Apostol sub comunism: părintele Nicodim Măndiţă

1 847

Pr. Nicodim Măndiţă

„Nu putem dobândi bucuria mântuirii pâna nu gustăm mai întîi din paharul suferinţei şi a necazurilor vieţii.”

Parintele Nicodim Mandita este una din persoanele care largesc în mod considerabil conceptul de “elita”. Pentru intelectualii “subtiri”, opera parintelui Nicodim este destul de greu digerabila, fiind considerata de unii prea simplista, chiar puerila. Dar putini dintre criticii lui au fost în stare sa întoarca pe calea credintei un numar asa de mare de suflete, pe care le-a îndemnat sa faca un lucru pe care, din pacate, prea putini credinciosi ortodocsi îl realizeaza: sa citeasca în mod serios carti de învatatura crestina, pentru a cunoaste, a cultiva si apara dreapta credinta.

Biografia parintelui Mandita este destul de bine cunoscuta, datorita eforturilor discipolilor lui fideli sau admiratorilor, care, cu rabdare, au strâns fiecare fila a vietii marelui duhovnic, continuându-i în acelasi timp lucrarea misionara. Amintim aici doar cartea în doua volume ale lui Gheorghe Ionescu, intitulata simplu Viata parintelui Nicodim Mandita si studiile lui Nicolae Radulescu. Ne vom multumi sa prezentam doar câteva elemente esentiale dintr-o viata plina de înfaptuiri duhovnicesti, insistând pe doua chestiuni de cea mai mare importanta: modelul sau de duhovnicie, rolul jucat de cuvântul tiparit în cadrul acestuia si, legat de aceasta chestiune, semnificatia arestarii si condamnarii parintelui.

Militar de cariera calugarit

Nicolae Mandita s-a nascut în satul Bunesti din judetul Arges, pe 28 octombrie 1889. Desi nu a putut sa faca mai mult de cinci clase elementare, tânarul Nicolae a dovedit de timpuriu aplecare catre lectura, cele citite împartasindu-le cu cei din sat.

În 1911, se înroleaza în armata, în care va sluji pâna în anul 1918. A participat activ la campania din 1913 din Bulgaria si la luptele din timpul primului razboi mondial. Desi era deosebit de apreciat, el a ales ca, dupa încheierea conflagratiei mondiale, sa urmeze calea monahismului, calugarindu-se în anul 1920, la manastirea Magura, judetul Bacau, cu numele de Nicodim. Datorita evlaviei si pregatirii duhovnicesti deosebite, el va primi în scurt timp si harul preotiei. În aceasta calitate, va fi trimis sa slujeasca în lume în localitati precum Vâlcele si Schitu – Frumoasa din judetul Bacau, Pâclisa, judetul Alba, Hasmasul Ciceului, Leurda Gârboului si Simisna, judetul Cluj.

Timp de 13 ani va sluji cu multa râvna în cuprinsul acestor parohii, revenind doar pentru o scurta perioada în spatiul monahal, la manastirea Giurgeni, din judetul Neamt. Parintele Nicodim a ascultat cu smerenie comandamentele chiriarhale, a parasit locul ferit al manastirii si a avut curajul sa coboare în lume, pentru a raspândi cuvântul lui Dumnezeu. Gheorghe Ionescu ne arata cum parintele Nicodim, departe de a se sminti în lume, a reusit de fiecare data sa aduca oamenii pe calea credintei si sa-i faca sa traiasca în mod riguros, conform perceptelor crestine. Cele propovaduite de el nu erau spectaculoase, ci elemente simple, cu caracter normativ, pe întelesul celor multi, care jalonau calea catre o viata autentic crestina. Elemente aparent exterioare, precum interdictia de a mai bea sau “nunta fara lautari”, marcau de fapt asumarea de catre o anumita persoana a unei existente calitativ superioare. Iar în toate aceste cazuri, decisiv a fost exemplul personal al parintelui, care nu a facut niciodata rabat de la preceptele dreptei credinte, fiind extrem de exigent în aceasta privinta.

Parintele Nicodim a fost unul din cei mai fermi promotori ai ortodoxiei, aparându-si turma si cautând sa readuca la sânul ei pe cei care trecusera la alte credinte, dar si în acest domeniu a fost un model exemplar, folosind exclusiv argumentul dialogal, fara a recurge la masuri coercitive. Numeroasele dispute de natura teologica, extrem de numeroase si pasionale în satele românesti în perioada interbelica, l-au convins, daca mai era nevoie, de necesitatea cunoasterii temeinice de catre preoti, dar si de catre credinciosi, a Sfintei Scripturi si a învataturii Bisericii Ortodoxe. Asa cum spune Gheorghe Ionescu, “de la bun început parintele si-a dat bine seama ca, de nu vor citi crestinii carti folositoare de suflet, nu se va putea realiza transformarea lor, din oameni vechi în oameni noi. Nu-s de ajuns numai predicile, slujbele, Tainele sfinte si exemplul vietii traite, ci e absolut de mare trebuinta sa li se ofere oamenilor si carti sfinte spre citire, aceasta constituind hrana sufletului crestinesc, dupa cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, care zice în Sfânta Sa Evanghelie: «Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu»“. (p. 82)

Pe limba omului simplu

Parintele Nicodim a dus o viata modesta, deoarece banii, deloc putini, pe care îi primea de la credinciosi, îi folosea ca sa cumpere carti pe care le dadea tuturor celor care doreau sa citeasca. A cautat acele “carti folositoare de suflet” în care cuvântul dumnezeiesc era înfatisat pe întelesul credinciosilor simpli, redescoperind traditia medievala a “cartilor populare”, în care învatatura crestina este transmisa prin parabole cu caracter dogmatic si moral. Mai mult, s-a apucat el însusi de scris, lista sa de lucrari fiind absolut impresionanta. Fiu de taran, traind alaturi de tarani, el a înteles foarte bine mecanismul mental al acestora, iar toate lucrarile lui tin cont de acesta.

Aceste aspecte au condus si la controverse privind corectitudinea din punct de vedere dogmatic al operelor sale, mai ales în ceea ce priveste celebrele Vami ale vazduhului. Aceasta tema este însa extrem de frecventa în traditile populare, si nu numai, constituind o forma de reprezentare a evolutiei spirituale a omului. Anumite exagerari în acest sens au fost facute mai ales de unii discipoli, care absolutizeaza unele învataturi ale parintelui, pe care îl venereaza, uitând de restul Bisericii. Faptul nu trebuie sa mire, deoarece în tot decursul istoriei crestinismului exista persoane dispuse sa venereze un monah, un sfânt etc., deoarece este “mai aproape”, mai concret, uitând de capul Bisericii care este Hristos.

În ceea ce-l priveste pe parinte în mod direct, chiar daca anumite idei ale sale pot fi discutate, el s-a situat consecvent pe linia învataturii si practicii morale ortodoxe, pe care a cultivat-o cu o rigoare pe care unele gusturi au gasit-o exagerata. A stiut sa-si pastreze capul pe umeri, evitând sa se transforme într-un preot – taumaturg (asa cum din pacate sunt destui si azi, mai ales prin satele din Moldova), îndemnând oamenii sa mearga la medic pentru problemele de sanatate, asta chiar daca traditia consemneaza numeroase acte de vindecare savârsite prin rugaciunea parintelui. Mai mult decât criticile, ar trebui sa primeze meritele parintelui, care, prin activitatea sa, a contribuit la risipirea multor “eresuri” de care era plina spiritualitatea populara, prin îndemnurile sale ca oamenii sa se apropie de carte.

În acest sens a devenit aproape unic, prin faptul ca la spovedanie dadea drept canon penitentilor citirea de carti sfinte. O istorioara consemnata de Gheorghe Ionescu ne lamureste ce importanta acorda parintele cititului, dar ne ilustreaza si tipul de oameni cu care acesta venea în contact cel mai des, trebuind sa vorbeasca pe întelesul lor: “Parintele Nicodim era la slujba în Sfânta Biserica de la Schimbarea la Fata. O femeie m-a tras de haina. Mi-a facut semn sa ies putin afara din Sfânta Biserica, pentru a-mi spune ceva. În pridvor mi-a spus sa-l rog pe parintele sa o spovedeasca, pentru ca era de la mare distanta. Merg la usa de la vesmântarie si rog pe maica sa-l anunte pe parintele. Daca a aflat care-i pricina, mi-a spus sa vina numaidecât femeia. Când sa-i dea canon, ea nu stia carte si staruia la Parintele ca va face orice alt canon, dar numai de citit carti nu poate. Atunci parintele a întrebat-o:

– Dar dumneata poti spala rufe fara apa? Apoi daca nu se pot curati rufele fara apa, tot la fel crestinul nu se poate curati de murdaria pacatului fara apa cea vie care este cuvântul lui Dumnezeu.

Ea a încercat sa spuna ca daca ar sti carte ar primi bucuroasa canon de citit, dar asa cum? Parintele i-a zis iarasi:

– Daca vrei, atunci poti citi cu urechile. Pui pe altcineva sa citeasca si dumneata asculti. Nu vezi ca toti oamenii au case de locuit, dar nu toti stiu a construi? Pun pe altul care stie, si-l platesc. Toti oamenii sunt îmbracati cu haine, dar nu sunt croitori, ci merg si-i platesc croitorului sa le faca. Toti au încaltaminte în picioare, toti au sobe de încalzit în camere, dar nu toti sunt cizmari sau sobari, ci platesc acelora care stiu sa faca si le fac. Asa si dumneata, daca nu stii carte, platesti acelora care stiu sa citeasca, iar dumneata asculti cu atentie si asa îti poti face canonul, daca vrei sa-l faci. Cum am stiut sa facem pacatul, cheltuind uneori sume mari de bani, tot asa trebuie sa cheltuim acum ca sa putem scapa de el.

Dupa cele auzite, femeia s-a lamurit si s-a învoit a primi acest canon, zicând:

– Bine, Cuvioase Parinte, am sa platesc eu cumva ca sa-mi citeasca, doar ale mele sunt pacatele, dar ma gândesc, unde voi gasi eu atât de multe carti?

– De nevoie poti sa citesti o carte de mai multe ori. Iar tu de gasit carti o sa gasesti, nu avea nici o teama, dar nici nu astepta sa-ti bata cineva în poarta ca sa ti le aduca. Te interesezi pe ici, pe colo, mai întrebi ba pe unul, ba pe altul. Ca doar ai auzit ce faceau oamenii pe timpul foametei. Nimenea nu-i trimitea în Ardeal sau în Banat dupa faina, ci mergeau ei de bunavoie, pentru ca simteau nevoia de a se hrani pe ei si pe cei ai casei lor. Nu vezi ce fac femeile de Pasti, când le trebuie drojdie pentru copt? Cum cauta si dau cât nu face, numai ca sa poata gasi? Asa si dumneata, daca vei simti nevoia sa-ti curati sufletul de pacate, atunci vei cauta în dreapta si în stânga si vei gasi negresit.

Femeia s-a lamurit si în aceasta problema si nu a mai zis nimic, decât a sarutat mâna Parintelui si a plecat” (pp. 434 – 435).

Cele istorisite în rândurile de mai sus s-au petrecut dupa 1944. În acel moment în România regimul comunist se instaura tot mai temeinic, iar ateismul era sprijinit sa ia locul credintei crestine. În 1948 au fost luate masuri drastice de limitare a colportajului bisericesc si a titlurilor puse în vânzare, fiind eliminate orice carti cu continut “mistic”. Daca înainte episcopii puteau sa dea autorizatie persoanelor particulare pentru ca acestea sa vânda carti si obiecte cu caracter religios, dupa 1948, cumpararea de obiecte bisericesti nu s-a mai putut face decât în cadrul bisericilor, asta în timp ce nici o editura “laica” nu mai putea tipari carti religioase.

Reteaua de “samizdat” religios

Din 1933 parintele Mandita revenise în spatiul manastiresc, vietuind fie la manastirea Varatec, fie la Agapia. Nu-si uitase deloc ideea de a raspândi cuvântul scris, ci, din contra, desfasura o activitate editoriala remarcabila si crease o retea de colportaj. În noile conditii istorice, aceste activitati pareau definitiv condamnate sa înceteze. El însa nu a acceptat situatia si, pe baza vechilor relatii, a dezvoltat cea mai ampla si bine organizata retea de “samizdat” cu caracter religios care a existat în România comunista. Cine acuza Biserica Ortodoxa ca nu a cautat sa raspândeasca cuvântul lui Hristos în anii comunismului, poate citi în dosarul penal întocmit de Securitate grupului de “difuzori”, în fruntea caruia a fost pus parintele Nicodim, ca în patru locatii din Bucuresti organele statului au descoperit nu mai putin de 500.000 de volume! Daca avem în vedere ca activitatea grupului s-a desfasurat în mod neîntrerupt din 1948 si pâna în 1964, ne putem imagina dimensiunile pe care le-a avut aceasta actiune, precum si impactul ei în rândurile credinciosilor.

Nucleul l-a reprezentat o mâna de oameni, care copiau la masina de scris cele scrise de parintele Mandita, dar si multe alte carti cu caracter religios, pe care apoi le tipareau la mica lor tipografie clandestina, sau, fapt absolut remarcabil, au reusit sa scoata carti la tipografii “oficiale” din diverse localitati ale tarii, mai ales tipografii ale eparhiilor, semn ca oficialii Bisericii nu erau straini de acest demers.

Alaturi de cartile care au fost tiparite în timp, a existat si o cantitate substantiala de volume tiparite pâna în 1948, pe care acesti oameni le-au salvat de la topit, le-au ascuns prin cele mai diverse locuri, pentru ca mai apoi sa le difuzeze din localitate în localitate. Abia când privesti fotografiile existente în dosarul penal ale “inculpatilor” stând alaturi de stivele de carti, când vezi mijloacele modeste cu care le-au realizat si în ce spatii, când afli ca mai apoi plecau în lungi calatorii cu geamantanele grele de carti, realizezi ce munca uriasa au facut acesti oameni.

