Părintele Mina Dobzeu, doi ani de la mutarea la Domnul

0 1.325

„Ai văzut tu pe Hristos?”

Cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea cea mult bătătorită este Sfânta Scriptură, în Biserică. Este calea supranaturală, prin care Dumnezeu se descoperă lumii. Apoi este cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea argumentelor raţionale. Şi acum, mai apare şi cunoaşterea lui Dumnezeu prin ştiinţele naturii.

Acum, celor care cunoaşteţi pe Dumnezeu şi vă afirmaţi în acest Sobor şi vă afirmaţi că şi voi îl cunoaşteţi, vi se cuvine să veniţi în Adunarea Sfântă, în Biserică, unde îl veţi şi vedea, cum spune Domnul Iisus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu” (Matei 18,20).

 

În anul 1959 am fost arestat de către Securitatea de la Iaşi, prin luna octombrie, unde am fost reţinut vreo două luni, pentru ca apoi să fiu transportat la Bucureşti, cu cătuşe la mâini, la Securitatea de pe Uranus. Acolo am fost reţinut la anchetă până pe la sfârşitul lui februarie 1960 (când am fost depus la penitenciarul Jilava), fiind deja judecat şi condamnat de către Tribunalul Militar, la şapte ani de închisoare şi patru ani pierderea drepturilor civile.

Eram la anchetă la Securitatea din Bucureşti, pe Uranus, şi comandantul împreună cu anchetatorul mă anchetau. Comandantul zice:

– Ai văzut tu pe Hristos?

Şi eu răspund:

– Da, am văzut pe Hristos.

– Şi cum L-ai văzut?

– Pentru că insistaţi să vă răspund, iată, vă spun! Şi am răspuns:

– Eram la Schitul Brădiceşti, prin anul 1954. Într-o joi seară, făceam slujba Vecerniei, fiind la strană. Pentru vineri veneau credincioşii de joi seara şi participau la Vecernie. Printre credincioşii care au intrat în biserică şi se închinau a venit şi o tânără care a mers şi s-a închinat la icoana Domnului Iisus din catapeteasmă.

Pe catapeteasmă, la icoana Domnului Iisus, era şi o icoană mică, portabilă, care era rezemată de icoana mare pe care o sărutau credincioşii. Această tânără s-a închinat şi iată ce am văzut eu: ea a sărutat pe Domnul Iisus, care nu mai era în ramă, ci a apărut în faţa ei în chipul unui om viu. Şi eu m-am mirat de îndrăzneala ei, că L-a sărutat pe Domnul Isus pe obraz! Acest lucru l-am văzut eu!

Deci Iisus a apărut în faţa ei, văzut de mine. Ea a sărutat sfânta icoană, dar nu a văzut ceea ce am văzut eu. Eu L-am văzut pe Iisus aievea, iar ea L-a văzut şi L-a sărutat în icoană. N-am întrebat-o pe ea dacă a văzut că Domnul Iisus a apărut aievea. Eu am păstrat aceasta numai pentru mine.

Comandantul m-a întrebat:

– Cum te-ai manifestat în momentul în care l-ai văzut pe Iisus?

– Normal. Fiind la strană, mi-am căutat de rugăciune, de programul de slujbă. Şi nici nu am spus la nimeni, ci a rămas o taină a inimii mele, am răspuns eu, continuând.

Ca orice închinare pe care o aducem sfintelor icoane cu toată evlavia şi credinţa, se înţelege că şi închinarea acestei tinere, făcută cu credinţa şi evlavia cuvenite, s-a dus direct la persoana Domnului Iisus, care era acolo în imagine. Aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă despre dogma cultului sfintelor icoane.

(Pr. Mina Dobzeu, Dumnezeu și savanții, ediția a II-a, Editura AXA, 2006 | disponibilă online și la arhimandritminadobzeu.blogspot.com)

 

„D-apoi eu făceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceaușescu prin scrisorile acelea”

Sorin Dumitrescu: Părinte Arhimandrit Mina, aș dori să vă reamintiți chipul lui Nicolae Steinhardt, să-l evocați așa cum l-a cunoscut Prea Cuvioșia Voastră în detenție. Ce fel de om era?

Părintele Mina: Domnule profesor, este o întrebare care mă pune oarecum în situația să iau lucrurile de la început, să-mi amintesc momentul când, pentru prima dată, l-am cunoscut pe domnul Nicolae Steinhardt… Eram în închisoareaJilava, condamnat deja la șapte ani și depus într-o celulă, celula 18. Când am intrat eu, era un singur deținut acolo, dar în scurt timp s-a aglomerat, s-au pus paturi etajate și celula a devenit arhiplină.

Erau trei rânduri de paturi. Într-o noapte, târziu-târziu, parcă văd și acum cum s-a deschis cu zgomot ușa aceea cu zăvoare… în lumina aceea sumbră am văzut că mai apare un deținut, un condamnat oarecum timid; părea un om care nu mai trecuse prin astfel de grele încercări. Avea o boccea la subțioară, stătea în pragul ușii și privea la paturile care erau toate ocupate. Eu, observându-l că nu găsește un loc unde să se odihnească, îi fac semn: „Urcați-vă aici!” – iar el consemnează acest moment în Jurnalul Fericirii. Descrie acolo cum m-am ridicat eu ca o stafie – eram foarte slăbit – și l-am invitat să urce. A spus că de data asta trebuie să facă o escaladă așa, ca o maimuță care se urcă pe arbori…

