Vasile Turtureanu – un om de o intransigenţă extraordinară

0 616

M-a impresionat foarte mult Vasile Turtureanu de la Suceava, care a făcut 22 de ani de închisoare. A fost, tot aşa, condamnat la închisoare 19 ani pentru apartenenţa la Frăţiile de cruce legionare. M-a impresionat transformarea acestui om. A fost de o intransigenţă extraordinară. A fost ca o stâncă, 22 de ani de închisoare. N-a făcut niciun fel de compromis.

Povesteşte că la început era împotriva lui Gafencu şi a celor din grupul părintelui Arsenie Papacioc, care lăsase la o parte o anumită rigiditate legionară, şi intrase pe linia smereniei. Şi nu-i înţelegea, el era aşa, mai milităros. Şi zice: „Dar, în timp, prin suferinţă, mi-am dat seama că Dumnezeu m-a chemat…” El începe cu o mărturie: „Nu sunt vrednic să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat suferinţa. Pentru mine, închisoarea a fost cristelniţa de aur în care am primit botezul dragostei de Dumnezeu şi de neam. Dumnezeu a fost tot timpul alături de mine.” Ei, pe mine m-a impresionat.

Acum, la optzeci şi ceva de ani, l-am găsit foarte bolnav. Mi-a zis: „Părinte, ca să pot să stau de vorbă cu sfinţia ta, am luat porţie dublă de medicamente, dar am o bucurie deosebită că am putut să dau această mărturie.” M-a impresionat această fermitate dusă până la capăt, n-a făcut niciun compromis, nu s-a întinat cu nimic în faţa comuniştilor. Mi-a spus: „Cea mai mare bucurie în viaţa mea a fost când am reuşit să plâng păcatele mele”. Îmi dau seama că aceasta e cea mai mare bucurie pentru creştini, să poată să verse o lacrimă. O spunea el care a fost nu un dur, un om intransigent, un om hotărât – nu un om rău. Şi sinceritatea pe care de-a lungul vieţii a avut-o. Chiar a povestit nişte lucruri extraordinare legate de reeducare. Am întâlnit oameni care, în reeducarea de la Piteşti, au ajuns să se lepede de Dumnezeu, şi s-au împăcat cu Dumnezeu abia după 40 de ani când s-au spovedit, de-abia după ’90, mi-a spus unul: „Părinte, acolo s-au întâmplat nişte lucruri cumplite, şi dacă ar fi fost să le spun unui preot, nu m-ar fi înţeles! Şi am avut ocazia să ajung în America, la părintele Calciu, care a trecut şi el pe acolo, şi de abia atunci am putut să mă duc să mă mărturisesc.”

Ei, la fel, domnul ăsta, Turtureanu, care era o autoritate morală, prin detenţia asta fără pată pe care a avut-o, mi-a povestit că la el, după 1990, veneau şi foşti deţinuţi politic legionari, care în urma reeducării, a torturilor, a detenţiei, trecuseră de partea cealaltă şi fuseseră informatori, până în 1989. Şi ceilalţi, tot deţinuţi politic, spuneau: „Bine, dar tu îl primeşti pe ăsta? Nu ştii cine e? Care ne-a trădat, ne-a făcut nu ştiu ce…” „Păi, dacă Hristos a zis că au nevoie de doctor nu cei sănătoşi, ci cei bolnavi îi primesc, să vină. Dacă ei vor să vină…”

Şi oamenii aceştia îi mărturiseau: „Vasile, la tine, din toţi deţinuţii, am găsit cea mai mare înţelegere, şi fiecare cuvânt al tău este ca un balsam pentru sufletul meu.” Şi pe unii a reuşit de i-a câştigat, i-a dus la spovedanie. A povestit că a venit unul într-o zi, nici nu l-a mai recunoscut, era schimbat, radia: „Am reuşit să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc!” – şi i-a păstrat până la moarte recunoştinţă. Domnul Turtureanu a fost omul prin care el a înviat.

