Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

În amintirea unui apostol

Din mulţimea semenilor noştri căzuţi jertfă în deceniile trecute, în cursul campaniei comuniste-staliniste de exterminare a valorilor neamului, se desprinde cohorta de preoţi şi monahi care au plătit cu viaţa curajul de a sta în fruntea poporului chinuit, care rezista tăcut şi răbdător, dar dârz, în faţa ofensivei de implantare a ateismului în ţară, cu credinţă în Dumnezeu şi nădejdea izbăvirii. Mulţi clerici au pierit, dar şi mai mulţi au rămas, îndrumând cu înţelepciunea poporului, pe calea credinţei, dragostei şi nădejdii, în izbăvirea înfăptuită în zilele din sfârşitul lui decembrie 1989.

Părintele Florea Mureșan împreună cu credincioșii din Suciu de Sus

Dintre aceşti martiri jertfiţi, vreau să readuc în memoria celor ce l-au cunoscut şi să-i creionez în puţine şi sărace cuvinte personalitatea unuia dintre dascălii mei din tinereţe, care, alături de protosinghelul Justinian Chira (azi Arhiepiscopul Justinian Maramureşanul), fostul stareţ al Mănăstirii Rohia, mi-a modelat simţirea spirituală, îndrumându-mi paşii pe potecile strâmte, dar cât de pline de bucurii, ale credinţei ortodoxe. Este vorba de preotul dr. Florea Mureşanu, fost protopop ortodox al Clujului, care a păstorit în parohia Suciul de Sus, Maramureş, de unde şi-a început apoi calvarul sfârşit în moarte de mucenic în temniţă la Aiud.

În primăvara anului 1953, în frumoasa comună Suciul de Sus din Ţara Lăpuşului, de la poalele Ţibleşului, rămasă temporar fără păstor sufletesc, în preajma Sf. Paşti, a venit pentru a-şi lua sarcina de păstor şi duhovnic, părintele Florea Mureşanu, trimis de vrednicul de pomenire episcop Nicolae Colan, viitorul mitropolit al Ardealului, pe atunci chiriarh al Clujului. La acea dată părintele Florea Mureşanu, intrat în al şaselea deceniu al vieţii sale, ca preot, patriot şi om de cultură. Primise darul vieţii, prin anii începutului de veac, în satul Ciubanca, jud. Someş, parcurse toate treptele învăţăturii, trecând prin Liceul „Andrei Mureşanu”, din Dej, Academia Teologică din Cluj şi făcuse apoi strălucite studii doctorale la Paris, Berlin, Cernăuţi, iar la Bucureşti şi-a luat titlul de doctor în teologie.

Diktatul de la Viena îl găseşte protopop al Clujului şi activând şi ca om de cultură română. A condus câţiva ani rubrica „Grai şi suflet românesc” din revista „Tribuna Ardealului”, cu deosebită importanţă pentru păstrarea şi valorificarea tradiţiilor culturale şi spirituale româneşti. Alături de soţia sa, poeta Eugenia Mureşanu, a făcut o operă culturală fecundă după cum se poate vedea din publicaţiile vremii.

Ca preot protopop şi-a primejduit situaţia şi viaţa sub stăpânirea hortystă, prin acţiuni ca salvarea multor evrei de la exterminarea din lagăre naziste, eliberând certificate de botez creştin fictive şi nefăcând nici o presiune de convertire asupra celor salvaţi, după cum mărturisesc rabinii evrei contemporani, în scrieri ulterioare despre acele zile, ca cea a medicului evreu Oliver Lusting1 în Jurnal Însângerat, apărut în 1987. În această activitate a fost însoţit cu aceleaşi riscuri şi de protopopul greco-catolic al Clujului, Dr. Vasile Aştilean, viitorul episcop Visarion al Aradului.

După instalarea comunismului la cârma ţării, în împrejurările ştiute, părintele Florea Mureşanu şi soţia sa au fost obiectul unei anchete chinuitoare din care totuşi a fost salvat prin Pronia Divină, fiind rezervat pentru viitorul sacrificiu mucenicesc trecând prin suferinţele de la canal şi Aiud.

