Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Închisoarea Aiud, cetatea morţii

”Aiud! Monstrul care a strivit cu lăcomie sălbatică tot ce neamul românesc a avut mai curat, mai sfânt!”

Închisoarea Aiud

Presiunile fizice şi morale începând cu anul 1942

FDC-iştii de la Vaslui, muncitorii de la Işalniţa şi alţii, dispersaţi la diferite închisori prin ţară, fuseseră aduşi în toamna lui 1942 la Aiud. Maiorul Munteanu trebuia să realizeze opera de „reeducare”, prin presiuni morale şi fizice, pentru a determina pe legionari fie a se desolidariza de idealul de luptă legionar – ceea ce însemna un act de compromitere morală, – fie a cere trimiterea pe front pentru reabilitare – adică, recunoscându-se vinovaţi faţă de Antonescu în actul de la 21 Ianuarie 1941, act de compromitere a Mişcării Legionare.

Cei refractari trebuiau să suporte înfometări, suplicii fizice, moarte.

Legionarii şi-au rânduit viaţa în închisoare în aşa fel încât Frăţiile îndeosebi să aibă viaţă de rugăciune, demnitate morală, corectitudine şi comportare demnă şi respectuoasă faţă de organele de ordine, unitate şi rezistenţă în faţa presiunilor regimului.

Atitudinea aceasta era de fapt spontană şi firească, izvorâtă din convingerile interioare despre disciplina şi demnitatea creştină legionară. Maiorul Munteanu i-a izolat pe legionari de ceilalţi deţinuţi; iar pe cei cu pedepse mari (15-25 ani muncă silnică şi muncă silnică pe viaţă) şi pe şefi în general, i-a masat la ultimul etaj, pentru ca ceilalţi, rămaşi fără îndrumători şi tentaţi de promisiuni, să cadă, făcând din aceia elemente de descompunere spirituală a legionarilor. Dar legionarii nu aveau neapărat nevoie să fie supravegheaţi, controlaţi, cenzuraţi, îndrumaţi sau ţinuţi în frâu de cineva, fiecare îşi ştia datoria chiar dacă ar fi rămas singurul legionar pe toată faţa pământului. Au fost şi căderi; căci unul este eroismul de moment şi altul eroismul de durată.

La începutul lui Martie 1943 s-a instituit un regim sever: câte unul în celulă, supraveghere riguroasă, hrană înrăutăţită, ieşire la aer întâmplătoare, la cinci paşi distanţă unul de altul, cu capul în jos, obloane la ferestre şi izolări în camerele de pedeapsă de la subsol sau la Zarcă, pedepse corporale (lovituri la fund cu vâna de bou) pentru „insulte” aduse organelor de pază.

Mă aflam pe latura scurtă a T-ului (spre stradă) chiar în celula din unghi, lângă biroul gardianului, la ultimul etaj. În afară de Sfânta Scriptură nu se mai admitea nici o carte. (Până atunci puteam primi de acasă sau puteam lua de la biblioteca penitenciarului orice carte, afară de cele cu conţinut politic). Acum, prin purtare de grijă dumnezeiască, trebuia să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu, fiindcă nimic dintre cele lumeşti nu ne putea ajuta în confruntarea cu răul.

Gardienii nu erau „şcoliţi” pentru a oprima deţinuţii politici, aşa cum aveau să facă mai târziu comuniştii. Mulţi, cu comportare reverenţioasă, fiind mai mult funcţionari ai ordinii interioare şi nu zbiri, executori orbi ai dispoziţiilor primite. Slugile îşi trădau stăpânii, conştiente de nebunia acelora. De multe ori ne preveneau şi ne acopereau pentru a ne împlini anumite nevoi spirituale. Nu toate cărţile au fost predate. Circulau chiar prin mâinile gardienilor caiete scrise, jurnale, poezii, presă, traduceri, de la celulă la celulă. Unor caiete duse la biroul de cenzură li s-a aplicat ştampila „cenzurat” a penitenciarului din Aiud, şi la magazie au fost introduse în bagajul deţinutului căruia îi aparţineau. Aşa au scăpat şi două din caietele mele, trimise acasă în vremea muncii în colonia Galda. Creioane, hârtie nescrisă, au putut fi ascunse sub duşumele, la pervazul ferestrelor şi tocul uşilor.

De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?

Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:

– Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.

Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.

Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).

Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.

Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.

În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.

Izolarea la Zarcă

Urmarea a fost izolarea la Zarcă: 500 de legionari eram înghesuiţi câte 8-10 într-o celulă de 4/2 metri, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită. Gardienii, unguri sau români, erau instigaţi de maiorul Munteanu împotriva noastră. Pe coridor se aruncau găleţi cu apă, care îngheţa, iar temperatura era polară, foarte mulţi îmbolnăvindu-se de piept sau stomac.

În aceste suferinţe doar câţiva au cedat. Crezând că prezenţa lui Trifan, Marian, Ilie Nicolescu, Mircea Nicolau şi a altor câţiva exponenţi ai atitudinii de demnitate legionară constituie un motiv de rezistenţă şi pentru ceilalţi, Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Suceava, iar ceilalţi izolaţi la ultimul etaj în Celular.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Sosirea „criminalilor” de război, anul 1945

Din Februarie 1945, soseau în Aiud aşa zişii criminali de război. La început câteva loturi de ofiţeri superiori şi inferiori, apoi subofiţeri, gradaţi şi simpli soldaţi. Criminalii de război constituiau elita armatei române care luptase împotriva cotropitorilor pământului strămoşesc şi a comunismului.

Prin jocul perfid al forţelor iudeo-masonice erau vinovaţi că au luptat împotriva poporului sovietic, a clasei muncitoare şi a înaltei concepţii de viaţă materialist-dialectice etc. Erau declaraţi criminali de război printr-o derogare şi extindere a hotărârilor Tribunalului de la Nürnberg.

Poporul sovietic nu era reprezentat în proces. Alt popor, cu toţi reprezentanţii lui, se substituia în actul de acuzare împotriva armatei române, agitând prostimea cu lozinci scrise pe pancarte, pe garduri, pe pereţii caselor, în instituţii, în uzine, în fabrici: „Moarte lor, moarte lor, Moarte criminalilor”. În sălile de procese grupuri de derbedei creau atmosferă, apărarea aducea o nouă acuzare: că sunt asupritori şi exploatatori ai poporului, burghezi retrograzi, chiaburi exploatatori ai satelor, imperialişti. Verificând câteva dosare ale criminalilor de război se poate constata că judecătorii şi acuzatorii erau cumpăraţi sau şantajaţi moraliceşte de evrei, iar anchetatorii care întocmiseră dosarele de trimitere în judecată, cu pedepse deja hotărâte, erau evrei. Iar după ce au fost cozi de topor, aproape toţi judecătorii au fost condamnaţi.

Toate le dirija marea ocultă internaţională; Rooswelt, evreul paralitic ajuns preşedinte al SUA, împlinea visul lui Israel de a împărăţi lumea. La conferinţa de la Yalta împreună cu masonul Churchill lăsase pe mâna lui Stalin şi a evreimii sovietice statele Europei răsăritene. Sub formă legală s-a realizat o răzbunare de proporţii, nemaiîntâlnită în istoria lumii: acesta fiind adevăratul holocaust.

Criminalii de război au fost cazaţi în Secţie, apoi, când a crescut numărul lor, în Celular, la ultimul etaj, pe ambele laturi. Unii militari sau membri ai organelor ordinii interne făcuseră parte din aparatele represive ale lui Carol II şi Antonescu. Având conştiinţa încărcată se aşteptau ca legionarii să aibă o atitudine duşmănoasă şi revanşardă. Au rămas stupefiaţi când la vizetă, înşelând vigilenţa gardienilor, legionarii îi salutau şi-i întrebau dacă au nevoie de ajutor medical (doctorul Uţă procura medicamente prin gardienii pe care-i tratase) sau le ofereau o bucată de turtoi, îmbărbătându-i. Cei pe care-i loviseră le răsplăteau cu dragoste.

***

Mulţi ofiţeri superiori au murit în Aiud plătind blestemul rostit asupra armatei române în momentul profanării osemintelor eroilor din primul război mondial. Căci în acel moment nici un ofiţer superior sau inferior nu a protestat atrăgându-şi împlinirea blestemului.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Pe golgota Aiudului, anul 1948

Cu sfârsitul lui noiembrie 1948 regimul laAiud s-a înrăutătit brusc. Comunistii străini evrei si unguri ceruseră, lucru ce l-am aflat mai târziu, uciderea a 30.000 de români, spre a instala în tară teroarea si ca să poată aplica programul lor de reforme revolutionare. Dar s-au izbit la început de împotrivirea lui Lucretiu Pătrăscanu si apoi a „gloatei”- cum spuneau ei- lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Atunci au spus: „Avem putinta sa-i reeducăm, în temnite, ca să împărtăsească ideile noastre” si au recurs la arestări cu nemiluita. Toate temnitele erau arhipline. Dar în martie au arestat pe Pătrăscanu si pe prietenii lui, evrei mai ales, toti cu doctorate în străinătate. Deci nu mai exista opozitia acestora. Atunci au hotărât: „Ce să mai asteptăm reeducarea? Bătrânii nu se pot reeduca. Hai să-i ucidem cu foamea!” si au instalat unregim de cruntă înfometare si asuprire. La ferestre au pus paravane din lemn ca să nu pătrundă lumina soarelui, plimbările s-au redus simtitor iar masa a devenit catastrofală: 600 de calorii pe zi la un detinut. Foamea a început să muste din noi. Era ceva îngrozitor. O simteam cu toate fibrele corpului. O simteam nu numai cu stomacul, ci cu creierul si cu toată fiinta. Sunt dureri si dureri.

Dureri ce vin din boală sau din chinuri sufletesti, din dorul după ceva ce nu poate fi împlinit, cum a fost la cei din străinătate dorul de tară, nostalgia patriei si a locurilor natale.

Dar acestea cu rare exceptii pot fi depăsite. Dar există si durerea foamei. E cruntă. Simti cum zi de zi te topesti. Puterile scad mereu, te stingi lent ca o lumânare ce s-a consumat. Stai jos, nu mai poti iesi regulat la plimbare si mai târziu nu mai poti iesi deloc. Şi apoi nu mai poti mânca putina mâncare ce ti se dă si, nemairidicându-te, într-o zi închizi ochii. Căutam economia fortelor. Evitam tot ce ar putea slăbi cât de putin organismul.

Nici o povestire despre mese bogate si petreceri. Nimic ce ar zdruncina echilibrul psihic. N-am admis să ne plângem că vom muri. Nu! Trebuie să privim moartea eroic, frumos, în picioare,ca pe ceva inevitabil, ca pe un destin implacabil impus de altii.

Trebuie să fim veseli, senini si blânzi, fără ură, fără blesteme la adresa asupritorilor, să depăsim ideea de răzbunare în ipoteza unei salvări, să ne ridicăm deasupra mizeriei în care putrezim, să fim oameni după chipul lui Dumnezeu. Am cerut partenerilor de celulă să nu povestim decât lucruri frumoase, vesele, senine, curate. Să spunem si glume numai din acelea care nu murdăresc nici imaginatia, nici mintea, nici sensibilitatea noastră.

Controversele în discutii erau oprite. Să nu slăbească capitalul de rezistentă.

Totul era bine măsurat. Pentru liniste si ajutor de sus, rugăciunea în taină, fiecare singur. E interzisă public, să o facem deci discret, ca să nu trezim furia celor ce ne pândesc la vizetă. De ni se cere să renuntăm la ea, să respingem cu hotărâre cererea. De suntem bătuti, cum s-a întâmplat uneori fiindcă ne rugam, să primim bătaia cu răbdare, resemnare, liniste.

De ni se cere să renuntăm la orice dezbateri si preocupări politice, să primim imediat cererea. Dar de ni se cere să nu dăm nici un ajutor spiritual vreunui detinut ce are nevoie de el, să respingem interventia aceasta cu hotărâre. După ce ni s-a luat totul, măcar putinta de a face putintel bine să o păstrăm. Acesta e dreptul nostru la care nu trebuie să renunte nici un detinut.