Chiar şi domnul acesta, Turtureanu, era foarte intransigent. Trebuia să se ducă la Piteşti pentru reeducare. A făcut Dumnezeu la Piteşti o minune – chiar deasupra lui a căzut tavanul, deci tone de piatră. Dar două lespezi mari s-au proptit una într-alta şi sub ele a rămas el. A avut coloana fisurată, că l-au lovit nişte pietre aşa, mai mici, dar a scăpat. A stat şapte luni în ghips şi povesteşte că a fost cumplit, pentru că era singur şi, la un moment dat, când vertebrele dislocate se puneau la loc, avea aşa nişte ca nişte curenţi, nişte scuturături groaznice, şi nişte dureri cumplite. Fiind în ghips, nu s-a mai dus la reeducare. Şi a scăpat de reeducare prin chestia asta.

(Pr. Moise Iorgovan – Din temnițe spre sinaxare, ediție îngrijită de Danion Vasile, Editura Egumenița, Galați, 2008, pp. 40-41)

Vasile Turtureanu – un tânăr înalt, frumos, prietenos, cu o ținută impecabilă

În subteran, după accidentul mortal al părintelui Codilă, s-au mai întâmplat și alte accidente, mai puțin tragice. Voi consemna cele ce îmi apar în minte, întâmplate în sectorul 12 vest, de care răspundeam în fața biroului tehnic. […]

Mă aflam, în martie 1951, în abataj la o depărtare de circa un kilometru față de galeria de acces. Filonul avea aici o grosime de numai un metru și jumătate, cu o concentrație slabă. Fusese repartizată o echipă de rulaj având ca perforator pe Vasile Turtureanu din Suceava. Era un tânăr înalt, frumos, prietenos, cu o ținută impecabilă, arestat din 1941.

La apariția mea, Vasilică mă întâmpină voios și-mi spune: ”Domnule Goga, nu am dat drumul la perforator, pentru că roca nu prezintă siguranță”.

L-am rugat să continue asigurarea locului de perforat, prin coptuire, în prezența mea. Îndepărtând pe coechipieri de sub roca nesigură, înarmat cu o rangă de circa 2 metri lungime, Vasilică, urcat pe un bolovan, reîncepe coptuirea. După câteva lovituri, o grămadă de lespezi și bolovani se prăbușesc peste corpul lui care, în câteva secunde, fu complet acoperit și zăcea aproape fără suflare. Ne-am repezit pentru a-l degaja. Era conștient, nu se văita, dar mi-a spus că simte dureri în șira spinării. O lespede mare, rezemată pe rambleu și cu un colț pe bolovanul pe care urcase Vasile, îl scăpase de la moarte.1

Nu l-am mișcat din loc până la venirea doctorului Șercăianu de la postul de prim ajutor al subteranului. Cu ajutorul unei pături, l-am coborât cu greutate prin suitorul îngust, apoi, pe o targă improvizată, pe un vagonet, însoțit de doctorul Șercăianu, a fost dus la puț pentru a fi evacuat la suprafață. L-am întâlnit a doua zi la infirmerie. Era calm. Nu avea fractura coloanei, ci numai un puternic traumatism al ei. Avea dureri de cap pe care le suporta cu stoicismul omului învățat cu suferința. După luni de zile petrecute în infirmerie, durerile de cap nu încetaseră. În cele din urmă a fost trimis la Aiud.

(Nicolae Goga – Triunghiul morții. Amintiri din Baia-Sprie 1950-1952, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995, pp. 86-88)


1. Accidentul suferit de Vasile Turtureanu, deși grav, s-a dovedit a fi o extraordinară purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru a-l scăpa de diabolicul experiment Pitești. Explicația o dă chiar pătimitorul, într-un interviu luat în ultimii săi ani de viață: ”Prin anii 1950, la mina de la Baia Sprie, am avut un accident. S-a surpat tavanul deasupra mea. În cădere, două lespezi mari s-au proptit una în alta şi în spaţiul de sub ele mă aflam eu. Aşa am scăpat cu viaţă. A fost o minune, una din multele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu cu mine. Dar pietrele mai mici care au căzut au venit peste mine. Am avut coloana fisurată şi câteva coaste rupte.

Şapte luni am stat în ghips. A fost o perioadă grea, cu dureri mari, fără să mă pot mişca. Singur, fără să am cu cine vorbi, doar un deţinut de drept comun acru şi posac îmi aducea mâncarea. Mă hrăneam greu. Nu puteam să duc mâinile la gură. Stăteam întins, luam gamela, o ridicam în dreptul gurii şi, de la distanţă, turnam ce era în lingură în gură. Şapte luni am stat aşa. Numai rugăciunea mi-a fost sprijinul.