Pentru mai multe amanunte legate de cele petrecute, punem la dispozitia cititorilor extrase din sentinta penala nr. 38 data în ziua de 22 ianuarie 1965 parintelui Nicodim Mandita. Cine s-a obisnuit cu stilul acestor productii ale regimului totalitar îi va fi foarte usor sa deceleze dimensiunile activitatii grupului incriminat, dar si aspectele urmarite de catre regim, astfel ca nu vom mai repovesti faptele, ci vom face numai câteva precizari.

Condamnat imediat dupa “marea eliberare”

În 1955 o parte din colaboratorii parintelui sunt arestati, descoperindu-se asupra lor numeroase lucrari cu caracter religios care urmau sa fie difuzate, fapt care constituia o infractiune grava în viziunea regimului. Unii dintre ei erau membri ai organizatiei “Oastea Domnului”, care, din pricina “misticismului” ei, fusese scoasa în afara legii. Cum numele parintelui Nicodim a fost vehiculat în cadrul anchetelor, iar el colaborase strâns în trecut cu ostasii, acestuia i s-a deschis un dosar de urmarire pe linia “Oastea Domnului”. Putini au fost cei care au dat relatii despre activitatea parintelui, iar Securitatea nu a reusit sa stabileasca cu certitudine tipul de activitate “dusmanoasa” dus de Nicodim Mandita, pâna în 1964 când reteaua cade si sunt descoperite depozitele de carte. Zece persoane sunt judecate si condamnate la Bucuresti, prin sentinta nr. 10 din 9 ianuarie 1965, pentru raspândirea de publicatii interzise (art. 325, alin 3, lit. c, C.P. al RPR). Din pricina vârstei si a bolii, parintele a fost judecat separat, la Târgul Neamt, tinându-se seama însa de unitatea grupului.

În ianuarie 1965, atunci când Nicodim Mandita era judecat, trecusera numai câteva luni de la “marea eliberare” a detinutilor politici din închisori. Pentru cei care cauta merite comunismului, procesul sau arata ca esenta regimului nu se schimbase câtusi de putin, gratierea generala fiind un gest pur exterior, fara consecinte pe plan ideologic. Citind sentinta, se poate observa ca cei care au instrumentat dosarul au cautat sa acrediteze ideea de specula, cu mai multe conotatii spre dreptul comun, desi într-un sistem comunist si specula este o infractiune cu caracter politic. Pentru ca acest lucru nu s-a putut demonstra, au fost lecturate publicatiile confiscate, constatându-se ca ele contin numeroase idei periculoase pentru regim, multe dintre ele fiind scrise de Nicodim Mandita. Cei opt ani de închisoare pe care i-a primit parintele reprezinta o condamnare politica limpede, un atac la libertatea de constiinta, de care regimul se prevala dupa 1964. Mai mult, parintele va fi internat în Aiudul abia parasit de cei care fusesera supusi reeducarii, semn ca era considerat un element periculos. Cele 500.000 de carti au fost trimise la topit, lista lor fiind anexata ulterior dosarului de urmarire.

Nicodim va sta în închisoare un an si jumatate, restul de pedeapsa fiind anulata prin “bunavointa” regimului. Se va întoarce la manastirea Agapia, încheindu-si existenta pamânteasca în seara de 5-6 iulie 1975. Si azi, când se face pomenirea sa, se aduna laolalta mii de credinciosi, care cinstesc memoria unui om care a salvat cartile sfinte de la ardere si a îndemnat lumea: “Citeste cuvântul Domnului!”.

(Alex Iuga – Revista Rost, an V, numărul 51, mai 2007, pp. 15-19)

Viaţa părintelui Nicodim Măndiţă

Protosinghelul Nicodim Mandita a fost un iscusit aparator al Ortodoxiei si un calugar misionar fara egal in monahismul nostru contemporan. Acest prea cuvios parinte s-a nascut in satul Bunesti, judetul Arges, din parinti credinciosi. Intre anii 1916-1918 a luat parte la primul razboi mondial, iar in anul 1920 a intrat in nevointa monahala la schitul Magura-Bacau. In vara aceluiasi an s-a invrednicit de darul preotiei.

Intre anii 1921-1923 a fost preot misionar in satul schitul Frumoasa-Bacau. Apoi inca doi ani a fost duhovnic la Minastirea de maici Giuergeni-Roman. Intre anii 1925-1935 a slujit ca preot misionar la Transilvania, in satele Piclisa-Alba, Harmasul Ciceului si Leurda Girboului-Cluj.

Intre anii 1935-1945 a fost duhovnic la Minastirea Agapia. Apai, inca 17 ani, duhovnic la Minastirea Varatec. Ultimii ani, 1962-1975, i-a petrecut la Agapia in liniste si rugaciune, savirsindu-se cu pace in virsta de 86 ani.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. Acest cuvios parinte, de mic avea o aleasa traire duhovniceasca, iubind cel mai mult rugaciunea, postul si citirea sfintelor carti. Pentru aceea toti se foloseau de intelepciunea lui.

2. Cind a intrat in schitul Magura-Tg. Ocna, staretul vazind ascultarea lui, indata l-a facut calugar. Apoi, vazindu-l blind si priceput in Sfinta Scriptura, l-a facut preot si pastor de suflete. Si invata asa de frumos pe credinciosi, incit veneau de departe sa-l vada si sa primeasca de la el cuvint de mingiiere.

3. Satul schitul Frumoasa-Moinesti era un sat mic, lipsit de preoti si dezbinat de secte. Timp de trei ani cit a fost paroh aici, parintele Nicodim a schimbat profund viata duhovniceasca a credinciosilor. Mai intii a intors la Ortodoxie pe toti cei dezbinati. Apoi a combatut cu multa putere imoralitatea, betia si certurile in familie, desfiintind cârciumile si intarind unitatea, buna-credinta si omenia intre toti. Si acestea toate le-a savarsit prin trei cai: printr-o viata personala exemplara, prin slujbe frumoase la biserica si prin predicarea vie si permanenta a cuvintului lui Dumnezeu.

4. Spun fiii sai duhovnicesti ca parintele Nicodim era plin de dragoste pentru Dumnezeu si pentru oameni si foarte rivnitor la savirsirea celor sfinte. Iubea pina la jertfa Biserica si dreapta credinta apostolica si cunostea bine Sfinta Scriptura, slujbele si invataturile Sfintilor Parinti. Pentru aceea era permanent cautat de credinciosi si temut celor rau credinciosi. Ca oricine asculta cuvintele lui se lumina la suflet si se intorcea cu bucurie la Hristos.

5. Spun iarasi ucenicii lui ca se ruga mult la chilie si nimic nu facea fara rugaciune. Zilnic citea cele sapte Laude la vremea lor, psalmii si alte rugaciuni de taina. Apoi citea citeva capitole din Biblie precum si viata sfintului respectiv. La urma statea de vorba cu oamenii, spovedea si scria cuvinte de folos.

6. Zece ani de zile parintele Nicodim a fost preot misionar in Transilvania. Spun parintii care l-au cunoscut ca s-a dovedit un mare aparator al Ortodoxiei si unitatii romanesti. Cel mai mult se ostenea pentru intoarcerea celor rataciti in sinul Bisericii noastre. In putina vreme a realizat o unitate religioasa deplina, inlaturind cu pricepere dezbinarile confesionale, imoralitatea si intarind dreapta credinta.

7. Vazind acest cuvios parinte ca numai cu cuvintul vorbit nu se poate apara credinta si morala ortodoxa, cu binecuvantarea Patriarhiei Ortodoxe Romane si a episcopului de Cluj, a scris si a tiparit sute de brosuri cu continut moral profund ortodox impodobite cu imagini pe intelesul credinciosilor, pe care apoi le impartea gratuit. Opera sa literar-duhovniceasca insumeaza peste 40 de volume a peste 400 pagini fiecare plus alte peste zece mii de pagini in manuscris. Prin aceasta s-a dovedit un bun pedagog si un preot misionar rar intilnit in monahismul nostru.

8. Se spunea despre dinsul ca in satul Leurda Girboului a zidit din temelie o biserica noua si a inzestrat-o cu tot felul de obiecte de cult, donate atit de credinciosi ardeleni, cit si de moldoveni. Dupa patru ani de preotie in acest sat s-a intors din nou in Moldova.

9. Se mai spunea despre parintele Nicodim ca in parohia lui nu puteau locui sectantii si cârciumarii. Sectantii fanatici plecau in alte sate pentru ca nu puteau face nici un prozelit, iar cârciumarii plecau pentru ca nu venea nimeni sa le cumpere bauturile. Ei erau singurii oameni care nu-l iubeau pe acest slujitor al lui Hristos.

10. Odata l-au reclamat unii la episcop cum ca ar fi preot eretic. Deci, chemindu-l episcopul si cercetindu-l, i-a zis:

– Du-te, parinte Nicodim, inapoi la parohie si invata pe credinciosi ca si pina acum, ca nu sfintia ta, ci cei care te-au reclamat mi se pareca sint eretici.

11. La minastirile Agapia si Varatec, parintele Nicodim a continuat aceeasi activitate de duhovnic si preot misionar. Slujea cele sfinte cu frica de Dumnezeu, se ruga si citea mult la chilie, spovedea, invata pe oameni si tiparea carti bisericesti. Dupa anul 1940 ajunsese cel mai iscusit duhovnic pentru mireni si calugari din partea locului.

12. Parintele Nicodim considera spovedania cel dintii si cel mai necesar mijloc de cunoastere, de formare duhovniceasca si de indreptare a crestinului. De aici incepea urcusul duhovnicesc. Iar spovedania o facea astfel:

Mai intii cerea credinciosului sa citeasca pravila bisericeasca, sa se roage, sa-si cerceteze constiinta si sa-si notetze pe hirtie toate pacatele. Apoi il spovedea fara graba, din copilarie, lasind pe om sa-si spuna liber pacatele. La urma adauga si citeva intrebari, apoi rupea hirtia in fata penitentului, ca semn de iertare, ii rinduia canon dupa putere si indata ii citea rugaciunea de dezlegare. Daca cineva avea pe constiinta pacate grele, il lasa pe penitent dupa spovedanie inca un ceas-doua sa-si cerceteze constiinta, apoi il dezlega.

13. Acest duhovnic iscusit nu dadea la spovedanie canon aspru niciodata. Mai intii cerea crestinului sa inceteze pacatul, apoi sa se roage, ii cerea sa citeasca zilnic cele sapte Laude, sa citeasca Sfinta Scriptura, invatatura de credinta, Vietile Sfintilor si alte carti de folos sufletesc. El punea accent indeosebi pe cunoasterea dreptei credinte si pe sfinta rugaciune.

– Cine nu citeste, zicea el, nu cunoaste. Si cine nu cunoaste Sfinta Scriptura si credinta ortodoxa, acela usor cade in pacate de moarte si este prins in mreaja sectelor.

14. Odata spunea unuia din ucenici:

– Parinte, eu nu-ti dau post si metanii multe. Ca si ursul si sarpele postesc. Dar ursul tot urs ramane si sarpele tot sarpe. Cind musca,amin-doi omoara! Asa si omul, posteste uneori mult, dar in inima este plin de rautate, iar cind dezleaga la mincare si bautura cade in pacatul lacomiei. Deci posteste si te roaga dupa putere, dar mai intii citeste Sfinta Scriptura si pe Sfintii Parinti. Atunci singur te vei invata ce trebuie sa faci, cum sa te rogi si sa postesti, de ce sa te feresti si cum sa te mintuiesti.

15. Altui ucenic pe care l-a spovedit i-a zis:

– Frate, nu-ti dau alt canon decit sa citesti Noul Testament de cinci ori. De patru ori ca sa-ti fie ca patru pereti de casa, iar a cincea oara casa-ti fie de acoperamant pentru casa sufletului tau.

16. O batrina care nu stia carte l-a intrebat:

– Parinte, cum sa citesc in Noul Testament, ca nu stiu carte? Iar el i-a raspuns:

– Dar cind primesti o scrisoare de la feciorul tau, nu te duci la un vecin sa ti-o citeasca ? Asa fa si cu Noul Testament. Roaga pe cei ce au dragoste sa-ti citeasca din el si amindoi va veti folosi.

17. Se spunea despre dinsul ca daca il intreba cineva ceva, batranul nu-i raspundea imediat si direct la intrebare. Ci il trimitea la Sfinta Scriptura, la canoane si la Sfinti Parintii, ca singur sa citeasca, sa se invete si sa afle raspunsul dorit.

18. Se spuneau si acestea despre dinsul, ca niciodata nu chema pe nimeni la spovedanie, ca sa nu vina cineva din sila. Nici nu se interesa de la altii despre fiii sai duhovnicesti. Ci lasa pe fiecare ca in mod liber si constient sa lucreze si sa-L caute pe Hristos.

19. Uneori spunea fiilor sai duhovnicesti:

– Fratilor, pe linga citirea sfintelor carti, va dau si acest canon, ca unul pe altul sa va indemnati la biserica, la spovedanie, la milostenie si la citirea Sfintei Scripturi. Ca de nu va veti ajuta pe calea mintuirii, veti da socoteala in fata lui Hristos de cei care se pierd. Nu vedeti pe sectanti cum se silesc sa amageasca pe ortodocsi?

20. Spun ucenicii lui ca parintele Nicodim nu primea la spovedanie pe calugari si mireni care aveau alti duhovnici, fara binecuvantarea acelora. Nici el nu dadea voie fiilor sai duhovnicesti sa mearga de la un duhovnic la altul fara motive intemeiate. Pe mireni insa ii sfatuia sa se marturiseasca la preotii lor, iar pe calugari la duhovnicii din minastirile lor.

