Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Calinic de la Cernica – primul sfânt canonizat în Biserica Ortodoxă Română

Pe 11 aprilie, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, un predicator neîntrecut, un slujitor plin de Duhul Sfânt, călugăr smerit şi cuvios, sfetnic priceput pentru cei abătuţi, doctor pentru cei bolnavi şi episcop cu existenţă plină de har şi făcător de minuni, primul sfânt canonizat în Biserica Ortodoxă Română, în anul 1955.


Racla cu moaştele „Sf. Ierarh Calinic de la Cernica” – sursa foto: http://fototecaortodoxiei.ro

 

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie 1787, la Bucureşti, primind numele de botez Constantin, părinţii săi fiind Antonie şi Floarea, doi oameni foarte evlavioşi. Mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras la Mănăstirea Pasărea, primind numele de schimonahia Filoteia. De asemenea, cel mai mare dintre copiii familiei a fost în tinereţe preot de mir, apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit cu numele de Acachie. Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit o educaţie religioasă desăvârşită, mai ales fiindcă a frecventat şcolile care funcţionau în acea vreme pe lângă bisericile din Bucureşti. În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei, iar la 12 noiembrie 1808, a fost tuns în schima monahală cu numele de Calinic. Încă de atunci, el postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osârdie şi se lupta împotriva somnului, fiindcă dormea doar trei ore pe noapte, însă nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colţ al chiliei, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele mai grele ale mănăstirii. La 3 decembrie 1808, a fost hirotonit ierodiacon, iar la 13 februarie 1813, a fost hirotonit ieromonah, deşi smeritul ierodiacon Calinic se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se cu totul nevrednic pentru a deveni preot. La 20 septembrie 1815, a fost hirotesit duhovnic de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie şi primeşte şi ascultarea de eclesiarh al Mănăstirii Cernica. Ajuns duhovnic al Mănăstirii Cernica, îi primea pe aproape toţi părinţii şi fraţii din obşte pentru a se mărturisi la sfinţia sa, pentru că toţi erau cuceriţi de nevoinţa lui, care, considerau ei, aducea mângâiere supărărilor lor. Era un duhovnic atât de iscusit încât aici veneau la spovedanie nu numai monahii, ci şi credincioşi din toate părţile ţării. În vara anului 1812 a călătorit în Moldova după ajutoare, împreună cu duhovnicul său, ieroschimonahul Pimen, iar în anul 1817 a călătorit la Sfântul Munte. La 14 decembrie 1818, Cuviosul Calinic este ales stareţ în Mănăstirea Cernica, la vârsta de 31 de ani, iar la 9 aprilie 1820, având în vedere sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, este hirotesit arhimandrit şi conduce Mănăstirea Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă obşte monahală.


sursa foto: https://doxologia.ro

 

 

 

 

 