Dumnezeu îţi dă o suferinţă ca să te scape de alta. Accidentul de la mină m-a scăpat dereeducarea de la Piteşti. Mă cereau la Piteşti, dar cum eram în ghips nu m-au transferat. Am avut un înger bun care m-a păzit.” (Mărturia lui Vasile Turtureanu dată părintelui Moise în mai 2007 – Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 56-62)

”Suferinţa a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu şi să fiu foarte iertător faţă de oameni”

Nu sunt vrednic să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat suferinţa. Pentru mine temniţa a fost cristelniţa de aur în care am primit, în bună parte, botezul dragostei de Dumnezeu şi de neam. Acolo, în acele cumplite încercări, L-am cunoscut pe Dumnezeu şi am simţit intervenţia Lui. Când nu mai era nici o posibilitate umană de a scăpa, El parcă îmi punea mâna pe cap şi mă muta de aici dincolo. Am această mare bucurie: Dumnezeu mi-a ajutat şi nu am făcut nici un compromis.

Am făcut închisoare cu dragoste. La proces, când mi-au dat sentinţa de 25 ani, am zâmbit. Sufletul meu a primit cu bucurie această osândă. «Uite banditul – au spus ei – a primit o condamnare aşa mare şi el zâmbeşte!».

Ştiindu-mă nevinovat juridic, am primit chiar şi cele mai mari încercări cu sentimentul că aceasta e voia lui Dumnezeu. N-am fost niciodată disperat. Mă gândeam că sufăr pentru păcatele mele şi ale neamului meu şi că poate Dumnezeu mi-a rânduit temniţa ca o cale de mântuire.

Am fost arestat în urma unei trădări, pentru activitate în Frăţii. Vreau să subliniez un lucru: niciodată nu am acţionat după raţiune, ci am făcut ce am simţit. Ce am făcut, am făcut că aşa mi-a venit. În timp ce Antonescu dădea ani grei de temniţă pentru un cântec sau o carte legionară, când toţi fugeau sau se ascundeau, eu am luat conducerea Frăţiilor din zona Suceava. De ce? Aşa am simţit. Aşa am înţeles Frăţia de Cruce, ca frăţie până la moarte în jurul crucii, a tuturor celor ce simt în sufletul lor scânteia iubirii de Dumnezeu şi neam.

Printre lucrurile care m-au făcut să merg pe acest drum al jertfei a fost şi un cuvânt al lui Corneliu Zelea Codreanu: «A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fiii săi cei mai buni să accepte de bunăvoie cununa de spini, să ia crucea în spate, să urce Golgota în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, să se lase răstigniţi. Legionari, fiţi voi copiii aceştia!». Aceste cuvinte, cu acest final – «legionari, fiţi voi copiii aceştia!» – m-au făcut să spun: «Doamne, învredniceşte-mă să fiu şi eu unul din copiii aceştia!».

Şi, într-adevăr, Domnul mi-a dat suferinţa, mi-a dat de toate, mi-a umplut sufletul de bucurie în momentele grele şi mi-l umple şi acum. Am fost într-adevăr unul din copiii care a mărturisit crezul legionar. Totdeauna, în cele mai grele situaţii, am spus deschis că sunt legionar, oricare ar fi fost urmările.

Nici nu mă gândeam la urmări. În închisoare se făcea o triere, cei ce se lepădau de Mişcare erau de-o parte şi cei ce rămâneau pe poziţie, de cealaltă. Fără să ezit nici un moment, fără să-mi pese de urmări, am trecut lângă cei ce rămâneau legionari.

În închisoare mi-au mai făcut un proces şi m-au condamnat la 20 de ani pentru activitate legionară în temniţă: făceam şedinţe, cântam şi altele. Considerat fanatic, am fost dus la spitalul de nebuni, drogat, pus în lanţuri, izolat – de foame şi de frig nu mai vorbesc – pentru afirmarea directă a legionarismului. Dar n-am făcut nici un compromis.