S. D.: Ce vârstă aveați atunci când vă aflați în pușcărie?

P. M.: Dacă se întâmpla prin 1960, aveam, deci, 40 de ani.

S. D.: Dumneavoastră de cât timp erați în pușcărie când a venit domnul Steinhardt?

P. M.: Eu am fost arestat în octombrie 1959, iar atunci era în 1960…

S. D.: Deci la câteva luni după dumneavoastră a apărut și el…

P. M.: Da, la sfârșitul lui februarie. Eu eram deja condamnat, cred că și el, căci făcea parte din „grupul Noica”. Erau vreo douăzeci de intelectuali condamnați pentru că aveau clubul lor și nu susțineau sistemul ideologiei materialiste a socialismului. Au fost condamnați și se aflau în diferite celule, în aceea în care mă aflam eu, din acest lot venise numai Nicolae Steinhardt. Dimineața ne-am deșteptat și am făcut cunoștință cu dumnealui… S-a atașat mult de mine, în sensul că a văzut că am simpatie față de oamenii de cultură, intelectuali, cu maniere frumoase. Iar el a zis că, dacă eu sunt preot, trebuie să fiu bun creștin. A văzut că mă manifest sincer față de el și s-a atașat foarte mult de mine. Eu zic că ceea ce l-a atras a fost faptul că a văzut că sufăr pentru o cauză, iar aceasta nu poate fi ceva întâmplător, ci eu sigur am luat atitudine pentru libertatea Bisericii. Protestasem prima dată atunci când s-a scos învățământul religios din școală, iar a doua oară când s-a dat decretul 410, de desființare a monahismului. Deci, nu era ceva întâmplător, ci luasem atitudine. Pentru el aceasta a fost o consolare își va fi zis, în conștiința lui, că nu a greșit rămânând fidel acestui grup de intelectuali, concepției lor de cultură, de spiritualitate creștină și românească. Nu a greșit alegând să nu îi trădeze pe colegii săi. Iată, suferea cu demnitate pentru o cauză dreaptă și bună. În felul acesta s-a atașat mult de mine. În cele din urmă, peste un timp, mi-a spus: „Eu sunt suferind și nu știu cum voi rezista în aceste condiții, cu masă mizeră și apa infectă. Dar eu vreau să mor creștin!” și mi-a propus mie să-l botez.

S. D.: Dar nu v-a mirat acest lucru?

P. M.: Nu.

S. D.: Nu v-a uimit?

P. M.: Nu, pentru că deja mai stătusem de vorbă cu el…

S. D.: Și ce vă spusese?

P. M.: El se atașase de mine, mai ales pentru că eu mai făceam acolo câte o slujbă. Eu, care am fost crescut în mănăstire, cunoșteam tot ritualul pe dinafară.

S. D.: Pravila…

P. M.: Pravila, cele șapte Laude, Acatistul Domnului Iisus și Acatistul Maicii Domnului, Sfânta Liturghie…

S. D.: Pe dinafară…

P. M.: Da… Iar pe el l-a impresionat mult cum recitam eu Psalmii lui David sau Vechiul Testament, pe dinafară. Se atașase de mine. Mai era Sergiu Al. George din grupul lor…

S. D.: Basarabean…

P. M.: Da. Acesta studiase limba sanscrită și monahismul tibetan. Acum mă studiau pe mine, cum este un monah creștin-ortodox și cum cunoaște el monahismul din teorii și scrieri. Apoi ne-au mutat din celula aceea și ne-am întâlnit cu o parte din grupul lor în altă celulă, cea în care a fost botezat Nicolae Steinhardt. Când și-a manifestat dorința aceasta, a spus-o colegilor săi. Atunci ei l-au întrebat în ce confesiune vrea să fie botezat.

S. D.: Dar câți erați în celulă?…

P. M.: Într-o celulă mare eram vreo șaizeci de inși.

S. D.: Și toți erau intelectuali?…

P. M.: Erau intelectuali: preoți romano-catolici, greco- catolici, ortodocși…

S. D.: Regimul de detenție era aspru?

P. M.: Foarte aspru. Gândiți-vă că erau șaizeci de oameni în celulă, care își făceau necesitățile acolo, la tinetă. Era mizerie. Mai erau și bătăile… Ne scoteau la aer sau la baie, iar când ne scoteau ne mai și băteau… Acolo erau mai mulți din grupul lor. Constantin Noica încă nu era… Se aflau acolo Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu și mulți alții.

S. D.: Părinte, acești oameni erau cu toții intelectuali. Cum suportau regimul de detenție, ei, care veniseră dintr-un domeniu mai comod al existentului, în comparație cu un țăran care muncește pe câmp sau cu un proletar… Erau descurajați?

P. M.: Cum suportau?! Ei trecuseră prin anchete. Și să știți că acolo a fost mult mai aspru, bătăi, constrângeri grave, iar unii erau supuși torturii. Eu am scăpat de tortură prin faptul că mă feream de miliție. Atitudinea mea s-a împotrivit ateismului și am criticat această înclinare. Preoții trebuie să rămână la datoria lor, să nu facă politică. Nu mă luam nici de colectivizare, nici de politica lor socialistă, de nivelare socială. Mă feream de aceste lucruri și din această cauză am fost cruțat de a fi pus la încercări grele, de tortură. Comandantul Securității de pe Uranus, ca să mă protejeze oarecum, m-a dus în fața criminalilor care executau aceste torturi și mi-a pus astfel de întrebări încât m-a scos din categoria celor care erau împotriva politicii comunismului, a colectivizării. Deci, am scăpat mai ușor în felul acesta. Ceilalți, însă, au trecut prin grele încercări! Dar, cum erau depuși la Jilava în detenție, cum simțeau un moment de eliberare, într-un fel… Cum spune chiar Nicolae Steinhardt: „De-abia acolo ne simțeam și noi liberi să discutăm, să vorbim orice fără grijă”. și totuși, nu era chiar așa, pentru că și în celule erau turnători… Când Nicolae Steinhardt a cerut a fi botezat, pe el l-a impresionat mult că eu m-am oferit imediat și n-am pus problema că ne află cineva, că ne denunță la administrație, că o să suferim…

