Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Dumitru Bordeianu – mărturisitorul care a ajuns pe culmile iubirii de vrăjmași

Dumitru Bordeianu

„Eu cred nelimitat în Dumnezeu. Orice fac, gândesc şi vorbesc eu raportez la Adevărul absolut care este Dumnezeu.”

Am mai spus că, din pudoare, nu voi vorbi de faptele mele de eroism, ci numai de neputința, de slăbiciunea și prăbușirea mea. Povestesc totuși următoarea întâmplare, numai pentru a face pe cei de bună credință să înțeleagă nebunia prin care am trecut noi, tinerii legionari și nelegionari de acolo.

Într-o bună seară, aproape de ora nouă, Zaharia se întoarse de la camera 4 spital, fredonând. S-a oprit în dreptul priciului meu și mi-a zis să-l urmez. M-a dus și m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini si de picioare și s-a adresat celorlalți: „Veniti să vă îmbrătișați camaradul care v-a fost șef de cameră si nu a vrut să vă bată”.

Să fi făcut asta din ordinul lui Ţurcanu sau era o simplă manifestare a exceselor lui, nu știu nici până acum. Mărturisesc însă, cu frică de Dumnezeu, că niciodată până atunci nu m-am simțit mai aproape de oameni și mai afectuos față de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc să trăiesc ura si răzbunarea, trăiam plăcerea și satisfacția – e paradoxal – că acei ce mă loveau n-o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniți, constrânși, torturați să o facă.

În clipa aceea, i-aș fi strâns în brațe și le-aș fi sărutat rănile și vânătăile de pe trup. Nu m-am uitat, am închis ochii, să nu văd cine mă lovește, pentru că în aceleasi împrejurări și eu lovisem pe cel mai drag si mai cinstit camarad, pe Costache Oprișan, la camera 2 parter. Trăiam bucuria că-mi plătesc slăbiciunea. Cum spusese Bogdanovici: „Frate, așa se plătesc greșelile”.

Necredincioșii, cei ce ne urăsc, cei ce nu au avut față de semenul lor nici un sentiment care apropie pe om de Dumnezeu, vor spune că ceea ce mărturisesc eu sunt mai mult decât nebunie. Dacă nu aș fi trăit eu însumi aceste stări sufletești, dacă ființa mea nu s-ar fi zguduit până la ultima fibră, nu mi-aș fi înțeles niciodată camarazii și nici drama de la Pitești și Gherla.

Mi-am pierdut cunoștința, așa că nu știu cât a durat tortura și nici nu am vrut să aflu cine m-a lovit și cine nu. Mi-amintesc doar că, a doua zi de dimineață, eram pe prici, dar nu în pozitie fixă, ci îndoit de durerea pe care abia o mai suportam și plin de răni. Şi totuși, în clipele acelea, eram convins că nici unul dintre camarazi nu mă atinsese nici măcar cu un deget, ci ființe dintr-o altă lume, pline de ură și cinism, mă loviseră cu bestialitate1.

Nu m-am mișcat de pe prici timp de o săptămână, iar mâncarea îmi era adusă acolo. I s-a permis chiar unui camarad să-mi pună pe răni comprese cu apă rece.

Ce mi-a umplut sufletul de durere a fost că unii dintre camarazii care m-au torturat, după cele întâmplate, nu s-au mai putut uita în ochii mei, așa cum nici eu nu mă mai puteam uita în ochii lui Oprișan. I-am înțeles. Nu vreau să dau numele celor ce m-au lovit; unii mai trăiesc încă și s-ar putea să le provoc o mare durere. Atunci a fost ultima oară când mi-am pierdut cunoștința în timpul torturii.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)


1. Autorul insistă asupra responsabilitătii, care apartine, până la urmă,duhurilor rele. Bordeianu are vedere duhovnicească si observă că oamenii, arvuniti prin păcat celui rău, sunt doar unelte ale aceluia (vezi si ce spune despre Zaharia). Se apropie de acea uriasă poruncă, iubirea pentru cei ce ne fac rău (n. ed.).

Dumitru Bordeianu – de la lepădarea de Dumnezeu la Înviere

 

Dumitru Bordeianu s-a nascut in 15 august, in anul 1921, in Draguseni, judetul Botosani, avand sa creasca sub si sa se bucure de obladuirea Maicii Domnului, atat in familie, cat si in cele mai intunecate incercari ale vietii. De mic simte duhul Ortodoxiei mangaindu-l si ocrotindu-i pasii spre o viata bineplacuta lui Dumnezeu.