Acum, când unii mor sub ochii nostri, acum nevoile de ajutor spiritual sunt mai simtite. Acum acest drept al nostru are prilejul să se manifeste. Nu numai un cuvânt de mângâiere, ci uneori în cumplita asuprire si un zâmbet adresat cuiva ce are nevoie de el are importanta lui. Important e să nu ne pierdem veselia, bucuria, încrederea, zâmbetul senin. Cei ce ne văd astfel se vor îmbărbăta. Şi asta e mult, Căci în împrejurări grele acestea sunt ca o fortă ce se transmit celui care te priveste. Şi fiecare are trebuintă de ajutorul celuilalt. Aceste stări trebuie să fie firesti, nu impuse de noi ca o poză, ci să rezulte din starea noastră interioară ca o manifestare firească a ei.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Jertfele care au urmat pe Golgota Aiudului

După o jumătate de an de astfel de regim, detinutii au început să moară pe capete. Unul câte unul. Mai întâi cei mai bătrâni. Vârsta lor nu permitea o astfel de încordare.

Fenomenul mortii se manifesta astfel: începea o umflare a picioarelor care crestea treptat, începea să se umfle si burta, si fata, de parcă erai pompat cu aer. Era distrofia, edemul. Inima, slăbită, neputincioasă, nu mai putea pompa apa din tesuturi si asa se producea moartea. Nu stiu numărul mortilor din Aiud din acest timp. Probabil din 5.000 au dat ortul popii jumătate din ei. În anul 1950 au început să dea un regim special celor umflati si unii au mai putut fi salvati. Doctorul oficial făcea dese vizite să vadă starea sanitară a detinutilor. Cred că în aprilie-mai toti erau umflati sau cu semne de umflare. În iunie au început să mi se umfle si mie picioarele. Dar nu m-au băgat în regimul celor umflati, pentru care se făcea încercarea de a fi salvati ci, considerându-se oficial de la Bucuresti că au murit destui, a început la Aiud o îmbunătătire a regimului alimentar pentru toti detinutii. Îmbunătătirea era usoară, dar totusi suficientă pentru a opri procesul de umflare a detinutilor si a produce lent revenirea.

 

Cei cu regim erau mentinuti la regim, căci cu această masă generală nu si-ar fi putut reveni. Scăzu si asuprirea. Iesirile la plimbare pentru aer si destindere deveniră normale, adică zilnice. Ne vedeam unii pe altii. Puteam afla cine s-a stins. Erau mai ales bătrâni, dar erau si tineri. Moartea i-a luat de-a valma după criteriile ei necunoscute.

Concluzia înfometării la Aiud: prăpăd. Jumătate morti, cealaltă jumătate foarte slăbită si cu puterile reduse. Am aflat că si în alte locuri regimul fusese aspru în acest timp, dar nu de proportiile celui de la Aiud.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Zarca Mariei Tereza

Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: „Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!” („Lăsaţi orice speranţă voi cei intraţi!”), deasupra intrării în această temniţă scria Închisoarea Principală Aiud.

Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul „Infernul”. Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită Zarcă – o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule – ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni. De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată, unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.

Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.

Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură foarte veche, roasă şi ruptă.

Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era raţionalizată – cam 32 linguri/om, din care beam, spălam vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele.

Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa Robilor.

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

Tablele morţii – Aiudul anului 1950

Pentru deţinuţii politici din Aiud, anul 1950 a însemnat poate cea mai grea perioadă de-a lungul existenţei acestei temniţe. Exceptând camerele mari, cele 312 celule erau populate până la refuz de către cei peste 2400 deţinuţi, câte 8 în fiecare celulă, întinşi direct pe duşumea, aşa fel să nu mai rămână nici o palmă de loc neocupată.

Din când în când, politicii din două-trei celule erau scoşi la plimbare în curte, păstrând o anumită distanţă între ei pentru a nu lua legătura unii cu alţii. De o parte şi de alta a intrării în Celular, erau două table asemănătoare celor de la şcoală, unde se scria zilnic efectivul de pe etaje. Când gardienii au observat că noi  urmăream totalul, tablele au dispărut.

În acea perioadă, Aiudul se afla în plin regim de exterminare. La ora 19.00, când se schimbau gardienii, paznicul Pavel, şeful secţiei parter, îşi striga colegii, luând de la aceştia o anumită situaţie.

Etajul III:

– Maier, câţi ai astăzi?

– Doi!

Cu o voce mai înceată, ca pentru el, Pavel spunea:

– Puţin Maier!

Etajul II:

– Man, câţi?

– Unu!

– Prea puţin!

Etajul I:

– Vasile Marcu, tu câţi ai?

– Trei!

Aici, nu mai erau comentarii. La rândul său, Marcu întreba de fiecare dată:

– Da’ tu, băi Pavele, câţi ai?

Şi Pavel făcea adunarea cu voce tare, incluzându-i şi pe ai lui:

– Doi şi cu unul – trei şi cu trei – şase, şi cu unul – şapte! Şapte, bă!

Ascultam toţi acest raport şi eu, nou-venit, nu ştiam despre ce este vorba însă cineva, care avea ceva vechime în Aiud, ne-a dezlegat taina:

– Fraţilor, asta înseamnă că astăzi au murit 7 inşi din Celular!

Aşezându-se în genunchi, a făcut cruce, a zis „Dumnezeu să-i ierte!” şi „Tatăl nostru”, după care s-a rugat pentru cei dispăruţi în ziua aceea.

Cele auzite după raportul gardienilor din acea seară mi-au fost confirmate mai târziu. Din celula unde stăteam, pe partea sudică a aripii lungi a Celularului, se putea vedea în stradă, până dincolo de zid, dar mai ales pe podul care traversa pârâul Aiudel. Din umbra care domnea în celulele noastre, deseori puteam vedea cum erau transportate sicriele cu deţinuţii decedaţi, pe nişte cărucioare. De fiecare dată, din dreapta sau din stânga noastră se auzea un pumn puternic în zid, ceea ce era semn că se întâmplă ceva deosebit iar noi trebuia să privim din colţul geamului. Aşa am văzut întâi un căruţ cu două sicrie, un al doilea tot cu două şi ultimul cu trei sicrie. Era exact numărul care, cu puţin timp în urmă, fusese comunicat lui Pavel de către gardienii etajelor din Celular: şapte morţi.

*

Deseori, când gardienii erau deja la parter pentru a ieşi din schimb, lipsea paznicul de la etajul I, Vasile Marcu. Dacă Pavel insista să coboare, acesta, doar în cămaşă şi transpirat, sprijinindu-se de balustrada punţii, striga:

– Stai, măi, Pavele, că încă nu m-am săturat de bătut!!!

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

Revolta din Celular, anul 1956

Anii 1955 şi 1956 rămân în istoria Aiudului cu întâmplări a căror cruzime a străpuns zidurile închisorii, ajungând să fie cunoscută şi oamenilor din afară. Tensiunea atinsese un grad foarte înalt şi, nemaiîncăpând atâta suferinţă în tiparul croit oamenilor de Divinitate, explozia era iminentă. Gardienii obişnuiau să dea buzna în celule şi să ia pe câte un deţinut la bătaie, fără nici o explicaţie. Loviturile erau crunte şi de cele mai multe ori victima rămânea întinsă pe duşumea, într-o baltă de sânge.

Într-una din zile, unul dintre cei ciomăgiţi s-a prins cu mâinile puternic de gratii şi a strigat cât l-au ţinut plămânii după ajutor:

– Săriţi că mă omoară! Săriţi că mă omoară!!!

Aceasta a fost prima chemare disperată de ajutor. Mă aflam undeva pe aripa nordică, la etajul I, iar dintre colegii de celulă mi-l mai amintesc doar pe Constantin Paragină, din Crucea de Sus-Panciu. Palizi la faţă, ne-am apropiat de gratii şi cu toată puterea am început să strigăm:

– Hooo! Hooo! Hooo, criminalilor! Nu ne omorâţi!

Fără să gândim prea mult, ne-am uitat în jurul nostru şi am apucat fiecare la întâmplare bocanci, galenţi, capacul de la tinetă cu care am lovit atât gratiile, cât şi jaluzelele de lemn.

– Hooo, criminalilor!

Costică Paragină, mai practic şi poate mai revoltat decât noi toţi – trecuse bietul de el prinPiteşti – a demontat spătarul unui pat de fier, pentru că la ora aceea fiecare celulă avea patru paturi, suprapuse câte două, şi a început să lovească amarnic gratiile. În doar câteva secunde, tot Celularul era un urlet sinistru; de pe toate aripile deţinuţii strigau, băteau în jaluzele şi în gratii, încât se făcuse un zgomot infernal.

– Hooo, criminalilor!

Toţi gardienii de pe Celular au ieşit în curte, în fugă. Securiştii din gheretele de pe ziduri au sunat alarma şi într-un timp surprinzător de scurt, 7, 8 până la 10 minute maximum, soldaţi în termen au pătruns în curtea închisorii, îndreptându-şi armele spre noi. Erau de la unitatea militară din apropierea temniţei.

Dincolo de ziduri, grupuri de oameni s-au apropiat ca să vadă ce se întâmplă cu noi. Ca nişte lei în cuşcă, stăpâniţi de o evidentă stare de nervozitate şi fără să vorbim, ne mişcam în cerc sau în linii drepte pe mica porţiune liberă a celulei. Liniştea profundă a durat circa o oră, timp în care gardienii şi-au reluat locul la posturile de pândă iar securiştii au făcut cale întoarsă. Înfricoşaţi gardienii, înfricoşată şi administraţia, nimeni nu scotea o vorbă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi nici nu ni s-a reproşat ulterior despre cele petrecute. După ceva timp, câte un gardian a început să-şi dea în petic aţâţându-ne, desigur, nu din iniţiativă proprie, dar riposta din partea noastră a fost la fel de promptă, ba chiar şi mai puternică.

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

Instalarea colonelului Gheorghe Crăciun la conducerea închisorii, anul 1958

Anul 1958 aduce o schimbare în conducerea penitenciarului Aiud. Kohler, evreul luptător în Spania, a fost înlocuit cu românul şi ilegalistul Gheorghe Crăciun, colonel de Securitate. Un român înlocuieşte un evreu. Va fi regimul de detenţie mai bun? După teoria naţional-comuniştilor aşa ar trebui să fie. Se spune că securiştii români au pus capăt cruzimii şi abuzurilor securiştilor evrei şi unguri.

Dar realitatea nu va ţine cont de teorii, iar lucrurile se vor desfăşura aşa cum sunt. Şi primul semn al noii orientări se şi anunţă. Într-o anumită zi, în timp ce suntem în ţarcul de plimbare, un ofiţer, cocoţat în turnul de supraveghere, ne citeşte ordinul nr. 50 (dacă am reţinut bine) al Ministerului de Interne.

 

Ordinul începea cu formula: “Deţinutul nu are voie…!” şi continua cu un pomelnic nesfârşit de interdicţii. Ai impresia că această avalanşă strivitoare de interdicţii se va termina cu prevederea că “deţinutul nu are voie să respire”. Într-adevăr, această interdicţie nu apare, dar în rest totul este interzis. Adio “epocă de aur” din anii ‘55-’56! “Românul” Crăciun a impus un regim mai insuportabil decât cel al evreului Kohler. Se înţelege că ei nu erau decât nişte executanţi şi nu făceau nimic din proprie iniţiativă, dar fiecare a dat şi o notă personală regimului care ni se aplica.

După ieşirea din închisoare am fost întrebat despre regimul de detenţie. Mai ales când era vorba de Aiud, interlocutorii vorbeau cu un fior de groază. Răspunsul meu era întotdeauna acelaşi: nu închisoarea în care eşti contează, ci regimul care se aplică. Aceeaşi închisoare poate fi rai sau iad. Mă rog, nu chiar rai, dar cel puţin un purgatoriu mai suportabil. Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu Gyr:

“Satan de-ar socoate că vechiul său vad

Ar fi să se cheme altfel decât iad,

Ar zice, desigur, cu zâmbetu-i crud:

Aici e Aiudul, aici e Aiud!”