S. D.: Dar această chestiune a botezului s-a discutat public?

P. M.: Nu.

S. D.: S-a discutat doar între dumneavoastră?

P. M.: Între noi doi. Dar el comunica cu ceilalți colegi pentru că, atunci când s-a pus problema, colegii lui l-au întrebat în ce confesiune vrea să se boteze. Când a răspuns că la cea ortodoxă, colegii i-au spus că trebuie să îl boteze „călugărul”. Eu eram călugăr acolo pentru ei. Ați citit în Jurnalul Fericirii cum ne-am pregătit. I-am făcut o mică catehizare, pentru că era evreu. El cunoștea și alte religii, dar când a fost întrebat să facă o selecție în creștinism, nu s-a făcut nici baptist, nici adventist, nici catolic, ci a aderat la Ortodoxie. El spune în Jurnalul Fericirii de ce a ales Ortodoxia, în primul rând, a ales astfel pentru că el făcea parte din acel grup de intelectuali și era convins de spiritualitatea acestui popor care este creștin-ortodox… și a acceptat să se boteze la religia ortodoxă, deși erau acolo și romano-catolici, și greco-catolici. I-am făcut o pregătire, o catehizare, explicându-i ce a însemnat pentru noi Vechiul Testament, care este faza pregătitoare pentru un popor prin care avea să vină creștinismul, o religie universală pentru toate popoarele, explicându-i că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care coboară și aduce înțelepciunea dumnezeiască pentru a ne scoate de sub influența păgânismului. L-am învățat simbolul credinței. Pentru el era ușor, căci nu-i era deloc străin. Spunea că în copilărie era alături de copiii creștinilor și mergea în casele lor, de multe ori ciocnea și ouă roșii la Paști… Mai târziu, împreună cu alți membri ai grupului de intelectuali din care făcea parte, mergea la mănăstiri, unde a cunoscut părinți duhovnicești. Deci, nu era deloc străin de Ortodoxie.

S. D.: Dar, ca evreu, v-a spus de ce vrea să se încreștineze?

P. M.: Nu. Nu s-a pus problema așa, că e evreu și de ce vrea să se creștineze. Nu s-a pus problema să angajăm o discuție în felul acesta, ca el să facă o mărturisire de ce a ajuns la convingerea că legea Vechiului Testament e greșită sau condamnată… Când i-am făcut catehizarea, i-am spus că legea Vechiului Testament este o lege prin care Dumnezeu a făcut cunoscută dreptatea Lui, pentru ca omenirea să cunoască ce înseamnă dreptatea, adevărul, și comportarea omului față de dreptatea divină și comportarea față de semenul său. În Vechiul Testament s-a pus accentul pe dreptate, iar cine nu o respecta era condamnat, pe când în creștinism avem Legea Harului. Se zice într-un Psalm că „mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat, adevărul din pământ a răsărit – adevăratul Hristos este – și dreptatea din cer a venit…” Dumnealui și-a însușit această concepție. Am vorbit despre Adevăr și Credință, despre creștinism, despre Legea Harului care este Milă, Adevăr și Dreptate.

Ne-am hotărît că la data de 15 martie vom face botezul, înainte de a ieși la aer, eu pregătisem toate cele cuvenite și i-am spus că, atunci când vom veni, vom face botezul prin turnare de apă, așa, mai pe neobservate… El a rămas în cameră pe motivul că era bolnav, și, pe deasupra, nu putea merge, căci îl rodea o gheată. Eu am mers la aer, iar la întoarcere am fost primul. Dacă vă amintiți, în Jurnal spune că a fost botezat cu apă viermănoasă dintr-un ibric. Eu, care-i făcusem pregătirea, am oficiat botezul: „Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae, în numele Tatălui, Amin, în numele Fiului, Amin, în numele Sfântului Duh, Amin.” Botezul a fost făcut prin turnare, cu semnificația Botezului Sfânt. După aceea, i-am spus simbolul credinței, tot așa, în șoaptă: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat…” și altele, improvizate. Apoi el s-a dus la colegii lui. Mai erau de față doi preoți greco-catolici, unul Făgărășanu și altul Nicolae, iar aceștia comunicau cu el. Pentru că aceștia știau că se botează și au participat la acest act, botezul a fost considerat unul ecumenic. Adică, și cu participarea lor.

S. D.: A mai multor confesiuni…

P. M.: Da, romano-catolici, pastori… în cele din urmă, toți s-au bucurat, pentru că era într-adevăr un moment deosebit. După cum a mărturisit și în Jurnalul Fericirii, după botez, Steinhardt a avut o stare inexprimabilă de fericire. Mai apoi, spune că aceia care au fost botezați de mici nu-și dau seama de importanța acestuia, pe când el, care a fost botezat la vârsta aceasta, a trăit momente de înaltă fericire indicibilă. Dumnealui, care era scriitor de nivel superior, reușește să exprime în cuvinte această stare de fericire pe care o trăiește după botez, care nu se explică altfel decât prin faptul că botezul este adevărat, că Sfintele Taine sunt adevărate. în Jurnalul Fericirii, povestește cum trăiește într-adevăr această stare de fericire, ca niște salturi din treaptă în treaptă. Apoi i-am spus că trebuia să primească și mirungerea, dar, acolo neavând posibilități, o vom face după ce vom ieși din închisoare. I-am spus să se ducă atunci la Biserica „Sfînta Ecaterina” de la Institutul Teologic, unde îl va găsi pe Părintele Teodorescu. Pe acesta eu îl cunoșteam ca pe un om cu multă demnitate, evlavie și cu o comportare de preot demnă de toată cinstea. Dar, în 1964, când a ieșit din închisoare, Steinhardt a uitat unde și la cine trebuia să se ducă. Întâmplător, s-a dus la Schitul Darvari…

