Pr. Nicolae Steinhardt – 31 de ani de la trecerea la Domnul

1 584

Părintele Nicolae Steinhardt – un om viețuind în vecinătatea sfinților

Related image

Cei care cercetau în anii 70-80 Biserica ”Sfântul Silvestru” nu puteau să nu remarce prezența unui om potrivit de statură, uscat și luminos la față, pleșuv, de o nervozitate bine stăpânită, cu o privire agilă și vie. Cu o precizie în care se amesteca siguranța și sfiala, el parcurgea ferm traseul de la intrare până la ușa altarului dinspre proscomidiar, cumpărând și aprinzând lumânări, închinându-se la icoane, salutând scurt dar cald cu gesturi sacadate în stânga și în dreapta, toate acestea sporindu-i parcă aerul concentrat și netulburându-i gândurile. Se îmbrățișa monahul cu Părintele Galeriu și se întorcea la locul lui, intrând cu toată ființa în trăirea Liturghiei. La sfârșit mai schimba o vorbă cu unul sau altul dintre cunoscuți, în timp ce stătea la coadă la miruit, după care dispărea la fel de precipitat cum venise. La un moment dat prezența lui a devenit foarte rară. Acum venea întotdeauna înveșmântat într-o rasă călugărească, totdeauna impecabil călcată. Se vedea că îi era drag să o poarte, dar că, în același timp nici n-ar fi vrut să atragă prea mult atenția.

I-am stat mai mult în preajmă o singură dată, cu ocazia unui botez de taină, a trei prieteni evrei, în casa părintelui Ioan Buga. Cei trei tineri se convertiseră ascultând cursurile lui Ioan Alexandru de la Universitate, despre Eminescu și de limba ebraică, și cunoscându-l pe părintele Galeriu de la Biserica ”Sfântul Silvestru”. Și pe cine mai bun putea părintele Galeriu sa le indice drept îndrumător și naș, dacă nu pe Nicu Steinhardt? Între noi, puținii participanți la acest eveniment rar, el era parcă cel mai pătruns de însemnătatea momentului. Tăcut, îngândurat, strâns în sine, părea că se concentrează ca în fața unei bătălii decisive.

Cum se știe, Nicu Steinhardt era el însuși un evreu botezat. A primit botezul la maturitate, s-a lepădat în deplina conștiință a faptului de satana și s-a unit cu Hristos.

În gândire și în spirit era deja creștin în momentul botezului. Aș spune că și el era funciarmente creștin, dacă spusa aceasta n-ar fi un loc comun. Toți suntem funciarmente creștini, nimeni nu este exclus de la Hristos. Numai că unii nu vor sau nu pot să-și observe condiția. Într-o recentă emisiune a „Seratei muzicale TV”, domnul Iosif Sava solicita distinsului interlocutor o explicație asupra convertirii lui Nicolae Steinhardt – dacă lumea căreia îi aparținuse prin naștere n-ar fi putut să-l satisfacă din punct de vedere spiritual. Domnul Andrei Pleșu a răspuns că da, „bineînțeles” că acea lume și acel sistem de valori ar fi putut să-l satisfacă foarte bine1 și că actul trecerii lui Nicolae Steinhard la creștinism rămâne o taină greu de pătruns a ființei sale lăuntrice. Chiar dacă excepțional, actul lui Nicolae Steinhardt ține de normalitate. Totuși s-a ajuns ca această normalitate să ne mire și ceea ce acceptăm cu ușurință la Sfântul Pavel ne surprinde la oamenii de azi. Este clar că venirea lui Nicolae Steinhardt la Hristos nu a fost o bizarerie ci o necesitate absolută, rezultatul unor teribile experințe de viață și al unor cugetări persistente, după cum el însuși mărturisește adesea.

Apropierea de Nicu Steinhardt era dificilă pentru că el era copleșitor din cel puțin două puncte de vedere: prin acuitatea și profunzimea trăirii sale creștine pe de o parte,  prin extraordinara sa erudiție și mobilitate spirituală pe de alta. Cu toată modestia sa, nefirească aproape, sau poate tocmai de aceea, o anumită sfială te cuprindea în preajma lui, având sentimentul acut că ai în față un om care a atins o treaptă înaltă de iluminare, un om viețuind în vecinătatea sfinților. […]

Părintele Nicolae s-a aplecat cu dragoste, curiozitate și ziditoare uimire asupra a tot ce întâlnea, încercând să înțeleagă, să-și explice și să ne explice, adesea să ne avertizeze. Nu este atât o confesiune, cât un drum făcut împreună, care nu este încheiat prin istoricitatea lui, ci rămâne de descoperit în persistența lui în noi. Judecata părintelui Nicolae, este, cel mai adesea, corectă, severă, dar nu excesivă, înțelegătoare, de o superioară și înțeleaptă cuprindere a fenomenelor. El nu face aproape niciodată apel la dreptatea și la suferința proprie, ci se referă la suferința semenilor și la o justiție supremă, nepătimașă, în lumina învățăturii evanghelice.

