămezi, în jurul fiecăruia dintre cei cinci care am venit.2 Nu mai puteai opune nici-o rezistenţă, decât să te îndoi şi să-ţi pui mâinile deasupra capului, dar curând totul a fost inutil, căci ne-am prăbuşit şi nu s-au mai aplecat asupra noastră, ci au sărit cu picioarele, şutând şi călcându-ne.

Acelaşi dirijor, pe care l-am crezut atunci a fi Ţurcanu, iar pe cel de lângă el Bogdanovici (cum auzisem că-i chema pe şefii reeducării sucevene) a intervenit, apărându-ne:

– Lăsaţi-i, măi, că-i omorâţi!3

Şi ne-a trimis pe toţi la loc. (…) Bătaia asta a fost doar aperitivul, faţă de cea care aveam s-o mâncăm în continuare. Dar a fost suficientă ca să răstoarne multe în mine. (…) A urmat imediat lămurirea.

Şeful, cel pe care îl crezusem Ţurcanu, se chema de fapt Max Sobolevschi, iar ajutorul lui (de-l credeam Bogdanovici) era Adrian Prisecaru. Târziu aveam să aflu identitatea lor, căci de-acum nimeni nu mai vorbea cu noi, iar bietul Mircea Iosub, cu Mitică Bordeianu, nu au cutezat să-mi mai spună, deşi ei îi cunoşteau. De altfel, curând avea să ni se interzică a mai vorbi unul cu altul.

Abia ne aşezasem pe preş, că presupusul de mine Ţurcanu (Sobolevschi) începe iar vorba:

– Noi suntem hotărâţi să distrugem pe toţi bandiţii, să distrugem Mişcarea Legionară. Hai bădie Costache (moldovenii obişnuiseră să spună la şefii legionari ”bădie”), i se adresa iar lui Oprişan, cu acelaşi ton batjocoritor, dublat însă acum şi de ură, parcă, spune, din câte banditisme ai făcut tu, le-ai spus pe toate la anchetă?

– Da, tot, zise cel întrebat.

Iarăşi: Ia auziţi, măi!, ca mai înainte şi sar o mulţime pe bietul om, îl imobilizează apucându-l de mâini şi de picioare, îl apleacă pe priciul din stânga uşii, îi trag pantalonii jos şi cu curelele ce le aveau, mai înguste şi mai late, încep să-i tragă nenumărat. Zbaterea e imposibilă şi ţipătul astupat de căluşul din gură, ca la Securitate. Numai gemetele ne măreau fiorul, căci noi, ceilalţi patru, priveam îngroziţi scena. Când s-au săturat, l-au lăsat. (…)

La urmă, când ne-au îngrozit cu bătaia, ne-au pus să ne batem şi noi, unul pe celălalt. L-au adus, rezemându-se de paturi, pe Gioga, să-l bată, mai bine zis să dea şi el în Costache Oprişan, în cel pe care îl stimase şi îl iubise ca pe un om superior din toate punctele de vedere. Bietul Costache devenise mijloc de verificare a desolidarizării tuturor celorlalţi de Mişcarea Legionară.4 Devenise numai o rană. Peste câteva luni, când aveam să ne reîntâlnim, încă se mai vedeau pe spate şi pe fese cicatricile liniare cauzate de loviturile de curea aplicate de ai săi. Dar el le-a spus celor care l-au întrebat şi nu fuseseră cu noi, ca să ştie cauza, că sunt urme de la Securitate.5 (…)

Max Sobolevschi era scos ziua din cameră de către gardianul de pe sală, ori altul venit anume după el. Împreună cu el mai mergeau şi alţii, pe care îi indica el. Încă nu ştiam unde şi pentru ce. Nu mai reţin exact dacă la prima bătaie, din prima zi, ori când a revenit în cameră în altă zi de unde fusese plecat, l-a luat iar pe Costache Oprişan la rost:

– Să scoţi, banditule, instrucţiunile care le ai de la Vică Negulescu pentru reeducare.