S. D.: Acolo era Părintele Teodorescu…

P. M.: Da. Abia atunci și-a amintit că eu tocmai la el îl trimisesem. A vorbit cu el și a stabilit ziua când să vină să-i facă mirungerea. Și spune Steinhardt în Jurnalul Fericirii că am fost și nașul lui de botez…

S. D.: Vă vizitați’?

P. M.: Da, țineam legătura. Mă duceam la București, la el acasă. Apoi eu am fost chemat de parohie, de către Prea Sfințitul Partenie; dânsul a venit prin 1971 la mine și mi-a spus că și-ar dori să rămână monah aici, în mănăstire, pe lângă mine. Dar Prea Sfințitul Partenie nu l-a acceptat, căci pe vremea aceea, comuniștii nu ne dădeau voie să primim personal, mai ales că era vorba de un intelectual, evreu creștinat… Eu i-am dat recomandare către înalt Prea Sfințitul Teofil și Prea Sfințitul Iustinian Vicarul. I-am spus că înalt Prea Sfințitul Teofil mă cunoștea bine și mă iubea, căci era între noi o apropiere duhovnicească. Și l-a primit pe Nicolae Steinhardt, găsindu-i loc în Mănăstirea Rohia, unde peste un timp a fost uns în monahism. La început i s-a dat ocupația de a se îngriji de bibliotecă. El s-a ocupat de aceasta, a pus-o în rânduială, a făcut fișiere. Asta a fost ocupația lui inițială în mănăstire, dar, fiind uns în monahism, a intrat în disciplina monahală și s-a integrat întru totul. Dar ținea legătura și cu Uniunea Scriitorilor, participa la întrunirile lor; a mai scris și alte opere, iar în timpul din urmă a scris opere religioase, după convingerile lui de creștin ferm, în spiritul Ortodoxiei.

S. D.: Cum vă explicați că, în momentul când se pregătea să moară, v-ați găsit împreună?

P. M.: Așa este, dar de unde ați aflat lucrul ăsta? E interesant. M-am dus întâmplător…

S. D.: Dar nu este un lucru uimitor?

P. M.: Eu spun, ori de câte ori mi se oferă posibilitatea să vorbesc despre Steinhardt, că Pronia divină l-a chemat la creștinism. Eu am fost o mână întinsă din partea Bisericii, pentru ca să primească botezul în confesiunea noastră creștin-ortodoxă, iar el a fost o mână întinsă spre intelectuali și să le spună „Iată! L-am cunoscut pe Hristos! Veniți la Hristos! Nu se poate explica altfel starea de fericire pe care am trăit-o eu!” Deci, Pronia divină l-a chemat, întâmplarea ca eu să fiu în preajma lui, în ultimele sale zile, a fost iarăși o lucrare a Proniei divine.

S. D.: V-a spus atunci ceva?

P. M.: Era luni seara, când am ajuns acolo cu mașina, cu un coleg de-al meu. El stătea în casa poetului Ioan Alexandru, îl găsesc și îmi spune: „Frate dragă, tare sunt bolnav. Trebuie să merg la București, la doctorul meu. Am scos bilet la avion, iar miercuri o să plec.” Dar eu l-am întrebat dacă nu poate obține un bilet și pentru mine, ca să mergem împreună la București. El a acceptat și, mai târziu, a dat un telefon și a obținut încă un bilet. A doua zi, am plecat cu mașina mănăstirii de la Rohia spre Baia Mare; cu noi se mai aflau un preot și un tânăr teolog, de la care am aflat, discutând, lucruri frumoase, interesante.

Cînd am ajuns la Baia Mare – pentru faptul că era marți, iar noi trebuia abia miercuri să plecăm la București -, pe mine m-a condus la o gazdă, o cunoștință de-a lui, iar dumnealui s-a dus la altă gazdă. Peste un timp îmi dă telefon și îmi zice:„Frate dragă, mi s-a făcut rău în mașină… Eu nu o să mai merg la București, pentru că sunt bolnav, grav. Trebuie să mă internez, de urgență, la spitalul de aici…” Către seară m-am dus la gazda unde era el. Se simțea mai bine. Am discutat lucruri frumoase, interesante, căci se afla într-o familie de oameni intelectuali. La un moment dat, mi-a spus: „Frate dragă, mă torturează niște gânduri sinistre, că Dumnezeu nu mă va ierta de păcatele mele din tinerețe. Și nu am liniște…” Eu am căutat să-i răspund, nu pentru ca să găsesc niște cuvinte de consolare, ci pentru ca să-i spun un adevăr. I-am zis: „Să știi că Satana’, când vede că de-acuma nu te poate mâna la păcate, așa, după placul său, te torturează cu păcatele trecutului, ca tot să n-ai liniște. Aceasta este uneltirea vrăjmașului diavol! Iar dumneata, care ești un om blajin… în primul rând, nu uita că te-ai convertit la creștinism, te-ai botezat. Prin botez, se iartă păcatul originar și păcatele personale. Ți s-au iertat toate păcatele din trecut! În al doilea rând, ai intrat în monahism, ceea ce reprezintă un alt botez. Ai ieșit din viața civilă, ai renunțat la viața în duh lumesc și ai trecut la viață curată și sfântă! Aici te-ai spovedit, te-ai împărtășit, ai dus viață de evlavie și de rugăciune. Trebuie să fii liniștit, pentru că aceasta e uneltirea vrăjmașului, care vrea să-ți tulbure liniștea… Cu dumneata s-au petrecut lucruri mari și frumoase. Dumnezeu te-a ales, te-a chemat…Te-a sfințit și ți-a dat încredințare că El este Dumnezeul milei și al îndurării. Te-a primit cu drag, căci ai trăit acele momente de fericire, care ce altceva ar fi putut fi decât un semn, pe care: noi, în limbajul nostru, le numim bucurii de paradis… Dumneata ai gustat din acestea!”