(Costion Nicolescu – Sarea pământului, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 70-71)


1. Răspunsul domnului Andrei Pleșu este în contradicție cu ceea ce simțea părintele Nicolae despre lumea căreia îi aparținuse prin naștere: ”Voi care v-ați botezat de mici și nu ați trăit o viață de necreștini nu vă dați seama ce tristă și pustie este viața omului în afara creștinismului, fără Hristos, și ce bucurie, ce pace, ce fericire simți după ce devii, prin Taina Sfântului Botez, creștin.” (Vezi mărturia ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului – N. Steinhardt în evocări, ediție îngrijită de Florian Roatiș, editura Polirom, Iași, 2012, pp. 71-78)

Deci părintele Nicolae nu ar fi putut fi niciodată satisfăcut de acea lume și tocmai pustiul ei spiritual l-a însetat și l-a determinat să caute apa Vieții, care este Hristos!

La Jilava, împreună cu un macedonean

La Jilava [anul 1961 n.n.], pe secţia întâi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât. (Mă însoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.)

Ajungem curând la concluzii care ne bucură pe amândoi. Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim „fenomenul românesc”, altfel spus de poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru. Socotim că suntem deosebit de îndrituiţi să iubim în deplină cunoaştere, deoarece suntem, fiecare în felul său, pe jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui, într-o situaţie cum mai prielnică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe şi a suferi. Român prin sânge, Hagi-Beca a venit totuşi pe teritoriul ţării la douăzeci de ani, din străinătate; la rândul meu, născut şi crescut aici, sunt străin de sânge. Laolaltă alcătuim, cine ştie, un ins întreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea minţilor celor doi eroi ai cărţii. Venit din afară unul, făurit înăuntru, dar din altă plămadă celălalt, ne descoperim în aceeaşi peste măsură de încântaţi şi îndrăgostiţi de tot ce este românesc.

(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii)

Botezul

Botezul Domnului

Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea „de la aer”, când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi sa acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells.

Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe „bubă” un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că „nici mort” nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)

Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează „aerul” — adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală.

Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor” cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e ocăniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în „rezervorul” purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo câteva zile înainte pe Em. V., fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi „Vă ordon, treceţi Prutul.” V. a fost directorul de cabinet al lui Ică şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V. pe care nu-l cunoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamenii alături de care am complotat) şi nu pe Al. Pal. — un vechi prieten, mă rog, prieten din 54, dar spirist şi el, şi apoi luasem hotărârea de a ne considera prieteni din copilărie — ori pe dr. Al-G. a cărui personalitate mă impresionase atât de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea mai desâvârşit multilaterală pe care am întâlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului – Marinică P. a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcându-se prin intensitate, şi în inteligenţă şi în tact şi în politeţe şi în rafinament şi în putere de judecată, dar totul la un nivel mai lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blândul Toto Enescu, nu ştiu să spun.

Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc.)

Ritmul intens al celulei nr. 18 ne înşfacă imediat. Părinţii greco-catolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. ne convoacă: vreo câţiva stăm înghesuiţi pe marginea patului său, alţii pe a patului din faţă. Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creaţie la Proust. Stăm îngrămădiţi şi vorbim aprig şi în şoapte. Mulţi dintre deţinuţi, atraşi de tot ce face „lotul Noica”, se strâng în jurul nostru.

Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află.

Abstracţiunea şi documentarea îşi întind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru bucurie, amăgire.

– Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, şi muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.

Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21, 5): Iată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu.

Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard al lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart.

Idealul nostru merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negândit. Şi thalassa lui Xenofon şi pământul lui Columb. Botezul e o descoperire.

(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)

Bilanțul duhovnicesc la sfârșitul anilor de închisoare

După masivele plecări din aprilie (mai ales bolnavi, foarte mulţi pe targă, i-am zărit prin interstiţiile scândurilor de la camera 35) a urmat citirea de către comandantul închisorii a decretului general de graţiere, la 17 iunie. Pentru prima oară se vorbeşte despre ”deţinuţi politici”. Până acum: ”Ce faaace? Deţinuţi politici? Nu zău, mă? Voi sunteţi infractori împotriva securităţii statului, asta sunteţi.”

Urmează ca la data de 23 august să „nu mai existe practic nici un deţinut politic”. Despre graţiere ştiusem cu o zi mai înainte, prin morse. Dar acel „practic” mi s-a părut suspect. Poate că n-a fost luat cuvântul în sensul lui corect care e ”defapt”, ”concret” – ci în sensul răspândit, dar neexact, de ”situaţie generală în care cazurile excepţionale fiind foarte rare nu contează”.

Gardienii – acum sunt mai vorbăreţi, ba fac şi aluzii la ”ce să-i faci, aşa a fost, să nu plecaţi cu supărare” – îmi spun că măsura are un caracter absolut. Cu toate acestea, după seria de plecări de la sfârşitul lui iunie, văzând că nu fac încă parte nici din seria care a început să fie liberată la 25 iulie, cunosc o stare ilogică de nerăbdare şi anxietate. E stupid, nu mă pot reţine, dar iau aminte că-mi pare rău să fi fost urgisit printre ultimii.

Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: numele meu începe cu litera S, n-aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem ”nesincer cu ancheta”, nu figuram pe listele de turnători (”au colaborat cu organele de administraţie”) şi nu mă număram printre reeducaţi. Dar evenimentul liberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi;

– am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea;

– am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul;

– ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

Stau deci în genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărârilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decât să fac păcate strigătoare la cer.

(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. )

via Fericiti cei Prigoniti

 

1 Comment
  1. Marius Visovan says

    Azi sunt 31 de ani

Cancel Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php