21. Uneori invata pe calugari, zicind:

– Cind mergi la cineva dornic de invatatura si lipsit, sa-i duci vreo carte buna de citit. Du-i si vreo piine sau altceva de mincare. Nu vezi ca pestele nu vine la undita goala? Ca trebuie sa intrebuintam tot ce ne sta la indemina ca sa putem cistiga suflete pentru imparatia lui Dumnezeu. Astfel, vazind fratele dragostea ta, va primi cu bucurie cuvintul vietii

22. Alteori spunea la spovedanie:

– Fratilor, am socotit sa va dau de ascultare si canon citirea cuvintului lui Dumnezeu. Ca de va veti lumina mintea cu cuvintul lui Dumnezeu, atunci veti fi capabili sa duceti o viata plina de fapte bune si folositoare. De va dau sa postiti mult si sa faceti metanii, nu va cunosc puterea. De va dau sa faceti milostenie, nu va cunosc starea materiala. Si daca nu va miluiti mai intii sufletul vostru ci il lasati flamind, ce folos mai are milostenia?

De aceea, intii luminati-va mintea cu rugaciunea si cu cuvintul lui Dumnezeu si apoi postiti si faceti milostenie.

23. Acest cuvios parinte era in toate foarte chibzuit si cu dreapta socoteala. La mincare si la post, la rugaciune si la citire, la tacere sau la cuvint, la chilie sau la slujba. Toate le facea in tacere, cu blindete si cu multa frica de Dumnezeu.

24. Spun calugarii care l-au cunoscut ca el niciodata nu amintea lucruri din trecut. Cind vorbea, rostea fiecare cuvint cu atentie sa nu greseasca sau sa sminteasca pe cineva cu ceva. Niciodata n-a fost auzit sa osindeasca, sa se certe sau sa vorbeasca de rau. Nici pe altul nu-i ingaduia sa pirasca sau sa cleveteasca pe aproapele in chilia lui.

– Nu uitati, zicea batrinul, ca pentru tot cuvintul desert vom da seama in ziua judecatii lui Hristos (Matei 12, 36).

Alteori le amintea cuvintul psalmistului: „Pune, Doamne, paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele” (Ps. 140, 3).

Cuvintul lui era intelept, linistit, dres cu sare.

25. Mai spun parintii ca el nu primea slujbe, nici nu se ruga pentru cei ce nu citeau cuvintul lui Dumnezeu. De asemenea, nu primea la spovedanie pe cei ce nu veneau la biserica si refuzau citirea sfintelor carti.

26. Parintele Nicodim pretuia foarte mult timpul si nici un minut nu-l risipea in zadar.

– Timpul, zicea el, este scump ca si sufletul. Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul! Ca eu daca n-as fi economisit bine timpul si n-as fi trait cu program, nimic n-as fi facut in viata.

27. Batrinul cerea ucenicilor lui sa faca toate cu rugaciune, cu sfat sa-si faca dinainte canonul si rugaciunea pentru timpul cit lipsea din mânastire.

28. Uneori invata pe maici, zicind:

– Daca plingi numai si nu pui inceput bun, nu te folosesti. De aceea sa fim cu grija, sa nu ne gaseasca moartea dormind. Vai de noi de neva afla moartea dormind. Ca „in ce ne va gasi in aceea ne va judeca (Rom. 2, 6)

29. Zicea parintele Nicodim:

– Patru sint felurile de vietuire in lume:

a) Vietuire diavoleasca, a celor ce se ridica impotriva lui Dumnezeu, a Bisericii si a oamenilor. Adica a celor ce huesc impotriva Duhului Sfint si fac rau binefacatorilor lor.

b) Vietuire dobitoceasca, a celor ce se razbuna pe semenii lor, care rasplatesc rau pentru rau, care nu iarta si nu rabda nedreptatea, precum si a celor ce traiesc in betii si desfrinari.

c) Vietuire omeneasca, a celor ce rasplatesc cu bine pentru bine si iubesc pe cei ce ii iubesc; a celor ce cad si iarasi se ridica din pacate.

d) Vietuire duhovniceasca, a celor ce se ostenesc a face bine vrajmasilor lor. Adica a celor ce iarta, miluiesc si vorbsesc de bine pe cei ce ii urasc, precum si a celor ce pururea cugeta la legea Domnului.

30. Zicea iarasi:

– Crestinul are patru feluri de parinti:

a) parinti trupesti, care ne-au nascut dupa legile firii;

b) parinti sufletesti, nasii de la botez, de la cununie sau calugarie;

c) parinti duhovnicesti, adica preotii si duhovnicii, si

d) Tatal nostru cel ceresc, care ne-a creat si ne poarta in toate de grija.

Pe parintii nostri cei pamintesti se cuvine sa-i cinstim si sa-i ascultam, iar pe Dumnezeu se cade neincetat sa-L slavim si sa-L laudam.

31. Zicea iarasi parintele Nicodim:

– Sint patru feluri de impartasiri:

a) prin savirsirea a toata fapta buna, dupa cuvintul Domnului care zice: „Cine face poruncile Mele acela Ma iubeste pe Mine” (Ioan 14,21);

b) prin ascultarea cu atentie a cuvintului lui Dumnezeu, adica prin citirea sfintelor carti, prin slujbe si cintari duhovnicesti, dupa cuvintul care zice: „Nu numai cu piine va trai omul, ci si cu tot cuvintul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4);

c) prin sfinta rugaciune facuta cu smerenie si luare-aminte si

d) prin impartasirea cu Trupul si Singele Domnului nostru Iisus Hristos; aceasta este impartasirea cea mai inalta, fara de care nimeni nuse poate mintui.

32. Spuneau maicile din minastirile Varatec si Agapia ca parintele Nicodim era un om de rugaciune. Se ruga in chilie cu miinile inaltate spre cer, se ruga in biserica, se ruga pe cale, se ruga in padure, permanent slavea pe Dumnezeu. Dupa ce-si termina rugaciunea, deschidea usa chiliei si vorbea cu oamenii, spovedind si mingiind pe toti. Uneori fata lui era luminata de darul rugaciunii si de bucuria Duhului Sfint.

33. Odata a venit la parintele un om tulburat si i-a spus:

– Parinte, au venit peste mine multe necazuri si nu le mai pot rabda. Da-mi un cuvint de folos.

– Nu te tulbura, frate, a zis batrinul. Vezi scârbele acestea? Iata, pe aici a pasit Hristos. Pe aici au trecut Sfintul Ioan Botezatorul, Sfintii Apostoli, sfintii mucenici si toti parintii. Pe aici se cade sa trecem si noi, cei care urmam lui Hristos. Ca nu este alta cale de mantuire. Nu putem dobindi bucuria mintuirii pina nu gustam mai intii din paharul suferintei si a necazurilor vietii.

34. Intr-o zi a venit la parintele Nicodim o femeie sa se spovedeasca, iar el i-a spus:

– Citeste cu atentie in aceasta carte, noteaza pacatele pe care le-ai facut, apoi stai in genunchi inaintea sfintelor icoane si le repeta de sapte ori cu cainta si cu lacrimi. Dupa aceea vin-o sa te marturisesc. Ca precum Neeman Sirianul s-a afundat de sapte ori in apa Iordanului (IV Regi 5, 10) si s-a curatit de lepra, asa si noi se cade sa ne caim din inima ca sa ne spele Dumnezeu de lepra pacatelor.

35. Acest renumit duhovnic era foarte rivnitor pentru mintuirea celor ce veneau la el. Pe toti ii primea cu dragoste, ii marturisea cu atentie si ii sfatuia cu intelepciune. Caci era statornic si hotarit in cuvint si niciodata nu se schimba. Facea totul sa salveze sufletul omului.

36. Iar pentru sfinta rugaciune invata:

– Fratilor, sa ne rugam neincetat cu luare-aminte si cu atentie. Sa nu lasam mintea sa hoinareasca in timpul rugaciunii. Ca la ce te gindesti, la aceea te si inchini si rugaciunea se preface in pacat, ca te inchini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Deci sa cerem ajutorul lui Dumnezeu ca sa ne putem ruga cum trebuie. Iar daca gindurile noastre fug, sa le intoarcem inapoi precum isi intoarce ciobanul oile ce fug din turma.

37. Odata i-au zis ucenicii:

– Parinte, da-ne un cuvint de folos. Iar batrinul le-a raspuns:

– Fratilor, sa aveti credinta in Dumnezeu ca ce nu pot face oamenii, face El intr-o clipa. De nimic sa nu va temeti decit de Dumnezeu. De aceea paziti poruncile Lui ca lumina ochiului, ca a Lui este slava in vecii vecilor. Amin!

38. Parintele Nieodim avea mare evlavie catre Maica Domnului, careia i-a inchinat multe rugaciuni si pagini frumoase. Iar in fata sectantilor a aparat cu multa putere cinstirea Prea Sfintei Fecioare, marturisind-o Nascatoare de Dumnezeu cu adevarat si mijlocitoarea mântuirii noastre. El nu ingaduia sa puna cineva podoabe si obiecte de mult pret la icoana Maicii Domnului.

39. Acest neobosit duhovnic purta mare grija pentru mintuirea tuturor. Pe calugari ii sfatuia sa faca ascultare fara cirtire si sa se roage neâncetat. Pe mireni ii sfatuia sa munceasca cu demnitate pentru piinea cea de toate zilele si sa vina neintrerupt la biserica. Pe cei casatoriti ii sfatuia sa nasca copii si sa-i creasca in frica de Dumnezeu, combatind cu multa putere divortul si avortul. Iar pe tineri ii indemna sa asculte de parinti, sa invete carte, sa se fereasca de betie si desfrinare, ca sa fie folositori societatii in care traiesc.

Pe toti ii imbarbata ca un parinte, ii invata ca un duhovnic si ii mângâia cu dragoste de mama. Înca si pe cei bolnavi ii vindeca cu rugaciunea, caci era intarit cu darul Duhului Sfint.

40. Un calugar iubitor de liniste l-a intrebat:

– Parinte Nicodim ce este mai de folos astazi pentru calugari? Sa stea la liniste si sa se roage sau sa ajute la mintuirea altora?

– Sa le faca pe amindoua: intii rugaciunea si viata cit mai sfinta si apoi misiunea care este dragoste si milostenie duhovniceasca. Cind vezi casa vecinului in flacari, poti sa stai la liniste si sa te rogi, pina nu arunci pe foc o galeata de apa? Lumea de astazi este aprinsa de focul urii, al desfrâului si al pacatului. Sa ajutam si noi calugarii dupa putere la mintuirea oamenilor.

41. Spunea parintele Nicodim ucenicilor sai:

– Când am fost hirotonit preot, m-am rugat in taina lui Dumnezeu si I-am cerut sa-mi dea darul cuvintului, al intelepciunii duhovnicesti si al povatuirii sufletelor pe calea mintuirii, ca sa pot calauzi cit mai multi crestini la imparatia cerurilor. Am gindit atunci sa nu primesc bani pentru slujbele religioase. Dar, vazind ca prin aceasta aduc sminteala altora si se mihnesc credinciosii ca le refuz darul, am hotarit inaintea lui Dumnezeu sa primesc cele ce-mi dau credinciosii la biserica; insa o parte de bani sa-i dau la saraci, iar alta parte sa-i folosesc pentru tiparirea si cumpararea de carti sfinte, pe care apoi sa le impart gratuit celor ce au nevoie. Asa am facut toata viata mea de preot si multe suflete s-au folosit si s-au intors la Hristos cu ajutorul rugaciunilor, al sfatului bun si al cartilor sfinte.

42. Unui ucenic, eare se certa cu cei din jur, i-a zis:

– Nu este bine si crestineste sa-ti pierzi timpul in discutii care duc la cearta si dezbinare. Acela este biruitor in discutii care la inceput se pare ca este biruit, dar pina la urma reuseste sa ramina in pace si dragoste cu acela cu care nu se potriveste in idei.

43. Uneori zicea batrinul catre ucenicii sai:

– Poporul nostru crestin este foarte iubitor de Dumnezeu, de adevar, de dreptate, insa fiecare i-a pipait numai buzunarul. Rar s-a gasit câte unul ici-colo ca sa-l ajute, sa-l calauzeasca si sa-l indemne cu adevarat la cele bune, la mântuire. Ma doare inima ca nu pot face mai mult pentru acest popor, caci si eu sint os din oasele lui, carne din carnea lui. Daca as putea, m-as duce din casa in casa sa stau de vorba cu credinciosii nostri, sa-i invat dreapta credinta, sa le las vreo carte buna pentru citit, sa fac rugaciuni cu ei, sa-i mingii in necazuri si sa ma bucur impreuna cu ei, ca sa nu se simta singuri si parasiti.

44. Parintele Nicodim punea mare accent pe raspindirea cartilor bune, ortodoxe, in rindul credinciosilor. Uneori zicea catre fiii sai duhovnicesti:

– O carte buna, crestineasca, este un inger al lui Dumnezeu, caci te invata sa-L cunosti si sa-L iubesti, sa descoperi frumusetea vietii in Hristos, sa iubesti pe oameni, sa te feresti de pacat si sa te ingrijesti de mântuirea sufletului. Daca in viata agonisesti carti sfinte in locul banilor, iar dupa moarte urmasii le-ar vinde, tu nu vei pierde folosul lor si ti se va socoti ca o milostenie sufleteasca, pentru ca oriunde vor ajunge cartile sfinte, vor raspindi lumina si vor aduce sufletele la cunostinta de Dumnezeu. Iar daca vor ramine dupa tine bani sau averi si urmasii le vor cheltui in pacate, nu numai ca nu te vei folosi cu ceva, ci vei fi gasit vinovat ca prin zgircenia si lacomia ta ai dat urmasilor prilej de pacate. Daca faci praznic mare, incât sa hranesti tot satul; daca imbraci pe cei saraci cu haine noi, daca faci chiar si biserici din temelie, nu se supara atit de mult vrajmasul, ca atunci cind dai cuiva o carte buna de citit, o carte crestineasca in care sa poata vedea, ca intr-o oglinda, starea lui sufleteasca de decadere morala si de pacatosenie.