S. D.: Spuneți-mi, înainte de moartea domnului Steinbardt, știați de existența Jurnalului Fericirii?

P. M.: Nu știam…

S. D.: Îl ținea ascuns?

P. M.: Da.

S. D.: Dar dumneavoastră, care ați trăit toată epoca și toate evenimentele acelea, considerați acest Jurnal o operă – să zic așa – obiectivă, perfect descriptivă? Descrie Steinhardt în jurnalul Fericirii în mod obiectiv ceea ce s-a petrecut acolo?

P. M.: Da, sigur. Sunt încredințat că era obiectiv. Pentru el…

S. D.: Eu vă întrebam cum vi se pare cartea…

P. M.: Este foarte important că el avea o memorie atât de bună; în perioada aceasta de patru-cinci ani, a avut multe discuții, cu diferiți intelectuali, dar și cu alte categorii sociale. A scris despre sectanți, cum s-a confruntat cu ei și cum a înțeles problemele lor. Toate aceste fapte le-a reținut și le-a scris după ce a ieșit din închisoare. Astea sunt realități. A dovedit că era sincer, prin convertirea sa la creștinism și prin îndepărtarea sa de iudaism și de concepțiile iudaice.

S. D.: Spuneți-mi, acolo, pe aeroport, unde i s-a făcut rău, a apucat să vă mai spună ceva?

P. M.: Nu, căci nu am mai ajuns la aeroport… Am spus că era la o gazdă și s-a internat acolo în spital. Am plecat la București, asta se întâmpla joi-vineri. Vineri eram acasă. Sâmbătă am primit telegramă că Părintele Nicolae a murit în spital la Baia Mare. Cei de la mănăstire mă invitau să mă duc la înmormântarea lui, dar era prea scurt timpul, nu mai aveam când să ajung.

S. D.: Era urmărit?

P. M.: El, cât era la mănăstire, sigur că era urmărit…

S. D.: Dar dumneavoastră erați?

P. M.: Bineînțeles că și eu eram urmărit. El îmi mai scria câte o scrisoare la sărbători, nu scăpa din vedere… în fiecare an, la ziua când a fost botezat, îmi scria câte o carte poștală; scria foarte scurt, cu mulțumiri pentru momentul acela, atât de important în viața lui. Nimic mai mult. Cărțile poștale le mai am și acum… Dar de ce scria prin carte poștală? Ca să fie deschisă de la început și să înceteze urmărirea mea sau a lui.

Cât despre mine, eu eram stareț aici, iar securiștii de-aici îmi dădeau telefoane să mă duc la ei. Eu nu mă duceam niciodată. Niciodată, absolut niciodată! Apoi veneau ei, începeau cu vorbe bune, îi mai serveam cu o gustărică… După ce se ridica temperatura, mă luau la foit!… Le răspundeam: „Ce vreți dumneavoastră?… Am înțeles, vreți să fiu un informator… Bine, bine, dar îmi dați și un salar, ca să mă pot deplasa, să pot culege informații? Dar să îmi mai dați și un pistol, că eu trebuie să mă apăr la nevoie!” Altădată le-am zis: „Bun, eu fac ce-mi ceri, dar vii matale să faci serviciul meu, la biserică? Hai să ne schimbăm rolurile!” Trecea asta, și iar veneau, și iar începeau…

S. D.: Părinte, spuneți-mi, în principiu, sunteți de acord ca oamenii să aibă acces la dosarele lor de la Securitate? E o problemă care frământă lumea acum…

P. M.: Este o problemă care frământă, da. Sub un anumit aspect sunt de acord, dar să nu dea publicității. Să-i urmărească pe demnitarii noștri, care astăzi sunt în funcții de conducere, și care au fost securiști sau informatori. Cel puțin în secret să li se pună în vedere să se retragă, să-și recunoască vinovăția… Să-și facă mea culpa. Pentru aceștia, da, sunt de acord cu deschiderea dosarelor, însă, pentru ceilalți, nu e bine să trecem la răfuială. Nu e bine. Eu, ca preot creștin convins, despre ceilalți am zis că, în libertate este treaba lor cu ce se ocupă. De exemplu, eu m-am întâlnit cu un securist. Eram cu un profesor, iar în discuția noastră s-a băgat unul dintre foștii securiști, care știu bine cine a fost și cum s-a purtat cu mine și cu alții… Iar el a intrat în discuție cu noi, că „e bine să ne mai vedem, să ne mai știm, să ne mai cunoaștem…” Acum doi ani, a venit un cunoscut al meu, care fusese și el cu securiștii și cu care am avut și eu probleme… Era împreună cu comandantul Securității de aici, din oraș, cel care a fost, și care este și-acuma… Au venit să-mi spună așa, prietenește, să nu-i mai vorbesc de rău. Să nu-i mai vorbesc de rău, că și Nicolae Ceaușescu a fost om bun, creștin…