Oprişan a negat că ar avea aşa ceva. A urmat ”poceala” convingătoare şi Costache a spus apoi că la Jilava, venind odată vorba de reeducare cineva – nu mai reţine cine – l-a întrebat pe Vică Negulescu, din Comandamentul pe ţară – ce să facem în această situaţie. Acesta i-a răspuns acelui terţ, s-o accepte. Nu i-a dat însă lui nici o instrucţiune.

De aici apoi vorba scoasă de Ministerul de Interne, după compromiterea acţiunii Piteşti prin răsuflarea în exterior a ororilor petrecute acolo, că totul se datoreşte lui Vică Negulescu.6Oprişan avea să fie dus de la Gherla la anchete, prin 1953 şi în continuare, ca să-l implice ca şef moral al lui Ţurcanu. Cei aproape 80 de oameni de la Camera 3 Parter au fost martorii discuţiei de mai sus.

De altfel, o dovedeşte şi tactica urmată cu luarea lui Costache la demascări.

(Ioan Muntean – La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)


1. În prima fază a reeducării prin tortură studenții erau luați câte unul din fiecare cameră, apoi introduși într-o cameră specială, în care se declanșa brusc acțiunea de reeducare. Acesta era unul din elementele surpriză, fără de care ”reeducarea” nu ar fi avut efectul scontat. După terminarea supliciului, studenții erau readuși în camerele de detenție, cu ”mențiunea” de a nu dezvălui nimic din cele întâmplate. Șocul torturilor primite din partea cunoscuților și prietenilor a fost atât de mare, iar amenințarea de a nu destăinui nimic a stârnit atâta groază, încât mulți dintre studenții ”săltați pe nepusă masă” nu au spus nimic colegilor de detenție. Abia după ce s-a format un nucleu de reeducați, s-a declanșat reeducarea în grup.

2. Cei cinci erau: Ioan Muntean, Gioga Parizianu, Dumitru Bordeianu, Mihai Iosub șiConstantin Oprișan.

3. Ideea reeducării nu era de a omorî, astfel încât ”bandiții” să scape ”nereeducați” prin moarte, ci de a-i compromite, de a-i transforma în delatori și agresori. Astfel, torturile erau aplicate cu grijă, până la limita vieții dar nu dincolo de ea. De aceea, la Pitești, victimele decedate au constituit o excepție, în ciuda acțiunii atât de violente.

4. Poate că aceasta a fost una din durerile sufletești cel mai greu de purtat pentru Constantin, anume faptul de a fi bătut de chiar frații lui de suferință care au cedat în urma torturilor. Spre exemplu Dumitru Bordeianu va recunoaște în memoriile sale că ”am lovit, dar nu din cauza amenințării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raționa. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanță, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învățasem atâtea. Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.”. În ciuda acestei situații dramatice, Constantin a purtat fără crâcnire sau resentimente rănile reeducării cauzate de frații de suferință. În acest sens, părintele Gheorghe Calciu dă mărturie că fericitul Constantin ”niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată nu a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toți i-a iertat și mereu ne vorbea de iertare și dragoste.”

5. Acest gest, de atribuire a vinovăției asupra Securității, ne determină să credem că fericitul Constantin încerca defapt să acopere căderile fraților se suferință căzuți în reeducare.

6. În urma încetării experimentului Pitești, autoritățile comuniste au fabricat trei procese, prin care au încercat să se disculpe de ororile orchestrate din umbră. Cele trei procese au fost:

a) Procesul Eugen Țurcanu – noiembrie 1954;

b) Procesul Tudor Sepeanu – aprilie 1957;

c) Procesul Valeriu (Vică) Negulescu – iunie 1957;

În cel de-al treilea proces, Valeriu Negulescu, ca reprezentant de seamă al Mișcării Legionare, era acuzat că ar fi organizat acțiunea violentă de la Pitești, pentru a obține informații compromițătoare față de regimul comunist. Din lotul judecat făcea parte și Constantin Oprișan care, alături de ceilalți 7 anchetați, era acuzat de ”„crimă de uneltire împotriva securității interne a RPR”. În urma procesului Constantin ”avea să fie condamnat la alți 25 de ani de închisoare, în afară de cei inițiali.

