„Patriarhul“ de la Drăgăşani

2 438

Mare cercetător şi folclorist, istoric de seamă, publicist neîntrecut, părintele Dumitru Bălaşa reprezintă imaginea perfectă a cărturarului care scormoneşte neîncetat în colbul istoriei pentru a scoate la lumină adevăruri de mult uitate. Înainte de toate, Dumitru Bălaşa nu a fost istoric, ci preot. Slujind în vremuri tulburi, de grea opresiune comunistă, părintele cărturar şi-a adăpostit toate năzuinţele la poala epitrahilului, zicând de multe ori ca dreptul Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!“.

Părintele Dumitru Bălaşa s-a născut în comuna vâlceană Guşoieni în ziua de 1 august a anului 1911, fiind al doilea vlăstar dintre cei şapte copii ai familiei Bălaşa. Provenind dintr-o veche familie preoţească, tatăl său, Matei Bălaşa, a urmat cursurile seminarului de la Râmnic până în anul al treilea, dar, îmbolnăvindu-se de febră tifoidă, a trebuit să le întrerupă. De la mama sa, Ioana, a învăţat dragostea faţă de cele sfinte, ea dorindu-şi dintotdeauna ca măcar doi dintre fiii săi să devină slujitori ai Sfântului Altar.

Mânat de dorinţa mamei, dar şi de ambiţiile sale de a cerceta şi de a sluji Biserica, tânărul Dumitru intră în anul 1923 la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea. Aici va face pasiune pentru poezie şi literatură, dovedindu-se şi un bun gazetar bisericesc. Poeziile şi eseurile pe care le alcătuieşte îl fac în scurt timp colaborator fidel al unor reviste de prestigiu din Râmnicu Vâlcea, precum: „Curierul muncii“, „Naţionalul Vâlcii“, „Îndrumarea Vâlcii“, „Seminarium“, „Roza literară“ etc.

Dragostea pentru literatură şi poezie l-a determinat pe tânărul seminarist să pună la punct un plan pentru întemeierea unei reviste proprii, urmând modelul marelui preot-cărturar Gh. Dumitrescu-Bistriţa, care, cu zece ani în urmă, înfiinţase revistele parohiale „Izvoraşul“, „Opaiţul satelor“ şi „Alarma satelor“. După ce a editat primul număr al revistei sale, intitulată sugestiv „Foaia literară“, ambiţiosul redactor a uitat să obţină aprobarea şcolii şi pentru asta a fost la un pas de exmatriculare.

Prima revistă istorică din Craiova

Imediat după terminarea seminarului, în anul 1932, s-a căsătorit cu Ana, nepoata învăţătorului Preda Grecu din Suteştii de Vâlcea. Familia a devenit pentru viitorul părinte centrul echilibrului său şi baza viitoarelor cercetări. Rodul căsătoriei au fost cele două fiice ajunse mai târziu medici de renume în judeţului Vâlcea. La scurt timp după căsătorie, Dumitru Bălaşa a îmbrăcat haina preoţie,i fiind hirotonit pe seama unei parohii destul de modeste din apropierea comunei Suteşti.

Au urmat studiile universitare la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1936 cu calificativul „magna cum laude“. În această perioadă, pasiunea pentru literatură şi poezie a cedat locul celei pentru istorie şi cercetare. A început să transcrie documente vechi din chirilică, foarte multe din ele fiind publicate în revista „Renaşterea“ din Craiova. Tot în această perioadă, părintele a luat contact cu numeroşi oameni de cultură din domeniul istoriei şi teologiei bucureştene, legând numeroase colaborări şi prietenii durabile. Printe aceştia se numără şi actualul mitropolit al Clujului şi Feleacului, IPS Bartolomeu Anania, devenit mai târziu unul dintre prietenii apropiaţi ai părintelui.

La îndemnul marelui savant Nicolăescu Plopşor, părintele Bălaşa s-a stabilit în capitala Olteniei în 1939 fiind numit preot la parohia „Sfântul Nicolae“-Ungureni. Pe lângă slujirea de la Sfântul Altar, părintele şi-a continuat studiul şi cercetarea, învăţând foarte bine limba slavonă şi reuşind să traducă numeroase inscripţii şi documente. Împreună cu mentorul său, N. Plopşor, părintele a pus bazele primei reviste istorice din Craiova: „Oltenia“. Aici se regăsesc numeroase manuscrise şi transcrieri traduse din slavonă de laboriosul preot şi istoric.

Sfânta Liturghie pe front

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Dumitru Bălaşa a îndeplinit misiunea de preot militar, fiind ridicat ulterior la gradul de colonel pentru faptele sale de vitejie. În rapoartele armatei, care se găsesc la Arhivele statului din Piteşti, se află consemnat faptul că de multe ori părintele Bălaşa a sfidat ploaia de glonţe şi obuze pentru a săvârşi Sfânta Liturghie sau pentru a le oferi ostaşilor căzuţi la datorie creştineasca înmormântare. S-a oferit voluntar pentru a merge să facă misiune în Transnistria, botezându-i pe cei care erau oprimaţi de regimul stalinist. Numai Dumnezeu a făcut ca părintele să scape cu viaţă din toate aceste încercări. Este, de asemenea, cunoscută corespondenţa de pe front cu credincioşii săi din parohia „Sfântul Nicolae“ din Craiova. Scrisorile au fost ulterior publicate în revista „Lumina creştină“ de părintele Tudor Mirescu.