45. Un credincios l-a intrebat pe parintele Nicodim:

– Cuvioase parinte, locuiesc intr-o casa mostenita de la o matusa a mea. Oare ce as putea face eu mai bun pentru sufletul ei?

– Ca sa ai mai multa nadejde pentru mântuirea ei, a raspuns batranul, si sa capeti si o pace launtrica, este bine ca din ce economisesti, dupa putere, sa cumperi carti crestinesti si sa le dai celor dornici drept milostenie, sa le citeasca si sa cunoasca voia lui Dumnezeu. Caci, pe linga sfintele slujbe pentru cei raposati, mare folos isi agonisesc crestinii care dau carti bune in dar celor ce doresc mintuirea sufletului.

46. Iar pentru Sfinta Spovedanie spunea ucenicilor sai:

– Aveti grija de cei care ii aduceti sa se marturiseasca. Nu purtati oamenii pe drumuri, daca ei nu sint hotariti sa paraseasca pacatele. Nu legati oamenii la ochi, ci spuneti-le clar si deslusit sa stie ce au de facut pentru sufletele lor. Daca nu vor sa paraseasca betiile, desfrânarile, judecatile, certurile, lenea si toata rautatea, lasati-i pe unii ca acestia in voia inimii lor. Iar daca va incolti frica de Dumnezeusi gândul mortii in inimile lor, daca se vor hotari sa paraseasca pacatele care ii robesc, sa duca lupta cea buna crestineasca, se se roage, sa posteasca, sa mearga regulat la biserica, sa faca milostenie, sa se impace cu semenii lor, sa nu mai injure cele sfinte si sa asculte de pastorii Bisericii, atunci dati-le sa citeasca carti ziditoare de suflet si ajutati-i sa se pregateasca pentru Sfinta Spovedanie. Dupa ce se vor pregati bine de tot, sa-si noteze pacatele din copilarie, sa si le citeasca cu cainta inaintea sfintelor icoane cu candela aprinsa si cu o zi de post, sa se hotarasca a le parasi, a face canon si a pune inceput bun. Numai asa trebuie sa vina credinciosii nostri la taina spovedaniei. Iar daca vin in graba, fara hotarire de a parasi pacatele si nu fac nici canon, pacatele ramin in inimile lor si spre osânda se impartasesc cu Sfintele Taine ale lui Hristos.

47. Odata parintele Nicodim a spus unui grup de credinciosi:

– Dragii mei, chiar daca ati fi nebotezati, cind este vorba sa suferiti pentru dreapta credinta sau pentru sfintele carti, acea suferinta are putere sa curete pacatele celui ce sufera fara cârtire. Celui ce patimeste pentru dreapta credinta si pentru cartile sfinte acela este numarat cu mucenicii Bisericii lui Hristos. Pentru nimic nu se supara mai mult vrajmasul, ca pentru o carte buna, folositoare de suflet, data credinciosilor. Prin cartile sfinte ce le citim se strica toate planurile vrajmasului diavol. Daca faci praznic cu saracii, el nu se supara atit de mult. Daca te faci ctitor la biserica, el nu-ti are grija. Daca postesti si te rogi, el se supara mult, dar nu ca atunci cind dai cuiva pentru citit o carte buna ziditoare de suflet. Prin asemenea carti ortodoxe multe suflete se trezesc din robia patimilor care ii stapinesc, ca dintr-o betie.

Fratii mei, sa iubim cartea sfinta, incepind cu Sfinta Scriptura, Vietile Sfintilor si cartile de rugaciune si sa le dam cu inima deschisa si altora spre folos si mintuire. Banii dati pe o carte sfinta este o jertfa bine placuta lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici, mai devreme sau mai tirziu, dar daca reusim sa lasam urmasilor cit mai multe carti sfinte, le lasam, o zestre de mare valoare pentru ei si pentru cei care vor urma dupa ei.

48. Un fiu duhovnicesc l-a intrebat pe parintele Nicodim:

– Crestinul care are râvna pentru faptele bune si citeste cartile sfinte, dar nu se marturiseste regulat si nu urmeaza sfatul duhovnicului sau se poate mintui ?

– De va avea cineva, a raspuns batrinul, multe carti sfinte si se va sili la implinirea poruncilor lui Dumnezeu, fara spovedanie si fara ascultare fata de un duhovnic iscusit nu se poate mântui. Acela este asemenea unui om bolnav ce intra sa cumpere medicamente dintr-o farmacie, dar lipseste farmacistul. Fara cel ce poate sa-i dea medicamentele necesare, bolnavul nu se va vindeca.

Duhovnicul este, pentru fiii sai duhovnicesti, doctor, dascal si parinte sufletesc, model de traire in Hristos, rugator, povatuitor, garant inaintea Prea Sfintei Treimi, mijlocitor inaintea Fiului si izvor prin care se revarsa harul Duhului Sfint asupra ucenicilor sai.

Prin miinile lui i se dezleaga pacatele, prin cuvintele lui se invata cele sfinte si prin rugaciunea lui se coboara peste el harul mintuirii. Mare rol are duhovnicul bun in viata crestinului!

Dupa 55 de ani de aleasa slujire in Biserica Iui Hristos, cunoscindu-si dinainte sfirsitul, parintele Nicodim si-a dat sufletul in miinile Domnului, Duminica 6 iulie, in anul mantuirii 1975.

Obstea maicilor din Agapia si Varatec i-au asezat trupul, pâna la a doua venire, lânga altarul bisericii pe care cu demnitate a slujit-o peste o jumatate de secol.

(Pr. Ioanichie Bălan – Patericul Românesc)

Un caz unic de pedagogie rurală: Părintele Nicodim Măndiţă

Născut la 26 octombrie 1889, în satul Buneşti, comuna Zărneşti, judeţul Argeş, Nicolae Măndiţă, fecior de plugar, a fost de timpuriu interesat de lectură, cea pioasă cu osebire, singura accesibilă în mediul rural de provenienţă. În căutarea ei, crescând în ani, copilandrul venea până în Bucureşti să cumpere cărţi. Este reţinut de stareţul Simeon al Schitului Darvari din capitală ca oprindu-se aici să citească până şi presa, întruna luând note din cele parcurse.

La încheierea stagiului militar, se reangajă, participă la războiul cu Bulgaria şi la Primul Război Mondial, după care, cu pieptul plin de decoraţii, se retrase sub numele: Nicodim, să-şi caute de mântuire în schitul Măgura, din Moldova, alături de care se ridicase un monument închinat eroilor căzuţi în lupte, fraţii săi de arme, pentru a nu-i părăsi în singurătatea somnului de pe urmă.

Darul ales cu prilejul hirotonirii a fost să readucă oamenii la Dumnezeu. Hotărârii de a nu accepta plată pentru slujbele sale i se opunea evlavia populară care tocmai invers înţelegea ‘jertfa’ necesară primirii rugăciunilor. Renunţă la această primă decizie şi, în schimb, luă hotărârea ca orice ban acceptat pentru servicii să-l folosească exclusiv pentru cumpărarea de cărţi de învăţătură creştină menite a fi dăruite credincioşilor. Curând, simţi nevoia să-şi întărească prin mijloace noi, originale, puterea de a converti. Trecu la conceperea de broşuri şi cărţi; pentru tipărirea lor fură folosiţi aceiaşi arginţi adunaţi cu migală prin munca sa de preot.

Tot ce a scris în cursul vieţii a strâns în colecţia: “Biblioteca Ortodoxiei” – nume ales de un credincios analfabet (şi preluat de subsemnatul, cu adăugirea: “Serie Nouă”, pentru publicarea, iniţial, a unor volume de istorisiri privitoare la viaţa ucenicilor săi ţărani, din care să reiasă portretul Duhovnicului tuturora: Nicodim Măndiţă, o epopee a nicodimismului, şcoala Protosinghelului Nicodim Măndiţă realizată cu ajutorul cărţilor redactate de acesta şi răspândite de ucenicii săi).

Cum a izbutit el să convingă inşi cu o cultură redusă la cunoştinţele dobândite în patru, cel mult şapte clase primare, să citească un număr de la început mare de cărţi, pentru ca, ulterior, să treacă la o lectură asiduă, neîntreruptă până la capătul vieţii? Sau, şi mai neaşteptat, această lucrare să fie aplicată asupra unor analfabeţi de vârstă înaintată chiar?

Canonul la care îşi supunea credincioşii, pentru atingerea acestui scop, canonul urmând spovedaniei lor fu, în principal, parcurgerea unui număr impresionant de cărţi, până la şaptezeci şi două, pentru obişnuire, fiecare de câte aproximativ trei sute pagini. Desigur că numărul cărţilor depindea de păcatele mărturisite, ca şi de vârsta aceluia care solicita iertarea. Lista lor o deţinea un număr de ucenici mai înaintaţi; ei o păstrau la dispoziţia noilor veniţi, cărora, eventual, le şi împrumutau tomurile. În cazul când nu s-ar fi găsit cărţile pe nicăieri, se puteau citi şi altele, numai ziditoare să fi fost şi de aceeaşi dimensiune – vreo trei sute pagini de titlu.

În cazul neştiutorilor de carte, canonul presupunea să …”citească folosindu-se de urechi”! Adică să pună pe alţii să le facă lectura, plătindu-i taman cu banii păstraţi de ei pentru slujbe oferite în vederea iertării păcatelor. Legat de aceasta, insistenţele sale duc la minunata preţuire a cărţilor astfel încât până şi analfabeţii se obişnuiesc a le face dar, dăruirea de cărţi fiind socotită cea mai bine primită jertfă, ca una ce-ţi pune la dispoziţie învăţătorul permanent şi neobosit. Pomana cu mâncare o mistui, cea în obiecte sau veşminte se uzează şi piere; cartea ţi se comunică fără să piardă nimic din prospeţimea învăţăturii.

Cunosc o femeie care, la doisprezece ani, a primit canonul de a citi de patru ori “Noul Testament”. De ce de patru ori? Deoarece copila se presupunea că nu era obişnuită a urmări odată cu parcurgerea rândurilor şi înţelesul celor tipărite. Astfel încât i se oferi metoda pătrunderii sensului prin insistenţa asupra revenirii la text. Înţeleptul ieromonah dorea ca lectura să nu rămână nerodnică, datorită unei cufundări numai parţiale în adâncul textului; el nădăjduia să o sprijine cât mai mult cu ajutorul revenirii iară şi iară asupra cărţii fundamentale, până la o cât mai profundă luminare a cititorului.

Noul pedagog avea de întâmpinat diverse vicii ale lecturii de care nu fusese conştient nici măcar el înainte de a-şi pune în practică tehnica. De pildă, ieromonahul este categoric în recomandarea lecturii corecte, începută de la un capăt şi dusă pănă la celălalt capăt al cărţii şi nu pe apucate după cum o săvârşesc unii adesea.

Acest canon al lecturii permanente nu are numai rostul învăţăturii, căci dacă voim a nu mai păcătui, trebuie să cunoaştem nu numai păcatul, ci şi căile de a-l evita şi înfrânge. El mai are şi ţelul de a te împiedica să păcătuieşti prin aceea că-ţi umple viaţa cu bucurii ce te reţin în casă, la masa la care citeşti. Părintele spunea cuiva: ”Eu, frate, nu ţi-am dat canon să nu-l poţi îndeplini. Ţi-am dat să ai de lucru pentru viitor, ca să te sustrag de la unele păcate mari, cum ar veni de la jocuri, de la petrecerile astea anticreştineşti, dacă mergem la dânsele. Să avem de lucru. Să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră”. Mai limpede nici că se poate afla despre acest rost al canonului lecturii: să ne înveţe şi să ne ajute a ne petrece timpul liber în curăţenie şi îmbunătăţire.

“Când poţi, atunci citeşti; cât citeşti, atâta te luminezi”, precizează Maica Mitrodora; adaugă: “Eu umblam cu cartea la buzunar, când mă duşeam la lemne, la pădure, altundeva, mai şitém şi eu pe acolea, câteodată”.

Un alt canon, legat indisolubil de precedentul, era recomandarea menţionată de a se face daruri de cărţi cumpărate anume pentru aceasta. În cazul oamenilor prea săraci ca să îşi îngăduiască a recurge la atari cumpărături, duhovnicul recomanda copierea de cărţi şi dăruirea lor pentru răspândirea învăţăturii. Copierea avea şi un scop personal: ea însoţea lectura, întărind-o pe altă cale, ca un instrument suplimentar de obişnuire cu ea. Copierea mai avea şi un scop obştesc: să răspândească învăţătura din manuscrisele încă netipărite sau a cărţilor epuizate.

Părintele nu dădea lecţii de caligrafie, ortografie şi punctuaţie. Ce nu a învăţat la timp săteanul folosit de el în calitate de copist, neînvăţat rămânea. Totuşi, duhovnicul se sprijinea pe o armie de copişti. Odată hotărât a-l stimula pe unul sau altul la copierea unui manuscris, pentru răspândirea textelor religioase, ieromonahul îi acorda libertate totală în privinţa aplicării regulilor scrierii, bizuindu-se pe cunoştinţele lui mai vechi.