“Nu a fost tânăr mai schingiuit ca el la Pitești”

„Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l „disciplineze” în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă [la Jilava n.n.] era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tubercloză în ultima fază.”

(Octavian Voinea – Masacrarea studenţimii române, de Gheorghe Andreica)

***

„Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atasat de fraţii mei de suferinţă… Mulţi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau nişte îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprişan. Am stat un an de zile în aceeasi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică si filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat.”

(Dumitru Bordeianu – „Mărturisiri din mlaştina disperării”)

***

„Altul, dintre cei mai schingiuiţi de Ţurcanu a fost Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe întreaga ţară. (…) A trecut de mai multe ori prin toate fazele reeducării, de fiecare dată Ţurcanu declarându-l nesincer. În Camera 4 Spital se mai puteau vedea până în 1952 urmele sângelui său, iar Ţurcanu, chinuind odată pe un tânăr din Frăţiile de Cruce îi spusese chiar:

– Vreau să-ţi ţâşnească sângele până-n tavan, să facă acolo uniunea mistică cu sângele lui Oprişan.”

(Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti)

***

„Abia ne aşezasem pe preş, că presupusul de mine Ţurcanu (Sobolevschi) începe iar vorba:

– Noi suntem hotărâţi să distrugem pe toţi bandiţii, să distrugem Mişcarea Legionară. Hai bădie Costache (moldovenii obişnuiseră să spună la şefii legionari „bădie”), i se adresa iar lui Oprişan, cu acelaşi ton batjocoritor, dublat însă acum şi de ură, parcă, spune, din câte banditisme ai făcut tu, le-ai spus pe toate la anchetă?

– Da, tot, zise cel întrebat. Iarăşi: Ia auziţi, măi!, ca mai înainte şi sar o mulţime pe bietul om, îl imobilizează apucându-l de mâini şi de picioare, îl apleacă pe priciul din stânga uşii, îi trag pantalonii jos şi cu curelele ce le aveau, mai înguste şi mai late, încep să-i tragă nenumărat. Zbaterea e imposibilă şi ţipătul astupat de căluşul din gură, ca la Securitate. Numai gemetele ne măreau fiorul, căci noi, ceilalţi patru, priveam îngroziţi scena. Când s-au săturat, l-au lăsat.”

(Ioan Muntean – La pas, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla si Aiud)

***

La un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui.

Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a pierdut cunoştinta. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut curelele ?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la picioare până la cap.

Când obosea o echipă de torţionari, se schimba cu alta. Cred că a durat acest supliciu ore întregi.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)

***

„Prin Camera 4 Spital trecuseră deja mai multe serii de „reeducare”. Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul, obligandu-i pe toţi cei care au fost candva în subordinea sa şi care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să-l bată, să-l scuipe, să-l chinuie şi să spuna minciuni despre el, să se dezică, să-şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L-am vazut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!”

(Eugen Măgirescu – Moara dracilor)

***

„Eu am văzut cu ochii mei când Ţurcanu a sărit cu bocancii pe pieptul lui în continuu aşa, dar nu întâmplător, ci minute în şir. Bogdanovici a murit strivit şi în bătăi. Sau alţii, sau vă spun… Petrică Cojocaru sau nu mai vorbesc de Oprişan, nu mai vorbesc de Oprişan… Eu cred ca Oprişan nu avea nici măcar un centimetru pătrat din corp să nu fie vânăt. Nu cred, eu l-am văzut la baie dezbrăcat, şi toţi spuneau: “Uită-te bă la Oprişan!” ” (Emil Sebeșan)

***

Nici nu bănuiam că voi fi iar martor la o altă scenă cutremurătoare. (…) Tocmai când începusem să mă întreb care vor fi fost motivele pentru care l-a ocolit până acum pe Oprişan, de cum a intrat ca o nălucă în cameră Ţurcanu s-a îndreptat direct spre el şi l-a smuls de pe prici, târându-l în mijlocul „careului magic” (cum singur îl botezase)!