Întors de pe front, părintele şi-a reluat activitatea cărturărească şi a continuat să slujească la biserica „Sfântul Nicolae“ din cartierul Craioviţa. Domnul profesor Toma Rădulescu, şeful Secţiei de arheologie din cadrul Muzeului de artă din Craiova, unul dintre ucenicii apropiaţi al părintelui, îşi aminteşte că „în perioada Postului Mare, părintele Bălaşa ajuna mereu în prima şi ultima săptămână, iar la biserică avea un regim ca de mănăstire. Unul dintre canoanele pe care le împlinea cu stricteţe era acela de a face câte o sută de metanii inaintea icoanelor împărăteşti la începutul fiecărei Sfinte Liturghii. Pentru toate acestea, unii îl considerau nebun, dar el era de fapt nebun pentru Hristos. Toate slujbele sale se împleteau cu munca de cercetare dusă uneori până la sacrificiu de sine. Cutreiera Oltenia în lung şi în lat pentru a face noi descoperiri. De multe ori mergea pe jos, îmbrăcat în haine modeste, cu o bucată de pâine şi cu o geantă ruptă de care nu se despărţea niciodată. Aproape nu există biserică în toată ţara Olteniei care să nu fi fost cunoscută, cercetată şi studiată în detaliu de părintele Dumitru Bălaşa“.

Cum i-a sfidat pe torţionarii comunişti

După instalarea regimului comunist, părintele Bălaşa a devenit foarte incomod. Era unul dintre preoţii cu cele mai consistente dosare din arhivele fostei Securităţi. A fost acuzat pe nedrept că unelteşte împotriva statului şi a primit pentru aceasta cinci ani de temniţă grea. În anul 1959, părintele a fost ridicat de la domiciliul său din Siteşti şi a fost deportat la Aiud, laJilava, iar în cele din urmă la Piteşti. Aproape toate scrierile sale i-au fost confiscate şi puse sub sechestru.

În anul 1964, atunci când foarte mulţi dintre deţinuţii de la Piteşti urma să fie eliberaţi, un oarecare Crăciun, comandantul penitenciarului, l-a chemat pe părintele Bălaşa şi i-a spus că în ziua eliberării o să vorbească înaintea deţinuţilor pentru a le spune că el nu mai crede în Dumnezeu şi că a fost total „reeducat“. În ziua respectivă erau adunaţi în curtea puşcăriei peste o mie de oameni care aşteptau lumina libertăţii. Ajuns în faţa microfonului, părintele a zis cu voce tare: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu, fraţilor, că am scăpat cu viaţă!“ şi a început să cânte „Tatăl nostru“. Toată lumea a căzut în genunchi şi au cântat până la capăt împreună cu el Rugăciunea Domnească. După această întâmplare, părintele a fost bătut crunt şi i s-a promis că nu va mai ieşi de acolo cu viaţă. Cu toate acestea, Dumnezeu nu l-a lăsat nici de această dată singur. Povestea părintelui a fost imediat dusă de episcopii catolici şi greco-catolici care au asistat la acest episod până la porţile Vaticanului. Toate radiourile mari ale Europei (Radio Vatican sau Europa Liberă) vorbeau de curajul nebun al preotului ortodox care îi sfidase pe torţionarii comunişti chiar pe terenul lor.

A ridicat prestigiul publicaţiilor din Oltenia

După eliberarea din 1964, a fost trimis la cea mai săracă parohie din Vâlcea, pe care a aceptat-o fără să se opună în vreun fel. În 1967 a fost rechemat la Craiova de mitropolitul Firmilian pentru a revigora revista Mitropolia Olteniei şi pentru a sluji la Catedrala mitropolitană „Sfântul Dumitru“. Prin cercetările sale a reuşit să aducă în paginile revistei subiecte inedite pe care nimeni nu le mai abordase până atunci. Deşi nu a predat niciodată la catedră, părintele a avut foarte mulţi ucenici pe care a reuşit să-i formeze pentru viitorul Bisericii. Tot în grija sa a fost lăsată şi bogata bibliotecă a Mitropoliei Olteniei. De foarte mule ori rămânea până dimineaţa în sala de lectură pentru a traduce sau pentru a pune pe foaie noile sale descoperiri. A contribuit semnificativ la elaborarea lucrării „Bibliografiei monumentelor din Ţara Românească“ care-i aparţine lui Nicolae Stoicescu. În 1970 a devenit membru al Asociaţiei Slaviştilor din România şi colaborator al societăţii „Prietenii muzeului Nicolae Bălcescu“. Deşi era în continuare vizat de Securitate pentru predicile sale prea naţionaliste, părintele Bălaşa a fost trecut în 1978 cu întreaga sa operă într-o sinteză a celor mai bune scrieri istorice româneşti din acea perioadă.