Noul ogor primit spre lucrare, după întoarcerea de la canal, Parohia Suciul de Sus, de către Părintele era atunci plin de spini şi buruieni, dar sfinţia sa s-a apucat cu multă vigoare de lucru spre al face roditor. Primul lucru întreprins a fost rânduiala în sfântul locaş prin curăţire şi înfrumuseţare, explicând enoriaşilor că în biserică ne întâlnim în chip real cu însuşi Mântuitorul prezent pe Sf. Altar în chip euharistic. Prin puterea cuvântului său predicat cu tărie şi har, reuşea să aducă auditoriului înţelegerea lucrurilor celor tainice ale Domnului. Poseda o putere deosebită de actualizare, făcându-ne pe toţi ascultătorii, să ne simţim alături de mulţimile cel urmau pe Domnul prin Galileea şi martori ai minunilor Sale. Cucerea auditoriul şi prin impresionanta sa făptură cu barbă patriarhală şi pletele de-abia argintate la tâmple, cu glasul când tunător, când de o cuceritoare blândeţe, cu privirea senină uneori, alteori fulgerând asupra păcatului. A militat prin cuvântările sale pentru o trăire intensă în Hristos, pentru lepădarea de formalism şi schimbarea vieţii. Avea mare evlavie pentru Sfâna Taină a Pocăinţei şi Împărtăşirii şi a adus mulţi indiferenţi religioşi sub patrafir, care s-au lipsit zeci de ani de Sfintele Taine.

În puţine luni, credincioşii din Suciul de Sus şi-au dat seama că păstorul lor este un om deosebit şi că vrea o viaţă creştină de fond şi nu de formă.

A combătut cu tărie beţia şi alte patimi pentru care nu avea nici o înţelegere şi a reuşit să producă o drastică reducere a alcoolismului şi a urmărilor lui, ceea ce i-a constituit un cap de acuzare la viitorul proces, ca sabotor al comerţului socialist. A combătut şi petrecerile necuviincioase, învăţându-ne o mulţime de cântece religioase, potrivite atât în biserică cât şi la lucrul câmpului şi la şezătorile din lungile seri de iarnă.

Ura lenea şi delăsarea atât în gospodării, cât şi în treburile obşteşti, astfel că în câteva rânduri a condus şi efectuat lucrări de reparare a drumurilor comunale şi a podurilor dărâmate, lucrări de igienizare a localităţii pe care conducerea nu reuşea să le facă pentru că nu dădeau exemplu sătenilor, ci numai ordine. Şi aceasta i sa pus în seamă ca un delict de subminare a autorităţii de stat. În timpul verii, părintele reuşea să salveze bruma de recoltă a „colectivului” prin ducerea oamenilor la secerat, direct de la biserică, după ce se făceau rugăciuni de dezlegare. Culmea a fost că la procesul intentat a fost învinuit de sabotarea muncii în C.A.P. prin îndemnarea oamenilor de a nu participa.

Mă întorc în timp pentru a spune că la venirea din Cluj spre noua sa turmă cuvântătoare, părintele Florea, a poposit, de praznicul Bunei Vestiri a anului 1953, la mănăstirea Rohia, unde a oficiat Sfânta Liturghie, alături de Stareţul Justinian, iar la sfârşit a predicat poporului participant despre „Virtuţile Maicii Domnului”. Prea Cuvioşia Sa Arhim. Serafim Man, azi pensionar, îşi aminteşte acea zi, marcat de emoţie, cu aceste cuvinte: „Eram tânăr frate în mănăstire şi ucenic al părintelui Justinian şi dornic de învăţătură de la cei mai bătrâni şi simt şi acum fiorul sfânt ce ma cuprins şi m-a zguduit până în adâncul sufletului ascultând predica părintelui Florea, prin care ne zugrăvea sublimul dăruirii Maicii Domnului, care spăimântată de spusele Arhanghelului, a exclamat totuşi: «Iată roaba ta, fie mie după cuvântul Tău». De altfel, prin felul său de adresare reuşea să ne captiveze şi să ne emoţioneze profund.