S. D.: Și ce ați răspuns la asta?

P. M.: Dați-mi voie să vă spun cum a fost. Le-am zis că Domnul Iisus a spus:„Lăsați copiii să vină la Mine…”, pe când comuniștii, cu ideologia lor materialistă, ziceau: „Lăsați copiii să vină la noi, la Antihristul…” Copiii erau mustrați în cabinetul directorului sau al pedagogului pentru că au mers la biserică, pentru că gândeau așa cum au fost învățați de părinții sau bunicii lor. Dar tineretul utecist, în ce relații a fost cu Biserica? Ei au fost educați în sensul părăsirii Bisericii! Dar clasa muncitoare, care a fost forța conducătoare a acelui partid fără Dumnezeu? Dar intelectualii? Ei erau puși să predea în școli ateismul, să scrie și să susțină ideologia materialistă. Dar bietul țăran? Cât a fost stăpân pe țarina și pe ogorul lui, știa, după tradiție, să meargă la biserică, să se spovedească și să se împărtășească de sărbători. Când a trecut la colectiv, nu a mai avut timp să meargă la biserică, să se roage. Aceasta a fost realitatea!

S. D.: Aș vrea să vă întreb un lucru. Ați făcut închisoare, ați fost prigonit pentru aceste atitudini legate de interzicerea învățămîntului religios sau a monahismului. Ați trimis scrisori…

P. M.: În 1959 am trimis vreo treisprezece scrisori în toate centrele culturale. Securitatea a fost informată de peste tot.

S. D.: Aș vrea să știu dacă mai cunoașteți alte cazuri de preoți sau monahi care au făcut precum dumneavoastră, care s-au adresat în scris puterii sau stăpânirii?

P. M.: Nu pot să zic că știu ceva. Nu știu.

S. D.: Atunci am să vă întreb așa. În raport cu modul prin care creștinismul este înțeles ca o doctrină aproape a resemnării, cum justificați dumneavoastră această replică pe care ați considerat că trebuia să o dați? În epocă, eu cunoșteam destui preoți care spuneau: „Asta este, trebuie să îndurăm, căci e de la Dumnezeu. ” și cu asta, basta. Cum justificați această luare de atitudine extrem de vitală și de răspicată a dumneavoastră?

P. M.: Cu toată sinceritatea, precis și categoric. Am făcut-o în 1948, când…

S. D.: Știu… Cum explicați însă acest lucru, din punct de vedere teologic? Comportamentul acesta cadrează cu mentalitatea ortodoxă?

P. M.: Ceea ce am făcut eu cadrează cu mentalitatea ortodoxă, doar e cuvântul Evangheliei. Cel ce mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și eu înaintea Tatălui. Cel ce se va lepăda de mine și eu mă voi lepăda de dânsul. Dar se spune în proorocul Daniel că pentru vremurile acestea mulți vor suferi și vor trece prin sabie și foc. Iar alții se vor fățărnici, ca să treacă timpul.

S. D.: Explicați-mi mai bine această treabă cu fățărnicia… Ce înseamnă că „alții se vor fățarnici’?

P.M.: Iată, vă spun. După ce m-am întors din închisoarea de la Galați, am avut vreo cinci ani domiciliu obligatoriu. De două ori pe lună, mă prezentam la Huși, mergând pe jos, și iarna și vara, o distanță de 30 de kilometri, căci nu era autobuz. Dar la un moment dat, peste un an, se prezintă la mine un securist cu grad mare, de la Iași sau de la București, și-mi vorbește frumos despre preoți. Că preoții au fost întotdeauna alături de popor, că au fost oameni de cultură și trebuie să îndrume poporul, căci poporul îi ascultă. Deci vorbea frumos. Ce să înțeleg de aici?… Securiștii și-au spus: „Noi nu o să avem acces în rândurile populației cu concepțiile noastre, pentru că, iată, Biserica ne denunță că suntem antihriști…” Atunci ei au schimbat politica, propunându-și să-și ia colaboratori din rândurile preoțimii. Deci, vă spuneam despre ofițerul acela… Ne solicita pe noi să colaborăm cu ei, pentru că – vezi, Doamne… – ei ne respectă, întrucât noi suntem valoroși și reprezentăm ceva în societate… De aceea, ne propun nici mai mult, nici mai puțin decât să fim alături de ei! Cine a fost alături de ei nu a avut de suferit. Cine s-a opus, a avut de suferit. Deci, așa era privită atitudinea colaboraționiștilor și a celor care erau oarecum mai rezervați. Eu am fost pe poziția aceea permanentă, pentru că mi-am schimbat unghiul de vedere încă din 1941 și apoi, fiind la Institutul Teologic…

S. D.: Dar această poziție de revoltă… Faptul că dumneavoastră ați trimis scrisori la stăpânire a reprezentat o poziție atipică, pe care – târziu, încoace – a mai avut-o doar Părintele Calciu.

P. M.: Eu am intrat în monahism pe vremea când deja comunismul se impunea, în 1946. Am înțeles ce înseamnă viața monahală, lepădarea de duhul lumesc și dăruirea aceasta se expune până la capăt! Iar Părintele Coman, când a venit la prelegeri, a spus că scrisoarea este făcută de un sfânt. Nu avea nici un cusur. Dar cu noi ce s-a întâmplat? Toate mănăstirile au fost desființate, au aruncat călugări bătrâni pe drumuri… Iată, astfel îmi explic atitudinea mea, prin ceea ce s-a petrecut și se petrece cu călugării. Asta mi-a fost răspunsul.

S. D.: Părinte Arhimandrit, care este, după părerea Prea Cuvioșiei Voastre, defectul principal al vieții bisericești în România, în momentul de față?