Din pricina anchilozei provocate de pozitia îndelungată de Sfinx [poziţie de tortură n.n], Oprişan n-a fost în stare să se menţină pe picioare. Spre deosebire de dincolo, aici nu s-au găsit decât vreo doi să facă haz. În mod sigur, nu îşi recăpătase controlul picioarelor, asta era prima senzaţie. Ţurcanu îl burduşea ţinându-l ca pe o marionetă, agăţat într-o mână, şi-l răsucea ca pe un spânzurat, să-l vedem bine. Deodată i-a dat drumul, iar Costache (cum îl tot „mângâia” şeful) s-a prăbuşit pe mozaic, frecându-şi gambele de zor, abia stăpânindu-şi senzatiile dureroase, de care ne aminteam foarte bine. După ce l-a privit impasibil, cu braţele înfipte în şolduri, l-am auzit mormăind ca pentru sine: „Las’ că te dezmorţesc io Costache!” Şi a început să joace pe el ca ursul, frâmântându-l cu toată greutatea sa de om bine îmbuibat. Suit pe piept a coborât în călcâie spre abdomen, căutându-i sistematic stomacul, apoi ficatul, pancreasul şi intestinele, spre a i le zdrobi. Oprişan, sub greutatea şi călcările îndesate ale Şefului, nici nu se putea văita. De mai multe ori a vrut să spună ceva, însă cu respiratia întreruptă la fiecare apăsătură, n-a ieşit nici un sunet. (…)

Oprişan închisese ochii sufocat de tusea aceea suspectă, ceea ce l-a iritat pe călău, care i-a tras câteva şuturi în coaste. „Faci pe mortu’? Las’ că te înviez io! N-ai grijă! Tot de mâna mea ai să mori, dar nu acum, ci când oi vrea io!” Şi i-a mai ars câteva şpiţuri. După ce i-a făcut semn lui Zaharia, s-a adresat lui Mărtinuş: „Luati-l de-aici. Ştiti voi cum se dezmorţesc picioarele.”

L-au smuls ca pe-un nimic de jos. A apărut un ciomag ca din senin, şi cu o iuţeală neomenească au despărţit două mese în paralel zburând „feţele de masă” cât colo şi cu ciomagul între ele, din propriile obiele au răsucit o legătură cu care i-au blocat picioarele în dreptul gleznelor, iar cu un ştergar răsucit i-au legat mâinile în dreptul gambelor. Cineva l-a apăsat puternic pe umeri strigându-i să se aşeze în fund. Zaharia i-a trecut ciomagul între genunchi şi brate, l-au ridicat şi l-au aşezat pe ciomag între cele două mese. Sărmanul Oprişan s-a balansat de câteva ori cu capul în jos, ca într-un leagăn. I-au înfundat gura cu propria batistă după care s-au dat în lături, gâfâind, îndreptându-şi ochii spre Ţurcanu, care i-a spus lui Zaharia să-i aplice lovituri peste bocanci, până îi va zîce stop.

Întreaga cameră asista ca la ceva obişnuit. Cunoscuseră destui „ranga” la Securitate. Zaharia a început a lovi la tălpi, rar şi cu forţă. De neimaginat la un iubitor de muzică! Mai ales că îl vedeam cum se ambala pe măsură ce lovea, iradia de plăcere, de ceea ce făcea! Aflasem la Braşov că simţi fiecare lovitură trasă la tălpi, drept în moalele capului. Durere care persistă zile, săptămâni după aceea, simţindu-ţi capul strâns ca într-o menghină. (…) Zaharia nu se oprise nici când a văzut clar că Oprişan nu mai reacţiona la lovituri şi nici când Ţurcanu a ridicat mâna. Doar când vocea autoritară a şefului a strigat stop, a „înghetat” cu bâta suspendată în aer. Obosise lovind şi numărând. Se oprise la puţin sub douăzeci! În timp ce l-au lăsat jos, şi-l dezlegau, lui Oprişan i se bălăngănea capul, iar ochii mi s-au părut holbaţi. I-au scos batista din gură înroşită. Trăia panica specifică pierderii respiraţiei, din cauza hemoragiei ce-l făcea să-i gâlgâie sângele în gât.