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Prima măsură draconică: confiscarea hainelor

 Pentru ca regimul care ni se va aplica de acum înainte să fie şi mai clar, se organizează cea mai mare percheziţie pe care am văzut-o (adică am suportat-o) în închisoare. Simultan, la toate etajele, începe operaţiunea cu un număr nemaivăzut de gardieni. De unde au apărut atâţia? Percheziţie? O, nu! Ci de fapt, cea mai barbară jefuire a deţinuţilor. Se confiscă aproape tot sumarul bagaj pe care îl avem, iar de pe hainele noastre de puşcăriaşi sunt smulse toate peticele pe care noi le-am procurat, te miri cum şi de unde, ca să ne apărăm plămânii şi oasele de frigul necruţător din celule. Ni se spune că ordinul nu admite decât pulovăre simple, sub nici o formă îmbrăcăminte cu blană.

Doamne, ce se va întâmpla cu cojocelul meu? Sunt în culmea disperării! Pe mine mă percheziţionează un gardian apărut de vreo trei luni pe etajul nostru. Este tăcut şi aparent rău, iar pe mână poartă un ceas cu o brăţară de culoare roşie. Când ne pune gamela cu mâncare pe policioară, în viteza mişcării mâinii, brăţara pare o flacără roşie. Nu de mult, a intrat brusc în celula noastră şi l-a surprins pe nea Costică Drăgoi lucrând cu acul la o zdreanţă. Atunci am avut o inspiraţie: să amintesc ceva despre Bihor şi satul copilăriei, cine ştie, poate o fi din regiunea mea natală. Interesant că, la intervenţia mea foarte puţin disciplinată, el nu a reacţionat în nici un fel, aşa cum ar fi fost firesc, după faima de gardian rău pe care o avea. Această faimă era probabil intensificată şi de faptul că avea pe faţă o cicatrice (nu prea mare), iar la români, proverbele din bătrâni avertizează că oamenii “însemnaţi” (cu o cicatrice sau deformaţiune) sunt oameni răi.

Acum, la marea percheziţie, am ghinionul să fiu victima lui. Ghinionul? Deocamdată, în disperarea mea, aşa cred. Calm şi tăcut, aşează de-o parte ce este permis, iar în altă parte, ce este interzis. După ce îmi jupoaie hainele de toate peticele şi zdrenţele ataşate, ridică, în sfârşit, cojocelul – salvatorul de până acum al vieţii mele. Stă o clipă cu el nemişcat, parcă l-ar cântări. Secundele acestea sunt pentru mine o veşnicie. Apoi îl leagănă, când într-o parte, când în alta. Nehotărârea lui este pentru mine ucigătoare. Vai, unde îl va arunca, oare? Şi brusc, îl lasă pe grămada obiectelor permise. Slavă Ţie, Doamne! În acest moment, sunt gata să jur că l-am văzut pe îngerul meu păzitor cum i-a purtat mâna celui de care depindea supravieţuirea mea. Cei sceptici, poate, nu m-ar crede! Nici eu nu susţin că l-am văzut cu ochii trupului, dar prea multe momente de coincidenţe fericite am trăit în anii de prigoană şi închisoare, ca să cred că toate momentele vieţii mele de prigonit şi întemniţat s-au desfăşurat numai după legile naturale.

În clipa când intrăm în celulă, arunc o privire fugară în jur. La toate etajele, în faţa uşilor, zac mormane de zdrenţe. Sărmanii oameni! Au fost deposedaţi şi de puţinele zdrenţe în care îşi înfăşurau trupurile scheletice şi îngheţate.

Fericit că mi-am salvat cojocelul, am impresia că celula obscură s-a umplut de strălucire. Bucuria mea interioară se răsfrânge pe zidurile sumbre. Doamne, ce puţin îi trebuie omului ca să fie fericit! Nu pot trece uşor peste cele ce s-au întâmplat. Oare am supravieţuit până acum numai datorită rezistenţei fizice cu care m-au dotat strămoşii mei? Nu cred! După pronosticul medicilor ar fi trebuit să fiu până acum mort sau , cel puţin, în ultima fază a tuberculozei.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Regimul alimentar de la Zarcă

Cuprinşi de vârtejul vieţii spirituale din celulă, nici nu observăm îndeajuns că aici, la Zarcă, regimul alimentar este teribil de slab. În diversele ciorbe care ni se dau, nu există nimic consistent. Simţim doar gust de varză, cartofi sau fasole, dar bucăţi sau boabe din ele nu apar pe fundul ruginitei noastre gamele. Cât despre maţe sau zgârciuri (singurele noastre proteine de până acum) au dispărut cu desăvârşire. Şi acest regim devine din ce în ce mai sever. Desigur, ni se pare firesc ca la Zarcă să fie mai altfel decât în restul închisorii, dar nici chiar aşa! Cât timp se poate rezista oare cu o gamelă de zeamă chioară şi o bucată de turtoi, preparat din mălai încins? Este evident că a început ofensiva de represalii împotriva noastră.

Afară, după ieşirea din închisoare, voi afla de la Părintele Alexandru Nica, misterul regimului nostru de înfometare de la Zarcă, din timpul reeducării. În ziua de Florii a anului 1972, îmi va povesti, în casa parohială din Tureni (unde eram atunci preot), ceea ce se întâmpla atunci la bucătăria din Aiud: mâncarea destinatâ celor din Zarcă se strecura, pur şi simplu, în prezenţa ofiţerului de serviciu, ca să ajungă în gamela noastră numai lichidul. Prin această înfometare de doi ani de zile, colonelul Crăciun, respectiv regimul comunist, spera să ne înfrângă voinţa de onoare şi demnitate. Dar în majoritatea cazurilor celor de la Zarcă, glasul conştiinţei a fost mai puternic decât glasul stomacului. Eram supuşi la dresaj prin foamete, ca şi câinii lui Pavlov, dar bolşevicii uitau sau de fapt, nu credeau în puterea spiritului, care a biruit până la urmă.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Regimul general de la Zarcă

Pentru această secţie au selecţionat gardienii cei mai parşivi şi fără milă. Orice asistenţă medicală era exclusă. Dacă te îmbolnăveai, unicul medicament rămânea rugăciunea şi mila lui Dumnezeu. Mâncarea era mai întâi adusă la capătul coridorului şi nu se distribuia până nu venea ofiţerul politic care verifica conţinutul ei. Ciorba se strecura. Nu era permis să existe nici o boabă de fasole, de arpacaş sau vreo bucată de cartof. Zeama era absolut „chioară”.

De dimineaţă de la ora cinci şi până seara la ora zece erai obligat să stai în picioare sau pe marginea patului. Orice tentativă de a sta întins pe pat -chiar dacă erai bolnav- se pedepsea crunt.

Trebuia să fii corect echipat. Cu toţi nasturii încheiaţi la zeghe, indiferent dacă era vară sau iarnă. Iarna era normal să ai zeghea încheiată cu nasturii, dar vara – suportai un năduf chinuitor. La geam, oblon astupat, nu ca la celular jaluzele.

Uneori năduful era atât de mare încât simţeai că te sufoci. Uneori încercam să mai stăm pe lângă uşă, unde se simţea un curent de aer ceva mai proaspăt. Gardianul veşnic pânditor ne dibuia şi apoi se sborşea la noi:

„Ce, tragi cu urechea ca să auzi ce se vorbeşte pecoridor?”

Pe loc erai potcovit cu 14 zile de arest sever. Doamne Dumnezeule, când îmi aduc aminte de frigul iernii! Dimineaţa lichidul din tinetă avea un strat de ghiaţă. Exista şi o raţie de lemne: trei surcele.

Era cu noi în cameră un student pe nume Ghencea. Acesta strângea surcelele pe mai multe seri şi le ardea o singură dată, ca să ştim şi noi cum arată flacăra unui lemn ce arde. Atunci ne strângeam în jurul acelei mici sobe roase de rugină şi privind pâlpâirile flăcării ce moare, ne aminteam în tăcere de vremurile de odinioară.

Dimineaţa la deşteptare, doar că începea talanga să sunecă gardianul era prezent la oblon, strigând la deţinuţi:

„Ce? Încă nu te-ai îmbrăcat?” Iar seara: -Ce? Încă nu te-ai culcat?

Dacă se întâmpla să fii pedepsit cu arest sever în timpul verii, nu te punea să execuţi pedeapsa atunci pe loc, ci îţi păstra referatul până sosea iarna. Chiar alegeau perioada cea mai friguroasă. Abia atunci te punea să execuţi arestul sever.

De regulă, până atunci mai cădeai de câteva ori în năpastă. Astfel se strângeau trei-patru referate pe care le executai în lanţ unul după altul. Uneori acestea totalizau câte 30-40 de zile la rând.

Când erai dus la celula de pedeapsă ţi se făcea un control sever, ca nu cumva camaradul de celulă să-ţi împrumute şi zeghea lui ca să-ţi ţină de cald.

Înainte de a intra în celula de pedeapsă, gardianul turna două-trei găleţi cu apă pe pardoseala de ciment. Când închidea uşa -cu batjocora în colţul gurii- îţi zicea:

-Dacă vrei, poţi să stai jos, ba chiar să te şi culci.

Trei zile răbdai foame, iar a patra zi primeai jumătate raţia de puşcăriaş. În fiecare zi, dimineaţa, primeam o cană cu apă caldă sărată.

Dimineaţa aşteptam cu multă nerăbdare apa caldă că cine mai încălzea. Fiind şi sărată, parcă avea şi o oarecare consistenţă, anulând amarnicul chin al foamei.

(Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, de Gheorghe Andreica)


Nota autorului: Meniul de tortură din timpul executării arestului sever nu era acelaşi pe toate secţiile şi în toată perioada cât a durat marea teroare din puşcării ( 17 ani ).

Meniul a fost diferit. Oculta comunistă făcea experienţe pe viu să ştie care sunt efectele şi cum reacţionează organismull a un meniu sau altul.

Declanșarea ultimei reeducări, anul 1962

În reeducarea de la Aiud, pentru a fi înfrântă rezistenţa oamenilor, au fost întrebuinţate cu mai mult rafinament şi cu mai multă subtilitate poate, toate metodele experimentate cu un deceniu în urmă la Piteşti. Deşi agresările fizice nu au lipsit (rezistenţilor la reeducare li s-a aplicat un regim extrem de dur: înfometare, frig, izolări , lanţuri, etc), la bătaie nu s-a recurs.

Şi nu s-a recurs la bătaie nu pentru că ucigaşii de suflete ar fi devenit, între timp, mai umani, ci din cu totul alte motive. La Piteşti toţi subiecţii asupra cărora s-a acţionat erau tineri şi toţi proaspăt arestaţi. Deci, toţi erau, din punct de vedere fizic, viguroşi şi rezistenţi şi, pentru a putea fi îngenunchiaţi mai uşor, era nevoie ca mai întâi să fie ruinaţi fizic. De aceea, la Piteşti reeducarea a început prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte şi, în câteva luni, chiar şi cele mai robuste exemplare au fost transformate în epave. La Aiud situaţia era, din acest punct devedere, cu totul alta. Nici unul dintre cei ce urmau să treacă prin reeducare nu mai era tânăr şi, în plus, majoritatea dintre ei (afară de cei arestaţi în 1958-1959) aveau în urma lor ani grei de temniţă. Aşa că din punct de vedere fizic toţi erau la limita de jos a rezistenţei. Apoi în Aiud nu s-a recurs la bătaie şi pentru că cei care au iniţiat reeducarea voiau să dea acestei acţiuni un aspect legal şi uman. Voiau, vezi Doamne, să recupereze materialul uman din închisori, pentru ca purificat şi recondiţionat să-l redea societăţii. De altfel, de acest lucru se făcea mare caz. Colonelul Crăciun, cel care a condus această acţiune, ori de câte ori inaugura un nou club (colectivele pregătite pentru reeducare erau, pretenţios, numite cluburi) ţinea să sublinieze cu o ironiene disimulată acest lucru.

„V-am adunat aici, laolaltă, să discutaţi între voi şi să vă spălaţi rufele în familie”, spunea el de fiecare dată. Puteţi să folosiţi , unul împotriva altuia sau altora, în demascările pe care le veţi face, toate cuvintele existente în vocabularul limbii română. Nu aveţi însă voie să criticaţi regimul şi, mai ales , nu aveţi voie să vă bateţi sau să vă omorâţi între voi.