A refuzat să devină membru al Academiei Române

După moartea iubitei sale soţii, părintele s-a retras la vechea sa locuinţă din Suteşti, unde a continuat să lucreze. A fost adesea vizitat de ierarhi şi cărturari de seamă care au venit pentru a se documenta. În 1983 i-a fost confiscată întreaga bibliotecă, cu toate manuscrisele traduse din slavonă. Cu toate acestea, părintele a reuşit să o ia la capăt şi să refacă încă o dată golul pe care îl lăsaseră tovarăşii comunişti. În 1990 i s-a propus să devină membru al Academiei Române, dar a refuzat, dorind să rămână aceeaşi persoană modestă.

După nouă decenii de viaţă închinată lui Dumnezeu prin studiu şi cercetare, părintele Dumitru Bălaşa a trecut la cele veşnice la data de 24 decembrie 2001: „Dumitru Bălaşa a fost un mare cercetător, dar înainte de toate el a fost preot, unul aşa cum rar am mai văzut, înzestrat cu putere de rugăciune şi cu o modestie ieşită din comun. I se spunea „Patriarhul“ de la Drăgăşani, iar atunci când se ruga i se lumina faţa la fel ca unui călugăr îmbunătăţit“, mărturiseşte cu emoţie profesorul Toma Rădulescu, ucenicul părintelui Bălaşa.

(Ioniță Apostolache – Ziarul Lumina)

”Dragii mei, păstraţi-vă credinţa indiferent de ce va urma!”

M-au luat în 1959, m-au dus la Securitate pe 16 septembrie. “Ai o puşcă acasă. Să ne dai puşca!” A fost un motiv. Ne-am dus până acasă, au făcut percheziţie, pe urmă m-au luat şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într-un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au dus într-o noapte la Piteşti. Şi acolo a început calvarul. Cea mai cumplită pedeapsă de pe lume! Chinuri, bătaie! De la ora 1 la 3 noaptea era oră de bătaie.

Ce s-a întâmplat? De la ora 1 la 3 noaptea te băteau aşa, în prostie.

Te scoteau doar în chiloţi, desculţ, îţi puneau ochelarii ăia chinezeşti la ochi şi te duceau într-o sală, acolo unde era numai ciment şi câţiva te băteau: ăsta-l bătea pe ăla, ăla îl bătea pe ăla. Pe noi ne bătea unul Cetăţeanu Dumitru. Şi ne cerea ca să declarăm că eu am cumpărat un pistol cu butie şi că Gh. Grecu a cumpărat un pistol Steier de la nemţi, că noi am vrut ca să împuşcăm pe Gheorghiu Dej. “Păi, domnule, eu pe Gheorghiu Dej nu l-am văzut decât în poză.” “Nu e nevoie, dar să declaraţi!” Păi cum era să declar, dacă nu era aşa? Cum să scriu eu treaba asta dacă nu era aşa? Sigur că da, a fost bătaie! După 6 luni de zile, Gh. Grecu a declarat săracul! Nu a mai putut să mai ţie. Şi la urmă mă luaseră pe mine. “Păi dacă ăsta a declarat! N-auzi? Ăsta spune că aţi vrut să împuşcaţi pe Gherghiu Dej!” Bine! Între timp îmi dă ăsta un pumn aşa în nas, şi am căzut cu capul pe ciment. Când am căzut cu capul de ciment, m-a podidit sângele pe nas şi atunci cu mâna căutam să iau sângele de pe nas ca să pot să respir, că nu mai puteam să respir, nici să-mi vin în fire după lovitură. Între timp trece pe lângă noi un ofiţer cu stea mare, maior. Şi cum eram pe spate, m-am apucat de pantalonii lui, d’aici de jos. Zic: “Tovarăşe maior, salvaţi-ne!” Ăsta vine şi-mi dă cu cauciucul peste mână. Eu însă, cât m-a lovit el, nu I-am dat drumul ăstuia de pantaloni. Nu! Şi atunci a zis maiorul:“Locotenent Cetăţeanu, trei paşi înapoi!” Cetăţeanu, zice: “Tov. Maior Săvulescu, vă rog să nu vă amestecaţi în instrucţia mea!”

Maiorul Săvulescu, domnule, a scos pistolul şi a zis: “Locotenent Cetăţeanu!”“Să trăiţi! Sunt locotenentul Cetăţeanu Dumitru. La ordinele dumneavoastră! Să trăiţi!” Maiorul îi zice:“Eşti liber!”. M-a luat de mână maiorul: “Ridică-te! Hai cu mine în birou!” Nu mă gândeam că e un om. M-am dus acolo. “Stai pe scaun!” “Tov. Maior, nu pot să stau pe scaun că-l umplu de sânge.” “Ce contează un scaun pe lângă viaţa unui om?” Ăla comunist şi celălalt tot comunist. Ca să vezi! Doi comunişti. Da ăsta om, şi ăla neom! Şi am stat în fine pe colţul scaunului. Am stat astfel încât să nu murdăresc scaunul, dar totuşi îmi curgea încă sânge din nas. Mi-a dat maiorul un prosop acolo, m-am şters şi mi-a zis: “Care-i baiul?” I-am spus eu:“Ni se cere să declarăm strâmb, eu şi cu un ţăran, ca să ne ia casele – ştiam treaba asta – şi vor să ne facă un proces.” “Aveţi ceva împotrivă?” “Păi da! Nu-i adevărat.” “Păi cum nu-i adevărat?” “Nu este, aşa ne cer ei.” Atunci a sunat la sonerie şi a venit Cetăţeanu şi a spus:“Să-mi aduci dosarul lui părinţelu.” Aflase că sunt preot, eram mai tânăr, vreo 50 de ani aveam. Mi-a adus dosarul, l-a citit el acolo şi zice:

