POGORÂREA DUHULUI SFÂNT. “Vino și Te sălășluiește în noi!” CRUCEA ȘI CINCIZECIMEA.

0 781

Crucea si Cincizecimea

Crucea si Cincizecimea sunt inseparabile in Ortodoxie. Legatura interioara dintre aceste doua evenimente formeaza temelia si ofera intreaga paradigma a spiritualitatii ortodoxe, a vietii liturgice si reflectiei teologice, indeo­sebi in ce priveste teologia ascezei si indumnezeirii. Doar prin aceasta legatura putem intelege multele antinomii, ba chiar si paradoxuri ale vietii duhovnicesti.

Legatura inseparabila dintre Cruce si Cincizecime in Ortodoxie se bazeaza mai intai pe legatura vesnica dintre Fiul si Duhul. Asa cum spunem in Crez, Fiul e „nascut din Tatal”, iar Duhul Sfant „purcede din Tatal.” Aceste formule exprima relatia vesnica dintre Cei doi si Tatal. Dar Fiul si Duhul nu exista Unul langa Celalalt, astfel incat nasterea Fiului si purcederea Duhului sa fie actiuni separate, fara legatura intre ele. Sfintii Parinti au lamurit ulterior ca Duhul purcede de la Tatal prin Fiul,odihneste in Fiul si e aratat de Fiul Tatalui (de exemplu, Ioan Damaschinul, Ex­punerea exacta a credintei ortodoxe 1,7.8). Fiul si Duhul sunt din vesnicie intr-o relatie reciproca Unul cu Celalalt, sa­lasluiesc Unul in Altul si sunt intotdeauna impreuna. Asa cum scrie sfantul Irineu al Lyonului, Ei sunt “cele doua maini” ale Tatalui.

Inseparabilitatea vesnica a Fiului si Duhului se manifesta in intreaga economie a mantuirii; in intruparea, lucrarea, moartea si invierea Fiului lui Dumnezeu. Acest fapt este in Evanghelii: Duhul e prezent la intruparea Fiului um­brind-o pe Fecioara Maria (Lc 1,35), El ramane peste prun­cul Iisus cand acesta creste (Lc 2, 40), e peste El atunci cand citeste in sinagoga (4,18), coboara si ramane peste El la botezul Sau (Lc 3, 22), Il conduce in pustie pentru a fi ispitit (Lc 4, 1), alunga diavolii (Mt 12, 28), e prezent la moartea Sa pe Cruce cand Iisus „isi da Duhul Sau” (Mc 15,37; In 19,30), si realizeaza Invierea Sa din morti (de exemplu, Rm 8, 11). Duhul Il aduce pe Fiul in lume si este apoi tri­mis in lume de Fiul: Iisus se roaga ca Mangaietorul care va veni sa continue lucrarea lui Hristos, aducand aminte cu­vintele Lui si chiar invatandu-i El Insusi pe ucenici (In 14,16. 17. 26; 15, 26). Duhul care L-a inviat pe Iisus e la randul sau dat de Hristos Cel inviat: A suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant! (In 20,22).

Cum se vede Cincizecimea unita cu Crucea? Nu e mai logic sa vedem Crucea unita cu Invierea? Intr-adevar, daca activitatea lui Iisus s-ar fi sfarsit pur si simplu cu moartea Sa pe Cruce, mesajul si persoana Sa ar fi fost invaluite in ambiguitate. Invierea a lamurit Crucea. Dar nimeni n-a fost martor la Inviere. De aceea, dupa Invierea Sa, Iisus Insusi a inceput sa Se arate ucenicilor, dezvaluindu-le adevarata natura a lucrarii Sale mesianice si sen­sul patimirilor si mortii Lui (Lc 24, 26,46). A facut aceasta dandu-le tuturor evidenta empirica a Invierii Sale pe care o doreau, mancand cu ei, lasandu-l pe Toma sa atinga coasta Sa etc. La fel de important, Hristos „le deschide mintile” ca sa inteleaga Scripturile si motivele patimirilor Sale (Lc 24, 32. 45), pe care nu le-au inteles mai inainte. Astfel, Invierea a lamurit Crucea.