(Ştefan Ioan I. Davidescu – Călăuză prin infern, vol. II)

***

„La urmă, când ne-au îngrozit cu bătaia, ne-au pus să ne batem şi noi, unul pe celălalt. L-au adus, rezemându-se de paturi, pe Gioga, să-l bată, mai bine zis să dea şi el în Costache Oprişan, în cel pe care îl stimase şi îl iubise ca pe un om superior din toate punctele de vedere. Bietul Costache devenise mijloc de verificare a desolidarizării tuturor celorlalţi de Mişcarea Legionară. Devenise numai o rană. Peste câteva luni, când aveam să ne reîntâlnim, încă se mai vedeau pe spate şi pe fese cicatricile liniare cauzate de loviturile de curea aplicate de ai săi. Dar el le-a spus celor care l-au întrebat şi nu fuseseră cu noi, ca să ştie cauza, că sunt urme de la Securitate [Ca să acopere greşelile fraţilor de suferinţă, căzuţi în reeducare n.n].”

(Ioan Muntean – La pas, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud)

***

„Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos.”

(Pr. Gheorghe Calciu – Taina Dragostei, martirii neamului românesc)

Costache Oprișan – stâlpul de rezistență împotriva reeducării

În aceeaşi seară a intrat în cameră1 un grup de studenţi destul de mare. Aurel Obreja mi-a şoptit:

– Acesta e Costache Oprişan.

Îl cunoştam doar din auzite. Deşi foarte slăbit şi bolnav, fizionomia lui inspira încredere; bărbia ieşită puţin înainte îi dădea un aer de o voinţă deosebită.

Toţi păreau timoraţi, dar nu deznădăjduiţi. Până spre miezul nopţii am fost alergaţi, sub lovituri de bâte, cu saci grei în spinare, până la epuizare. Spre miezul nopţii a intrat în cameră un bărbat osos, cu capul mai mare decât ar fi fost proporţional cu restul trupului, cu pantalonii scurţi, din care ieşeau picioare păroase, osoase şi disproporţionate, în maieu cu mâneci scurte, cu faţa cam lată, asimetrică şi cu mişcări de fiară. Ochiul, acest luminător al trupului, este prima fereastră prin care mă uit în adâncul acestui necunoscut, sufletul omului.

Ochii lui Ţurcanu, pe care îl vedeam pentru prima dată, erau ochii ticălosului, capabil să-şi sacrifice tot ce are mai de preţ pentru a-şi atinge scopul mârşav.

La intrarea lui, subalternii şi colaboratorii săi, care operaseră până atunci în filiala Gherla atâtea fărădelegi, au luat o poziţie reverenţioasă şi unul dintre ei a comandat tuturor:

– Drepţi!

Toţi deţinuţii au executat comanda, mai corect sau mai puţin corect, în funcţie de posibilităţile fizice. Ni s-a ordonat apoi să ne aşezăm în careu. În latura din faţă, cam pe la mijloc, era şi Oprişan. Ţurcanu îşi coborâse numele, Eugen, simbol al curăţeniei sufleteşti şi trupeşti, în mocirla urei şi crimei sadice. O, dacă fiecare dintre noi am avea în conştiinţă gândul că vom fi chemaţi la Judecata de Apoi cu numele cu care Dumnezeu ne-a înfiat prin Botez, scoţându-ne din mâna lui satan! Iar noi nu vom putea răspunde „Prezent!”, fiindcă am întunecat prin păcat semnul înscris de fii ai lui Dumnezeu. Iar neputându-l citi, Dumnezeu îl leapădă de la Sine. Ţurcanu s-a aşezat la oarecare distanţă în faţa lui Costache Oprişan.