“Părinţele, eşti condamnat la 6 ani, şi ţăranul Gheorghe Grecu la 5 ani.” I-am spus:“Tovarăşe maior, dar n-am avut procesul până acum.” “Bine, nu l-ai avut, dar uite aici lista”– adică era scrisă cu creionul nota de la Securitate, câţi ani să ne dea. Era scris acolo: Banditul Bălaşa Dumitru va primi 6 ani, ca intelectual. Banditul Gheorghe Grecu va primi 5 ani, că se considera că l-am influenţat ca intelectual, el fiind ţăran. Când am văzut aşa …! Maiorul Săvulescu a
spus: “Dacă nu vă condamnăn noi, tot vin alţii şi ne închid şi pe noi şi ne fac un proces şi ne condamnă şi ne bagă lângă dumneavoastră. Cu ce pot să vă ajut?” a spus el. „Pot să dau ordin ca să nu vă mai dea nici o palmă.” “Tovarăşu’ maior, asta ar fi ideal. Cel puţin ar fi linişte noaptea.” L-a chemat şi pe Gheorghe Grecu care declarase că într-adevăr ar fi cumpărat un pistol. Zice: “Ai cumpărat măi pistolul?” Gheorghe Grecu a zis: “N-am cumpărat tovarăşe maior.” I-au zis că dacă declară, îl lasă şi nu-l mai bat. Zice: “Părinţelul de ce nu a declarat?!” “Părintele a ţinut mai mult la bătaie.”

În fine, a trecut treaba asta, ne-au dat drumul şi când am plecat a vrut să dea mâna cu mine – era un om cumsecade – şi a spus: “Dacă îţi mai dă cineva o palmă sau dacă te înjură să ceri să fii scos la raportul tovarăşului maior Săvulescu. Dar să pronunţi numele meu pentru că dacă nu pronunţi numele meu nu faci nimic.”

Am rămas, ne-au dus la celulă la comun şi ne-au întrebat unde am fost: “Am fost la bătaie.”Până şi aici nu aveam voie să spunem, pentru că dacă spuneai ne turnau ăştia ai noştri, turnătorii. Şi după aceea am stat noi două săptămâni şi au venit declaraţiile celor şase inşi de la Suteşti. Declaraţia lui Mărăcine la instrucţie a fost că nu ştie nimic rău de părintele Bălaşa. Un singur rând era scris. La proces a spus şi el la fel cum a spus toată lumea.

Şi a fost frumos atunci, ne-au bătut ca să recunoaştem. Cum era să recunoaştem treburi de astea? Când au văzut că nu recunosc, că nu era adevărat, au întrerupt şedinţa. M-au băgat dincolo, în cameră. M-au zdupănit de mi-a dat sângele, m-am şters, apoi m-au dus către judecată şi atunci am spus încă o dată treaba asta. M-au bătut şi m-au înţepat cu un vârf de cuţit în spate. Dar n-am recunoscut nici atunci. M-au întrebat apoi care este ultimul cuvânt şi am
spus că dorim ca aceşti oameni care au jurat strâmb, atunci când vor petrece la zile mari, cununie, botez, să-şi aducă aminte că au jurat strâmb şi au băgat la închisoare un om nevinovat.

Mâncarea era foarte bună: ciorbă de sfeclă furajeră, sărată la maximum. Un doctor care era de la Leleasca, ne-a spus: “Cine vrea să supravieţuiască, oricât v-ar fi de foame, să nu mâncaţi ciorba niciodată cu lingura şi să mai lăsaţi cât puteţi pe fundul gamelei din mâncare, pentru că sarea rămâne la fund.” Pentru că mulţi care au murit la închisoare n-au murit propriu-zis de foame, au murit din cauză că s-a pus sare multă şi nu li s-a dat apă de băut. Noi niciodată n-am avut apă de băut la discreţie.

La Piteşti, copile, m-au bătut cu o blană (scândură) cu cuie. Nu ştiu câte cuie o fi avut, dar erau ieşite numai 3-4 mm. Când te lovea curgea sânge dar nu intra în carne. Îţi perfora pielea, te făcea numai sânge. Apoi, puneau pe un alt deţinut şi te ştergea cu un prosop cu apă sau chiar cu spirt. Atunci luai foc! Credeai că înnebuneşti. La mine s-a infectat. Când am plecat de aici, am mers la Jilava.