Chiar si dupa toate acestea, pana la pogorarea Duhului Sfant n-a existat invatatura, aparare, Botez sau alte Taine. In acea zi a fost dat Duhul, a fost predicata Evanghelia, iar Petru a botezat 3000 de barbati (FA 2). Ucenicilor li s-a dat puterea de a explica Crucea (FA 3,18; 17,2; 26,23) si ince­pand de atunci au fost condusi in lucrarea lor de Duhul Sfant (de exemplu, FA 5,9; 8,29-39; 10,19; 11,12-28; 16,17; 21, 4). Cu alte cuvinte, Invierea si “multele sale semne doveditoare” (FA 1,3) n-au fost de ajuns — a fost nevoie de Duhul. Cincizecimea a lamurit Invierea.

Acest model atat al unei dovediri rationale, cat si al unei puteri spirituale in predica apostolilor se vede lim­pede in scrierile lui Luca si Pavel, mai cu seama atunci cand Pavel se adreseaza lumii pagane (FA 11). Pe de-o parte, Pavel face apel la o multime de argumente rationale pen­tru a-L propovadui pe Hristos, chiar la obiceiuri locale, literatura etc. (de exemplu, Atena, FA 17,23-28; Efes, FA 14, Rm 2,14). Dar el pune toate aceste dovezi in context atunci cand marturiseste ca predica sa nu statea in intelepciu­nea unor cuvinte omenesti, ci in puterea lui Dumnezeu, ca sa nu ramana fara nici un efect crucea lui Hristos (1 Co 1,17). El rezuma foarte succint aceasta atunci cand spune despre continutul predicii ca nu e nimic altceva decat “Iisus Hristos, si Acela rastignit, iar „demonstrarea” predicii sta in “Duhul si in puterea Lui” (1 Co 2,2-4). Dovedirea ratio­nala (de la Logos-ul) e necesara, dar nu suficienta; e nevoie si de o demonstrare (de la Duhul). Altundeva sfantul Pavel spune ca Iisus „a fost randuit Fiu al lui Dumnezeu intru putere, dupa Duhul sfinteniei, prin invierea Lui din morti (Rm 1,4). Din nou, e nevoie atat de ratiune, cat si de putere — sfantul Pavel mentioneaza chiar pe primul loc pe DuhulDuhul e baza marturiei, pentru ca nimeni nu poate spune: Iisus este Domn, decat in Duhul Sfant” (1 Co 12, 3).

Am putea rezuma astfel: fara Duhul Sfant nu exista Hristos (Intrupare, Inviere). Fara Hristos nu exista Cincizecime. Fara Cincizecime nu exista propovaduire, apolo­getica, botez. Fara Duhul Sfant nu exista Evanghelie. Atat prin intreaga lucrare a lui Hristos in Evanghelii, cat si prin continuarea ei de catre apostoli in Fapte si in Epistole suntem condusi spre legatura inseparabila dintre Fiul si Duhul si spre reciprocitatea celor doua mari opere ale Acestora, Crucea si Cincizecimea. Biserica e marea opera atat a Fiului, cat si a Duhului.

Inseparabilitatea si interdependenta Crucii si Cincizecimii se manifesta de-a lungul intregii noastre Traditii cres­tine ortodoxe. Mai intai, ea este o paradigma a intelegerii luptelor vietii duhovnicestiPrin ea recunoastem ca atunci cand Dumnezeu ne trimite in vietile noastre o cruce, e pentru a ne pregati sa primim pe Duhul Sfant; si, la fel, cand ne trimite harul si puterea Duhului Sfant e ca sa ne pregateasca pentru urmatoarea noastra cruce.Aceste doua momente sunt adeseori simultane. Asta pentru ca Dum­nezeu vrea sa fim inspirati, dar nu exaltati (cf. 2 Co 12,7-9). Asta explica si maretia si frumusetea lacasurilor noastre bisericesti care e inseparabila de traditiile noastre ascetice;una nu poate exista fara cealalta. Strabate si traditiile noastre liturgice, unde e evident (mai ales la sfintirea Eu­haristiei) ca Duhul Sfant nu e dat niciodata fara preotul (adica Hristos) care face semnul Crucii. Nu exista mai mare marturie a unitatii dintre Cruce si Cincizecime in viata Bisericii Ortodoxe decat sfintirea Euharistiei, care si ea are loc cu invocarea Duhului Sfant atunci cand preotul face semnul Crucii.