Urmeaza cursurile scolare in satul natal, iar liceul la Falticeni si Storojinet, cand intra in Fratiile de Cruce (1939). O data cu declansarea razboiului, cu pierderile teritoriale suferite de Romania, este mobilizat si lupta pe front, pana la Cotul Donului, fiind decorat cu medalia „Barbatie si Credinta”.

Dar cu sine, cu dusmanii neamului si ai lui Dumnezeu avea sa dea marile batalii mai tarziu.

„Bandit, dusman al clasei muncitoare”

In 1946, fiind student al Facultatii de Medicina din Iasi activeaza in randurile Miscarii Legionare – „legaturi, informatii, sedinte, disciplina, pregatire, curaj”* – in cadrul Centrului Studentesc in „lupta fara compromis impotriva a tot ce-i rau”.

Scapa de arestarile din noaptea de 14/15 mai 1948, fiind cautat de politisti acasa, nu la Iasi. Se ascunde la familia unui prieten. Arestat la 12 iunie, fiind tradat Sigurantei de un fost coleg de liceu cand se intoarce pentru a-si sustine examenele din sesiunea de vara, e dus sub amenintarea pistoalelor la Siguranta; de acolo, ajunge la Galata, apostrofat constant de a fi „bandit, dusman al clasei muncitoare” si amenintat cu moartea.Urmeaza duba pana la inchisoarea Suceava, unde comunistii declansasera (cu Turcanu, Bogdanovici si Popa Alexandru) reeducarea. Regimul celor cinci luni de ancheta facuta numai noaptea, cuprinde: foame, frig, batai si torturi pana la lesin, pedepse la izolare, confruntari pentru a declara tot si care urmareau slabirea increderii in sefi si intre detinuti.

In urma procesului din februarie 1949, mascarada a justitiei, i se da o sentinta de condamnare la 10 ani munca silnica. Perspectiva unei lungi detentii il gaseste pe Dumitru Bordeianu hotarat sa aleaga Calea Adevarului si a Vietii marturisite in Iisus Hristos.

Reeducarea de la Pitesti: de la rezistenta, la cadere

In aprilie 1949 e transferat cu un lot de 80 de studenti legionari la Pitesti; acolo avea sa se declanseze reeducarea prin bataie si tortura (ai carei responsabili sunt cei indemnati la acest „experiment” chiar din Uniunea Sovietica: Nicolski, Zeller, Jianu sau Sepeanu, Dumitrescu sau Goiciu; nu studentii supusi la chinuri inimaginabile). Va sta in celula cu Costache Oprisan (aflat „in varful piramidei intelectuale romanesti”, la cei 30 de ani ai sai) 11 luni, „cele mai placute din inchisoare”, intrand impreuna in iadul demascarilor.

Pana in vara lui 1950 Dumitru Bordeianu avea sa reziste oricaror forme de supliciu (infometare, bataie primita de la detinutii tortionari, degradarea dincolo de limita intelegerii) pana cand a cazut in plasa satanei, hotarand in forul sau interior sa nu mai rosteasca psalmi (pentru a nu risca sa fie surprins); din acel moment s-a prabusit ultima reduta a rezistentei interioare; fusese avertizat de tovarasul (din Securitate, poate chiar Nicolski) care-l anchetase: „De beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem…”

Fortati sa-si manance fecalele. Se leapada de Dumnezeu

In camerele si celulele Pitestiului asista neputincios sau sufera pe propria piele: bataia pana la desfigurare, pozitia fixa – stand pe prici, cu bratele pe genunchi si cu privirea tinta inainte – suportata zi de zi, ore intregi incontinuu, demascarile scrise si publice, torturile care imbracau „cea mai degradanta forma, fiind acum administrate de noi, noua insine, devenind din victime ale opresiunii, proprii nostri calai”, defaimarea parintilor, fratilor si rudelor, turnarea camarazilor, fortarea de a-si manca propriile felcale, blasfemiile verbale sau puse in scena la adresa Mantuitorului, a Maicii Domnului, a Sfintilor.In acest sistem halucinant de brainwashing, al alegerii intre moarte, nebunie sau cedare, se produce si denigrarea si lepadarea de: Miscare, credinta, camarazi, Dumnezeu; la urma vine prabusirea.

Din iad la Inviere

Teroarea si tavalugul reeducarii, al torturii reluate mereu, neincrederea in oameni va dura pentru Dumitru Bordeianu 4 ani, timp in care sufletul sau ajunge sa fie posedat de o forta satanica. Are doar sansa sa nu loveasca in camarazi, „tot ceea ce s-a intamplat cu mine…. s-a referit doar la constiinta si persoana mea”. La capatul acestui rastimp, in inchisoarea Gherla are parte de gingasia camaradereasca a unui ucenic si frate intru sfintenie al lui Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu (mort laAiud in 1963) – „de cand l-am cunoscut, traiesc cu impresia ca am stat de vorba cu ingerii”, de parinteasca grija a dr.Traian Trifan (23 de ani de detentie), fost prefect legionar, „promotor” al rezistentei mistice din inchisori (in temnita Aiudului, cand Antonescu ceruse „reabilitarea” legionarilor) – „in timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badiei Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani”. Era ziua Invierii 1954 cand Dumitru Bordeianu, renaste si simte ca Dumnezeu nu-l parasise.