Noi nu vrem să reedităm aici ceea ce s-a petrecut la Piteşti, ci vrem, doar, să scoatem putregaiul din voi, pentru ca, purificaţi, să vă redăm societăţi”

Responsabilii cu reeducarea erau, deci, conştienţi că nu cu bâta vor reuşi să înfrângă rezistenţa morală a deţinuţilor şi să scoată , cum pretindeau, „putregaiul” din ei. După atâţia ani de detenţie şi de tratament inuman, oamenii închisorilor deveniseră imuni la suferinţele fizice. Cu cât asuprirea era mai mare, cu atât rezistenţa morală a celor asupriţi creştea. Şi acest lucru îl ştiau şi asupritorii…

În legătură cu aceasta îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o cu un ofiţer politic, cu câteva luni înainte de începerea reeducării. Pentru a sonda starea de spirit a deţinuţilor, administraţia închisorii, şi în deosebi ofiţerii politici, ne scoteau periodic la anchetă şi, câteodată, cu unii dintre noi se străduiau să întreţină discuţii oarecum amicale. Nu-mi mai amintesc exact cum a debutat şi cum a evoluat discuţia dar, la un moment dat, ofiţerul respectiv, un căpitan pare-mi-se, a exclamat oarecum iritat:

„Cum mama dracului mai puteţi, mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de aluat sunteţi făcuţi de nimic nu vă atinge? Ne siliţi să excogităm , pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă comportaţi de parcă nu mai aveţi instinct de conservare. Nimic nu vă mai impresionează”.

„Nu ne mai impresionează nimic – am îndrăznit să-i răspund – pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot aţi făcut din noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare”. Nu a mai spus nimic. M-a privit lung şi m-a expediat înapoi în celulă. Nu ştiu dacă ofiţerul politic respectiv a înţeles ce am vrut să-i spun, însă, cu siguranţă, superiorii lui ştiau acest lucru, pentru că Ministerul de Interne avea angajaţi, pe lângă torţionarii şi brutele care ne supravegheau, şi colective de oameni şcoliţi care observau şi studiau comportamentul deţinuţilor. Şi de observaţiile şi de concluziile acestora au ţinut, desigur, cont cei ce au conceput şi organizat reeducarea. Aceştia au înţeles că, pentru a ne face din nou vulnerabili, vor fi nevoiţi să ne restituie câte ceva din ceea ce ne luaseră. Şi au început prin a ne reda speranţa.

***

Reeducarea a început la Aiud, după cum am mai amintit deja, în primăvara anului 1962. Ea a fost însă concepută şi minuţios pregătită cu mult timp înainte. După unele indicii, se pare că această acţiune a fost hotărâtă în birourile Comitetului Central şi ale Ministerului de Interne în acelaşi timp în care au fost hotărâte şi masivele arestări din anii 1958-1959. După retragerea trupelor sovietice din România, comuniştii români au luat o serie de măsuri menite să intimideze populaţia şi să preîntâmpine eventualele încercări de revoltă, pe de o parte, iar pe de altă parte, să dovedească Moscovei că regimul comunist din România este consolidat şi că poate face faţă singur „reacţiunii interne”. Printre măsurile luate atunci se numără şi arestările operate în perioada imediat următoare. Tot atunci însă,ei au hotărât şi regimul care urma să fie aplicat tuturor celor din închisori pentru ca aceştia, atunci când se vor elibera (la termen sau datorită conjuncturii, înainte de termen) să iasă din închisoare nu cu aură de eroi, ci stigmatizaţi şi compromişi, încât să nu mai constituie un pericol pentru regimul comunist.

În acest scop deţinuţii asupra cărora urma să se acţioneze, au fost concentraţi după apartenenţă politică şi origine socială, în trei mari închisori: Aiud, Gherla şi Botoşani. Nu ştiu cum a decurs acţiunea de reeducare în celelalte închisori, dar deţinuţilor de la Aiud li s-a acordat, din acest punct de vedere, o atenţie specială, deoarece aici erau întemniţaţi cei mai înverşunaţi adversari ai comunismului, în marea lor majoritate intelectuali.

La Aiud, pregătirea acestei acţiuni a început încă din vara anului 1958 prin schimbarea conducerii închisorii. Atunci, celebrul Coler a fost înlocuit cu, nu mai puţin celebrul (tot) colonel Gheorghe Crăciun. Această schimbare nu a fost făcută întâmplător, ci a fost extrem de bine gândită, deoarece colonelul Crăciun era persoana cea mai indicată pentru ducerea la bun sfârşit a acţiunii ce se pregătea.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Acțiuni pregătitoare – Perioada marii încremeniri

După primele acţiuni întreprinse de noul comandant al Aiudului, noi, cei întemniţaţi în acest penitenciar, ne-am dat imediat seama că el venise acolo cu o misiune precisă. Simţeam că ni se pregăteşte ceva, dar ce anume nu puteam desluşi. Ne făceam fel de fel de gânduri.

Unii „analişti”, cu mai multă experienţă în ale puşcăriei , nu excludeau din calculele lor nici posibilitatea începerii unei acţiuni de reeducare, căci, după consumarea „experimentului Piteşti”, reeducarea devenise un fel de obsesie a închisorilor. Şi, nu s-au înşelat prea mult căci reeducarea avea să înceapă de-abia după patru ani. Deocamdată se făceau numai pregătiri în acest scop.

Primul lucru pe care l-a făcut colonelul Crăciun după instalarea sa în noua funcţie a fost reorganizarea deţinuţilor pe celule. Dacă până atunci repartizarea pe celule se făcea oarecum la întâmplare, după cum se nimerea, de data aceasta formaţiile de patru, cinci sau şase oameni care urmau să convieţuiască în aceeaşi celulă, au fost cu grijă alcătuite după criterii pe care noi nu le-am prea putut înţelege. S-a ţinut cont în această alcătuire şi de alfabet, s-a ţinut cont şi de vârstă, s-a ţinut cont şi de afinităţi sufleteşti şi de adversităţi. În orice caz, această nouă repartizare a deţinuţilor în celule nu s-a făcut la întâmplare ca altădată. Târziu s-a mai observat un amănunt şi anume că, în fiecare celulă fusese introdus, pe cât a fost posibil, şi câte un „piteştean” (deţinut care trecuse prin Piteşti), nu neapărat ca turnător ori colaborator, în acel moment, al administraţiei (marea majoritate a celor care trecuseră prin Piteşti, odată încetată agresiunea împotriva lor şi dispersaţi în marea masă a celorlalţi deţinuţi, îşi reveniseră din acest punct de vedere), ci pentru că se miza pe faptul că, atunci când va fi declanşată reeducarea, aceştia vor fi primii care o vor accepta, influenţând astfel şi pe ceilalţi. Ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. Printre primii care au acceptat reeducarea s-au numărat, într-adevăr , şi foarte mulţi dintre ei, iar atunci când s-au format colectivele de reeducare (aşa-numitele cluburi), unele dintre acestea au fost conduse de ei. Şi nici nu e de mirare că s-a întâmplat aşa. Aceşti oameni, cărora, la Piteşti, li se spălase creierul şi fuseseră complet depersonalizaţi, deşi de la nenorocirea lor trecuseră mai bine de zece ani, rămăseseră totuşi cu nişte reflexe. În primul rând mulţi dintre ei erau de o supuşenie exagerată. Dacă li s-ar fi ordonat de către un gardiansă stea într-un picior, ei ar fi stat o zi întreagă, nesupravegheaţi de nimeni, într-un picior. Apoi, toţi manifestau o teamă animalică aproape, în faţa autorităţii. În aceste condiţii, majoritatea dintre ei au fost foarte uşor de convins să accepte reeducarea şi să colaboreze, în acest scop, cu reeducatorii.

Odată cu această nouă repartizaare a deţinuţilor în celule, pentru „locatarii” Aiudului începe o lungă perioadă critică, sugestiv denumită de cineva „perioada marii încremeniri”. De ce încremenire? Pentru că timp de aproape doi ani şi jumătate, înAiud , nu s-a mai mişcat nimic. Timp de aproape doi ani şi jumătate oamenii au fost nevoiţi să trăiască în aceeaşi formaţie şi acest lucru a avut urmări nefaste asupra stării lor de spirit, ştiut fiind că menţinerea, timp îndelungat, între patru pereţi, a doi sau mai mulţi oameni face convieţuirea de-a dreptul imposibilă. De altfel, acest lucru se şi urmărea: degradarea relaţiilor dintre oameni şi slăbirea rezistenţei lor nervoase şi prin aceasta şi a rezistenţei morale. S-au consumat atunci, în spatele uşilor ferecate, adevărate drame. Oameni echilibraţi care înainte fuseseră prieteni sau numai se respectaseră reciproc, au ajuns să nu se mai poată suferi, să se urască cu înverşunare chiar. Fiecare agresa pe ceilalţi cu ticurile sale, cu tabieturile sale, cu automatismele sale şi era agresat, la rândul său , de ticurile, tabieturile şi automatismele celorlalţi. Îţi trebuia o mare capacitate de înţelegere şi o şi mai mare capacitate de autocontrol pentru a-ţi putea struni sentimentele care o luau razna. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, oamenii, spre cinstea lor, au reuşit să-şi înfrângă resentimentele şi, înfrângându-şi-le, au reuşit să supravieţuiască. De cele mai multe ori erau înăbuşite în stare latentă, iar dacă totuşi izbucneau erau repede aplanate prin medierea celor din interior. Căci din fericire, în fiecare celulă aproape, se nimerea să fie un ins mai înţelept de suferinţă, care îndeplinea rolul de „pacificator”. Şi care , prin poziţia şi statura lui morală, reuşea să să se impună şi să impună. Trebuie să subliniez faptul că în foarte multe celule , acest rol era îndeplinit de către „piteşteni”. Oamenii aceştia, datorită experienţelor cumplite prin care trecuseră, aveau o altă viziune asupra vieţii în general şi, mai ales, aveau o deosebită înţelegere asupra psihologiei omului ajuns în situaţii limită.

Apoi mai era ceva. Oricât de mari au fost neajunsurile convieţuirii în aceste spaţii închise numite celule, întemniţaţii din Aiud, mai ales, în situaţia dată, aveau de făcut faţă împreună unei agresiuni mult mai mari şi mai periculoase: agresiunea duşmanului de dincolo de uşă. Şi pentru a putea să realizeze acest lucru era imperios necesar ca fiecare să-şi înfrângă resentimentele şi să acţioneze solidar.

Odată cu noile repartizări în celule, direcţia închisorii a instituit un regim extrem de sever. Vigilenţa celor ce ne supravegheau a sporit considerabil. Aproape din zece în zece minute, „pleoapa” vizetei prin care eram spionaţi se ridica şi cea mai mică abatere sau presupusă abatere de la un regulament aberant era cu severitate pedepsită. De la cinci dimineaţa, când se dădea deşteptarea şi până la zece seara, când suna stingerea, deţinutul nu avea voie să facă nimic. Nu avea voie să se întindă în pat, nu avea voie să vorbească decât în şoaptă, nu avea voie să se uite pe geam, nu avea voie să aibă nici o activitate, manuală sau intelectuală, care ar fi făcut ca timpul să-i treacă mai uşor.

Deţinutul trebuia să perceapă dureros curgerea timpului. Fiecare clipă trebuia să-i fie muşcătură. Şi dacă nu-i era sau i se părea cerberului de dincolo de uşă că nu-i este, atunci muşca el, prescriindu-i trei, cinci sau şapte zile de izolare sau neagra. Se pedepsea mult şi se pedepsea pentru orice. Am văzut oameni pedepsiţi pentru că au fost surprinşi rugându-se, ori zâmbind sieşi ori unei amintiri. Am văzut oameni pedepsiţi pentru că au fredonat o melodie ori pentru că au recitat nişte versuri. Şi toate acestea urmăreau slăbirea rezistenţei fizice şi sufleteşti a deţinutului pentru ca atunci când i se va propune o alternativă să o accepte. Dar până să i se propună această alternativă avea să mai treacă încă aproape doi ani.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Acţiuni pregătitoare – Perioada de pritocire

Pentru a supravieţui, deţinuţii Aiudului au fost nevoiţi să se adapteze noilor condiţii de detenţie. Şi, în oarecare măsură, pe termen scurt, au reuşit. Pânda celor de afară a fost contracarată de pânda celor dinăuntru, lipsa de activitate impusă de aberantele regulamente ale închisorii a fost suplinită de o activitate „subversivă” care era cu atât mai reconfortantă cu cât era mai primejdioasă, iar zgomotoasele trăiri exterioare au fost înlocuite de discrete dar intense trăiri interioare.