Nu am nimic de ascuns. Pe aceeaşi poziţie, afirmând deschis că sunt legionar, am rămas şi astăzi. După 1989 au venit să mă cheme la Memorialul durerii. Le-am spus:

– Nu ştiţi că dacă vin, primul lucru pe care îl spun e că sunt legionar? Şi atunci cade totul.

– A, păi nu aşa. Nu aşa, asta nu trebuie spus.

– Atunci nu particip. Eu nu fac din astea, nu umblu cu jumătăţi de măsură.

Prin anii 1950, la mina de la Baia Sprie, am avut un accident. S-a surpat tavanul deasupra mea. În cădere, două lespezi mari s-au proptit una în alta şi în spaţiul de sub ele mă aflam eu. Aşa am scăpat cu viaţă. A fost o minune, una din multele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu cu mine. Dar pietrele mai mici care au căzut au venit peste mine. Am avut coloana fisurată şi câteva coaste rupte.

Şapte luni am stat în ghips. A fost o perioadă grea, cu dureri mari, fără să mă pot mişca. Singur, fără să am cu cine vorbi, doar un deţinut de drept comun acru şi posac îmi aducea mâncarea. Mă hrăneam greu. Nu puteam să duc mâinile la gură. Stăteam întins, luam gamela, o ridicam în dreptul gurii şi, de la distanţă, turnam ce era în lingură în gură. Şapte luni am stat aşa. Numai rugăciunea mi-a fost sprijinul.

Dumnezeu îţi dă o suferinţă ca să te scape de alta. Accidentul de la mină m-a scăpat dereeducarea de la Piteşti. Mă cereau la Piteşti, dar cum eram în ghips nu m-au transferat. Am avut un înger bun care m-a păzit.

În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna an fost atent la mine însumi, la îmbunătăţirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos. Omul nou legionar, aşa cum l-am înţeles eu, se naşte din durere şi renunţări, creşte în strălucire udat de lacrimi de pocăinţă – spovedania şi Sfânta Împărtăşanie – are dragoste sinceră faţă de aproapele şi credinţă nelimitată în biruinţa şi învierea neamului românesc, în lumina sfintei învăţături a blândului Iisus. Legionarul de elită este un erou cu suflet de sfânt. El luptă din credinţă, jertfeşte din dragoste şi primeşte cu seninătate chinurile morţii în nădejdea Învierii.

Toată viaţa am căutat să fiu cât mai sincer cu mine însumi. Mă rugam: «Doamne, ajută-mă să fac voia Ta, ca să fiu vrednic de dragostea Ta!». Mă rugam mult pentru morţi. Mă rugam pentru unul, apoi îmi aminteam de altul, căruia parcă îi auzeam vocea: «roagă-te şi pentru mine!». Mă rugam şi pentru el.

Am fost eliberat după 22 de ani, 2 luni şi 2 săptămâni. Când am ajuns acasă, a fost o tragedie. Mama plângea, mă mângâia, mă săruta şi urla: «Unde e celălalt? Tu ai venit, dar celălalt unde e…?»

Am mai avut un frate care a murit la Piteşti, în reeducare. Se vorbeşte de un tânăr care în preajma Paştelui a fost răstignit şi martirizat pentru că nu a vrut să se lepede şi să blasfemieze. De la unii am aflat că ar fi fost fratele meu.

Pentru mine, Mişcarea Legionară a fost totul. Îmi umplea sufletul pe deplin. Înainte de arestare am hotărât câţiva să facem de gardă la mormântul unui frate de cruce împuşcat pe timpul lui Carol al II-lea. Era vară şi plin de ţânţari. Aşa am fost de cuprins de această Mişcare Legionară, încât în cimitirul plin de ţânţari, cât am stat în poziţie de onor, nu am mişcat. Sunt în poziţie de gardă la mormântul unui legionar, mă muşcă, nu mă muşcă ţânţarii, nu mişc!