De unde îşi dobândiseră cunoştintele de limba română, temeinice şi fără ezitare, toate aceste ajutoare ale Părintelui Nicodim Mandiţă? Dar de unde avea propriile sale cunoştinţe, în acelaşi domeniu, conducătorul acestui imens secretariat al literaturii pioase? L-am numit pe duhovnic. Nici el nu avusese norocul vreunei şcoli superioare claselor săteşti, când a pornit în odiseea lui cărturărească. Toţi, scriitorul şi ucenicii săi, erau îndatoraţi minunatei şcoli româneşti săteşti de altcândva.

Intrând sub influenţa personalităţii Părintelui duhovnic Nicodim Mandiţă, personalitate cuceritoare şi convingătoare până la reducerea la tăcere a oricăror rezerve, aceşti oameni, ucenicii săi, îşi găsesc portul în rada căruia se simt …acasă. şi acasă au ajuns cu adevărat! Părintele Nicodim le-a deschis apetitul lecturii şi dragostea pentru carte, cu care luaseră contact în cursul puţinelor clase şcolare urmate. Fascinaţi de puterea lui de creaţie, de închinarea vieţii lui în vederea răspândirii cunoştinţelor ortodoxe, cu mijloace atât de puţin …ortodoxe (să-mi fie iertat jocul de cuvinte!), de credincioşia ucenicilor lui, rod al aceleiaşi forţe de caracter vădită de călugăr, se afundă la rândul lor în valul binefăcător al influenţei lui. Deodată se simt utili cum nici o altă preocupare nu i-a făcut să se simtă. Se angajează pe Calea Regală a Cărţii. Pentru aceasta îşi jertfesc ceasurile de somn, timpul liber, smuls cu dibăcie numărului zgârcit de ore al zilei, al nopţii, forţa fizică şi întreaga tărie a nădejii în mântuire.

De acum înainte vor deveni copiştii scrierilor Părintelui Nicodim şi difuzorii săi de carte, alături de atâţia şi atâtea alţii şi altele.
Îndemnul la dragostea de cărţi devine talantul încredinţat slugilor; acesta trebuia înmulţit prin răspândirea nobilei pasiuni, ca şi a dorinţei de copiere a cărţilor valoroase, în vederea dăruirii lor pentru ca învăţătura să nu zăbovească niciodată la un singur om.

Dacă se ajungea la o înţelegere cu privire la copiat, acesta nu se făcea pe spezele ucenicului. El primea caiete sau bani să le cumpere, creioane, tocuri, cerneală, peniţe, gumă ş.a.m.d.. Verificarea (sau predarea textelor obţinute prin copiat) avea loc la două-trei săptămâni. Atunci când un ucenic era trimis cu cărţi sau vrun manuscris în altă localitate distantă, duhovnicul său avea totdeauna grijă să-i dea bani de drum în avans.

O ucenică, Anica Ţupu, întrebată ce părere avea dânsa cu privire la rostul şi folosul copierii, mi-a răspuns fără ezitare: “Pentru mântuirea sufletului”! Atitudinea ei lăuntrică faţă de această îndeletnicire nu este aceea cu care s-ar întâmpina un canon. Ea exclamă cu patos că ceea ce făcea îi plăcea; o repetă de mai multe ori din convingere: copia din dragoste, după cum spune. Şi a rămas cunoscută ca una dintre ucenicile care au copiat cel mai mult. Dumneaei a instituit în satul său – după cum au făcut-o toţi ceilalţi ucenici – un sistem de împrumut de carte religioasă ce continuă să funcţioneze şi astăzi, la un sfert de veac după repauzarea scriitorului bisericesc. La fel era activ şi un sistem lărgit de copiere de cărţi pioase, realizată de numeroase persoane, manuscrisele terminate ajungând, la rândul lor, la doritori, sub formă de împrumut.

Iniţial, difuzarea de carte s-a realizat cu raniţa, la spinare. Când banii bine chibzuiţi au început să se adune, s-a cumpărat o căruţă cu un cal; acest vehicol a fost înlocuit de o autodubă. În plus, s-au achiziţionat un aparat de proiecţie cinematografică şi câteva filme cu subiect pios. Intrarea în sala de cinematograf creată ad-hoc în localurile şcolilor săteşti era gratuită. În schimb, acela care dorea să pătrundă în ea cumpăra una sau mai multe broşuri ori cărţi, act ce ţinea locul dobândirii unui bilet.

Părintele Nicodim a fost ajutat de la bun început de Vasile Poeţelea şi de fraţii Ion şi Constantin Măgirescu care au renunţat la orice crâmpei de viaţă personală (căsătorie, slujbă, proprietate proprie ş.a.m.d.) pentru a se dedica răspândirii de carte. Când a sosit momentul, s-au mutat în Bucureşti, în calitate de corectori de carte. Li s-a ataşat Gheorge Palade ca dactilograf şi tehnician în general. Ei făceau comenzi în tipografii şi le urmăreau realizarea, cu simţ critic, cu severitate, cu răspundere, cu acribie, în procesul de producţie a cărţii, tipărită după dactilogramele realizate de cel în urmă numit.

Imaginea scriitorului Nicodim Măndiţă cercetând o carte “cât uşa de mare” – “Pidalionul” – pentru susţinerea cu citate a ideilor puse pe hârtie (“El culegea florile, mierea din flori, când scria la cărţi”), îndeamnă şi pe ucenici la o neastâmpărată curiozitate de a cunoaşte operele fundamentale lăsate de Sfinţii Părinţi, ca şi tipăriturile în limbi străine cu o grafică ieşită din comun sau chiar bibliofilice, ori la cercetarea dicţionarelor de limbă română, a gramaticilor etc., dintr-o smerită dorinţă de a imita viaţa monahului închinată literaturii şi de a-l ajuta. Dealtfel, această curiozitate este scoasă şi ea în evidenţă de o persoană dintre dânşii cu care am schimbat câteva impresii. O face atunci când pomeneşte copierea “Vămilor văzduhului”, scriere de vreo 30.000 pagini, pierdută cu prilejul arestării grupului, în anul 1964: “de-abia aşteptam să mai scriu o foaie, să văd despre şe mai spunea!…”. Osârdia muncii intelectuale – pentru a reveni la ea – îl făcea pe Părintele să sară deseori peste ora mesei, adâncit cum era în meditaţie pe marginea lecturii şi scrierii sale.

Deoarece am pomenit şi pata aruncată asupra vieţilor acestor mari şi neobişnuiţi iubitori de cultură – aducerea lor în faţa tribunalului militar atunci când toţi deţinuţii politici din România fuseseră eliberaţi în temeiul unui decret, trebuie aflat că asta a condus la confiscarea a zeci tone de cărţi şi dactilograme, manuscrise şi copii (cel puţin 3.000 caiete), toate topite după încheierea judecăţii. Atunci au pierit cele 39 volume dactilo, însumând aproximativ 16.000 pagini, din scrierea: “Privelişti apocaliptice”.

Bolnav, în ultima perioadă a vieţii sale, după eliberare, Duhovnicul nu pregeta a-şi împlini datoria faţă de ucenici, deşi “abia se ţinea pe picioare”; dar nu mai ”era bucuros să aibă musafiri”, din pricina ochilor răuvoitori ce-l pândeau cu cine se întâlnea. Securitatea izbutise să frângă stejarul: “Nu mai lucra, nu mai scria. Ce lucra el singur – lucra, da’ nu mai era ce-o fost înainte. Era urmărit.”

Eliberarea din temniţă nu a marcat vreo schimbare de viaţă şi disciplină creştină pentru ucenici. Doar că nu se mai tipăreau sau difuzau cărţi. Ei trăiau în continuare, după cum fuseseră învăţaţi, citind în zori, în cursul zilei, la nămiezi, după-amiaza, serile şi nopţile.

Revoluţia din ‘89 îi mobiliză pe dată pe cei câţiva din Bucureşti. Deschiseră o editură, Agapis, şi reveniră la reeditarea cărţilor Părintelui Nicodim. Cu ajutorul a două autodube, le transportă în vârfurile munţilor, unde difuzorii lor voluntari îi aşteaptă cu nerăbdare. Am însoţit una dintre acestea şi am rămas uluit de dragostea cu care ţăranii români se desfată cumpărând cărţi. Cum şi le împrumută unul altuia, cum le comentează calităţile de fond, realizarea sau nerealizarea tipografică.

Sunt scriitor şi m-am întrebat cu amărăciune de ce editurile de carte laică românească, încurajatoarele culturii viitorimii, nu izbutesc a se mobiliza în vederea răspândirii acolo unde este nevoie de tipărituri a scrierilor aparţinând clasicilor noştri măcar. Elevii din mediul rural nu au cărţi de nici un fel şi nici cine să-i înveţe frumuseţea şi utilitatea lecturii. Slavă Domnului că, datorită editurii Agapis, cartea pentru care a trudit şi suferit părintele Nicodim nu putrezeşte prin depozite, ci îşi face drum tot mai larg în lumea satelor româneşti. Cultura naţională, datorită acestor cititori, nu moare! Astăzi când mai nimeni din mediul orăşenesc nu mai citeşte, încă mai avem o nădejde de a nu pieri ca naţie: există ţărani care voiesc să înveţe cum să trăiască şi cum să se mântuiască!

Şi cât respect pentru munca intelectuală am găsit în rândurile lor! Am participat, doi ani la rând, în cimitirul mănăstirii Agapia la parastasul scriitorului bisericesc Nicodim Mandiţă, alături de mii de iubitori ai memoriei sale. Editura care-mi publicase o culegere de aforisme din opera sa, a dăruit acolo 2.000 de exemplare, pomană pentru sufletul lui. Voi adăuga că, am fost condus pe la majoritatea ucenicilor în viaţă, pentru a sta de vorbă cu dumnealor, pentru a le cunoaşte amintirile, părerile, regretele, iubirea, pentru a imprima pe bandă magnetică convorbirile purtate cu dânşii, în vederea redactării unor cărţi ce să culmineze cu o biografie a părintelui Mandiţă, extrasă din precedentele. Căldurile mari ale verilor bucureştene nu sunt propice muncii laborioase la computer. Editura mi-a prilejuit să lucrez într-un târg de munte, în apartamentul nefolosit al unui truditor al ei. M-a părăsit imprimanta, atât de necesară pregătirii textelor pentru tipar, editura mi-a răsplătit munca prin cumpărarea uneia noi. Pentru prima oară în viaţă simt utilitatea muncii mele de scriitor, simt că ea bucură pe cineva, simt că îi pasă cuiva de eforturile mele intelectuale şi de risipa puterilor mele fizice – de ce nu? Mă simt important pentru cineva. Mă simt egalul în trăire al cititorilor ţărani. Nu aşa trebuie să se simtă un creator? Mai ales când colaborarea cu editura pleacă de la următoarele principii:

“Să nu vă siliţi să creaţi sau să înfrumuseţaţi o aură Părintelui;

“Să primeze obiectivitatea şi raţiunea faţă de sentiment;

“Să nu uităm că Părintele a fost privit de contemporanii săi şi este privit de unii dintre ai noştri cu superioritate şi de aceea, pentru a nu cădea în ridicol, orice susţinere favorabilă dânsului trebuie să fie foarte echilibrată şi bine fondată;

“Cât priveşte activitatea celor care încearcă să continue opera, trebuie tratată foarte discret şi numai la mare nevoie pomenită.”

Mulţumesc Proniei că mai există …ţărani şi că aceştia sunt nişte cărturari iubitori de cărturărie! Atâta timp cât ei participă la propăşirea culturii române, nu vom muri, deşi vremurile nu par deloc propice scrisului, învăţăturii, cititului, supravieţuirii…

Portretul întocmit de Anica Ţupu Duhovnicului este complet, concis şi spiritualizat peste măsură: “După chip, după purtare, după glas, mi s-a părut aşa, că-i un înger al lui Dumnezeu.” Scurt pe doi! Ea a tăiat nodul gordian al unei descrieri imposibile, recurgând la o trimitere în ceruri, pentru o mai bună înţelegere a omului… Există un adaos ce-l readuce, însă, pe pământ pe cel portretizat: “mi s-o părut foarte blând şi foarte răbdător şi foarte apropiat de sufletele noastre.”

Atât de blând, răbdător şi înţelegător încât gândea mai întâi la ţinerea în viaţă a păcătosului şi la mulţumirea lui decât la mânia împotriva păcatelor sale. Iar pentru ameliorarea relaţiilor cu el – care a ieşit, prin păcat, din societatea creştină –, părintele se folosea de înseşi cărţile sale pentru obţinerea banilor necesari ajutorării celui cu pricina. O încălcare gravă a moralei e săvârşită de o soră de sânge, mai mică, a Anicăi Ţupu. Atât de mânioasă a fost cea din urmă încât i-a venit fie s-o alunge, fie să părăsească ea însăşi căminul familiei. Dar Duhovnicul, în loc să încurajeze acestea, a hotărât ca Anica s-o iubească pe făptuitoarea încălcării, să aibă grijă de dânsa, să o păzească. Atâta a fost destul ca sora să devină din nou bucuria vieţii povestitoarei. Iar ca duhovnicul să fie sigur că sarcina întreţinerii ei nu-i depăşea ucenicei sale puterea economică, “mi-o dat să vând din cărţi, de două mii de lei”, cum îşi aminteşte ea.

Rolul prezenţei nevăzute a Marelui Duhovnic este acela al magnetului, ca şi al liantului tuturor sufletelor care l-au iubit şi îl iubesc, nu prin meritul lor, ci pe de-a-ntregul datorită chemării lui şi a personalităţii sale fără pereche. Cele ce a izbutit personalitatea părintelui Nicodim, în materie de pedagogie rurală şi creştină este unic. Cred că în toată istoria pedagogică a omenirii nu s-a mers atât de departe cât a făcut-o el, nici măcar de către modelul său dese ori citat în scrierile lui: Pestalozzi. Să zăbovim o ultimă clipă în preajma unui ucenic al său, pentru a asculta o ultimă dată lecţia.