Când am ajuns acolo simţeam că nu mai pot, că am septicemie. Aveam în spate o rană mare. Am avut norocul că acolo ne-au dus să facem baie. Şi eu cum era să fac baie? I-am arătat securistului: “Păi tu ştii mă ce ai în spate?”. ”Nu văd, dar aştept să mă curăţ.” M-au dus la infirmerie şi m-a consultat o doctoriţă surdă. A tăiat până la urmă toată stricăciunea de pe spate, că intrase în putrefacţie. M-a ajutat mult femeia aceea că a vărsat o sticlă de penicilină pe rană şi mi-a zis că peste două zile să mă duc să-mi schimbe pansamentul. Când m-am dus peste două zile, mi-a zis: “Ce, banditule, maica ta, nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Nu mai e pansament.” Atunci mi-am rupt cămaşa. Aveam cu ce să mă leg, că mi-au dat şi alţii, dar nu aveam ce să pun pe rană. Am luat cămaşa mea, mi-au mai dat alţii din poalele cămăşilor lor.

Apoi ne-au trimis la Aiud, dar ne-au plimbat vreo două săptămâni prin ţară. Nu ştiu pe unde am fost. Cu trenul. Era trenul dubă, fără geam, fără nimic. Am ajuns la Aiud. Acolo ne-au băgat într-o sală, la vizita medicală, ca să spună că nu ai murit din cauza lor. Era un doctor Crăciun care s-a uitat la spatele meu. A luat un bisturiu şi a zis că rana aia mare, plaga, se vindecase cu muguri. Şi a tăiat el acolo. A spus:“Nu te sfii, o să te doară niţel, dar trebuie să tăiem mugurii ăştia ca să rămână semnul semn.” Şi a rămas. Eu am cicatricea şi acum în spinare.

La Aiud am ajuns în 1961 toamna. La început ne-au băgat la un salon, la grămadă. Dormeam pe jos, ca animalele, fără pat, fără nimic. La urmă ne-au repartizat la celule, unde eram în patru paturi, aşa, puse unul peste altul. Şi noi ne organizaserăm acolo, ţineam conferinţe, în cadrul celulelor, în saloane. Apoi pe noi ne-au izolat. Pe mine, pe părintele Dumitru Stăniloae – am stat cu el, dar am stat puţin – , Valeriu Anania. Dar ne-au ţinut puţin şi ne-au despărţit că au zis: “Ăştia sunt capii!”, că noi vorbeam, mai ţineam câte o conferinţă, povesteam şi ne turnau, tot dintre noi. Ascultau însă şi ei la uşă acolo, aveau aparate…

La urmă m-au izolat. M-au băgat într-o cameră de unul singur. Aveam alături acolo unul care înnebunise din bătaie.

Am stat la celular. Ca animalele. Apă, cu socoteală; de mâncare: sfeclă furajeră, şi cu arpacaş. Arpacaşul era ceva!… Îl dădeau seara.

Doctorul Ridichie m-a întrebat ce zic cei din celulă despre Partidul Comunist. Când l-am auzit aşa ceva, “Păi bine domnule, zic – eu n-am putut să mă abţin, să ştii – dumneata aşa ai ajuns?” “Mă întreabă şi pe mine. Ce să le spun?”. “Ce să spui? Eu sunt delator?”. Nu ştiu ce-o fi făcut că m-am trezit şi atunci băgat la mititica. Nu mi-au zis nimic, decât m-au ţinut vreo trei zile într-o cameră, seara îmi aduceau o saltea de paie, ca să nu dorm pe ciment, că nu era pat, n-aveai nimic. Am înţeles de aci că nu trebuie să răspunzi obraznic, dar ce, puteam să fac jocul lui Ridichie? Eu n-am suportat treburile astea. Am dus-o foarte greu după aceea la Aiud.

De la Aiud ne-au dus în Balta Brăilei şi atunci a trebuit să facem declaraţii că nu credem în Dumnezeu, ziceau ei ca să ne redea, auzi, societăţii, reeducaţi. Şi trebuia să dai o declaraţie scrisă. N-am putut să fac treaba asta.

V-am spus că m-au luat în 1964 să dau declaraţie că nu cred în Dumnezeu. Cum să dau eu declaraţie când în brigada de 2600 de oameni făceam liturghie în închisoare, cu risc, şi mă duseseră de atâtea ori… (N.Red.: la bătaie)? A venit o hârtie că dacă vrem să ne dea drumul acasă să declarăm că nu credem în Dumnezeu. Au zis dar că fiecare trebuia să declare în scris aşa: “Subsemnatul cutărăscu, fiul lui cutare din cutare şi nu ştiu ce, declar că n-am crezut niciodată în Dumnezeu, că am minţit…”. Aşa era textul, dar tu trebuia să îl scrii cu mâna, să rămână în arhivă un asemenea document. Era de la Işalniţa comandantul nostru (maiorul) care ne teroriza. M-a bătut vreo săptămână şi ceva; doctorul Puşcaşu mi-a zis: “Dă, părinte, declaraţie, că ştim noi de ce-ai dat, că te omoară ăştia”.

Şi atunci, nu mă laud, a fost un har de la Dumnezeu, i-am spus: “Domnul doctor, nu voi da nici o declaraţie”, dar până la urmă i-am spus că mă gândeam să zic că declar, dar de fapt să le ţin o predică, că ne adunau acolo pe toţi! Ziceau că vor să facem declaraţia asta ca să ne redea societăţii, reeducaţi, adică depărtaţi de Dumnezeu. Să declarăm că ne-am depărtat de Dumnezeu, ca să putem să zidim mai departe acest monstru al comunismului.