Primeam cotizaţiile de la ceilalţi fraţi de cruce. Mătuşa mea m-a rugat odată să-i schimb din mărunţişul acela nişte bani. Mi se spusese că sunt banii Legiunii, nu ai mei, şi că nu pot să mă ating de ei. «Mătuşă – i-am spus – nu sunt banii mei. Nu mă ating de ei. Îndoiţi, rupţi, cum or fi, aşa i-am primit, aşa îi dau mai departe». S-a mirat şi mătuşa de corectitudinea mea fanatică. (…)

Eu a trebuit să ajung singur la nişte concluzii. Eram aspru faţă de greşelile altora, cât am fost liber şi în primii ani de închisoare. Suferinţa a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu şi să fiu foarte iertător faţă de oameni. Atunci eram intransigent. Am stat mai mult izolat. Nu aveam înţelegere faţă de cei din grupul lui Trifan. Până la urmă am ajuns să le dau dreptate. Acum chiar îmi sunt modele. Cea mai mare bucurie am avut-o când, în genunchi, am plâns pentru păcatele mele. Am înţeles că cea mai mare satisfacţie pe care poate să o aibă un creştin e atunci când poate să verse o lacrimă. Ei au descoperit această cale cu un ceas mai degrabă decât alţii. Atunci era o atitudine ostilă lor, dar apoi mulţi au ajuns la gândirea lor.

Ajuns în pragul morţii, îi cer lui Dumnezeu în rugăciune: Dă-mi, Doamne, lacrima dorului de rai! Lasă-mi, Doamne, bucuria lacrimilor vărsate pentru iertarea păcatelor! Păstrează-mi, Doamne, mereu aprinsă candela iubirii şi iertării pentru toţi! Amin.

(Mărturia lui Vasile Turtureanu dată părintelui Moise în mai 2007 – Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 56-62)

Vasile Turtureanu – un tânăr de o bunătate rară și cu un comportament fără reproș

În timpul când se afla la izolare1, Vasile Turtureanu a fost ținutuit la pat de dureri abdominale violente. Făcuse o criză de apendicită. A doua zi a ieșit la raport:

– Domnule director, așa cum poate ați fost informat, eu sunt bolnav graf de o inflamație acută a apendicelui. Vă rog să mă trimiteți la un spital penitenciar să fiu operat.

– Turtureanu! Totul este simplu! Accepți reeducarea? Te operăm! N-o accepți? Nu te operăm!

– N-o accept, domnule director!

– N-o accepți? Cimitirul este dincolo de zidul închisorii!

Calea tratamentului i-a fost definitiv închisă. În continuare el s-a îngrijit singur cum a putut: comprese zilnice cu apă rece și rugăciuni insistente către Puterea Cerească.

Ovidiu Airinei îl descrie astfel: Vasile Turtureanu era un tânăr bucovinean înalt ca un brad, de o bunătate rară și cu un comportament fără reproș. El servea tuturor ca exemplu de demnitate. Încrezător în puterea miraculoasă a rugăciunii, el a supraviețuit atât crizei de apendicită, cât și viitorului sumbru ce-i fusese predestinat de temniceri.

Credința, spunea el, este voința omului de a spera, un dar care lui Vasile Turtureanu nu-i lipsea.

(Victor Roșca – Experimentul Târgșor. Începutul represiunii comuniste, Editura Curtea Veche, București, 2011, p. 33)


1. Acțiunea se petrece la închisoarea Târgșor, destinată elevilor.

Un om dârz

Sunt doi tineri cu o atitudine deosebit de dârză și bătăioasă: Valeriu Turtureanu și Traian Anderca. Cei doi tineri fac parte din categoria lui Ghiță Brahonschi: mereu în luptă deschisă cu temnicerii. Au suferit și ei prigoane prelungite din această cauză, dar au un calm și un curaj, în continuare, neschimbate. Cunoscandu-i pe cei doi, încă mai am presentimentul că vom fi duși, noi, cei patru, la Zarca. În acest caz, ce formație ideală de celulă am fi la Zarca!

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

O figură legendară

De asemenea, merită evocată figura – devenită legendă a Aiudului – studentului Valeriu Turtureanu, pe care colonelul Crăciun l-a izolat, pentru atitudinea sa demnă și dârză, pe un ger năprasnic, într-o celulă special amenajată în acest scop, cu intenția vădită de a-l extermina. Și dacă totuși a supraviețuit, aceasta s-a datorat numai unui adevarat miracol.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009, p. 155)

via Fericiti cei Prigoniti

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php