Constrânşi de un regim inuman, oamenii Aiudului au fost nevoiţi să caute resurse de supravieţuire în ei înşişi şi le-au găsit în rugăciune , în meditaţie şi în învăţătură. S-a învăţat mult, şi s-a învăţat temeinic atunci la Aiud. S-au învăţat limbi străine , s-a învăţat matematică, s-au învăţat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruş, etc, nemaivorbind că Gyr şi Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învăţat agricultură, stupărit, avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut şansa să stea în aceeaşi celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar şi cursuri de fizică nucleară.

Nevoia de comunicare, de transmitere a informaţiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de aţă, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparţine aceluiaşi profesor George Manu şi ea a constituit o adevărată revoluţie în sistemul de comunicare din închisori.

Şi cu toate acestea, la sfârşitul primei perioade pregătitoare, majoritatea deţinuţilor Aiudului ajunseseră la capătul puterilor. Toţi erau epuizaţi psihic şi toţi simţeau o nevoie, ca de aer, de schimbare. Versul regretatului poet Ştefan Vlădoianu:”Ah, fie orice-ar fi, numai să fie!” , era pe buzele tuturor.

În acest univers încremenit părea că şi timpul se oprise în loc („Eternu-a pus pecete devenirii / Şi s-a oprit din curgere durata”, sună alte versuri plămădite tot în această perioadă) şi că în lume nu se mai întâmpla nimic. Sufletele tuturor celor surprinşi de acest mare îngheţ au fost vidate de esenţă şi viaţa lor a fost lipsită de sens. După părerea mea , tratamentul aplicat celor din Aiud în această perioadă a jucat rolul pe care, în reeducarea de la Piteşti l-a jucat bătaia. La Piteşti, oamenilor li s-au ucis sufletele , într-un timp record, prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte, iar celor de la Aiud li s-a făcut acelaşi lucru, cu încetinitorul, prin scoaterea lor din timp. Nu au rezistat acestui tratament decât cei care au avut o viaţă interioară extrem de bogată şi cei care s-au abandonat complet rugăciunii şi lui Dumnezeu, dar aceştia au fost puţini. Majoritatea s-au prăbuşit însă sufleteşte, fiind dispuşi să accepte orice schimbare. Fie ea şi în rău. Şi această stare de spirit a servit de minune celor ce pregăteau reeducarea.

***

A doua perioadă pregătitoare a debutat pe neaşteptate către sfârşitul anului 1960 şi se caracterizează, spre deosebire de prima, printr-o continuă mişcare. Dacă până atunci oamenii fuseseră obligaţi să stea în aceeaşi formaţie ani de-a rândul, începând de la această dată, sub diferite pretexte (vizită medicală, triere pentru trimiterea la muncă, etc.) componenţa celulelor era schimbată periodic. Raţiunea acestor frecvente mişcări, adevărată acţiune depritocire a oamenilor, nu am desluşit-o decât târziu, după declanşarea reeducării. Pentru o cât mai bună reuşită a acestei acţiuni era necesar ca, cei asupra cărora urma să se acţioneze, să se cunoască cât mai bine între ei.

Fiecare deţinut trebuia să cunoască pe cât mai mulţi dintre camarazii lui de suferinţă şi să fie, la rândul său, atunci când va fi cazul, cunoscut de către cât mai mulţi dintre aceştia, pentru ca să aibă pe cine demasca şi de către cine să fie demascat.

Între timp, colonelul Crăciun, împreună cu statul său major format din ofiţerii politici veniţi la Aiud odată cu el (colonelul Iacob, maiorul Nodeţ, căpitanul Chirilă şi mulţi alţii mai mărunţi) îşi continuau munca de documentare pe care o începuseră încă din perioada precedentă. Această muncă consta în strângerea de date care să le permită caracterizarea exactă a fiecărui deţinut în parte, insistându-se, în special, asupra celor consideraţi personalităţi proeminente (morale, culturale sau politice). În acest scop, fiecare deţinut era scos la anchetă o dată, de două sau de mai multe ori (depindea de cât de important era) şi interogat ori provocat la o discuţie „amicală” de către unul din numeroşii ofiţeri politici care mişunau prin închisoare.

Informaţiile obţinute direct de la cel în cauză ori de la alţi deţinuţi erau completate cu date extrase din dosarul fiecăruia, iar în cazurile mai deosebite se recurgea chiar la serviciile anchetatorilor de la securităţile de origine. Astfel că atunci când acţiunea de reeducare va demara, cei interesaţi vor cunoaşte profilul psihologic şi deja, cu aproximaţie, starea de spirit al fiecărui deţinut în parte, ceea ce le va permite să acţioneze în consecinţă.

Paralel cu aceste preparative, colonelul Crăciun şi statul său major de politruci mai acţionau şi în alte direcţii, mai greu de sesizat, la acea oră, de noi, deţinuţii. Şi totuşi unele lucruri nu puteau rămâne multă vreme neobservate. Aşa, de pildă, la un moment dat s-a băgat de seamă că dintre noi încep să dispară personalităţile, adică acele persoane care, prin poziţia lor morală, politică sau culturală, aveau o arecare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi. La început s-a crezut că aceştia au fost izolaţi la Zarcă sau în alte secţii ale închisorii ori duşi pe undeva la anchete. Până la urmă s-a vădit că ei fuseseră izolaţi pentru a fi prelucraţi şi convinşi să accepte reeducarea şi, acceptând-o, să-i determine şi pe alţii să o facă. Şi spre deziluzia noastră, a marii mase de deţinuţi, foarte mulţi dintre ei au sfârşit prin a fi convinşi (prin ce metode oare?), devenind astfel, în mâna colonelului Crăciun „marea armă secretă” cu care va reuşi să-i determine pe mulţi dintre noi să capituleze. Au fost însă destui şi dintre cei care au rezistat ispitei de a se elibera înainte de termen, precum şi tuturor presiunilor care s-au făcut asupra lor şi au rămas credincioşi idealurilor pentru care intraseră în închisoare şi demnităţii de om. Printre aceştia se numără şi figura de legendă a profesorului George Manu, de care am amintit mai sus. Acesta a fost scos în repetate rânduri din Zarcă, unde a executat cea mai mare parte din detenţie, şi dus în faţa colonelului Crăciun care a încercat prin diferite metode (promisiuni, ameninţări, şantaj, etc.) să-l determine să accepte reeducarea şi să devină un fel de intermediar între deţinuţi şi administraţie. Spre cinstea lui, profesorul George Manu a refuzat cu demnitate orice târguială cu cei pe care îi considera ceea ce erau, de fapt, călăi ai neamului. Şi profesorul George Manu a plătit cu viaţa această sfântă „încăpăţânare” , căci, grav bolnav fiind de t.b.c., i s-a refuzat, drept represalii, printre altele, şi asistenţa medicală. A murit în infirmeria închisorii, unde fusese internat când era prea târziu.

Tot în această perioadă s-a mai petrecut un fapt demn de luat în seamă. Pe culoarele închisorii au apărut figuri noi de gardieni sau caralii cum le spuneam noi care nu i-au înlocuit, ci numai i-au dublat pe cei vechi. Toţi aceştia erau tineri, erau stilaţi şi, mai ales, nu erau abrutizaţi ca ceilalţi. În relaţiile cu noi deţinuţii erau foarte politicoşi, ni se adresau , spre uluirea noastră, cu domnule şi cu dumneavoastră şi manifestau o oarecare stângăcie caracteristică începutului de carieră. Nu se amestecau în treburile celorlalţi gardieni, ci se mulţumeau să ne supravegheze şi să încerce să ne cunoască. Aveau voie să deschidă celulele şi să discute cu noi anumite lucruri. Uneori chiar scurte interogatorii. După felul cum acţionau era limpede că misiunea lor era aceea de a ajuta pe ofiţerii politici în munca lor de documentare.

Şi, în această atmosferă, pe la sfârşitul anului 1961, s-a răspândit deodată vestea că a început reeducarea. Comunicatele care se difuzau prin morse anunţau diferite surse că pe cutare secţie, la celulele cutare şi cutare, au fost înfiinţate „cluburi” în care oamenii citesc, joacă şah ori discută. Vestea a fost primită de deţinuţi în mod diferit. Cei mai mulţi , care nu ştiau nimic sau ştiau foarte puţin despre ceea ce se întâmplase la Piteşti, au primit-o cu nepăsare, iar unii dintre ei cu oarecare interes chiar.

Cei care erau edificaţi asupra fenomenului, sau cei care trecuseră prin acest iad, au primit-o cu îngrijorare, unii cu teamă chiar. Întâmplător, în momentul răspândirii acestei veşti, stam în celulă cu un băiat , S.M., care fusese student la filozofie în Iaşi şi care trecuse prin Piteşti. Acesta, când a auzit de reeducare s-a îngălbenit şi timp de trei zile nu a scos un cuvânt. După ce s-a mai liniştit, într-una din zile, prinzând un moment prielnic, m-a tras într-un colţ şi mi-a spus: „Dacă începe reeducarea şi se reeditează ceea ce s-a întâmplat la Piteşti, eu mă sinucid”. Am crezut în primul moment că a luat-o razna. Dar nu, n-o luase. Omul era perfect lucid . Apoi, în zilele următoare, mi-a reluat cu lux de amănunte ceea ce se întâmplase, de fapt, la Piteşti. M-am cutremurat de cele ce am auzit şi abia atunci am înţeles spaimele prietenului meu.

Peste câteva zile ştirea a fost confirmată oficial. Întradevăr, începuse reeducarea.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Demolarea idolilor

Într-o bună dimineaţă, la puţin timp după răspândirea zvonului că reeducarea a început, uşa celulei noastre s-a deschis şi unul din plutonierii aceia şcoliţi şi politicoşi, despre care ampomenit deja că i-au dublat pe caralii de pază de pe coridoare, ne-a întrebat, oarecum stingher, care din noi vrea să meargă la club.

Ne-am uitat nedumeriţi unul la altul şi toţi întrebător la plutonier. Unul dintre noi a îndrăznit: „Cum adică la club ?” .„Ce, nu ştiţi ?” a întrebat prefăcându-se mirat, plutonierul.„În închisoare au fost amenajate încăperi în care să vă puteţi întâlni cu alţi deţinuţi, din alte celule, să discutaţi între dumneavoastră, să jucaţi sau să citiţii”.

Tentaţia era mare. Majoritatea dintre noieram oameni de carte, unii fuseserăm , chiar, cititori împătimiţi şi, iată că acum, după ce ani de zile nu mai văzuserăm slovă tipărită , ni se oferea posibilitatea de a citi. M-am pomenit murmurând : „Şi nu ne duce pe noi în ispită” , căci ştiam că aşa începe căderea. Faci la început un compromis, aparent nevinovat, şi apoi nu te mai poţi opri. După ce a aşteptat un timp, plutonierul ne-a recomandat să ne gândim bine, căci se va întoarce peste 10 minute. Şi pleacă spre altă celulă, lăsând la a noastră uşa întredeschisă. După plecarea lui, unul dintre noi, Horia Gherman, s-a hotărât brusc: „Eu mă duc să văd despre ce este vorba. Nu am ce pierde. Dacă nu-mi va conveni, voi cere să fiu adus înapoi” . După cum îl cunoşteam eu (era orgolios, suporta greu detenţia şi nu prea îşi făcea scrupule când era vorba de interesele lui) eram sigur că nu se va mai întoarce din drum. Şi nu m-am înşelat. Eu nu l-am mai întâlnit, însă am auzit despre el că a ajuns printre capii reeducării. Lui i s-a mai alăturat încă unul dintre noi şi când a revenit plutonierul au plecat împreună cu alţii, de prin alte celule, la aşa-numitul club. Seara, înainte de închidere, au fost aduşi înapoi. Ne-au relatat cu lux de amănunte cum a fost. Au fost duşi împreună cu alţi douăzeci, treizeci de deţinuţi, toţi de pe celular, într-o încăpere special amenajată cu mese şi bănci, situată într-o clădire alăturată şi lăsaţi să discute în voie, fără să fie supravegheaţi. De citit nu s-a prea citit în acea primă zi, deşi pe mese erau câteva broşuri de propagandă şi de literatură comunistă. A doua zi povestea s-a repetat. Cei doi au fost din nou luaţi şi readuşi seara. Şi tot aşa câteva zile. Până când, într-o seară, nu s-au mai întors.