Ajuns în această poziţie, şi fiindcă Sfântul Calinic socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi şi temelia vieţii călugăreşti, îi învăţa pe fiii săi duhovniceşti că „viaţa de obşte, în sfânta ascultare, a întemeiat-o Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieţii Sale pământeşti”. Marele stareţ nu îngăduia deloc clevetirea în viaţa călugărească, acest obicei fiind socotit „moartea sufletului”, iar în locul vorbirii, el îi sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea şi rugăciunea lui Iisus. Toată activitatea sa era realizată cu mare frică de Dumnezeu, mărturisind că „lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii”. În anul 1821, pe perioada răscoalei, mulţi locuitori din Bucureşti şi-au găsit adăpost la Mănăstirea Cernica, unde stareţul i-a găzduit în insula Sfântului Nicolae, prin chiliile călugărilor, unde îi îmbărbăta, îi odihnea şi îi hrănea în mod gratuit din alimentele mănăstirii, iar pe călugări i-a mutat în insula Sfântului Gheorghe. Însă Calinic nu s-a preocupat doar de înnoirea vieţii duhovniceşti în obştea sa, ci şi de cele necesare vieţii pământeşti, astfel că după ce a terminat de pictat biserica din insula Sfântului Nicolae, cu banii donaţi de arhiereul Ioanichie Stratonichias din Bucureşti, a zidit o biserică mare cu cetate în insula Sfântului Gheorghe, construită între anii 1832 şi 1842, iar în anul 1846 a zidit biserica Mănăstirii Pasărea şi alte câteva biserici parohiale. După ce refuză de câteva ori propunerea de a deveni Mitropolit al Ţării Româneşti, la 14 septembrie 1850, este ales episcop al Eparhiei Râmnicului – Noului Severin, pe care o păstoreşte timp de 17 ani. Despre acest moment ucenicii săi povestesc că a primit „cu multă mâhnire alegerea de episcop, fiindcă n-a putut strica hatârul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Ştirbei – domnul Ţării Româneşti – şi s-a supus la voia obşteştii Adunări…”. La 17 ianuarie 1867, înainte de retragerea sa din scaun, după ce a terminat zidirea Mănăstirii Frăsinei, aflată în eparhia sa, Sfântul Calinic, care a dorit ca în acest sfânt lăcaş sihăstresc să nu intre niciodată parte femeiască, a fixat la un kilometru mai jos de Frăsinei o piatră pe care a scris următoarele: „Calinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Râmnicului Noului Severin. Acest lăcaş s-a clădit din temelie de noi, spre a fi chinovie de părinţi monahi. Şi fiindcă prin partea femeiască putea să se aducă vreun scandal monahilor vieţuitori acolo, sub grea legătură s-au oprit ca de la acest loc să nu mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să fie asupra lor, precum: sărăcia, gubăvia şi tot felul de pedepse. Şi iarăşi, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vie asupra lor tot fericitul bine. Amin. Calinic. Râmnic, 1867, ianuarie, 17″. Deşi mulţi au interpretat aceste vorbe ca pe un blestem propriu-zis, în realitate el reprezintă o binecuvântare pentru acest loc sfânt, e adevărat marcat de stricteţea avatonului athonit adus de Calinic de la Sfântul Munte Athos, după pelerinajul pe care l-a realizat aici. În vara aceluiaşi an, se spune că o copilă din satul Muereasca, care păştea vitele aproape de hotarul mănăstirii, alergând după acestea, a trecut din greşeală mai sus de piatra cu legământul pus de Sfântul Calinic şi s-a îmbolnăvit de epilepsie. La rugămintea părinţilor ei, preotul din sat a spus despre aceasta Sfântului Calinic, rugându-l s-o ierte şi să-i citească rugăciuni de vindecare. Sfântul a venit anume în satul Muereasca şi a intrat în casa copilei care zăcea în pat în grea suferinţă. „Mă cunoşti ?” a întrebat-o Sfântul Calinic. Iar bolnava a făcut semn din cap că îl cunoaşte. Apoi, mângâind-o, i-a zis: „Ai să te faci sănătoasă; da, da, ai să te faci sănătoasă. Eu te-am iertat ! Să ne rugăm lui Dumnezeu să te ierte şi El”. Apoi şi-a pus omoforul peste bolnavă, i-a citit rugăciunea de iertare, a stropit-o cu agheasmă pe frunte şi i-a zis din nou: „Da, da, ai să te faci sănătoasă!” Şi a plecat. A doua zi, copila s-a trezit sănătoasă, iar vestea minunii s-a răspândit în toate părţile, toţi cinstindu-l pe marele episcop Calinic ca pe un adevărat sfânt şi făcător de minuni. Se spune că în timpul domniei lui Cuza Vodă, s-a întâmplat o tulburare în Seminarul Episcopiei de Râmnic iar Preasfinţia sa, Calinic, cu darul şi cu blândeţea sa, a potolit acea tulburare. Aflând însă despre acest fapt, mitropolitul Nifon şi ministrul Cultelor, Scarlat Creţulescu, au trimis de la Bucureşti un funcţionar în anchetă. Sfântul Calinic, văzându-l pe trimis, a spus că nu mai este nevoie de cercetare, pentru că el, ca episcop, i-a liniştit şi mulţumit pe toţi, iar celor de la Bucureşti să le spună că episcopul este „în neştiinţă de aceasta”. Ministrul s-a supărat şi, intrând în audienţă la domnitor, i-a solicitat să semneze decretul de suspendare a episcopului de Râmnic şi darea lui în judecată, iar în caz contrar îşi dă demisia. „Demisia dumitale pot să o primesc, dar decretul contra episcopului de Râmnic niciodată nu-l voi semna”, a zis domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care, apoi, cu voce înaltă a strigat: „Măi Scarlat, acela, episcopul Râmnicului, Calinic, este adevăratul şi sfântul călugăr al lui Dumnezeu şi ca el altul nu mai este în toată lumea”. La 24 mai 1867, se retrage din scaun la mănăstirea de metanie – Cernica, iar după aproape un an, la 11 aprilie 1868, se mută la cereştile lăcaşuri. La înmormântarea Sfântului Calinic, de sâmbătă, 13 aprilie 1868, a venit mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai mulţi egumeni şi zeci de mii de credincioşi, „încât nu mai încăpeau în amândouă ostroavele”. Trupul său era îmbrăcat în veşminte arhiereşti, aşa cum poruncise el, şi era aşezat pe scaun, cu cârja şi Evanghelia pe braţ, iar slujba prohodului s-a făcut în biserica cea mare din ostrovul Sfântului Nicolae. Apoi, patru preoţi l-au purtat pe braţe, împreună cu arhiereii şi zeci de preoţi şi diaconi, şi l-au înmormântat aşezat pe scaun, în partea de nord a pridvorului bisericii Sfântul Gheorghe, ctitorită de el. Pentru viaţa lui traită în rugăciune şi dragoste faţă de semeni, pentru realizările şi minunile lui, pentru dăruirea faţă de Biserică, Sfântul Calinic a fost canonizat oficial la 21 octombrie 1955, prima trecere în rândul sfinţilor din Biserica Ortodoxă Română, în cadrul unor solemnităţi la care au luat parte, în plin regim comunist, reprezentanţii tuturor patriarhiilor ortodoxe, iar data de prăznuire a fost aleasă pentru 11 aprilie, data trecerii sale la Domnul, moaştele lui aflându-se, aşa cum aminteam, în biserica mare a Mănăstirii Cernica. Rânduiala lăsată de Sfântul Calinic la Mănăstirea Frăsinei, de interdicţie pentru femei, de a nu se mânca niciodată carne şi de a se face slujba de la miezul nopţii şi până dimineaţa, este păstrată cu multă stricteţe până în zilele noastre, iar cei care au încălcat rânduiala au fost aspru pedepsiţi. La circa doi kilometri mai jos de mănăstire se află o biserica nouă şi câteva camere de oaspeţi, întreţinute de Mănăstirea Frăsinei, acesta fiind locul în care se opresc femeile, pentru slujbe şi pentru spovedanie, iar cazarea şi masa sunt gratuite. Duminică de duminică şi în zile de sărbătoare, câte un duhovnic din obştea de la Frăsinei coboară aici pentru a le îndruma şi spovedi pe femeile evlavioase, iar în restul zilelor, doi monahi pregătesc mâncarea necesară tuturor femeilor aflate în pelerinaj aici.  

de Răzvan Moceanu Rador

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=29297

Postat de pe 11 apr. 2019. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php