P. M.: Eu spun că Biserica noastră a ieșit de sub păgînism, care a fost o îngrădire gravă, dar preoții au rămas cu același limbaj și cu aceeași atitudine. Ni s-a pierdut graiul duhovnicesc, în timpul comunismului, pentru că era alături de el un securist sau un turnător, un preot nu mai discuta despre cele duhovnicești. Discuta alte povești, despre filme, despre meciuri și voia să apară că e și lumesc puțin, cu țigara în gură și cu băutura… și acum preoții sunt încă lipsiți de grai duhovnicesc. Te întâlnești cu ei, și tot acestea li-s graiul și discuția. Dar de ce? Și în timpul comunismului a intrat mult tineret în viața clericală, dar de unde au fost recoltați tinerii aceștia? Tot dintre cei care aveau educația care a fost peste tot atunci. Răsfățați, liberaliști în gândirea lor, orice, numai să nu fie mistici. Misticismul era condamnat! Iar pe cei care își manifestau simțul mistic, mai ales preoții căutau să îi tempereze. De exemplu, un tânăr venea din facultate cu educație bună, care rămânea numai la nivel de teorie, căci, atunci când tânărul preot încerca să o aplice, era sancționat de către protopopi și de către departament.

S. D.: Ce ar trebui, după opinia Prea Cuvioșiei Voastre, să se schimbe în momentul acesta în Biserică?

P. M.: Trebuie să schimbăm optica și să facem mai multă activitate pastorală individuală. În ce constă aceasta? Unii zic că ar însemna să umblăm ca și sectarii, din casă în casă, cu Biblia în mână. Preotul are prilej de a se întâlni cu credinciosul la Ajunul Bobotezii, la Ajunul Crăciunului, la posturi, – când umblă din casă în casă și face rugăciuni -, la logodnă, cununie, înmormântare, școală, lehuzie, la spovedanie, împărtășire, Sfântul Maslu. Are atâtea motive să iasă din această stare de atrofiere. Să ieșim din starea aceasta de rutină! Se duce preotul în casa omului, dar aceasta a ajuns o rutină, preotul nu mai zăbovește să-i explice credinciosului importanța momentului, să-i vestească cuvântul Evangheliei, să trezească în el evlavia. Asta e. Eu privesc această problemă cu toată seriozitatea. Eu mă exprim astfel: să gândim profund, logic, corect, cuminte și Bine intenționat. Să privim, deci, lucrurile cu toată seriozitatea. Aceasta e calea pe care trebuie să mergem. Ieșim din această rutină în cult și în manifestările noastre de pastorație individuală.

S. D.: Părinte, facem politică o secundă? Ce părere aveți despre Rege?

P. M.: Despre Rege?

S. D.: Despre Regele nostru.

P. M.: Eu am crescut cu Regele. Sunt născut în același an cu el. Părinții mi-au pus numele Mihai, iar Regele tot Mihai se numește.

S. D.: Cum vă cheamă pe dumneavoastră?

P. M.: Mihai.

S. D.: Și mai cum?

P. M.: Dobzeu.

S. D.: Deci Mihai e numele dumneavoastră…

P. M.: Da, iar părinții, să știți, au fost influențați de numele Regelui născut în vremea aceea. La fel, unui frate al meu i-au pus numele de Gurie, pentru că în anul acela Mitropolitul Gurie venise și sfințise locul bisericii din sat.

Eu am crescut în perioada aceea cu Regele, tot ce auzeam era: „Trăiască Regele! Trăiască Patria!”

S. D.: Ar câștiga România dacă ar fi condusă de un rege?

P. M.: Sub comunism, partidele istorice au fost desființate, completamente distruse. Or, tocmai monarhia era blamată, desconsiderată și disprețuită. Putem să-i schimbăm mentalitatea așa ușor generației de astăzi? Oamenii nu-l primesc. Nu sunt pregătiți. Cei care acum au ajuns – susținuți de un partid, ori de altul – să fie președinți, niciodată nu vor da locul lor unui rege. Deci, nici partidele, nici societatea nu sunt pregătite. Regele nu are succes.

S. D.: N-are șansă…

P. M.: N-are șansă. Mai ales că nu are un urmaș masculin. Unii intelectuali, chiar și Ioan Alexandru, spuneau că țara noastră a avut domnitori, nu regi. Dar noi nu defăimăm rolul cultural pe care l-a avut Regele în perioada aceasta, pentru orientarea și dezvoltarea culturală și economică a statului nostru. Regele fost un sprijin.

S. D.: Dar, după părerea dumneavoastră, părintele Nicolae de la Robia l-ar fi vrut pe Regele Mihai?

P. M.: Eu zic că l-ar fi vrut.

S. D.: De ce?

P. M.: Pentru că era un intelectual și avea o orientare spre Occident. Ținea legătura cu marii intelectuali din Occident. Era cu o orientare mult mai largă către Occident, care însemna democrație, libertate, progres, cultură.

S. D.: Spuneți-mi, Părinte, aveți mulți ucenici?

P. M.: Da. În această problemă o să mă denunț singur, o să spun care a fost realitatea, întrucât eu eram permanent în opoziție, – deci urmărit de securitate și de cei din jurul meu -, nu era permis cuiva să se apropie mai mult de mine. Toți mă defăimau, toți fugeau de mine. Chiar și după ’89, când am pățit-o mult mai grav.„Vai, vai, acesta e unul singur, dar… Ne punem rău cu Securitatea, ce ne-om face pe urmă?… Mai bine să-l lăsăm pe ăsta…” M-au izolat și mai mult… Prieteni…

S. D.: Părinte, în încheiere, v-aș ruga să ne spuneți un cuvânt de folos pentru cei care or să urmărească convorbirea noastră.

P. M.: Eu voi spune despre toată perioada pe care am petrecut-o cu suferințe, cu necazuri, cu greutăți. Pot să spun, și o spun așa după ani de zile, că am dus o viață comodă, în sensul că, trăind în mănăstire, cum zice și Nicolae Steinhardt, călugărul este mereu pregătit să suporte de toate, viața mai mizeră, masa și dormitorul, așa cum sunt.