A venit un gardian, le-a luat bagajele şi de atunci nu i-am mai văzut. Am aflat ulterior că au fost duşi pe o altă secţie, unde li s-a creat un regim special şi au făcut, cu ofiţerii politici, un fel de instructaj în legătură cu reeducarea.

Această primă tentativă de a atrage oamenii pe calea reeducării s-a soldat, pentru reeducatori, cu rezultate modeste.

De fapt, nici ei nu se aşteptau la ceva spectaculos. Era doar începutul şi era normal ca oamenii să fie reticenţi. Aveau nevoie doar să atragă de partea lor câţiva oameni pe care să-i pregătească pentru a-i întrebuinţa în acţiunile viitoare. Şi acest lucru le reuşise.

Imediat după consumarea acestei prime faze, „rezistenţilor”, adică celor care refuzaserăm să ieşim la „Club”, ni s-a înăsprit regimul. Cei mai mulţi dintre noi au fost izolaţi, fie în Zarcă, fie pe anumite secţii special amenajate pe celular. Din când în când, ofiţerii politici sau doar subalternii lor mai treceau prin celulele noastre, întrebându-ne dacă nu cumva careva dintre noi s-a răzgândit şi vrea să iasă la Club. Şi de fiecare dată mai capitula câte unul. Dar nu prin aceste metode au reuşit cei care au condus reeducarea să frângă rezistenţa morală a celor care preferau să rămână în continuare în închisoare decât să iasă din ea pe brânci. Ei dispuneau, în momentul declanşării nefastei lor acţiuni, de o „armă secretă” despre care nici unul dintre noi nu ştiam nimic. Reuşiseră în prealabil să ne demoleze, fără ca noi să o ştim, idolii.

Procedeul nu era nou. Fusese întrebuinţat cu succes şi la Piteşti. Acolo, înainte de a începe reeducarea, au fost strânşi toţi cei care erau consideraţi vârfuri ale studenţimii, cei care aveau o oarecare autoritate (morală, intelectuală sau, pur şi simplu, ierarhică) asupra acestora şi transformaţi , în doar câteva luni de tortură continuă, în adevărate epave omeneşti, care executau mecanic tot ce li se poruncea. Li s-a pus apoi ciomagul în mână şi au fost duşi în mijlocul celor al căror idoli fuseseră, pentru a-i reeduca.

La Aiud s-a procedat la fel, numai că metodele întrebuinţate au fost altele: şantaj, ameninţare, promisiuni şi, mai ales, crearea problemelor de conştiinţă. Am amintit deja, încă din capitolul trecut, că au început să dispară dintre noi personalităţile, adică acele persoane care prin poziţia lor politică, intelectuală sau morală aveau influenţă asupra celorlalţi deţinuţi. Astfel, personalităţi aproape intrate în legendă ca preotul Dumitrescu-Borşa, Victor Biriş, prinţul Alexandru Ghica, Niculae Petraşcu, Victor Vojen, poetul Radu Gyr şi mulţi, mulţi alţii, au fost luaţi, purtaţi prin ţară (prin oraşe, pe şantiere de construcţii, prin pieţe, etc.) pentru a lua cunoştinţă de „realizările” şi de „bunăstarea” şi „fericirea” poporului. Unii dintre ei au fost duşi chiar în Bucureşti, la Centru, unde persoane influente, cu funcţii importante în aparatul de Partid şi de Stat, au stat de vorbă cu ei. Unora dintre ei li s-a vorbit deschis:„Trebuie să vă recunoaşteţi înfrânţi. Aţi vrut să faceţi ceva, dar aţi apucat-o pe un drum greşit, drumul crimei şi al trădării (Cine vorbea de crimă şi de trădare !) Ceea ce aţi năzuit să faceţi voi, sau aţi pretins că năzuiţi, suntem pe cale de a realiza noi. O ţară, cum vă plăcea vouă să spuneţi, „ca soarele sfânt de pe cer”.

Acum vrem să ne redobândim independenţa faţă de Moscova (era în perioada denunţării planului Valev) şi pentru aceasta avem nevoie de linişte, de consens (a se observa rădăcinile istorice ale consensului). Occidentul, de care vrem să ne apropiem, ne pretinde să vă punem în libertate. Şi o vom face, dar numai după ce, mai întâi, vă vom neutraliza”.

Cam aşa trebuie să fi sunat discursul pe care vreunul dintre mai marii Partidului şi Statului l-a ţinut în faţa celor care trebuiau convinşi să se sinucidă sufleteşte. Şi un astfel de discurs pe unii i-a convins, pe alţii însă nu. Aceştia din urmă, printre care trebuie să amintim şi impunătoarea figură a prinţului Alexandru Ghica, au fost aduşi înapoi la Aiud şi daţi în „grija” lui Crăciun. Dar nu de aceştia ne vom ocupa acum, ci de ceilalţi, de cei care au căzut; şi nu pentru a-i încrimina, ci pentru a explica mecanismele sufleteşti ale căderii lor şi, mai ales, pentru a scoate în evidenţă impactul pe care căderea lor l-a avut asupra celorlalţi deţinuţi. Şi pentru că cunosc mai bine cazul poetului Radu Gyr, voi relata acest caz.

Era în vara anului 1962. Reeducarea îşi urma cursul firesc, fără prea mari reuşite. Într-una din zile, uşa celulei în care eram izolat s-a deschis şi, de data aceasta, mi s-a ordonat să merg la Club. Nu am avut prea mult timp să mă mir, căci plutonierul care mi-a deschis uşa părea foarte agitat şi grăbit. Am ieşit afară pe pasarelă (eram la etajul trei) şi am observat că pe tot Celularul, la toate etajele, se deschideau uşi şi oamenii erau zoriţi să iasă afară. Am fost duşi mai mult alergând într-o încăpere situată într-o clădire din imediata apropiere a Celularului, încăpere în care erau îngrămădiţi câteva sute de deţinuţi. Fuseseră aduşi acolo oameni de pe toate secţiile, din Zarcă, din Celular şi chiar şi din fabrică. Marea majoritate făceau parte , însă, din aşa-numita categorie a „rezistenţilor”. La un moment dat un gardian care era în uşă a anunţat:

„Linişte, vine tovarăşul comandant !”.

Într-adevăr, după câteva secunde în uşă şi-a, făcut apariţia, plin de el ca de obicei, însoţit de statul său major, colonelul Crăciun. În mână avea câteva foi de hârtie împăturite în aşa fel încât parcă voia să atragă atenţia asupra lor.

După ce ne-a ordonat să ne aşezăm în bănci, a privit câteva secunde peste capetele noastre şi apoi a început să recite, spre uluirea noastră, o poezie din Gyr. O recita corect , fără să se poticnească, cu intonaţii potolite şi fără emfază. Se vedea cât de colo că o învăţase special pentru această reprezentaţie. După ce a terminat, s-a uitat iarăşi peste sală şi a întrebat: „Ei, vă place? Frumoasă poezie, nu-i aşa ? „. Şi pentru a întări acest lucru a reluat, de data aceasta mai componcţios, ultima strofă:

„Nu eşti înfrânt atunci când sângeri, Nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s. Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renunţările la vis”.

-” Ei, zise el uitându-se triumfător pe deasupra noastră, aflaţi că bădia Gyr a renunţat la vis”. N-a avut timp să savureze efectul loviturii, pe care cu atâta dibăcie o pregătise, că dintr-un colţ al sălii ţâşni ca un bumerang replica:

-”Deci, a fost înfrânt. Ce-i cu asta? În luptă se mai şi moare!”.

Colonelul Crăciun a fost surprins de replică, a dat să răspundă, dar dându-şi seama că s-ar putea să iasă cu prestigiul ştirbit dintr-o dispută cu temerarul interlocutor, pe care-l identificase, a renunţat. Uitându-se apoi din nou peste sală, pentru a găsi pe cineva căruia să-i dea scrisoarea s-o citească, s-a oprit asupra fostului Secretar General al Centrului Studenţesc din Bucureşti, Tănase Rădulescu. Acesta fusese câţiva ani prizonier în Rusia şi când s-a întors în ţară, în 1955, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru activitatea politică din trecut.

Era un om integru, mare admirator al lui Gyr, pe care, de altfel, îl şi cunoştea personal; şi era socotit unul dintre cei mai înverşunaţi „rezistenţi” la reeducare. Fixându-l, colonelul Crăciun îi spune: „Ce zici, Tase ? (avea o mare plăcere să se adreseze deţinuţilor pe numele lor mic). Citeşti tu scrisoarea?”.

Omul consimţi şi, vădit emoţionat, apucă, cu degete tremurânde, foile de hârtie pe care le parcursese, dintr-o privire, nerăbdător să ajungă la semnătură. După ce o examină cu atenţie, conchise ca pentru sine: „Da, e semnătura lui Radu Gyr”.

„Citeşte!” îl îndeamnă colonelul. Şi, Tănase Rădulescu începu cu glas tremurat lectura. Cum ne-am putut da seama mai târziu, după ce vom fi audiat şi alte asemenea „autodemascări” , această scrisoare-declaraţie a lui Gyr era tipică. Reeducatorii impuseseră anumite puncte care trebuiau tratate. Mai întâi trebuia prezentate câteva date de stare civilă, apoi împrejurările intrării în viaţa politică (în cazul lui Gyr, în Mişcarea Legionară), după care trebuia să ponegreşti, în cuvinte cât mai tari, trecutul şi toate credinţele tale anterioare şi să te desolidarizezi categoric de ele.

Legionarii trebuia să condamne memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, ţărăniştii să înfiereze trădarea lui Maniu şi Mihalache, liberalii să defăimeze pe cei mai mari exploatatori ai ţării, familia Brătienilor , etc. Apoi, în cuvinte meşteşugite, trebuia să înalţi osanale partidului comunist şi să elogiezi realizările regimului împotriva căruia, ca un criminal ce ai fost, te-ai ridicat. În sfârşit, această sinistră farsă care se chema „autodemascare”, trebuia să se încheie cu un angajament prin care te legai faţă de popor şi de clasa muncitoare că nu vei precupeţi nimic…etc.

În scrisoarealui Gyr, toate aceste puncte erau tratate metodic, vrând parcă să constituie un model pentru cei ce vor urma la rând. În tot timpul lecturii, în sală a fost o tăcere mormântală. Eu însă auzeam cum pârâie grinzile de rezistenţă ale unei cetăţi pe care o crezusem inexpugnabilă.

Într-adevăr, după citirea scrisorii lui Gyr, rândurile „rezistenţilor” au început să se rărească. Şi se vor rări în continuare, în zilele şi în lunile următoare, pe măsură ce vom asista în continuare la demolarea altor idoli.

În noaptea care a urmat, în singurătatea celulei, mi-au venit în minte cuvintele unui prieten. Ale lui sau culese de el din vreo carte:

”Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă”.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Demolarea idolilor – faza finală

Nu întâmplător, ultimul căruia colonelul Crăciun i-a dat cuvântul, în acea noapte de pomină, a fost părintele Stăniloaie.

Buni cunoscători ai psihologiei deţinuţilor, cei care au gândit şi pus în aplicare reeducareaerau conştienţi că dacă oamenii pot fi determinaţi, prin diferite metode, să renunţe la convingerile lor politice, la orgolii personale şi, în general, la toate deşertăciunile acestei lumi, nu în aceeaşi măsură pot fi determinaţi să renunţe la Dumnezeu. De aceea li s-a făcut o concesie. Sau li s-a dat iluzia că li se face o concesie, permiţându-li-se să şi-L păstreze pe Dumnezeu, şi acest lucru le-a fost anunţat prin cuvântul eminentului teolog care a fost părintele Dumitru Stăniloaie.