Gheorghe Gavriliu este acela care, neplăcându-i cartea la timpul său, ajunge – după ‘şcoala’ impusă de duhovnicul lui – să afirme răspicat: “La etatea mea de om bătrân, de moşneag, eu atâta pot să vă spun: ŞINE NU ŞITEŞTE GREŞEŞTE”. Şi mai adaugă privitor la duhovnicii toţi: “ŞINE NU DĂ DE ŞITIT GREŞEŞTE”.

Nădăjduiesc ca membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să audă acest strigăt din urmă şi să sprijine ideea că duhovnicul trebuie să facă educaţia creştinilor, îndemnându-i, învăţându-i, impunându-le să citească, să-şi cumpere cărţi, să le facă dar, să le copieze, atunci când banii lipsesc. Dacă învăţământul laic a demis de la cinstea de a lupta cu analfabetismul naţional, Biserica, cea dintâi învăţătoare a românilor, e datoare să preia făclia formării concetăţenilor noştri.

(Mihai Rădulescu – Procesul Comunismului)

Părintele Nicodim – ”un preot sfânt, înconjurat de mii și mii de îngeri”

La noi în casă, încă de pe la anul 1954 a încercat Părintele să facă un mic atelier de legat cărți religioase; iar din 1956 și până în 1964 s-a lucrat în plin. Aduceam cărți de la București, de la grupul pe care îl avea Părintele acolo și, împreună cu câțiva oameni de bună credință, lucram în serii, adică după ce aduceam broșuri, câteva transporturi, începeam legatul; iar după ce terminam de legat, după un anumit tabel întocmit, le transportam acolo unde găsea Părintele de cuviință.

Și iarăși aduceam cărți broșate de la București și iarăși începeam la legat, până în ziua de 25 iulie 1964 când, au venit cei de la Securitate și ne-au făcut percheziție la domiciliu de vreo patru ori, după care ne-au arestat și anchetat timp de trei luni de zile, zi și noapte, apoi am fost judecați de Tribunalul miliar din București, apoi condamnați și după 8 luni de zile ne-a dus de la securitatea din București de la Malmaison, după cum i se mai zicea, la închisoarea de la Jilava, la 7 metri sub sol, la camera zero. […]

Pe părintele nu l-au adus la București ca să fie judecat odată cu noi; ci au găsit de cuviință să-l judece tot Tribunalul militar însă la Târgul Neamț, abia după o lună și ceva, pe 23 ianuarie 1965. Părintele Nicodim Măndița a fost condamnat la 8 ani închisoare la vârsta de 76 de ani. Durerea cea mare pe care a suferit-o Părintele în afară de necazul din închisoare, a fost că nu se știa nimic ce s-a făcut cu unul din fiii săi duhovnicești și nici n-a putut afla nimic precis acolo la închisoare până n-a fost pus în libertate.

Un student de la Sibiu, credincios, urma să fie pus în libertate. Veni la Părintele Nicodim și-i zise: ”Cuvioase Părinte! Mâine eu voi pleca acasă! Vă promit că mă voi duce la Mănăstirea Agapia. Ce să-i spun la sora Sfinției Voastre?”. Iar Părintele i-a răspuns: ”Așa să-i spui: ”Cei ce a-ți umblat pe calea strâmtă și cu scârbe, toți care în viață Crucea ca jugul a-ți luat, veniți de luați darurile care am gătit vouă și cununile cerești”.”

După cum am mai menționat mai sus, Părintele Nicodim a fost adus de la Târgu Neamț la închisoare la Piatra Neamț unde l-au tuns și bărbierit. Și s-a întâmplat ca deținutul care l-a tuns și bărbierit pe Părintele Nicodim să fie de loc din orașul Buhuși, om plin de evlavie către Părintiele. Cu multă atenție a adunat el tot părul ce l-a tuns și bărbierit și vrând să-l împartă la deținuții din acea închisoare, zicea către ei: ”Eu am tuns și bărbierit pe un preot sfânt care și-a udat părul său cu lacrimile ochilor săi.” Și așa a dat câte puțin păr la fiecare din ei ca să ajungă la toți cei din închisoare.

După zece luni de zile ne-am regăsit cu Părintele Nicodim la Aiud. Și unul din grupul de la București zice către Părintele Nicodim: ”Vai Cuvioase Părinte! Când ne aflam cu toții la București îmi ziceam în sine văzând cu ochii că aveam de toate și nu duceam lipsă de nimic. Oare să avem și noi parte de Împărăția lui Dumnezeu când noi aici pe pământ avem tot ce ne trebuie și nu ducem lipsă de nimic?! Dar aici la închisoare, cu atâtea lipsuri și necazuri ce avem, nădejdea noastră în mila lui Dumnezeu ne umple inima.” La care Părintele Nicodim îi răspunde privindu-l cu multă bunătate: ”Da. Ai dreptate frate Grigore că atunci ai gândit așa iar acum ai mai multă nădejde…”

Iar eu, cel ce scriu aceste rânduri, de prima dată când am văzut pe Părintele Nicodim i-am făcut această întrebare care mă frământa: ”Cuvioase Părinte! Dacă noi murim aici la închisoare fără să ne mai mărturisim și fără să ne împărtășim cu Sfintele Taine oare putem avea nădejde de mântuire?!” La care Părintele Nicodim îmi răspunde privindu-mă cu multă compătimire pentru o întrebare așa de naivă: ”Ei frate Gheorghe! Ce mai spui frăția ta! De-ar fi cineva și nebotezat, dar dacă suferă cu bărbăție toate necazurile fără să învinuiască pe cineva și de ar muri chiar aici la închisoare pentru dreapta credință, apoi trece prin vămile văzduhului fără oprire, ca și mucenicii!!!” […]

Așa cum era de obicei Părintele Nicodim mereu zâmbind, așa era și în timpul cât a stat cu noi la închisoarea de la Aiud și vorbind ceva în legătură cu puterea comunistă Părintele a zis: ”Vezi frate Gheorgh! Că puterea comunismului va cădea prin el însuși. Și la noi în țară nu putea lua conducerea, de nu veneau rușii să ne asuprească.” […]

Dealtfel, în ziua când am ajuns noi la Aiud, comandantul închisorii s-a grăbit să ne avertizeze cu amenințări zicându-ne: ”Vă ordonăm ca în tot timpul detenției să fiți oameni înțelegători. Vă oprim cu desăvârșire să vorbiți cu cineva despre convingerile religioase pe care le aveți. Ba ceva și mai mult. Nu aveți nici d-voastră voie, care sunteți din același grup, să vorbiți unii cu alții despre religie.”

”Dacă vă întreabă cineva – ne spunea Părintele – pentru ce ați fost la închisoare să spuneți că am fost pentru dreapta credință. Nu cumva să spuneți că am fost pentru păcatele noastre.” […]

Erau un student cu noi la închisoare care spunea că a fost condamnat fără să fie vinovat cu ceva. Pentru aceasta era tare descurajat și îl chinuiau gânduri negre să-și curme firul vieții dar, de câte ori îl vedea pe Părintele Nicodim în zicea: ”Vai Părinte! De câte ori vă văd pe Sfinția Voastră mă părăsesc acele gânduri negre care mă chinuiesc și de-aș fi în celulă cu Sfinția Voastră m-aș simți fericit.” Și mulți erau care priveau la Părintele Nicodim cu nesaț și doreau să-l audă vorbind. […]

Auzind comandantul închisorii că noi de câte ori stăm la masă în sala de mese ne sculăm în picioare și ne facem rugăciunea de masă și pe cea de după masă și Părintele Nicodim care sta în capul mesei de fiecare dată o binecuvântează, a vrut să vadă el personal dacă mai facem acest lucru și când este el de față. Și stătea aproape de noi prvindu-ne pe toți care eram în fața lui. Primul a fost Părintele Nicodim care s-a sculat în picioare după ce s-a împărțit mâncarea și binecuvântă masa fără nici o sfială. În clipa următoare ne-am sculat și noi în picioare și ne-am făcut rugăciunea, însemnându-ne de câteva ori cu semnul Sfintei Cruci pe față. Este adevărat că nu ne-a zis nimic dar s-a tulburat foarte mult și s-a depărtat de la masa noastră, bodogănind cuvinte neînțelese. […]

Unul din cei ce făcea de pază și în inima căruia licărea o mică lumină a credinței, când observă că Părintele Nicodim a fost pus în libertate, zise către noi: ”Vedeți că Părintele Nicodim dacă s-a rugat cu mai multă credință a fost pus în libertate? Dumneavoastră v-ați rugat dar nu așa ca Părintele ci cu mai puțină credință.” ”Da – am răspuns noi – așa este”. Noi am mai stat încă un an și jumătate după plecarea Părintelui dar și Părintele Nicodim ajuns acasă la Sfânta Mănăstire Agapia ce credeți că a făcut? N-a ieșit din curtea casei până când nu ne-am dus noi la Mănăstirea Agapia și l-am încredințat că am fost puși toți trei în libertate. Căci își zicea: ”Cum frații mei stau la închisoare, nici eu nu voi ieși din curtea casei până nu vor fi și ei liberi. Așa ne-a spus sora Părintelui, Maica Maria, că așa a făcut Părintele până am venit noi de la închisoare. Timp de un an și jumătate n-a mărturisit Părintele Nicodim pe nimeni deși veneau mulți credincioși când au auzit că el a venit. Le răspundea: ”Mai aveți răbdare că numaidecât vor veni acasă cei ce stau acuma la închisoare și atunci vă mărturisesc. Însă până nu vin ei nu pot mărturisi pe nimeni.” […]

În ziua de 5 iulie 1975, la ora 9 dimineața am ajuns la Mănăstirea Agapia. După ce am sunat și vine sora Părintelui Maica Maăria să-mi deschidă poarta, îmi spune: ”Bine că ai venit! Că părintele Nicodim ne va părăsi cât mai curând. Are o săptămână de când nu a gustat nici măcar o lingură de ceai sau de apă”. Și numaidecât m-am urcat în camera unde sta ca să-l văd. Deși mergeam ușurel și fără pic de zgomot, când m-am apropiat de patul unde sta a deschis ochii și a zâmbit, așa cum zâmbea de obicei. Am cerut blagoslovenie și plecând capul mi-a făcut Sfânta Cruce pe cap, după care îmi zise să stau aproape de pat. În clipa următoare m-a apucat cu mâna stângă ca sși cum ar vrea să-mi dea de înțeles că nu mai pot pleca atunci când vreau eu, ci când dânsul îmi va da voie. Iar cu mâna dreaptă binecuvânta în toate părțile. Fața sa era lumitată, buzele umede și privea zâmbind. Văzându-i buna dispoziție în care se afla, am luat îndrăzneală și l-am întrebat: ”Cuvioase Părinte! Dar pe cine binecuvântați!?” Atunci el îmi răspunde mirându-se: ”Cum!!! Nu vezi cât de mulți îngerași sunt aici în jurul nostru?!? Parcă-s fluturași.” Eu n-am mai zis nimic și mă forțam ca să-mi pot opri plânsul. […]

Nu mai pot uita până la moarte cele 8 ore, de la 9 la 17, pe care le-am petrecut în jurul plecării Părintelui Nicodim în veșnicie.

După ce am plecat eu a mai trăit Părintele încă 10 ore, de la ora 5 seara până la ora 3 dimineața.

Era ora 12. A stat așa de parcă dormea, vreo două ore. Eu mă simțeam strâmtorat acolo în fața Părintelui Nicodim, mai cu seamă din două pricini:

– în primul rând că eu, om plin de păcate eram de data asta în apropierea unui Preot Sfânt ce era înconjurat de mii și mii de îngeri

– în al doilea rând aș fi vrut parcă să plâng, să strig tare ca să mă răcoresc, căci nu mai încăpeau în mine mustrările de cuget aducându-mi aminte că în nenumărate rânduri am făcut supărare acestui mare bărbat a lui Dumnezeu, care acum era chemat la odihnă și fericire veșnică. […]

Faptul că am petrecut cu Părintele Nicodim cele opt ore în ajunul plecării lui de la noi, și am văzut cu ochii mei starea de liniște, de pace și bucurie duhovnicească îmbinată cu zâmbetul acela așa de dulce și plăcut, a avut asupra ființei mele, o putere de convingere și o influiență de nedescris.

Dacă aproape toată viața mea am avut în față o icoană grăitoare de adevărat creștin și vrednic păstor duhovnicesc în persoana Părintelui Nicodim Măndița era desigur nevoie ca să văd cu ochii mei și cum dătătorul de Daruri Dumnezeu, dă sfârșit cu adevărat vrednic celui ce s-a pus în slujba Lui cu toată ființa sa. Și câte n-ar mai fi de spus…

(Gheorghe Ionescu – Viața și activitatea protosinghelului Nicodim Măndiță, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, pp. 407-419, 442-445)

Nicodim Măndiță – preotul care a făcut ”o revoluție duhovnicească”

Părintele Nicodim Măndiţă a câştigat lumea prin broşuri şi spovedanie. (…) Cel mai bun canon pe care îl dădea Părintele Nicodim era că după ce te lăsa o jumătate de zi să meditezi la păcate şi să le notezi, te mai lăsa un sfert de oră să-ţi aduci aminte de alte păcate, ca să-ţi facă apoi dezlegarea finală. Aşa erau unii la partea întâi, alţii la partea a doua a spovedaniei, alţii la dezlegarea finală. Oamenii parcă zburau de la uşa lui. Canonul de bază, pe lângă lectură, era format din metanii. Nu dădea multe. Mai dădea şi zile de post. „Şi bursucul posteşte, dar după ce mănâncă plesneşte”; şi să citească cărţi sfinte, Noul Testament şi Biblia, că de acolo vine puterea omului. Deci, citirea cărţilor sfinte era esenţială.