Urmeaza detentia la Aiud (mutat in 1955), unde infrunta ultimele incercari de reeducare, cu un discurs in care vorbeste despre reeducarea de la Suceava si demascarile de la Pitesti si Gherla si incheie: „Eu nu ader la acest balci, la aceasta mascarada…!” A urmat izolarea la Celular. In vara lui 1963 e trimis cu domiciliu obligatoriu intr-un sat din Baragan, Viisoara. Eliberat, intra in temnita cea mare: tara intreaga.

Dupa 15 ani de detentie – timp in care doar o data a avut legaturi cu familia – si domiciliul obligatoriu, in 1964 este pus in libertate, cand se casatoreste si isi incheaga o familie. Pe plan profesional nu-si poate definitiva studiile de medicina (neingaduindu-i-se de comunisti); reuseste insa sa absolve Institutul Pedagogic (1969) si Facultatea de Biologie (1972) din Bucuresti. Framantat de intelegerea propriei drame omenesti, are revelatia intelesului – pe care o poate avea „cine nu-i certat cu metafizica crestina si cu Sfintii Parinti” – citind vietile si scrierile Sfintilor Parinti, dupa sfatul unui mare teolog roman.

Anchetat de acelasi securist ca si pr. Calciu

Frecventeaza manastirile, avand indrumatori si prieteni de talia parintilor Cleopa si Marcu, de la Sihastria, prin care-si intareste credinta si nadejdea de izbavire. In 1979 e anchetat, de acelasi securist ca si Parintele Calciu, Grigoriu, care il ameninta ca daca nu da declaratii impotriva lui Calciu, isi va pierde serviciul; dar infrunta amenintarile cu convingerea ca nu i se mai poate smulge vreo turnatorie.

In exil: cea mai cutremuratoare marturisire a patimilor Pitestiului

La capatul incercarilor, „dupa douazeci si cinci de ani de urmariri, anchete si amenintari” alege calea exilului, ajungand in Australia in 1989. Acolo va avea linistea departarii si singuratatii in locuinta sa de langa un parau – pe care-l recunoaste ca fiind acela langa care se visase, inca din Romania, stand si scriind.

Dupa ce implineste postul si rugaciunea dictate de constiinta, in perioada februarie-decembrie 1990 dicteaza sotiei memoriile, asa cum i se luminau in minte, cu claritate, sub inspiratie divina. Acestea sunt publicate la Paris (1992) si reeditate la Bucuresti (1996, 2001) cu titlul “Marturisiri din Mlastina disperarii“, carte ce descrie drama reeducarii, zugravind chipuri de martiri: Gioga Parizianu, Corneliu Nita, Ionica Pintilie, Aurel Pandurescu, Mihai Iosub sau oameni fara egal, ca: Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Andrisan, Mitan, eroul Visovan, badia Ungureanu, ascet si mistic, Gelu Gheorghiu, Hutuleac; apoi: Pop Cornel, Magirescu Eugen, Patreascanu Nuti, Popescu Aristotel, care nu pot fi judecati de cei ce nu au trecut prin acele infioratoare suplicii sau figuri de tortionari: Virgil Bordeianu, Livinschi, Zaharia, din care unii nu s-au cait. Omul alterat si degradat, chinuit si schinuindu-si semenul, ajunsese sa-si zdruncine sufletul, in „fenomenul” Pitesti-Gherla.

Dumitru Bordeianu descrie in cartea sa fenomenul mistic al luptei dintre tinerii constienti de menirea lor istorica, care si-au slujit neamul si Biserica lui Hristos impotriva comunismului, cu cei posedati de duhurile satanei.

Fazele reeducarii, metodele de tortura, batjocurile si blasfemiile au fost descrise cu lux de amanunte, dar unele a fost imposibil sa fie scrise, fiind prea de neinteles si de necrezut.