În închisoare pe mine mă vedeau toți cu fruntea sus. Nu m-am înșelat în atitudinea mea pe care am luat-o față de regimul care a fost, și am avut încredințarea că am o chemare deosebită. Am simțit mâna lui Dumnezeu ocrotitoare și nu numai în lucrurile mari, ci și în cele mici; de multe ori eu gândesc că ar trebui să rezolv cutare problemă, dar Dumnezeu așa rânduiește totul, încăt eu rămân uimit. Adică mă știu sub ocrotirea mâinii lui Dumnezeu întotdeauna, și nu-mi mai fac nici o grijă pentru ce se va întâmpla, pentru ce va fi. Cum am zis și în trecut, o să suport tot, după cum este voia lui Dumnezeu, pentru că nu sunt singur, ci sunt cu Dumnezeu. Vă pot spune că totdeauna am spus ceva care era potrivit pentru acel moment și care era în sprijinul spiritualității noastre bisericești.

Acum, în special după ’89, am acceptat să merg prin toate închisorile din Eparhia Romanului și Hușiului și am fost preot pentru pușcăriași, pentru azile de bătrâni, pentru orfelinate. Făceam slujbe, iar când a murit Părintele Stăniloae, – pe care l-am avut și eu profesor la Institut, am fost un ucenic al dumnealui -, Prea Fericitul Patriarh a spus la înmormântare să luăm aminte la învățăturile pe care ni le-a lăsat. Eu am cerut atunci Prea Fericitului Patriarh să-mi dea voie să merg prin toate mănăstirile și să propag rugăciunea inimii. Și am scris această pagină,„Rugăciunea inimii”. Și acest articol a fost publicat și la București. Eu am mers prin mănăstirile Eparhiei Romanului și Hușiului, prin Buzău și prin Craiova, și le-am vorbit oamenilor despre calitatea rugăciunilor și despre inimă. Am zăbovit câte o zi-două, le-am explicat și am trecut și la aplicare practică. Aceasta a fost ocupația mea. Acum sunt consilier cultural și am scris mai multe articole.

S. D.: Aș vrea să vă pun ultima întrebare, dacă acceptați…

P. M.: Vreau să vă spun că nu m-am înșelat în credința mea, că am fost cu Dumnezeu, iar Dumnezeu este cu mine întotdeauna. Cineva a zis că nu întotdeauna a fost Dumnezeu cu noi. Nu, zic eu, Dumnezeu este cu tot păcătosul! Eu spun că am înțeles că am avut o chemare deosebită și am fost oarecum liniștit, și chiar fericit în starea mea. Dacă cineva mă întreabă care este starea mea acum, îi spun ceea ce îmi spunea un inspector de culte pe care îl avem aici, în județul Vaslui, domnul Popa Ion. Reușisem să ne apropiem sufletește, dar, deodată, mi-am dat seama că el umbla cu lucruri mai aspre, false; a văzut că nu are succes cu mine și s-a decis să fie mai sincer, îi destăinuiam niște lucruri, iar el mi-a zis: „Ești omul cel mai fericit!” Exact, dar nu înseamnă că de acum sunt scutit de ispite, de necazuri, de greutăți. Sunt fericit prin aceea că am încredere în Dumnezeu și nu mă îngrijorează, și nu mă înspăimântă nimic. Așa cum nu m-a înspăimântat nici trecutul. Știți ce înseamnă să zici că regimul de conducere este Antihristul, întrucât distruge viața spirituală, desființează monahismul, bisericile… Acestea le ziceam fără frică! Când m-au arestat prima dată, șeful Securității zicea către administratorul episcopiei, care luase parte la arestarea mea: „Vreau să scape, să-și schimbe ideea!..” Iar a doua oară când m-au arestat, procurorul m-a acuzat în instanță că eu spuneam că textul Bibliei zice „Când vor fi persecuțiile fiilor aceștia, nu intrați în cetate. Fugiți! Fugiți la munte!” și ei au înțeles că eu îndemn populația să fugă să întărească rezistența din munți!…

Eu am înțeles că Dumnezeu a fost alături de mine întotdeauna, iar Dumnezeu m-a ocrotit ca să văd rezultatul luptei și să mă bucur de triumful Adevărului. Hristos astăzi biruiește.

S. D.: Voiam să vă pun ultima întrebare și vă rog să aveți bunăvoința să-mi răspundeți. Ați putea fi duhovnicul unui șef de stat?

P. M.: Al unui șef de stat…

S. D.: Precum odinioară Daniil Sihastrul, ați putea fi duhovnicul unui șef de stat?

P. M.: D-apoi eu făceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceaușescu prin scrisorile acelea. Prin scrisorile acelea mă făceam duhovnic! L-am îndemnat: „Nu e bine să persecutați creștinismul. Dați libertate creștinismului, ca în țara noastră să se sărbătorească, să se respecte calendarul Bisericii, astfel încât credinciosul, duminica, să se întâlnească cu cei dragi lui. Să se simtă liber în familia lui, în casa lui, nu să fie mânat la muncă… Combăteam darwinismul, cu argumente. Ateismul este nefiresc, neștiințific, abject. Scoteam în evidență superioritatea credinței creștine…

S. D.: Deci ați fost deja duhovnicul unui președinte…

P. M.: Am fost, am fost…

S. D.: Mulțumim, Părinte.

P. M.: Să aveți sănătate!

(Pr. Mina Dobzeu, Am fost duhovnicul lui Ceaușescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 80-101)

via Fericiți cei Prigoniți

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php