– Aţi fost proiectaţi de la început să deveniţi ceea ce în intenţia noastră se cheamă om nou al societăţii socialiste şi în final comuniste. Faptul că aţi refuzat de la început să vă angajaţi conştient pe acest drum ne-a determinat să acţionăm asupra conştiinţelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înşivă, a vă face să vă înscrieţi conştient, fiecare, pe coordonatele cinstei, ale idealurilor concepţiei materialist dialectice, care vizează eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice şi realizarea fericirii lui pe pământ.

S-a oprit scontând efectul discursului şi aşteptând reacţia entuziastă a vulgului. Dar reacţia a fost contrară aşteptărilor lui.

– Dacă acestea sunt metodele idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire, i-a replicat Oprişan. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi, cunoscători ai realităţilor materiale şi ai spiritului uman? De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind metode barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? Şi de ce nici acum nu acceptaţi discuţia, ci treceţi tot la teroare şi suplicii? Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi sociali!

Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos:

– Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!2

– Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!

Această înfruntare publică, ca o scăpărare de săbii într-un duel hotărâtor de ambele părţi, a aruncat o rază de speranţă sufletelor asuprite de Ţurcanu. Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare care trebuia el însuşi salvat. Cu o ultimă zvârcolire de fiară care-şi simte sfârşitul, Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi.

Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu satan, pentru trupul lui Moise: „Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!”

Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: „Culcă-te!”

Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinschi au trecut de-o parte şi de alta a lui Oprişan, întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată, părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora:

– Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Incet, încet! Picătură cu picătură.3

Oprişan s-a sculat cu greu. Era o minune: Învierea din morţi! Nu mai văzusem niciodată un astfel de supliciu. M-am rugat lui Dumnezu în tot acest timp, fară să ştiu ce anume cer, doar gândul striga în mine:

„Doamne! Doamne!”

Acest fel de tortură publică făcea parte din metodele de înfricoşare a conştiinţelor.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Vol. II, ediția a II-a, Editura Antim, 2002, pag. 272-274)


1. Acțiunea se petrece la închisoarea Gherla, experimentul de reeducare prin tortură de la Pitești întrând în faza de ”exportare”.

2. Uneori și slujitorii diavolului grăiesc adevărurile pe care nu le mai suportă. În Sfânta Scriptură, demonii care îi posedau pe cei doi îndrăciți din ținutul Gadarei, la vederea mântuitorului Hristos, exclamă: ”Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (Ev. Matei 8:29). Prin această afirmație, demonii recunoșteau defapt că Iisus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu și că va fi o Judecată de Apoi a întregii lumi, în urma căreia diavolii vor fi trimiși în chinurile veșnice. Iată cum diavolii au putut rosti adevăruri pe care arhiereii și cărturarii iudei le negau cu vehemență.

Revenind la episodul nostru, observăm că acest ”să taci, că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare”, este spus ca un reproș, ca o acuză. De aici deducem că avem de-a face cu o profundă frustrare pe care Țurcanu o refulează din neputință. Prin acest reproș, Țurcanu recunoaște practic că Oprișan era stâlpul de rezistență împotriva reeducării de care el, ”marele” și ”atotputernicul” Țurcanu, se împiedicase și nu putea trece.  Deși fericitul mărturisitor Constantin căzuse temporar în efectele reeducării, totuși,  îndelunga răbdare și sfânta încăpățânare de a se împotrivi torționarilor l-au făcut un reper de rezistență, un model care a arătat că iadul reeducării putea fi învins. Astfel, Constantin Oprișan a devenit icoană a birunței iadului comunist.

3. Iată barbaria lui Țurcanu în toată desăvârșirea ei. Nici măcar moartea nu mai era o poartă de scăpare din iadul torturilor ci ea însăși era ”oferită” de torționar ca un iad prelungit până la paroxism.