Toţi ucenicii lui au fost buni cărturari. Nici un ucenic de-al său n-a fost înşelat de sectanţi, căci ştiau bine învăţătura Bisericii. Dar continua canonul: „Te duci acasă, dar când vii, în celălalt post, mai aduci doi ucenici!” Şi fiecare la rândul său avea canon să facă la fel, care era mai bine format. El a făcut o revoluţie duhovnicească în ţară prin spovedanie. Nici un duhovnic nu a avut ucenici, care să reziste peste ani aşa de mult ca ucenicii Părintelui Nicodim. Are azi zeci de mii de ucenici în ţară.

(Pr. Dimitrie Bejan – Bucuriile suferinței. Evocări din trecut, Vol. II)

Sentinţa de condamnare nr. 38 din 22 ianuarie 1965

TRIBUNALUL MILITAR BUCUREŞTI

Dosar nr. 310/1964

SENTINŢA NR. 38

Astăzi, 22 ianuarie 1965

Tribunalul militar Bucureşti, în deplasare în oraşul Târgu Neamţ, reg. Bacău, compus conform legii din:

PREŞEDINTE: Lt. Colonel de justiţie ALDEA MATEI

Ases. Popular: Căpitan Ene Eugen

Ases. Popular: Căpitan Ene Gheorghe

Procuror militar: Căpitan de justiţie Duma Gheorghe

Secretar: Căpitan de justiţie Bozaş Teodor,

s-a întrunit în şedinţă publică, cu respectarea dispoziţiilor legale, în scopul de a judeca procesul privitor pe inculpatul

Civ. MĂNDIŢĂ NICOLAE, născut la data de 14.10.1889, în comuna Buneşti, raionul Curtea de Argeş, reg. Argeş, fiul lui Ioniţă şi Filofteia, cu domiciliul în Mânăstirea Agapia, raionul Tg. Neamţ, reg. Bacău, de profesie preot – protosingel, necăsătorit, fără avere personală, scos din evidenţele C.M. pentru depăşirea vârstei, având 76 ani, fără antecedente penale (f. 112), studii 5 clase elementare, originea socială agricultori, fără de partid, aflat în stare de libertate, învinuit pentru infracţiunile de răspândire de publicaţii interzise, p.p. de art. 325 al. 3 lit. c C.pen. şi speculă, p.p. de art. 268/17 lit. c C.pen.

La apelul nominal, făcut în şedinţa publică, inculpatul s-a prezentat în stare de libertate, fără apărător, declarând că se apără singur.

Preşedintele a stabilit identitatea inculpatului, care este la fel cu aceia menţionată în interogatoriul de la dosar.

Procedura îndeplinită.

Secretarul a făcut apelul martorilor propuşi în cauză de acuzare şi anume: Perju Petre, Plugaru Dumitru, Maxim Constantin şi Albu Gheorghe, care au fost prezenţi.

Preşedintele a dispus retragerea martorilor în camera anume destinată.

S-a dat citire de către secretar actului de inculpare de la dosar, iar preşedintele a procedat la luarea interogatoriului inculpatului, care s-a anexat şi dosarul cauzei.

S-a trecut apoi la audierea martorilor prezenţi menţionaţi mai sus, ale căror depoziţii luate cu respectarea dispoziţiilor legale, de asemenea s-au anexat la dosar.

Atât procurorul militar cât şi inculpatul au declarat că nu mai au probe de solicitat în cauză şi au cerut judecarea procesului.

TRIBUNALUL

Deliberând în secret conform prevederilor legale;

Având în vedere că atât procurorul militar cât şi inculpatul au declarat că nu au probe de solicitat în cauză;

Considerând că nici din oficiu nu mai este necesară administrarea altor probe şi că procesul este în stare de judecată;

Pentru aceste motive, cu unanimitate de voturi, tribunalul ia act de declaraţiile părţilor că nu mai au probe de solicitat în cauză şi dispune judecarea procesului în fond.

Dată şi citită în şedinţă publică, astăzi 22.01.1965.

Procurorul militar având cuvântul în fond a arătat împrejurările în care inculpatul în anul 1926 a luat legătură cu Poiţelea Vasile, formând un grup de colportaj a unor cărţi şi broşuri mistic-religioase, cât şi a unor obiecte de cult (cruciuliţe, candele, icoane), din care au mai făcut parte Magirescu Ion, Magirescu Costache, Palade Gheorghe şi Bălan Grigore. Procurorul a mai arătat că inculpatul este autorul a diferite broşuri şi cărţi, care au fost multiplicate şi difuzate de grup, care conţin idei duşmănoase, antisociale. După aceia a analizat diferite pasagii din cărţile scrise de inculpat, din care rezultă că acesta urmărea abaterea oamenilor muncii de la menirea lor, respectiv de a construi societatea socialistă, susţinând că fericirea este sus, în cer, iar nu pe pământ şi că pentru aceasta nu mai trebuie să muncească aşa cum li se cerea în vederea realizării unui trai mai bun. Pentru a evidenţia caracterul antisocial al cărţilor şi broşurilor respective, scrise de inculpat, procurorul militar a dat citire referatului Departamentului Cultelor anexat la dosar, în care se arată că toate aceste materiale, găsite la percheziţia domiciliară efectuată inculpaţilor şi care au fost difuzate de aceştia, sunt interzise de lege. Apoi a menţionat că acest lucru a fost cunoscut şi de către inculpaţi, care au desfăşurat activitatea lor, după 1948, în ascuns difuzând materialele la oameni de încredere, iar pentru a nu fi găsite a luat măsura introducerii unor exemplare în cutii de tablă, care au fost ascunse prin poduri sau pe la fântâni. Procurorul militar a susţinut că fapta inculpatului de a scrie broşuri interzise pe care apoi le-a difuzat, se dovedeşte cu recunoaşterile sale, coroborate, cu declaraţiile celorlalţi coinculpaţi, cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, cu corpurile delicte şi cu expertiza tehnică de la dosar. În concluzie, procurorul militar a cerut condamnarea inculpatului Măndiţa Nicolae pentru infracţiunea de răspândire de publicaţii interzise, p.p. de art. 325 al. 3 lit. c C.pen., cu aplicarea art. 25 pct. 6 al. 2 C.pen. şi art. 80 C.pen. şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. În ce priveşte infracţiunea p.p. de art. 268/17 lit. c C.pen., procurorul militar a declarat că din probele administrate în cauză nu se dovedeşte că inculpatul ar fi făcut speculă cu materiale de cult religios şi în consecinţă a arătat că pentru această faptă renunţă la învinuire.

Inculpatul Măndiţă Nicolae, având cuvântul în apărarea sa, a susţinut că este nevinovat, deoarece a lucrat pentru binele poporului, mergând pe drumul pe care au mers strămoşii noştri timp de 19 sute de ani.

După aceea preşedintele l-a întrebat pe inculpat dacă mai are ceva de adăugat în apărarea sa, la care acesta, la ultimul cuvânt, a cerut să fie achitat.

Preşedintele a declarat dezbaterile închise în cauza de faţă, iar tribunalul s-a retras în camera de consiliu spre a delibera asupra culpabilităţii inculpatului.

TRIBUNALUL

Deliberând în secret conform prevederilor legale;

Asupra acţiunii penale deschisă prin concluziile de învinuire din 04.11.1964 ale organului de anchetă penală din M.A.I., Dir. Reg. Bucureşti, împotriva inculpatului Măndiţă Nicolae, învinuit pentru infracţiunii de răspândire de publicaţii interzise, p.p. de art. 325 al. 3 lit. c C.pen. şi speculă, p.p. de art. 268/17 lit. c C.pen;

Având în vedere concluziile orale ale procurorului militar, precum şi susţinerile inculpatului, făcute personal, în faţa instanţei, în şedinţă publică;

Având în vedere că din instrucţia orală urmată în cauză în şedinţă publică, cât şi din actele de la dosar, care au fost puse în discuţia părţilor în şedinţă publică, se constată următoarele:

ÎN FAPT:

Inculpatul MĂNDIŢĂ NICOLAE, face parte dintr-un lot de 11 infractori (Poiţelea Vasile ş.a.) care a fost soluţionat de acest tribunal prin sentinţa nr. 10 din 09.01.1965, pentru acesta disjungându-se cauza deoarece nu s-a putut prezenta la proces fiind bolnav netransportabil.

În trecut, susnumitul a fost ofiţer de artilerie şi a participat la luptele din primul război mondial, iar în anul 1920 s-a călugărit la Mănăstirea Schitul Măgura, unde mai târziu a fost hirotonisit preot.

Până în anul 1933 a fost preot în mai multe parohii, iar în acest an s-a mutat cu serviciul la Mânăstirea Agapia ca preot şi apoi protosinghel, de unde în 1945 s-a transferat la Mânăstirea Văratecul.

La această mânăstire a stat până în anul 1961, când a fost pensionat, după care a revenit la Mânăstirea Agapia, unde îşi are domiciliul.

Inculpatul Măndiţa Nicolae în anul 1926 a intrat în legătură cu Poiţelea Vasile, din Bucureşti, pe care l-a îndemnat să constituie un grup de colportaj de materiale bisericeşti.

Ca urmare a acestui îndemn, Poiţelea Vasile a trecut la organizarea grupului de colportaj, din care au mai făcut parte Magirescu Ion – decedat – Măgirescu Costache, Palade Gheorghe şi Bălan Grigore.

Aceştia s-au ocupat cu difuzarea de cărţi şi broşuri religioase, precum şi obiecte de cult în Bucureşti şi în diferite localităţi din ţară, activitate în care au mai atras şi pe numiţii Ionescu Jorj, Chiuaru Nicolae, Popa Elena, Tupu Anica, Stoica Gheorghe şi Lazăr Dumitru.

De menţionat este faptul că după anul 1948, când li s-a anulat autorizaţia de colportaj, grupul a desfăşurat această activitate în mod clandestin până în anul 1964, când a fost descoperit de autorităţi.

Materialele difuzate de grup au fost tipărite în diferite tipografii din Bucureşti, Botoşani, Roman şi Bacău.

Din cercetările efectuate s-a constatat că acest grup a deţinut o cantitate de aproximativ 500.000 volume, care au fost ţinute în 4 depozite şi anume: la domiciliile numiţilor Poiţelea Vasile, Măgirescu Costache, Palade Gheorghe şi Bălan Grigore, din Bucureşti, Bd. Republicii nr. 21, şi în str. Sf. Petru Tei nr. 37, la locuinţa numitului Drăgan Ion, din Bucureşti, str. Serg. Scarlat nr. 43, cât şi la numitul Măndiţă Constantin, din satul Buneşti, comuna Zărneşti, raionul Curtea de Argeş.

Cărţile şi broşurile deţinute şi difuzate de inculpaţi, au un caracter antisocial, îndemnând pe cititori să se sustragă de la preocupările pentru problemele vieţii materiale, fac apologia călugăriei, şi conţin idei anticomuniste, fiind menite să pregătească terenul psihologic pe care şi-l doresc duşmanii regimului nostru, care nu văd cu ochi buni cuceririle actuale ale poporului şi faptul că astăzi oamenii se transformă eliberându-se de superstiţiile trecutului.

Majoritatea lucrărilor difuzate de grup au fost scrise de inculpatul Măndiţă Nicolae, care era considerat de toţi membrii grupului ca fiind “părintele spiritual al lor” şi care se bucura de o autoritate deosebită în faţa acestora.

În lucrările sale inculpatului tratează o serie de probleme cu conţinut mistic-religios, duşmănoase regimului democrat-popular din R.P.R.

Astfel, în broşura “Providenţa Divină” inculpatul scrie că “O ţară fără Dumnezeu ar fi menită pierzării definitive”; că cei ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, s-ar coborî în rândul necuvântătoarelor” şi “dacă în şcoli ar fi numai profesori creştini, ce tineret cuminte ar ieşi din ele, cât de bine ar conduce ei ţara”.

În broşurile “Izvorul răutăţilor” şi “Expoziţia idolilor moderni” se încearcă a se crea o imagine falsificată despre viaţa şi realitatea contemporană din ţara noastră, despre educaţia tineretului. Astfel, în broşura “Expoziţia idolilor moderni”, inculpatul afirmă că tineretul este târât de părinţi şi de bătrâni la cârciumi, baluri, serate şi alte locuri de stricare a sufletului, că părinţii sunt ocărâţi şi bătuţi, boierii şi domnii blestemaţi, arhiereii dispreţuiţi şi bisericile socotite ca nişte grajduri”, iar mai departe scrie că “voia bună a oamenilor, petrecerile, cântecele, jocurile, ţinuta vestimentară, alta decât cea de călugăriţe la femei, sunt categorisite ca acte demonice, ca obiceiuri blestemate, diavoleşti.

Aceste idei sunt reluate şi tratate de inculpat şi în alte broşuri, difuzate de grup, cum sunt: “Păcatul sulemenirilor”, “Prin spini la Dumnezeu”, “Crucea călugărilor”, etc.

Într-o altă broşură “Lumea şi sufletul”, la pag. 771-774, inculpatul scrie: “românul ar învia atunci când îşi îndrăgeşte biserica, când năzuieşte după învăţăturile din Sf. Evanghelie şi după acelea a românilor luminaţi cu învăţături adevărat creştineşti, când merge la biserică, când ascultă de popi.

În broşurile “Antihristica”, “Familia” şi “Biserica reală” se arată că bolşevicii ar fi pornit război împotriva lui Dumnezeu, ar fi desfiinţat credinţa, că ar fi asasinat preoţii, călugării, aducând în acelaşi timp elogii naziştilor şi fasciştilor, care au dezlănţuit cel de-al doilea război mondial.

