Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Mărturii ale supravieţuitorilor crimelor maghiare din Ip şi Trăznea: „Sora mea, de 11 luni, a fost sfâşiată cu baioneta, în leagăn”.

Iertăm, dar nu uităm!Anul 1940 reprezintă pentru români una dintre cele mai negre file de istorie. În data de 30 august, pierdeam Ardealul prin odiosul Diktat de la Viena, ca numai după circa o săptămână, pe 7 septembrie, să cedăm şi Cadrilaterul, bulgarilor. Dintre toate, cea mai tragica va rămâne cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor făptuite de armata hortystă, sprijinită de o bună parte a localnicilor maghiari. În doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de români. Cele mai lovite de soartă au fost localităţile Ip, cu 157 de martiri şi Trăznea, cu 87. Singura vină a acestor oameni a fost că s-au născut români. Doi oameni care au supravieţuit măcelului, Gavril Bucovan şi profesorul universitar Ioan Puşcaş, împărtăşesc cititorilor ziarului Gardianul amintirile acelor zile de groază, când în preajma lor au fost seceraţi de armele horthyştilor fraţii, părinţii şi apropiaţii lor.

Masacrul petrecut în Ip, în curtea familiei Butcovan

Mărturiile lui Gavril Butcovan, din Ip, singurul suprevieţuitor care mai trăieşte, sunt cutremurătoare. Gavril Butcovan, astăzi în vârstă de 84 de ani, a povestit echipei Gardianul clipele de groază prin care a trebuit să treacă la doar 16 ani. „În zorii zilei de 14 septembrie 1940 am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă, ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noştri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric, şi m-a cuprins o frică ce nu v-o pot descrie în cuvinte. În familie eram de toţi 10 suflete. Părinţii şi 8 copiii. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, şi i-am spus că sunt împuşcaţi românii. Însă tata nu putea vorbi de emoţie, pentru că bănuia ce ne aşteaptă. Mama o alăpta pe surioara Paulina, de 11 luni, iar parcă focurile de armă se înteţeau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata să se uite pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliţă, iar acesta i-a spus că vede oameni ce se plimbă agitaţi. Pentru o clipă mi-am aruncat şi eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari hortyşti şi consăteni maghiari, deveniţi copărtaşi la masacru. Pe când tata a vrut să deschidă uşa, deja soldaţii erau în curtea noastră. Unul dintre criminalii hortyşti s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am ştiut că l-au împuşcat pe tata.

Imediat au năvălit în casă 3 soldaţi, îndreptând puştile spre noi. S-au răstit şi la noi, bineînţeles în ungureşte, să ieşim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagăn, că ce ve întâmpla cu fetiţa, la care soldaţii i-au răspuns că o s-o crească ei. Când am ieşit l-am văzut pe tata, care zăcea cu faţa în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii hortyşti au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbuşit lângă corpul neînsufleţit al tatălui meu. Mi-am dat seama că sunt în viaţă, simţind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe fraţii mei. În faţa casei, la câţiva metri de mine, au ucis-o pe soră-mea Maria de 18 ani, care a fost împuşcată în piept cu cartuşe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împuşcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 anişori, care, disperată, striga <<unde eşti maică?!>>, a fost secerată de gloanţele criminalilor, fără a mai putea auzi vreodată glasul mamei. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul ce-l urmărea l-a împuşcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, <<bravii>> soldaţi unguri au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rănind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruţă. Referitor la mine, cred şi astăzi, că şansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata şi am stat culcat cu faţa la pământ, în timp ce călăii erau preocupaţi cu uciderea celorlalţi membrii ai familiei. Pe lângă mine şi mama au mai scăpat cei doi fraţi ai mei, Ioan de 12 ani şi Floarea de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane şi au străpuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a mărturisit cu lacrimi în ochi Gavril Butcovan.

 

Bătăi, schingiuri şi îngropări de vii

Însă, mărturia acestuia continuă: „doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece orice închipuire. Bătăile şi schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuţi până ce şi-au dat duhul. Lui Dumitru Sârca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiş i-au scos ochii, iar lui Pavel Sârca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte şi soţia acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moaşă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală. Aceştia, sub ameninţarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunşi în curtea casei l-au împuşcat. Soţiei i-au scos copilul din burtă cu baioneta. Pruncul  nu a apucat să vadă lumina zilei, dar nici mama copilul. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sârca, de 40 de ani şi Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau moarte şi soldaţii au văzut că acestea mai mişcau, totuşi au fost aruncate în groapa comună şi îngropate de vii. Trebuie să reţineţi că în acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împuşcat. Trebuie să vă mărturisec adevărul până al capăt. Nu toţi consătenii mei au pactizat cu criminalii hortyşti. Au fost şi maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-şi prin acest gest chiar viaţa lor în pericol. Astfel au fost salvaţi din mâna ucigaşă a hortyştilor cel puţin 3 familii de români. Şi cu siguranţă dacă acţiunea criminală ar fi avut loc ziua ar fi fost mult mai mulţi care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, şi în mod sigur numărul celor ucişi era mult mai mic”, a încheiat cu glasul plin de durere Gavril Butcovan.

Masacrul de la Trăznea

În data de 9 septembrie 1940 trupele horthyste au intrat în comuna Treznea. Primele victime au fost copii aflaţi cu vitele la păscut. După ocuparea satului, soldaţii maghiari au dezlănţuit „asaltul”. Români şi evrei au fost ucişi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu baionetele, iar casele incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei. În presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare şi împuşcat lângã o capitã de fân, împreunã cu soţia şi cele douã fiice ale sale, după care au fost ciopărţiti cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Mărgăruş. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părţi ale corpului şi apoi împuşcat în cap cu gloanţe model „dum-dum”. Deasemenea, preotul ortodox a căzut victimă. A ars in casa parohială, care a fost incendiată. În Trăznea se aflau şi 9 soldaţi români reîntorşi acasă şi demobilizaţi. Aceştia au fost împuşcaţi cu efectele militare pe ei. Învăţătorul şi soţia au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinşi şi aduşi la Trăznea, unde au fost răstigniţi pe uşa bisericii şi împuşcati.