Moartea lui Costache Oprişan

constantin-oprisan-3

Costache Oprişan a trecut hotarul acestei vieţi prin luna iulie 1958. Noi, cei din celula situată la cea mai mare distanţă de Costache Oprişan, am sesizat nişte zgomote neobişnuite înCasimcă. Prin inimă am simţit un junghi că ar fi putut muri Costache Oprişan, pe care îl ştiam extrem de bolnav de tuberculoză. N-am aflat chiar atunci vestea cea otrăvită, ci puţin mai târziu, în împrejurări de care nu-mi mai amintesc. Un lucru am zis atunci şi-l zic şi acum:

Va trebui să treacă multă vreme până când din rândurile tineretului român se va mai ridica o asemenea valoare morală şi intelectuală! Dumnezeu aşa a vrut ca pământul mănos al ţării să primească o nouă sămânţă de elită.

***

Oprişan era un pedagog de talie mare. Era cult şi inteligent, la care se adăuga o modestie blândă şi plăcută. Mult timp va trebui să treacă pânâ când din rândurile tineretului român se va ridica o asemenea valoare.

(Octavian Voinea – Masacrarea studenţimii române, de Gheorghe Andreica)

via Fericiti cei Prigoniti

4 Comments
  1. calin eugen says

    Ce filme(sau seriale-film)se pot creea,bazate numai pe realitate!Compatimesc sincer pe compatriotii mei care nu stiu nimic din Fenomenul Pitesti(multi dintre ei zicand in sila,”si ce ma priveste?bine le-a facut!’).

  2. Dan says

    „Constantin Oprișan, este considerat de acești călugări americani ca fiind un martir al timpurilor noastre. Fotografia lui este pusa alături de icoanele sfinților și venerata cu cinste. Ca în timpurile primare, martirii sunt venerați simplu, viata lor și suferința pentru Hristos fiindu-le deajuns pentru a fi cinstiți cum se cuvine.

    Este cutremurător cum, deși în tara încă anumite nume sunt tăvălite în noroi de cei care nu ne iubesc neamul și credință, aici în America sufletul sincer proaspăt convertit al celor de la mânăstire ii cinstesc pe martiri după jertfa lor pentru Hristos”.

    Foarte frumos din partea românilor din America…
    La fel ar trebui procedat și în țară fotografia lui pusă alături de icoanele sfinților și venerată cu cinste.

  3. anonim says

    Extraordinar!
    Un adevărat martir

    Vă trimit un link unde un trădător al PNL și al țări un colaboraționist al sovieticilor cu numele lui a fost denumită o stradă, școală are chiar bust statuar etc.

    Limk:
    http://sanzienele.blogspot.ro/2013/12/gheorghe-tatarescu-colaborationist.html

  4. IO...gerules says

    Biserica Ortodoxa romana nu poate fi crestina fara includerea tinerilor martiri romani,includerea insemnand pomenirea lor la fiecare Liturghie,tineri care au fost torturati pentru neam si Dumnezeu in perioada cominternista din Romania anilor 1945-1964.Cominternistii,calaii neamului romanesc atunci ca si astazi sant lasati liberi sa zburde,ca bestiile,peste Gradina Maicii Domnului,adica jidanii si urmasii acestora(nu toti ci doar reprezentantii lor:petre roman,ion iliesscu,reprezenantii UDMR si altii,dar astia sant cei mai mari criminali in viata,criminali notorii ai poporului roman).Romanii trebue sa ia act de aceste realitatri,sa nu li se ascunda adevarul,care trebue spus peste tot fara jena in ziare,in scoli ,in gazete,pe zidurile peretilor nentretuti ai Romaniei,pe asfatul si pe glodul strazilor batucite de pasii pierduti ai poporului roman.In asa zisa Diaspora sant unii preoti care jignesc prestanta crestina a existentei lor,sant doar alergatori de cursa,daca se pooate cat mai lunga,dupa foloase matereiale,bani,chiolhanuri pe la nunti si botezuri si pe la mese IMBELSUGATE,donatii ale unora in chiar incinta Bisericii,nu mai vorbesc de pastorii si asa zisii crestini pocaiti,care nu mai sant romani,dar pretind asta in gura mare.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php