Problema pe care acesta a pus-o în discuţie a fost posibilitatea coexistenţei creştinismului cu socialismul. Deşi discursul său, diluat şi aproape confuz (părintele Stăniloaie nu era deloc un bun orator şi pe deasupra mai era şi timorat), nu a prea satisfăcut pe colonelul Crăciun, mai ales datorită stângăciilor de la sfârşitul expunerii când a trebuit să-şi i-a angajamente, a avut, totuşi, un impact deosebit asupra deţinuţilor. Le-a creat sentimentul că păstrându-şi-L pe Dumnezeu îşi vor putea salva sufletele şi acest sentiment i-a ajutat să treacă mai uşor peste vicisitudinile momentului respectiv.

În aceeaşi noapte, toţi cei pregătiţi pentru eliberare au fost puşi în libertate, în afară de cinci dintre cei ce îşi făcuseră autodemascările (la serviciile părintelui Stăniloaie se renunţase) care au fost reţinuţi, la dispoziţia Ministerului de Interne, pentru a da o nouă reprezentaţie, de data aceasta în faţa altor spectatori.

Au fost cazaţi într-un hotel din Aiud iar ziua erau luaţi cu maşinile şi duşi să viziteze împrejurimile. După câte se pare, au vizitat Hunedoara, Clujul, câteva Gospodării de Stat şi câteva şantiere de construcţii „entuziasmându-se” de nemaipomenitele realizări ale regimului.

Exact după o săptămână de la prima reprezentaţie, tot noaptea şi tot în sala mare a Clubului au fost aduşi, din Celular şi din Zarcă, alţi deţinuţi care au ascultat, cu aceeaşi stupefacţie ca şi cei din prima serie, autodemascările celor cinci care acum erau, deja, „oameni liberi”.

La această a doua reprezentaţie au fost aduse din Zarcă sau din alte cotloane ale Aiudului, şi câteva personalităţi de marcă din ierarhia superioară a Mişcării Legionare. Astfel, la declaraţiile făcute de cei cinci în acea noapte au participat: profesorul Nicolae Petraşcu, Secretar General al Mişcării Legionare, avocatul Nistor Chioreanu, Comandantul legionar al Ardealului, avocatul Radu Mironovici, Comandant al Bunei-Vestiri şi prinţul Alexandru Ghica, fostul Director General al Siguranţei Statului. Dintre aceştia doar prinţul Ghica mai fusese purtat prin diferite Cluburi, fiind unul dintre clienţii preferaţi ai ironiilor lui Crăciun. După câte se pare, ceilalţi erau scoşi la vedere pentru prima dată.

Pe lângă declaraţiile-rechizitoriu pe care le făcuseră şi cu ocazia primei reprezentaţii, cei cinci au prezentat cu lux de amănunte şi realizările regimului de care ei luaseră act cu ocazia vizitelor făcute în cele şase zile cât au stat la dispoziţia Ministerului de Interne. Şi probabil că ei nu au fost prea convingători în pledoaria lor, căci colonelul Crăciun s-a arătat foarte nemulţumit de pasivitatea sălii , care nu a reacţionat aşa cum s-ar fi aşteptat el. Este adevărat, unii ascultau cu oarecare interes, dar nici unul nu a avut motive să se entuziasmeze.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplase cu o săptămână în urmă, când cuvântaseră doar cei care erau programaţi să o facă, de data aceasta au mai luat cuvântul şi alţii, în special şefi de reeducare, care s-au întrecut în a se entuziasma de ceea ce aflaseră că se realizase afară. Unul dintre aceştia, pentru a se evidenţia în faţa lui Crăciun, l-a somat pe Nicolae Petraşcu să-şi exprime şi el punctul de vedere în legătură cu cele auzite.

Nicolae Petraşcu, care multă vreme fusese imobilizat de un rebel reumatism poliarticular, a încercat cu greu să se ridice pentru a răspunde celui care îl provocase, dar colonelul Crăciun l-a oprit zicându-i:

„Lasă Petraşcule, acum stai şi ascultă! Vei vorbi şi tu, dar vei vorbi când vom vrea noi şi cum vom vrea noi”.

Cu această ocazie, pe colonelul Crăciun sau l-a luat gura pe dinainte, sau el a vrut, pur şi simplu, să fie cinic, recunoscând că, de fapt,cei ce acceptă să-şi facă autodemascarea, nu spun ceea ce ar vrea ei să spună, ci spun ceea ce li se cere.

***

Am pomenit mai înainte care au fost metodele pe care educatorii le-au întrebuinţat pentru a determina pe aceşti oameni să capituleze: şantajul, ameninţările, promisiunile, foamea, frica, frigul şi multe alte posibilităţi de constrângere pe care cei ce se credeau stăpâni absoluţi pe destinul celor lipsiţi de libertate, le aveau la îndemână. Mai greu de înţeles sunt mecanismele psihologice ale acestor căderi. Ce resorturi s-au dereglat în sufletele acestor oameni care până atunci trăiseră eroic şi fuseseră monumente de demnitate şi de abnegaţie pentru cauza pe care o slujeau, de au acceptat să abdice de la principiile lor de viaţă? Explicaţii există. Eu mă voi mărgini să evoc aici una singură pe care o consider a fi cea mai importantă. Trebuie observat că toţi aceşti oameni asupra cărora „s-a lucrat” intens pentru a fi îngenunchiaţi, nu mai erau tineri. Toţi erau spre 60 sau chiar trecuţi de 60 de ani. Şi, numai când eşti tânăr eşti nemuritor. Numai când eşti tânăr eşti capabil de nebunii sublime şi de gesturi nesăbuite. Pe măsură ce înaintezi în vârstă însă, devii mai grijuliu faţă de propria-ţi persoană, mai egoist chiar, iar instinctul de conservare ţi se exacerbează. Cu alte cuvinte, pe măsură ce îmbătrâneşti te cuminţeşti. Şi s-a dovedit că şi idolii noştri de atunci nu s-au putut sustrage acestei fatalităţi.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Grupul „recalcitranților”

Şi totuşi!… Cu toată râvna depusă de colonelul Crăciun şi de staff-ul lui de demolatori de conştiinţe, cu toate metodele drăceşti imaginate de aceştia pentru a înfrânge rezistenţa unor oameni aduşi în situaţii limită, Aiudul acelor vremuri de urgie nu a cunoscut doar prăbuşiri, ci şi înălţări, adevărate piscuri de rezistenţă şi de demnitate.

Este suficient să evocăm comportamentul exemplar al celor două figuri considerate simbol al tăriei de caracter şi al demnităţii umane, profesorul George Manu care a preferat să moară decât să facă fie şi cel mai neînsemnat compromis, şi prinţul Alexandru Ghica, cel care a rezistat cu stoicism aristocratic la toate încercările, uneori furibunde, ale colonelului Crăciun, de a-l îngenunchia, pentru a demonstra că, în această încleştare cu forţele răului, demnitatea condiţiei umane a fost salvată. Dar ei nu au fost singurii. Au fost însă cele mai proeminente figuri ale rezistenţeil a această criminală acţiune, rezistenţă reprezentată de un impresionant număr de oameni de toate categoriile. În toată perioada reeducării, Zarca, şi nu numai Zarca, ci şi unele secţii special amenajate pe Celular, au fost pline de aşa-numiţii recalcitranţi asupra cărora s-au făcut bestial de inumane presiuni fizice şi morale pentru a-i determina să cedeze.

În afară de aceştia care erau izolaţi şi straşnic de supravegheaţi, alţii, aleşi la întâmplare sau după criterii pe care nu le-am înţeles niciodată, erau împrăştiaţi , pentru a fi „contaminaţi” , printre cei deja reeducaţi din fabrică sau din aşa-zisele Cluburi care funcţionau în incinta închisorii propriuzise.

Ca şi în cazul căderilor, nici rezistenţele nu au fost la fel. Unii au rezistat eroic, cu ostentaţie, sfidând şi înfruntând pe asupritori, căutând parcă anume să întreţină între ei şi aceştia o permanentă relaţie de adversitate care să creeze acea tensiune spirituală care să le menţină şi să le potenţeze îndârjirea. Alţii au rezistat discret, cu un soi de umilinţă creştină, căutând să explice reeducatorilor de ce nu au ei posibilitatea sufletească să facă ceea ce li se cere. În sfârşit, o a treia categorie era cea a misticilor.

Aceştia, conştienţi fiind că lupta în care erau şi ei implicaţi transcende lumescul, dându-se în spirit, au rezistat cu seninătate, fără să cârtească, asumându-şi suferinţa ca pe o datorie a vieţiil or. Cei din primele două categorii au rezistat sperând încă la o salvare în veac, pe când cei din ultima categorie rezistau pentru a se salva în eternitate. Profesorul George Manu şi prinţul Alexandru Ghica făceau parte din această ultimă categorie.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Zarca și Celularul

Când, în urmă cu aproape doi ani, îndemnat şi de unii prieteni, m-am hotărât să abordezreeducarea de la Aiud şi să o prezint aşa cum am cunoscut-o şi receptat-o eu, am făcut-o cu speranţa că această mărturie a mea va contribui într-o oarecar emăsură la restabilirea adevărului în legătură cu ceea ce au fost, de fapt, atât această reeducare de la Aiud, cât şi toate celelalte asemenea acţiuni criminale iniţiate şi controlate de autorităţi în închisorile comuniste.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de pe atunci, existau indicii că „oamenii de bine” din Serviciul Român de Informaţii, precum şi din alte structuri ale Noii Puteri din România intenţionau să dea publicităţii unele acte şi documente cu ajutorul cărora să denigreze şi să compromită pe unii dintre foştii deţinuţi politici precum şi idealurile pentru care aceştia au luptat şi s-au sacrificat. Se spune chiar (eu nu am văzut-o) că celebra „Carte Albă a Aiudului”, despre care am vorbit deja, ar fi fost expusă, pentru a fi consultată de către cei interesaţi, la Muzeul Literaturii Române de unde, însă, a fost retrasă, nu se ştie din ce motive, după numai 24 de ore.

Că aceste indicii nu au fost doar simple zvonuri o demonstrează apariţia, în prima jumătate a acestui an (1995), a unui volum intitulat „Memorialul ororii”, volum care conţine o parte a documentelor procesului intentat de către autorii morali ai reeducării din închisorile Piteşti şiGherla, autorilor executanţi dintre care majoritatea au fost mai întâi victime şi numai după aceea călăi. Spun că volumul conţine doar o parte din documentele respectivului proces deoarece din el lipsesc interogatoriile din instanţă şi ultimul cuvânt al acuzaţiilor precum şi depoziţiile martorilor, atât ai apărării cât şi ai acuzării . Editorii motivează neconvingător că lipsa unora dintre documente (depoziţiile martorilor la proces şi ultimul cuvânt al acuzaţiilor) „se datorează fie absenţei lor din dosar, fie condiţiilor se stress (sic!) în care a avut loc selectarea materialelor de arhivă”, iar a altora (interogatoriile luate în instanţă inculpaţilor) se datorează că acestea „au fost consemnate de către grefier cu o scriere ilizibilă… descifrarea lor comportând riscul de impreciziune”. Or, publicarea acestor documente ar fi absolut necesară deoarece este de presupus că, cel puţin unii dintre inculpaţi, să fi retractat, în instanţă, cu ocazia interogatoriilor sau a ultimului cuvânt, declaraţiile smulse prin tortură în timpul anchetei, şi să fi denunţat astfel înscenarea juridică care avea loc.

Pentru că înscenare juridică a fost şi acest lucru ar fi trebuit specificat, nu aş vrea să fac editorilor acestui volum proces de intenţie, dar nu pot să nu remarc faptul că publicarea unor astfel de documente, sub pretextul obiectivităţii, nu contribuie, nici într-un caz, „la dezvăluirea imaginii reale a unor fapte istorice” aşa cum pretind editorii, ci – dimpotrivă – perpetuează confuzia (până acum abil întreţinută) care domneşte în jurul lor, aducând -în acelaşi timp grave prejudicii morale eroilor acestei cumplite tragedii, transformându-i pentru a doua oară în victime.