Măcelul văzut cu ochii unui copil de 8 ani

Despre masacrul de la Trăznea ne relatează unul dintre supravieţuitorii a acelor timpuri, cel care a ajuns ulterior un medic şi un om de ştiinţă recunoscut de o lume întreagă, prof. univ. dr. Ioan Puşcaş, care a trăit acele grozăvii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a supravieţuit acelor masacre petrecute în 1940 în comuna Trăznea. Arma soldaţilor honvezi a fost îndreptat către mine de trei ori. Ungurii au tras atunci chiar şi în biserică cu tunul. Înainte de 1940 ungurii şi românii trăiau în pace în comună. Masacrul de la Trăznea se datorează în mare parte grofului Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a îndemnat pe honvezi să ucidă românii, pentru a acapara cât mai mult pământ. Pe noi, de cele trei ori, ne-au salvat de la moarte câteva familii de maghiari. Când au întrat în casă, aveam la noi un consătean român care venise la tata cu calul pentru potcovit. El nu ştia ungureşte. L-au împuşcat în faţa noastră. Următorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureşte, a vrut să le demonstreze că suntem unguri, pentru a ne salva vieţile. Nu au vrut să îl creadă. <<Büdös olá vagy!>> (n.r. – eşti un valah împuţit!), strigau. Norocul nostru era că tata avuse la el cerificatul de naştere al unui prieten, care era maghiar, reformat. Când le-a arătat documentul, nu au căutat dacă era într-adevăr al lui. Şi-au cerut scuze că era să împuşte un ungur”, şi-a amintit marele cercetător ştiinţific. „După aceea a venit un alt val de ucigaşi. <<Acum numai János ar putea să ne salveze>> ne-a spus tata, János fiind cel mai bun prieten de-a lui din copilărie. Pentru că ardea aproape tot satul, ca o minune, a apărut János, care venise după pompa şi pentru a-l chema pe tata la stingerea focului. Când a văzut care este situaţia la noi, a început să strige la ei: <<Căraţi-vă, aştia sunt de-ai noştri>>. Aşa am fost salvaţi pentru a doua oară, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar în pivniţa grofului şi ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata, lăsându-ne pe noi la adăpost sigur. Însă am fost găsiţi şi acolo. O trupă de honvezi, împreună cu un frate de a unui ucenic de-a lui tata i-a adus şi a confirmat că suntem români. Ne-au scos din pivniţă. În spatele nostru, în şanţ, erau o grămadă de morţi şi răniţi. Unul dintre soldaţi mi-a pus puşca la piept. Mi-am văzut moartea cu ochii. Nu ştiu de unde am avut putere, dar am început să număr ungureşte. Soldatul a rămas mirat, nu a apăsat pe tragaci, iar eu continuam să număr, apoi am început un să cânt un cântec unguresc, care mi-a venit în minte. Nu ştiu cât timp a terecut, arma lui era ţintuită încă de pieptul meu, când au apărut două fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Când au văzut ce se întâmplă, s-au  năpustit asupra honvezilor, strigând: <<Nu vă e ruşine? Ăştia sunt de-ai noştrii!>> Apoi, ne-au luat de braţ şi ne-au dus la o altă familie maghiară, Fazakas. În bucătăria lor am stat până ce a venit tata. Am avut noroc că acest eveniment tragic s-a petrecut ziua. Dacă avea loc noaptea, ca şi la Ip, numărul morţilor sigur era mai mult mai mare, pentru că acele persoane care ne-au ajutat, nu aveau de unde să stie şi să intervină…”, a conchis doctorul Puşcaş.

In memoriam

Asociaţia Refugiaţilor Deportaţi şi Expulzaţi din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu sediul în Timişoara, a organizat un turneu în Ardeal, în perioada 29 – 31 august, pentru a aduce omagiu şi a comemora amintirea martirilor împuşcaţi în acele zile scrise cu sânge în istoria României. Deşi aceea perioadă, când în faţa lui au fost împuşcaţi pe rând părinţii şi fraţii, i-a marcat întreaga viaţă, Butcovan Gavril a stat drept între cele 35 de persoane venite din Timişoara, mărturisind că nu împărtăşeşte nici un resentiment şi nu aduce acuze poporului maghiar şi nici cetăţenilor români de etnie maghiară, pentru evenimentele tragice petrecute la IP. „(…)Dumnezeu, care le vede pe toate, este în măsură să-i pedepsească pe făcătorii de rele. Eu în calitate de creştin sunt un om iertător, dar nu pot uita ce s-a petrecut în satul meu când mi-am pierdut aproape toată familia”, a rostit, Butcovan, plin de durere, la cimitirul eroilor din IP. „Cu gândul curat şi cu inima deschisă doresc să înflorească în lume Pacea şi Frăţia pentru ca astfel de evenimente tragice să nu se mai repete, iar pentru martirii noştri dispăruţi pentru totdeauna dar nu uitaţi să zicem <<Dumnezeu să-i odihnească în pace!>>”

Claudiu Sere, Gardianul via Foaie Nationala

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=15247

Postat de pe 14 sept. 2019. Catalogat ca Cultură, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Un comentariu for “Mărturii ale supravieţuitorilor crimelor maghiare din Ip şi Trăznea: „Sora mea, de 11 luni, a fost sfâşiată cu baioneta, în leagăn”.”

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php