Aceleaşi teme duşmănoase regimului nostru democrat popular sunt reluate de inculpatul Măndiţă Nicolae în lucrările “Privelişti apocaliptice” (38 volume), “Oglinda duhovnicească”, “Vămile văzduhului”, “Ciclul de predici”, “Îndreptarul preotului” şi altele.

Astfel, în “Privelişti apocaliptice” se arată că ştiinţa ar fi deşartă, arborele ale cărui fructe ar aduce moartea, că necredinţa ar duce la sinucidere şi ar prăbuşi în pierzanie toată familia, că raţionalismul ateu şi indiferentismul religios ar fi materialismul cel mai nereuşit, anticriştii din toate vremurile.

În “Vămile văzduhului” inculpatul propagă idei antisociale, din care rezultă că jocurile şi cântecele ar fi o şcoală a satanei, că citirea cărţilor, revistelor şi a jurnalelor rele ar vătăma groaznic, creştinii să nu vorbească cu ereticii, etc.

În anul 1948, după ce li s-a retras autorizaţia de colportaj, inculpatul s-a deplasat la Bucureşti, la domiciliul grupului de colportori, căruia i-a dat instrucţiuni de felul cum să-şi desfăşoare activitatea de difuzare a materialului interzis, în mod clandestin.

Tot atunci inculpatul a dat dispoziţii ca să se procure o maşină de scris, la care Palade Gheorghe să dactilografieze o serie din lucrările scrise de el.

În repetate rânduri a fost vizitat la mănăstirile unde se afla – Văratecul sau Agapia – de Poiţelea Vasile, Măgirescu Costache, Palade Gheorghe şi Bălan Grigore, care i-au adus lucrările dactilografiate de Palade Gheorghe, pentru a le verifica şi eventual completa.

Inculpatul personal a atras în grupul de colportori, pe numiţii Ionescu Jorj, Ţupu Anica şi Chioaru Nicolae, elemente fanatice din asociaţia interzisă “Oastea Domnului”, prin intermediul cărora a difuzat o serie de cărţi şi broşuri interzise, de pe urma cărui fapt a obţinut sume de bani. De asemenea, inculpatul a făcut legătura acestora cu grupul de colportori din Bucureşti, unde susnumiţii s-au deplasat de mai multe ori şi de unde au ridicat cantităţi însemnate de material duşmănos, din care o parte au difuzat-o singuri iar altă parte au dat-o inculpatului care a difuzat-o persoanelor ce veneau la mănăstire.

Fiindu-i teamă de o eventuală persecuţie domiciliară, întrucât ştia că desfăşoară o activitate ilicită, inculpatul în anul 1960, a dat lui Ionescu Jorj şi Popa Costache câte un exemplar din lucrările sale, dactilografiate de Palade Gheorghe, pentru a le ascunde la domiciliile lor din comunele Grigoreni şi Scorţeni, reg. Bacău.

Inculpatul a desfăşurat activitate duşmănoasă şi în cadrul asociaţiei “Oastea Domnului”, îndrumând pe membrii acesteia să-şi continue activitatea prin adunări ţinute sub masca unor botezuri, nunţi sau petreceri familiare.

Cu ocazia percheziţiei domiciliare, inculpatului i s-au găsit o cantitate însemnată de cărţi şi broşuri interzise, printre care şi revista “Buna Vestire”, “Muncitorul legionar” şi “Comunismul demascat”, precum şi suma de 43.000 lei, provenită din comerţul clandestin şi magnetofonul marca “Philips”, cumpărat în scopuri de propagandă religioasă.

Inculpatului i s-a mai imputat şi faptul de a fi vândut obiecte de cult – cruciuliţe, icoane – fără să fi avut vreo autorizaţie pentru aceasta.

Fiind interogat în instanţă (f. 223-224), inculpatul a recunoscut că a făcut parte din grupul de colportaj de materiale mitic-religioase, împreună cu Poiţelea Vasile, Măgirescu Costache, Palade Nicolae, Palade Gheorghe şi Bălan Grigore, că acest grup şi-a continuat activitatea şi după 1948 când i s-a retras autorizaţia; că în 1955 a aflat de arestarea lui Ionescu Jorj, Popa Elena şi a altor două persoane, care fusese găsite cu materiale religioase în gara Bacău şi că după un an, respectiv în 1956 şi-a reluat această activitate. De asemenea a mai recunoscut că a scris lucrările “Oglinda duhovnicească”, “Izvorul răutăţilor”, “Tămâie şi furturi”, “Diavolul şi cârciumarul”, “Pacea părinţilor cu copii” şi altele, care au fost tipărite la diferite tipografii şi apoi difuzate personal şi prin diverse persoane de încredere. Inculpatul a arătat că a dat dispoziţii să se cumpere 2 maşini de scris, la care Palade Gheorghe i-a dactilografiat lucrările “Vămile văzduhului”, “Un ciclu de predici”, “Privelişti apocaliptice” şi altele. Inculpatul a mai arătat că toţi ceilalţi din grup îl considerau ca pe şeful lor şi că îndrumările pe care le dădea, erau duse la îndeplinire în bune condiţiuni.

Inculpatul a declarat că era informat de cei din grup, despre activitatea desfăşurată de ei şi de câştigurile realizate. Tot la interogatoriul luat de instanţă, inculpatul a mai arătat că din anul 1929 şi până în 1948 a vândut iconiţe, dar că după această dată nu a mai făcut acest lucru.

Faptele inculpatului mai sunt arătate de numiţii Poiţelea Vasile (f. 80-82), Măgirescu Costache (f. 83-85), Palade Gheorghe (f. 86-87), Bălan Grigore (f. 88-89), Ionescu Jorj (f. 90-91), Popa Elena (f. 92-93), Chiuaru Nicolae (f. 97), Tupu Anica (f. 98), ale căror declaraţii se coroborează cu depoziţiile martorilor:

– Cioată Polina (f. 102), care a arătat instanţei că în iulie 1964 a fost la mânăstire, la Măndiţă Nicolae, care i-a dat manuscrisul “Providenţa divină” pe care l-a adus la grupul de colportori din Bucureşti;

– Chiriac Elena (f. 104), care a declarat că a participat la adunările aşa zise “Cuvânt” şi ştie că şi inculpatul a ţinut odată o astfel de adunare.

– Stanciu Maria (f. 105), care a arătat că a fost la inculpat, la mânăstire, pentru a se spovedi şi aceasta i-a dat să scrie din “Vămile văzduhului”;

– Sacaliuc Maria (f. 106), care a afirmat că a difuzat o serie de materiale religioase interzise, care erau scrise de inculpat;

– Guţea Damian (f. 108), călugăr la Mânăstirea Cernica a arătat că i s-au adus la mânăstire vreo 300-400 broşuri religioase, scrise de inculpat, despre care stareţul mânăstirii i-a spus că erau interzise;

– Perju Petre (f. 110 şi f. 225) a declarat că obişnuia să se ducă la mânăstire, la inculpat, pentru a se spovedi şi că aceasta i-a dat drept canon să scrie din “Vămile văzduhuşului”, circa 10-12 caiete, respectiv 24 de vămi. De asemenea a mai arătat că inculpatul i-a mai vândut şi lucrarea scrisă de el “Oglinda duhovnicească”;

– Moraru Anica (f. 114), ştie că soţul ei, Moraru Mandică, scria în caiete din “Vămile văzduhului” şi îi spunea că făcea acel lucru fiindu-i dat canon de Măndiţă Nicolae;

– Crăciun Ioan (f. 115), de asemenea a arătat că inculpatul îi dădea drept canon, ca să citească cărţi religioase, care erau scrise de el. Martorul a mai arătat că inculpatul i-a spus ca să ascundă nişte cărţi religioase, pentru a nu fi descoperite de autorităţi;

– Ionescu Ana (f. 132) a declarat că asculta de îndrumările date de Măndiţa Nicolae şi de ceilalţi din grupul lui;

– Maxim Constantin (f. 226) a arătat că a fost de mai multe ori la mânăstire, cu soţia sa, care se spovedea la inculpat. A citit cărţile, date de inculpat, din care a reţinut că nu trebuia să înjure, să fure, dar să iubească pe aproapele său;

– Albu Gheorghe (f. 227), în 1964 a cumpărat iconiţe şi cărţi religioase de la grupul din Bucureşti, printre care se afla şi broşura “Dai voinţă iei putere” scrisă de Măndiţă Nicolae;

– Plugaru Dumitru (f. 228) a citit mai multe cărţi şi broşuri religioase, scrise de inculpat, printre care şi “Oglinda duhovnicească” şi a transcris pe mai multe caiete, unele părţi din lucrările “Vămile văzduhului” şi “Judecata particulară”.

Faţă de probele de la dosar, analizate mai sus, instanţa reţine în sarcina inculpatului Măndiţă Nicolae, faptul de a fi difuzate în rândul unor persoane credincioase cărţi şi broşuri religioase, scrise de el, care aveau un conţinut interzis.

Instanţa nu reţine în sarcina inculpatului faptul de a fi făcut comerţ fără autorizaţie întrucât pe de o parte a rezultat că obiectele de cult erau confecţionate de membrii grupului şi au fost vândute în cadrul activităţii de colportaj a grupului iar pe de altă parte s-a stabilit că inculpatul a făcut acest lucru până în 1948, când grupul a avut autorizaţie legală.

 

ÎN DREPT:

Inculpatul MĂNDIŢĂ NICOLAE a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de răspândire de publicaţii interzise, p.p. de art. 325 al. 3 lit. c C.pen., ale cărei elemente constitutive sunt întrunite deoarece:

– există latura obiectivă a acestei infracţiuni fiind dovedit că în perioada 1948-1964, inculpatul a deţinut şi difuzat diferite cărţi şi broşuri religioase interzise, cu conţinut antisocial şi anticomunist, majoritatea lor fiind scrise chiar de acesta;

– latura subiectivă a infracţiunii constă în aceia că inculpatul a comis fapta de deţinere şi răspândire a materialului religios interzis cu intenţie, deoarece a prevăzut pericolul social al urmărilor faptelor sale pentru securitatea statului şi liniştea publică şi a dorit ca acestea să se producă.

Văzând şi disp. art. 25 pct. 6 al. 2 C.pen. instanţa urmează a dispune confiscarea averii personale a inculpatului, întrucât fapta săvârşită periclitează securitatea statului.

Având în vedere că în cauză au fost constituite corpuri delicte toate materialele găsite la percheziţia domiciliară făcută inculpatului, care sunt prevăzute în procesele-verbal de la dosar şi că ele au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 325 al. 3 lit. c C.pen., instanţa urmează ca în baza art. 80 C.pen. să dispună confiscarea lor în folosul statului.

Inculpatul a mai fost trimis în judecată şi pentru infracţiunea de speculă, p.p. de art. 268/17 lit. c C.pen.

Considerând că din probele de la dosar se constată că obiectele de cult – cruciuliţe şi iconiţe, au fost confecţionate de inculpaţi în cadrul grupului şi fără intenţia de speculă, iar în ce priveşte pe inculpat, că acesta a făcut acest lucru până în 1948, când grupul a avut autorizaţie legală, instanţa urmează a face aplicarea art. 4 partea I pct. 4 C.pr.pen. şi a-l achita de orice penalitate.

Văzând disp. art. 320 al. II şi 200 pct. 9 C.pr.pen., instanţa urmează a dispune arestarea inculpatului, întrucât pedeapsa prevăzută de lege, pentru infracţiunea reţinută în sarcina acestuia, este mai mare de 1 an.

Potrivit disp. art. 109 C.pr.pen. inculpatul urmează a fi obligat să plătească statului cheltuielile ocazionate de anchetarea şi judecarea cauzei.

Pentru aceste motive şi în unire cu concluziile procurorului militar, tribunalul cu unanimitate de voturi declară culpabil pe: Măndiţă Nicolae pentru infracţiunea de răspândire de publicaţii interzise, p.p. art. 325 alin. 3 lit. c C.pen. şi neculpabil pentru infracţiunea de speculă p.p. de art. 268/17 lit. c C.pen.

Cu unanimitate de voturi declară că nu sunt circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului.

În consecinţă,

TRIBUNALUL

ÎN NUMELE POPORULUI

HOTĂRĂŞTE:

Cu unanimitate de voturi, făcând aplicarea art. 325 al. 3 lit. c C.pen. condamnă pe MĂNDIŢĂ NICOLAE, la 8 (opt) ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de răspândire de publicaţii interzise.

Conform art. 25 pct. 6 al. 2 C.pen. dispune confiscarea totală a averii personale a condamnatului.

Potrivit art. 80 C. pen. Dispune confiscarea în folosul statului a tuturor corpurilor delicte găsite la domiciliul inculpatului şi prevăzute în procesele verbale de la dosar.

Făcând aplicarea art. 4 partea I-a pct. 4 C. pen., achită de orice penalitate pe Măndiţă Nicolae pentru infracţiunea de speculă, prev. Şi pen. De art. 268 ind. 17 lit. c C. pen.

În baza art. 320 alin. 2 C. pen. Dispune arestarea condamnatului.

Conform art. 109 C. pen. îl obligă să plătească statului 1500 lei cheltuieli de judecată.

Tribunalul reintrând apoi în şedinţă publică, preşedintele a dat citire dispozitivului de mai sus.

Cu drept de recurs în termen de 3 zile la tribunalul militar de regiune militară Bucureşti.

Dată şi citită în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 1965 la Tg. Neamţ.

PREŞEDINTE

Lt. colonel de justiţie,

Aldea Matei

SECRETAR,

Bozaş Teodor

(Document publicat în Revista Rost, an V, numărul 51, mai 2007, pp. 20-25)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php