Şi m-am dus cu o filă de caiet la maior. Zice: “Bine că te-ai lămurit”. I-am spus că întâi declar în faţa tuturor şi apoi scriu, că trebuia să şi scrii, ca să se găsească declaraţia acum în arhivele securităţii, o declaraţie semnată de mine, cum că eu, părintele Bălaşa, declar că nu cred în Dumnezeu. Ce-ar fi fost? Mai bine să se fi scufundat pământul sub mine!

Şi i-au adunat pe toţi. El sta la vreo 40 de metri cu patru securişti în curte, (la Balta Brăilei, unde am fost – că ne-au scos de la Aiud) şi a venit microfonul ca să vorbesc să audă toţi, şi atunci am început cu “Dragi tovarăşi” dar le-am spus: “De opt zile mă chinuiesc să mă leapăd de Dumnezeu, să declar că nu cred în Dumnezeu. Dumneavoastră aţi dat…” (că dăduseră unii dintre ei declaraţie, că nu au putut să îndure şi nu aveau nimic de pierdut). Le-am ţinut atunci cea mai frumoasă predică pe care am ţinut-o în viaţa mea şi mă aşteptam ca după aceea să vină să mă împuşte, că am zis că, dacă vine un glonţ în cap, mor mai repede decât atunci când ar fi să-mi dau sfârşitul pe un pat în mod normal. Şi norocul a fost că nu mi-a oprit curentul de la microfon. Când am terminat le-am spus că acum or să mă omoare şi să spună şi la mine acasă că am murit cu credinţă în Dumnezeu şi nu m-am lepădat. Am îngenuncheat, am lăsat microfonul jos, am luat două pietre şi am cântat “Tatăl nostru” în genunchi. Nu aveam glas că eram nemâncaţi, vai de capul nostru. Au îngenuncheat 2600 de oameni şi în bătaia pietrelor s-a cântat un “Tatăl nostru” în Balta Brăilei (microfonul încă funcţiona). Încă se vedeau securiştii ăştia patru acolo şi cu comandantul de la Işalniţa.

M-am ridicat, am făcut trei metanii, mi-am cerut iertare de la ei, că mă gândeam că pe mine acum o să mă împuşte şi “Îmi pare rău că v-am făcut rău şi dumneavoastră”. Între timp am spus o rugăciune pe care am făcut-o eu atunci, a noastră, a tuturor. Şi le-am spus rugăciunea, a noastră, a celor bătrâni, care, sub o formă oarecare, a trebuit să facem pact cu diavolul, cum a zis vlădica Firmilian, până a trece puntea.

Cu sufletul de păcate îndestulat
Străbat în templul Tău lucrat din aur şi argint,
Mergând sfios cu ochii spre pământ plecat.
Eu vin să cer la Tine, Preabunule, alint,
Iertare de păcate, căci de ele mi-e sufletul plin
Nu mai am din ce-ai făcut Tu nimic senin
Am pângărit tot ce-a fost mai sfânt.
De multe ori deasupra Ta m-am ridicat
Şi în loc de rugă şi cânt,
Cuvinte preamurdare eu Ţi-am aruncat.
Nesocotit-am, nebunul, tot ce-i curat şi sfânt,
Nu m-am gândit la ceruri niciodată
Cum nici n-am crezut că ele sunt.
Nici nu Ţi-am zis eu cândva: Tată!
Grăit-am în deşert atât de mult
Că nu îmi vine nici mie să m-ascult.
Dar Tu, Tu eşti bun şi blând şi sfânt Părinte,
Şi i-ai iertat pe toţi câţi de păcate s-au căit
Şi i-ai făcut iar fii ai Tăi.
Părinte preaslăvit mă iartă şi pe mine
Că şi eu am fost al Tău
Un om ce toată viaţa făcut-a numai rău.
Şi cum pe desfrânata spălatu-o-ai de păcat,
Aşa şi mie Doamne îmi dă iertăciune
Căci mă simt de rele atât de apăsat
Când îţi zic, Tată, această rugăciune.

Cum am terminat le-a dat în gând şi au oprit curentul de la microfon. A trecut comandantul pe lângă mine cu patru securişti cu pistoalele la ei şi zice: “De ăsta mi-ai fost banditule?”“Tovarăşe maior, eu am spus că de Dumnezeu nu mă leapăd”. Şi zice: “O să mai vezi tu casa când o vedea mutul iapa!”.