Publicarea acestor documente ar fi trebuit însoţită, în mod obligatoriu, de câteva precizări. În primul rând ar fi trebuit să i se dea lămuriri cititorului în legătură cu ce a fost, de fapt, reeducarea din închisorile Piteşti şi Gherla şi să i se explice ce anume a urmărit securitatea prin instrumentarea şi judecarea acestui proces. Apoi, ar fi trebuit scoase în evidenţă metodele bestiale prin care au fost smulse declaraţiile acuzaţiilor. De asemenea, ar fi trebuit făcute precizări în legătură cu regulamentele draconice care reglementau viaţa de zi cu zi a deţinuţilor în închisorile comuniste. Căci după înfiinţarea Securităţii (1949) şi, mai ales, după venirea consilierilor sovietici (au existat consilieri sovietici chiar şi pentru puşcării), nici măcar o simplă mutare a unui deţinut, dintr-o celulă în alta, nu mai era posibilă fără ştirea şi aprobarea celor de la Centru. Or, în aceste condiţii, a pretinde că în acea perioadă deţinuţii din închisorile Piteşti şi Gherla puteau circula, de capul lor, din celulă în celulă, puteau să amenajeze, cu de la ei putere, camere de tortură ori de anchetă şi puteau, chiar, să-şi procure (de unde?) instrumente de tortură (vână de bou, ciomege, răngi, etc.) şi de scris (hârtie, tocuri, cerneală, etc.) înseamnă, pur şi simplu, a minţi cu neruşinare pentru a-ţi acoperi ticăloşiile. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, ar fi trebuit ca editorii volumului să fi făcut apel la cât mai mulţi dintre supravieţuitorii cumplitului apocalips (eu însumi cunosc cel puţin zece dintre fostele victime care ar fi acceptat fără nici o reţinere să depună mărturie) să vină şi să dea lămuriri cât mai precise şi la obiect în legătură cu ceea ce a fost, de fapt, Piteştiul şi Gherla. Întrebările care au fost puse în scrisoarea trimisă de Popa Alexandru, scrisoare rămasă fără răspuns, ar fi trebuit să fie puse şi celorlalţi trei sau patru martori care au acceptat să depună mărturie căci , în felul acesta, s-ar fi putut evita digresiunile făcute de aceştia pe zeci de pagini, digresiuni fără nici o legătură cu problema propriu-zisă.

Trebuie totuşi să consemnez faptul că, în lapidarul „Cuvânt înainte” editorii îşi avertizează oarecum cititorul „că aceste documente sunt emanaţia autorităţilor comuniste şi, ca atare, reprezintă strict punctul de vedere al acestora”. Acest avertisment este însă prea firav pentru a putea pune în gardă pe cititorul neavizat să fie atent şi să „cântărească adevărul care transpare printre rânduri” , cum spun mai departe editorii, mai ales că el (avertismentul) vine imediat după un paragraf care sună aşa: „Culegerea de faţă se doreşte a fi doar un izvor de informaţie nudă, un instrument de lucru”. Dacă după o asemenea „culegere” (de documente) se va scrie istoria !… Am făcut această lungă digresiune pentru că reeducarea de la Aiud este continuarea, în alt context politic şi cu alte mijloace, a celei de la Piteşti, ambele urmărind acelaşi scop, nimicirea adversarilor politici prin siluirea conştiinţelor acestora şi prin uciderea ideii care a modelat conştiinţele respective. Aşa stând lucrurile, nu ar fi exclus ca, în curând, să apară pe piaţă, sub pretextul obiectivităţii tot necomentate, şi documentele reeducării de la Aiud (luări de poziţie, declaraţii sau chiar unele dintre „studiile” despre care am amintit), documente ce au fost obţinute aşa cum au fost obţinute, au fost înmănucheate în cunoscuta de acum „Cartea Albă „ a Aiudului pentru a servi (după cum s-a exprimat colonelul Crăciun) posterităţii la scrierea istoriei.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

 Reeducarea de la Aiud, continuarea celei de la Pitești

Am afirmat, cu altă ocazie, că reeducarea de la Aiud Este continuarea celei care avusese loc, cu mai bine de zece ani înainte, la Piteşti, în sensul că aici s-a încercat să se desăvârşească ceea ce se începuse, atunci, acolo: compromiterea totală şi iremediabilă a unor oameni şi a idealurilor lor.

Bineînţeles, datorită faptului că cele două experimente au avut loc în contexte istorice diferite, precum şi faptului că oamenii asupra cărora s-a acţionat erau diferiţi, între ele, pe lângă asemănările de rigoare, au fost şi o serie de deosebiri. La Piteşti, de exemplu, unde subiecţii asupra cărora se acţiona erau cu toţii tineri, proaspăt arestaţi, şi deci robuşti din punct de vedere fizic şi având, pe deasupra, şi un moral excelent datorită faptului că toţi erau puternic ancoraţi într-un ideal în care credeau cu tărie, au fost întrebuinţate împotriva lor, pentru a li se înfrânge cerbicia, metode de o ferocitate ieşită din comun. Aplicându-li-se teroarea continuă, în decurs de numai câteva luni, aproape toţi au fost vidaţi de personalitate şi transformaţi în adevăraţi roboţi care executau fără să cârtească tot ce li se ordona. Un nefericit care a avut neşansa să treacă prin acel iad, îmi spunea că seara, atunci când li se ordona să se pregătească pentru şedinţa de tortură, toţi, cu o docilitate de animale dresate, îşi scoteau un ciorap din picior şi şi-l îndesau singuri în gură pentru a-şi înăbuşi ţipetele. Mai mult decât atât, unii dintre ei erau în aşa hal de dezumanizaţi încât nu mai era nevoie să fie luaţi cu forţa de călăi pentru a fi băgaţi cu capul în tineta cu murdărie, ci era suficient să li se ordone, „treci la tinetă” , pentru ca ei, ca nişte adevărate automate, să meargă şi să-şi bage singuri capul în urină şi excremente. Aceasta a fost la Piteşti. La Aiud însă nu a fost nevoie să se acţioneze atât de dur deoarece oamenii de aici nu mai aveau nici rezistenţă fizică, nici pe cea morală a celor de la Piteşti. Majoritatea dintre ei erau oameni în vârstă, uzaţi fizic şi moral de lunga perioadă de detenţie pe care o aveau în urma lor, motiv pentru care erau mult mai vulnerabili decât cei de la Piteşti. Astfel că aici au fost suficiente măsurile doar aparent mai blânde ca: izolările, frigul, înfometarea, neacordarea de asistenţă medicală celor bolnavi, promisiunile că vor fi eliberaţi, şantajul,etc., pentru ca oamenii să capituleze. Şi mulţi au capitulat. Unii au făcut-o decent, cu un soi de jenă, renunţând anevoie la trecutul şi la visele lor. „Ce vrei dragul meu, nu mai pot. Iartă-mă. Atât mi-a fost menirea” , a răspuns unul dintre ei unui intransigent care i-a reproşat căderea. Alţii au făcut-o blazaţi şi indiferenţi de parcă nu era vorba de ei şi de lupta lor de o viaţă, iar alţii au făcut-o cu un fel de înverşunare (voluptatea prăbuşirilor despre care am aminti) cu ură chiar împotriva lor şi mai cu seamă, împotriva celor care nu făceau ca ei.

De asemenea, între cele două experimente mai există o deosebire. La Piteşti, pe lângă scopul principal al reeducării care era schilodirea fizică şi sufletească a victimelor, precum şi uciderea idealurilor lor, se mai urmărea şi obţinerea de informaţii în legătură cu ceea ce subiecţii supuşi reeducării tăinuiseră în timpul anchetelor de la Securitate. În acest scop, în prima fază a reeducării de la Piteşti denumită „demascarea externă” ,victimele erau supuse unor severe anchete în legătură cu ceea ce nu spuseseră Securităţii. Informaţiile astfel obţinute erau centralizate şi triate de Țurcanu care le preda periodic Ministerului de Interne. Metoda s-a dovedit foarte productivă deoarece mai mult de jumătate din arestările efectuate de Securitate în perioada 1950-1955 şi chiar mai târziu au fost făcute pe baza informaţiilor smulse celor anchetaţi în timpul demascărilor externe. În felul acesta Securitatea a intrat în posesia unor preţioase informaţii în legătură cu nucleele de rezistenţă rămase în libertate şi a avut posibilitatea să-şi planifice arestările în funcţie de periculozitatea şi de importanţa pe care o prezentau grupurile respective. Unele dintre aceste persoane vizate de Securitate au fost lăsate în libertate pentru a fi urmărite în vederea descoperirii unor noi legături, până în 1958-1959 când, în sfârşit au fost arestate. În reeducarea de la Aiud, această fază a „demascărilor externe” nu a existat deoarece la data respectivă (1962), mişcărilor de rezistenţă din ţară fuseseră anihilate şi Securitatea, bine organizată avea acum alte posibilităţi de informare şi de supraveghere a cetăţenilor. Şi apoi, în 1962 la Aiud se urmărea cu totul altceva decât la Piteşti în 1949-1950. Aici se urmărea uciderea unor conştiinţe şi compromiterea iremediabilă a unor oameni care datorită unor probleme de conjunctură urma să fie puşi în libertate. Din aceste motive, la Aiud s-a pus accent deosebit pe cea de a doua fază a reeducării care la Piteşti se numea „demascarea internă” şi în care subiecţii erau constrânşi să-şi descopere sau să inventeze pe seama lor şi pe seama celor dragi lor cele mai mari şi mai cumplite vicii şi păcate. Majoritatea celor de la Piteşti, de exemplu, chiar şi cei care nu aveau surori, îşi violaseră surorile, mamele tuturor erau curve şi incestuoase, culcându-se cu proprii lor feciori, iar taţii trebuia neapărat să fie excroci, depravaţi şi beţivi. Nu conta faptul că toate acestea erau aberaţii şi că nimic nu era adevărat.

Important era ca ele să fie spuse odată, de două ori, de nouă ori, în faţa celorlalţi, până când şi cel care le inventase începea să creadă că sunt adevărate. De bună seamă că politrucii de la Aiud care conduceau reeducarea cunoşteau bine ceea ce se întâmplase la Piteşti şi felul în care reacţionază oamenii aduşi în situaţii limită pentru că, ei au aplicat aici metodele verificate la Piteşti. După cum am arătat cu altă ocazie, la Aiud s-a acţionat mai întâi asupra personalităţilor, a liderilor spiritului care constituiau, pentru marea masă a celorlalţi deţinuţi, exemple de urmat. Speculându-le slăbiciunile ,neputinţele şi spaimele au reuşit să-i determine, pe unii dintre ei, să facă declaraţii aberante pe care, astăzi, săptămânalul „Timpul” le publică ca fiind adevăruri de necontestat. La fel ca şi cei de la Piteşti, ei au inventat pe seama lor şi pe seama Mişcării Legionare şi a personalităţilor marcante ale acesteia tot felul de vicii şi de păcate care de care mai cumplite şi mai neverosimile.

Conform acestor născociri, toţi legionarii aveau neapărat instincte criminale şi porniri huliganice, toţi erau beţivani şi scandalagii şi făceau prăpăd pe unde treceau. În aceste declaraţii, toate acţiunile şi activităţile lor erau răstălmăcite şi prezentate pe dos decât au fost în realitate. Toate taberile de muncă legionare au fost, după relatările acestor apostaţi, cuiburi de desfrâu şi orgii, şi locuri ideale unde îşi perfectau educaţia viitorii asasini.

Iată ce se spune despre tabăra de la Carmen Sylva, de exemplu :„Locul unde s-a organizat această tabără a fost dăruit de familia marelui bogătaş Movilă. Printre cei care au vizitat tabăra , un număr destul de mare l-au reprezentat doamnele şi domnişoarele din înalta societate, care, atrase de curiozitate au dorit să cunoască pe tinerii „trăzniţi” în căutarea de distracţii tari. Aşa s-a stabilit o serie de aventuri galante, în special cu mulţi dintre şefii legionari, care nu s-au lăsat prea mult rugaţi să cedeze.

Dacă şi pe această cale se perfecta o cât mai strânsă colaborare legionaro-burgheză nu-i mai puţin adevărat că, în tabără , şi indeosebi aici, la Carmen Sylva, s-a perfectat educaţia viitorilor asasini” . În episoadele anterioare am reprodus, pe larg, mai multe asemenea declaraţii absurde, aşa încât consider că orice alte comentarii sunt de prisos.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

 

 

 

 

 

 

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=19662

Postat de pe 11 sept. 2019. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Un comentariu for “Închisoarea Aiud, cetatea morţii”

  1. CALIN EUGEN

    Asa ar trebui sa arate un manual de istorie!…

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php