Din exilat, calauzitor al tineretului romanesc

Bucuria cu care a revenit de cateva ori in tara, i-a fost impartasita de fostii prieteni de suferinta, dar si de tinerii, de monahii si preotii care l-au cautat pentru a sorbi nemijlocit, de la sursa, franturi din experienta sa mistica din inchisori si de viata, ascultandu-i indemnurile de a nu se abate de pe calea Bisericii si de a intelege si urma lupta pentru neam si tara, pastrand cultul pentru cei morti. A murit la 16 august 2002; trupul i-a fost inmormantat in Australia, departe de tara, dar intr-un pamant primitor, acolo unde si-a putut depana amintirile si intocmi marturisirea, iar sufletul i s-a inaltat in randurile mucenicilor si sfintilor neamului romanesc.

(Ionut Baiaș și Costel Condurache – Hotnews)


“Eu cred nelimitat in Dumnezeu. Orice fac, gandesc si vorbesc eu raportez la Adevarul absolut care este Dumnezeu… Ceea ce este important este ca noi am fost torturati luni intregi ca sa recunoastem ce nu am facut. Punctul culminant al acestei torturi morale a fost lepadarea de Dumnezeu. Dar a ingaduit Dunezeu sa se vada adevarata fata a comunismului. Ceea ce s-a petrecut la Pitesti si Gherla, acesta a fost comunismul. Era un duh satanic in inchisoare, o forta care te apasa si te tortura…”*

Învierea

Invierea-Domnului-2

Dacă nu as mărturisi în acest capitol ceea ce am trăit atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru că minunea a făcut-o El, iar eu trebuie să spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adresează numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor.

Dumnezeu se face om ca si noi, ca să-L vedem, să-L pipăim, să-L ascultăm vorbind, să vedem minunile pe care le-a făcut cu noi oamenii; iar noi ajungem să-L negăm ca Fiu al lui Dumnezeu, să-L prigonim si să-L răstignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omenească nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pământ ne-a spus:„Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”.

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru că El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile făcute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnică, ci vor învia ca să-si primească răsplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au făcut ca slugi ale satanei. Dacă au slujit satanei pe pământ, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credintă, nu prin puterea de pătrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, dăruit de Dumnezeu omului prin creatie. Şi el operează mai ales acolo unde ratiunea umană nu poate pătrunde. „Crede si te vei mântui”,  „Cercetati Scripturile”, spune Fiul lui Dumnezeu.Toată fiinta mea se cutremură ca acela care am trăit timp de patru ani o fărâmă de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Şi aceasta pentru ca omul să fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitătile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credintă la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizaseră. În toată fiinta mea se instalase, fără să-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, că se va întâmpla ceva cu mine. Trăiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frică de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din clipă în clipă îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelasi timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă misc prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii că am ajuns la marginea suferintei si răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinta mea, de este cu putintă, iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toată fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început să-mi curgă siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise si mă stăpânise, timp de patru ani de zile.

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăsirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de usor de parcă ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndată ce forta aceea satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, lesinat, cu cămasa udă de transpiratie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă siroaie. Mi-am simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căintei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde mă aflam; mă simteamun alt om si eram atât de usor, de parcă pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu mă vindecase si mă înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei păcătosi, încât nu stiu cum as putea să-Ţi multumesc!”

Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit:„Iată, te-ai făcut sănătos, mergi si de acum să nu mai păcătuiesti!”. Şi inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simteam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea stătea Jimboiu. L-am îmbrătisat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”.

„Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă si cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seară au reusit camarazii să mă trezească. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevărata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea. Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o trăisem timp de patru ani, o putere care făcea să nu mă mai tem de nimic, decât de Dumnezeu. De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încătusare, ci libertate deplină. Cu toate că trupul îmi rămăsese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pământească.

Era libertatea dată de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: „Eu vă dau adevărata libertate”. Zidurile închisorii, lacătele si lanturile care ne strângeau si ne zăvorau, pentru mine aveau mai putină importantă; eu trăiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trăirea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slăbit aproape până la distrofie, se întărise.

Aceia ce vor citi cu bunăvointă si răbdare acest capitol, vor cunoaste – cred – de ce gândesc si trăiesc asa cum am arătat în mărturisirile mele.

Am mai stat în acea cameră încă vreo lună, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. După aceea, el a fost luat si dus la anchetă unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fără medicamente, a murit ca un martir. Am această credintă intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

via Fericiți cei Prigoniți

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=25317

Postat de pe 16 aug. 2019. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Un comentariu for “Dumitru Bordeianu – mărturisitorul care a ajuns pe culmile iubirii de vrăjmași”

  1. calin eugen

    Si chiar daca iti pierzi mintile din cauza torturii,Dumnezeu tot nu te lasa.Si chiar daca ramai bolnav pe viata,Dumnezeu nu te lasa.Sper sa ne vedem acolo,sus,d-le Bordeianu!Aveti toata dragostea mea!Ajutati-ma!…

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php