Seara, sigur că mă aşteptam ca să mă ia. După ora nouă a fost culcarea. Eu m-am culcat la patul al doilea. Noi dormeam ca maimuţele, câte patru paturi unul peste altul şi eu eram cu patul al doilea. Şi după ora nouă au intrat patru securişti şi cu pistoalele, sau dus la brigadier, un avocat din Timişoara, care apoi a venit la mine (mă făceam că dorm): “Părinte Bălaşa – zice avocatul – eşti chemat la Comandament.” M-am dat jos, m-am îmbrăcat, m-am dus acolo… Nu vă spun ce a urmat… Au urmat opt zile după care în cele din urmă m-au băgat la carceră grea, cu o zi o bucată de turtoi şi trei pahare de apă, două zile numai un pahar de apă dimineaţa, unul la prânz şi unul seara. Ziua următoare iarăşi o bucată de turtoi şi trei pahare de apă… Şi iar la fel. Apoi, a treia zi, mi-era foame şi aş fi mâncat şi lemne; corpul ăsta păcătos! Adică mi-era sete, mi-era foame. După a patra zi, a dat Sfântul Dumnezeu de nu am mai avut nici o poftă. A cincea zi sta securistul cu cauciucul lângă mine şi mă bătea ca să mănânc şi să beau apă. A opta zi, în fine, când am ieşit de acolo, m-a dat brigadierului (avocatului): “Vezi că nu poate să se ţină”.

În fine, nu vă mai spui. Peste două săptămâni ne-au dat drumul la toţi acasă. Peste două săptămâni! Cum rămâneam eu în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, dacă aş fi scris acea declaraţie?!…

Dragii mei, păstraţi-vă credinţa indiferent de ce va urma; nu vă gândiţi. Cea mai mare putere, cel mai mare ajutor ne vine de la Dumnezeu: “Ajutorul nostru este de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Tot ceea ce este rău, ceea ce se întâmplă, necazuri, dureri în casa noastră, nenorociri, astea sunt de la vrăjmaşul.

Doamne ajută poporului nostru român, ajută-ne şi nouă, luminează mintea noastră, ca să ştim ce facem, să ne îndreptăm nu spre moarte ci să ne îndreptăm înspre viaţă. În Sfânta Scriptură spune: “Pus-am în faţa ta viaţa şi moartea. Spre care vei vrea, vei întinde mâna ta”.

Trecuseră ani de zile de temniţă comunistă. Peste trei mii de preoţi ortodocşi fuseseră ridicaţi din sânul familiilor lor şi duşi cu duba neagră de securitate. Unde? Nimeni nu ştia. Nici noi nu ştiam unde ne duc. Din când în când, când zgomotul motoarelor permitea, aflam gara sau localitatea prin care trecea trenul cu vagonul morţii. Îngrămădiţi cu genunchiul de securişti, ca peştii într-o cutie de sardele, de abia mai puteam respira. În întunericul nopţii fără de sfârşit, duba se oprea. Să nu se audă o şoaptă, ordona caraliul. Ochelarii chinezeşti la fiecare. –Tu nu ieşi afară, banditule? –E mort, tovarăşe ofiţer!… Venise Crăciunul.

Peste trei mii de biserici ortodoxe au rămas închise. Clopotele chemau la rugăciune în gol. Credincioşii treceau pragul sfânt dar altarul era pustiu. Mironosiţele se mai întrebau, încet, în durere mută: s-a mai auzit ceva de părintele? Când i-o mai da drumul, că n-a făcut nimic? Tăcere, tăcere, spaimă, frică. Stătusem două luni singur într-o celulă în temniţa de la Aiud, la etaj. Acum scăpasem de oribila singurătate. Eram opt într-o celulă. Patru paturi de fier suprapuse, ne odihneam de la 21 (seara) până la 5 dimineaţa. Stam pe marginea patului şi lângă zidurile reci. Din când în când vizeta de la uşa celulei se mişca. Caraliul se uita să vadă dacă este cineva întins pe pat. Şi dacă vreunul, sleit de puteri era observat că a călcat consemnul, lacătul de la celulă şi drugul se mişcau şi “banditul” respectiv era dus la mititica, pentru o zi, pentru două, după cum era de darnic securistul respectiv. Cei opt erau înfrăţiţi în suferinţă. Unul avea o condamnare de 25 de ani. Dăduse o pâine altuia din munţi. Ştia bine alfabetul morse şi ne comunica noutăţile pe care el le primea din când în când: a mai venit o dubă… de unde?… cu câţi?…

Palma lui Damaschin era Calendarul puşcăriaşului. Peste trei zile este Crăciunul. Să facem o Sfântă Liturghie. Cum? Din când în când, în loc de turtoi sau mămăligă, ne da câte o felie de pâine, cam cât două cutii de chibrituri.

Rar ne dau dimineaţa şi ca două ghinde de marmeladă… Şi făceam Sfânta Liturghie. Cum? Felia de pâine a unuia era “artosul”. Într-o gamelă opream un păhărel de apă – căci nici apă nu aveam îndeajuns – pe care o amestecam cu marmelada. În trei zile fermenta şi făceam un fel de vin. Era Crăciunul, era noaptea sfântă. În toate celulele se cântau colinde, colinde! Că s-a născut Domn Prea Bun/ Numele lui e Crăciun. Că s-a născut Domn Frumos/ Numele Lui e Hristos. Moare comunismul şi se naşte Mântuitorul nostru, al tuturor. Unii caralii erau oameni şi ei. Se făceau că nu aud. Alţii băteau în uşi, deschideau zăvoarele. Cine a cântat? Şi începea teroarea. Nu se înfiinţaseră turnătorii între noi. Uşa se închidea tare, drugul şi lacătul pecetluiau celula.