Prin urmare, in crestinismul ortodox toate binecuvan­tarile si cele bune le asteptam ca daruri ale lui Dumnezeu care vin prin ascultare si iubire. Dar nu le asteptam fara nici o calificare. Unicul si atotcuprinzatorul Dar al lui Dum­nezeu e Fiul Sau in Duhul Sfant — si acest dar nu poate veni fara CrucePrin urmare, slava Ortodoxiei nu poate fi niciodata o evanghelie a lui „imbogatiti-va“, nici vreo alta evanghelie cu orientare dezechilibrata spre aceasta lume. Slava Ortodoxiei e mai degraba o slava matura si bine in­temeiata, o slava care transcende, dar nu evita nenoroci­rile, dezamagirile, incercarile si necazurile acestei vieti, ci mai degraba le transfigureazaEa primeste Crucea si toate provocarile in aceasta lume pe care le implica. Nu fuge de ele. Nici Hristos n-a facut-o. Dar nici nu depindem de noi insine: ne dam seama, asa cum a facut-o Pavel, ca harul Duhului Sfant ne face in stare sa ne ducem Crucea impreu­na cu Hristos. La fel, Duhul ni se da numai primind Crucea. Cele doua sunt inseparabile si interdependente.

Lumina Invierii, slava si darurile lui Dumnezeu in Duhul redau omenirii adevarata ei frumusete. Asceza, bucuria si frumusetea nu se exclud unele pe altele in Ortodoxie. Dimpotriva, sunt necesare unele altora. Acesta e echilibrul unic al sfintei noastre Traditii ortodoxe: Crucea, Invierea si Cincizecimea, inseparabile ca marele dar al lui Dumne­zeu pentru innoirea omului. Astfel la marele praznic al Pastelui, sfantul Grigorie Teologul exclama: Cel ce S-a sculat din morti sa ma replamadeasca in Duhul. Fie ca astfel replamaditi sa fim si noi.

 

Vino si salasluieste in noi

Crestinismul ortodox e prin excelenta o forma „harismatica” de crestinism, o viata in Duhul Sfant. Orice slujba in Biserica Ortodoxa — atat comuna, cat si privata — in­cepe cu chemarea Duhului Sfant prin rugaciunea Impa­rate ceresc. Intreaga Biserica, ca si fiecare credincios, e chemata sa traiasca o Cincizecime perpetua.

Unde e Bi­serica, acolo e Duhul Sfant. Şi unde e Duhul Sfant, acolo e Biserica“,

scria sfantul Irineu in secolul II.

Biserica inspira pe Duhul (prin invocare) si expira Duhul (prin binecuvan­tari) intr-o continua respirare a vietii lui Dumnezeu. Fa­cand asta, Biserica isi exprima constiinta ca Duhul ramane in Biserica, dar nu e posedat de aceasta — Biserica insasi arand nevoie de o innoire continua printr-o chemare neincetata a prezentei Duhului. Din nou, acelasi lucru e adevarat pentru fiecare crestin in parte.

Prezenta Duhului Sfant da Bisericii Ortodoxe si sfinte­lor ei slujbe sentimentul simultan de intimitate si trans­cendenta, de familiaritate locala si viziune universalaal experientei apostolice unice de a fi in prezenta lui Hristos Care transcende timpul si spatiu. Intr-adevar, un element de atemporalitate insoteste orice cult ortodox autentic. Aceasta nu numai prin Traditia noastra, ci tocmai pentru ca Traditia Il manifesta pe Duhul, El Insusi in afara timpu­lui, dar Care a binevoit sa fie prezent in ea. Prezenta Du­hului Sfant e criteriul ultim al Ortodoxiei.

In invatatura ortodoxa Duhul nu e vazut niciodata se­parat de Fiul. Poate cel mai important aspect al viziunii Bisericii Ortodoxe despre Duhul Sfant este remarcabilul echilibru cu care Biserica intelege teologic si experiaza liturgic prezenta simultana a Fiului si Duhului in toate. Fiul si Duhul Se arata cu totul inseparabili; lucrarea lui Hristos e facuta cu putinta de Duhul Sfant Care-L intru­peaza, calauzeste fiecare pas al vietii si al lucrarii Lui omenesti, si Il scoala din morti (Rm 8, 11). Dupa care Du­hul e revarsat asupra Bisericii prin Fiul (In 15, 26; 16,7; 20,22). Aceasta perspectiva e minunat rezumata in raspun­sul ortodox dat in veacul XIII adeptilor adaosului latin FilioqueDuhulpurcede de la Tatal si odihneste in Fiul, si„straluceste” de la Fiul Tatalui. Nasterea Fiului si purcederea Duhului Sfant nu sunt doua „acte” secventiale — ele sunt simultane si interioare unul altuia. Astfel, teologia ortodoxa invata ca unitatea Sfintei Treimi e simultan fiintiala (Duhul fiind „deofiinta” cu Tatal si Fiul) si personala (fiecare din Persoanele Divine cunoscand-o pe cealalta din Ea Insasi, intr-o intrepatrundere reciproca vesnica, sau prin ceea ce Parintii numesc „perihoreza“).