Cel ce avea cea mai mare condamnare se culca pe duşumea, preotul cel mai în vârstă– căci, slavă Domnului, eram destui – aşeza felia de pâine şi gamela cu vinul pepieptul celui culcat cu faţa în sus. Cu un prosop pe umăr, în loc de patrafir, dam binecuvântarea cu palmele făcute cruce: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi aSfântului Duh. Se răspundea: Amin. Urma ectenia mare… totul oral. Se spunea din memorie un Apostol, o Evanghelie – se sfinţeau darurile, când toţi cei şapte stam în genunchi. Doamne, Cel ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea… fă şi pâinea aceasta în cinstitul trupul Hristosului Tău, iar ce este în vasul acesta, cinstit sângele Hristosului Tău. Le binecuvântam pe amândouă, cântam Tatăl nostru şi preotul cel mai învârstă da la fiecare câte o frânturică din Trupul Domnului şi din gamelă gusta fiecare de trei ori, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Se scula şi “vieţaşul” făcea trei mătănii, cu Binecuvântaţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul, i se da şi lui părticica respectivă şi Sfântul Sânge din gamelă. Erai discuţii, dacă jertfa noastră este primită sau nu? “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu şi Eu sunt în mijlocul lor”. Şi toţi am început să credem că Sfânta Liturghie care avea ca prestol şi antimis un martir, un condamnat nevinovat, […] era bine primită. Se făceau rugăciuni cu lacrimi, cu gândul la cei de acasă, cu gândul la morţii noştri. Se deschideau cerurile şi vedeam lumina care înconjura Dumnezeirea. Nădejdea în ajutorul celui Atotputernic ne fortifica în suferinţă, în durere şi chiar de mai muream, muream în Dumnezeu, în veşnicie.

În 1963, ne-a scos din temniţa de la Aiud şi ne-a dus undeva – unde? Am ajuns la Salcia, în Balta Brăilei – la diguri, să ne luptăm cu valurile Dunării. Drum de piatră în baltă făcut de cei ce luptaserăm “împotriva orânduirii socialiste”. Oricum, faţă de regimul celular, aici aveam aer, apă şi o mâncare, nu mai bună, dar mai… substanţială. Carnea de cal era considerată de regimul comunist “umanitar”, reconfortantă. Şi în adevăr, era singurul fel de carne care se da “bandiţilor”.

De multe ori am zis: “Doamne, de ce nu le dai şi celor ce ne-au chinuit, să fie hrăniţi şi ei, cel puţin 2 luni, cum ne-au hrănit ei pe noi, cu ciorbă de sfeclă furajeră şi carne de cal, dar şi de aceasta, cât de puţină. Să zică şi ei: mi-e sete, mi-e sete!”.

Aici, duminica aveam zi de curăţenie, când ne spălam cămăşile şi ne mai găseam timp pentru Sfânta Liturghie. Aici, din cei condamnaţi cu mai mulţi ani de temniţă, eram martirii pe pieptul cărora săvârşeam noi, “Bandiţii”, 3-4 preoţi, Sfânta Liturghie. Un avantaj faţă de celulă îl aveam aici, căci unii dintre noi, cei ce aveam drept la pachet, primeam de acasă “stafide”. Din ele făceam un adevărat vin. Aici nu ne mai supravegheau caralii pe vizetă. Făceam Sfânta Liturghie, care dura o oră, ne împărtăşeam şi se împărtăşeau toţi. Mai erau şi între noi fricoşi, care nu luau parte la slujbă, de teama turnătorilor care începuseră să creadă că, dacă vor sluji diavolului, vor ajunge mai repede acasă. Ni s-a cerut să dăm declaraţii că nu credem în Dumnezeu… A fost cel mai greu moment din viaţa noastră şi a mea, pe care l-am trecut cu brio. Dar dintre noi, cel mai mult au suferit maicile, surorile şi studentele creştine ortodoxe… Cum aş apare la ziua judecăţii lui Dumnezeu sau în faţa urmaşilor mei, dacă în Arhiva Securităţii s-ar găsi scrisă de mâna mea o lepădare de Dumnezeu?! Nu mă sfiesc să spun că niciodată nu am săvârşit Sfânta Liturghie, cu lacrimi şi cu completă lepădare de lume, ca la Aiud şi ca în Balta Brăilei.

Celula cu regim greu şi Celula cu şerpi – mai buni decât oamenii, nu le voi uita niciodată.

Ortodoxia ar trebui să-şi numere cândva morţii şi să facă un Pomelnic al celor ce au pătimit şi al celor ce au murit în cei patruzeci de ani de comunism. O zi a celor ce au murit în lupta contra Comunismului…

(Pr. Dumitru Bălașa – Porunca iubirii nr. 1 din februarie 2001, pp. 20-22; Porunca iubirii nr. 2 din aprilie 2001, pp. 28-30; Porunca iubirii nr. 3 din iunie 2001, pp. 34-35)

via Fericiti cei Prigoniti

2 Comments
  1. calin eugen says

    Un Preot!Un Preot adevarat!Rugati-va si ptr. noi,Parinte Balasa!

  2. calin eugen says

    PARINTE BALASA,ROAGA-TE PTR.NOI,SA MARTURISIM PANA LA SFARSIT PE DUMNEZEU!

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php