Frumosul echilibru al gandirii trinitare ortodoxe are implicatii imense pentru intreaga cultura a Bisericii Or­todoxe in toate manifestarile ei: ecleziologice, liturgice, ascetice, artistice etc. Ramanem simultan ierarhici si harismatici pentru ca fiecare din Tainele noastre sunt savar­site de Hristos Insusi prin preotul insotit de credinciosi prin invocarea Duhului Sfant. Duhul Sfant Insusi e atat izvorul ordinii ierarhice, cat si al harismei profetice. Aceste doua aspecte ale Bisericii coexista intr-un mod pe care l-am putea numi chalcedonian („necontopit, neschimbat, neimpartit, nedespartit“). Astfel, in Biserica Ortodoxa fie­care duminica nu e numai o praznuire a Invierii (o impar­tasire de prezenta jertfita si slavita a lui Hristos in Euha­ristie), ci si o noua Cincizecime,Duhul fiind chemat sa vina nu numai asupra darurilor oferite, ci si asupra tutu­ror celor prezenti.

Multe imagini au fost folosite in Sfintele Scripturi pentru Duhul Sfant: vant, mir, apa si foc. Duhul Sfant e o Persoana divina libera, curatitoare si transformatoare. Mai mult decat toate El e „Foc din FocIntr-un act divin unic El coboara in ziua Cincizecimii ca vant si foc pentru a inte­meia Biserica. Focul da lumina, caldura si energie trans­formatoare. Biserica si fiecare crestin traiesc prin aceasta caldura si energie interioara care e Duhul Sfant. El e izvo­rul tuturor darurilor (1 Co 12) si, dandu-ne aceste daruri, ca sa le folosim pentru ceilalti, El „tine la un loc tot asezamantul Bisericii“. Suntem un Trup al lui Hristos, pentru ca avem un Duh, Duhul Bisericii (Rm 8,9), Sfantul Duh.

Persoana Duhului Sfant e tainica. Duhul Il reveleaza pe Fiul, Fiul ni-L aduce pe Tatal, darDuhul Insusi nu Se reve­leaza niciodata. Sfantul Grigorie Teologul remarca faptul caTatal S-a descoperit in Vechiul Testament, Fiul in cel Nou, dar revelarea deplina a Duhului va avea loc numai in viata viitoare. Dar o putem pregusta inca in aceasta viata. E ceea ce au facut sfintii. Duhul „odihneste in sfinti” prin har asa cum odihneste in Fiul prin fire sau natura. Scopul nostru, al crestinilor, e sa devenim una cu Hristos si prin aceasta „temple ale Duhului Sfant, cum spune sfantul Pavel (1 Co 3,16) si invata sfantul Serafim din Sarov. Duhul ni-L aduce atunci pe Tatal ca unor fii adoptivi, ba chiar se roaga pentru noi: Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite (Rm 8,26). Cu alte cuvinte, mantuirea in Ortodoxie e pur si simplu o intrare in viata Sfintei Tre­imi in pozitia de fii adoptivi: Duhul ne e trimis de Tatal, odihneste in noi si ne duce inapoi la Tatal.

Invocarea constanta a Duhului Sfant in Biserica Orto­doxa ne invata ca prezenta Sa nu e una automata, ci cere o innoire continua prin rugaciune si lupta curatirii de sinePrezenta Sa e simtita in acele biserici unde credinciosii se straduiesc sa vorbeasca cu Dumnezeu, lupta sa-L cunoas­ca, sa-I urmeze poruncile in toate lucrurile si s-au angajat cu hotarare sa duca ei insisi o viata in Hristos in asceza si rugaciune. In astfel de locuri, credinciosii „coboara” Du­hul in mijlocul lor „luand asupra” lor crucile lor. El „vine” acolo unde e chemat si „salasluieste” acolo unde e bine­venit. Energia si prezenta Lui devin atunci evidente: bi­serica infloreste cu bucurie, entuziasm smerit si iubire. Sfintenia si prezenta Sa din alta lume sunt simtite concret. Provocarea noastra e sa-I ascultam glasul bland in inimile noastre tot timpul si in orice imprejurare, fara gres. Acest lucru incepe luand in serios cuvintele rugaciunii “Impa­rate ceresc”: Vino si Te salasluieste la noi!

(in: Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura Deisis, 2012)

 

sursa: Cuvantul Ortodox

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php