Părintele Florea iubea mult mănăstirea noastră şi poposea adesea la noi. Ne-a ajutat mult în lucrările pe care le făceam, adunând ajutoare şi lucrând el însuşi, alături de noi, sfătuindu-ne prin cuvinte de adevărat avva, ne îndruma să nu părăsim rugăciunea şi cântarea nici în biserică, nici în chilie şi nici la ascultări, căci acestea alungă pe diavol în afara hotarelor mănăstirii. A dorit şi dânsul să îmbrace la noi chipul monahal, existând şi azi la arhivă cererea sa în acest sens, dar vitregia vremurilor i-a zădărnicit acest vis”.

În cei cinci ani de păstorire în Suciul de Sus a organizat multe pelerinaje nu numai la Rohia şi la Nicula, ci şi la vechile mănăstiri voievodale din Moldova şi Oltenia, unde era cunoscut şi aşteptat cu drag, ca un adevărat învăţător şi dascăl ce era.

Nefiind în sat casă parohială, cea existentă fiind confiscată de stăpânire în mod samavolnic, părintele şi-a zidit o căsuţă cu paraclis în cătunul Breaza, la 8 km distanţă de centrul satului, unde se retrăgea pentru rugăciune, studiu şi meditaţie, loc pe care-l voia în viitor schit de sine stătător. În scurt timp, acest loc a devenit obiectul unor numeroase pelerinaje, dar şi al supravegherii permanente a Securităţii. Se spune că acest schit era urmare a unei făgăduinţe făcută Domnului de părintele Florea în timpul de la Canal şi a cruntelor anchete, pentru a fi salvat.

Eu, ca elev şi apoi student medicinist la Cluj, venit în vacanţe, m-am apropiat cu sfială şi apoi cu neţărmurită sete de lumină şi învăţătură, de el, căci mă atrăgea, descoperindu-mi sensuri nebănuite ale vieţii. Mulţumesc şi azi Domnului că mi-a oferit prilejul de a fi în tinereţe în preajma acestui om sfânt, care, alături de stareţul Justinian, mi-a marcat rostul ulterior al vieţii.

Ataşamentul satului şi în special al tineretului, faţă de părintele Florea a zădărnicit planul de îndoctrinare ateistă a ideologilor locali şi de la regiune, care în nebunia lor îl credeau realizabil şi în consecinţă, au plănuit anihilarea activităţii părintelui Florea.

În noaptea de 12/13 iunie 1958, în ascuns, o patrulă securistă l-a ridicat de la schitul din Breaza, şi dezbrăcat, în umilinţe şi batjocuri, punându-i un sac greu cu preţioasele lui cărţi în spate, ca oarecând lui Iisus, Crucea, l-au trecut dealul pe jos până în satul Boiereni, pentru a evita satul Suciul de Sus, de frica sătenilor, l-au îmbarcat într-o dubă şi l-au pornit pe drumul dureros al pătimirii, care se va încheia, după chinuri nenumărate prin odioasele locuri de exterminare, în temniţa din Aiud, unde şi-a dat sufletul în mâna Stăpânului său la vârsta de 54 de ani.

După câteva luni de la ridicarea sa, se spune că nu chiar întâmplător, schitul de la Breaza a luat foc şi s-a mistuit cu tot ce era în el (cărţi, veşminte, icoane etc.). Mâini credincioase au aşezat aici o cruce spre amintire şi închinare.

Preotul Gavril Burzo, transferat paroh în Suciul de Sus şi fiu al satului, ucenic al părintelui, prin 1958 elev seminarist în anul IV de studiu a fost ridicat şi el împreună cu bunicul său, ţăranul fruntaş Ioan Chindriş al Bizoaiei, şi crâsnicul bisericii, Gavril Ciceu, pentru vina de a se interesa de soarta părintelui şi a scrie la Episcopie că nu este vinovat şi că nimeni nu ştia în sat despre arestarea sa.

Procesul intentat pentru învinuirile menţionate mai sus, la care s-a adăugat şi clasica gogoriţă a acestui soi de procese – spionajul – s-a desfăşurat la Satu-Mare, fiind implicaţi alături de părintele şi cei trei, arestaţi ulterior. S-au găsit şi martori mincinoşi, localnici (procedeu probat şi verificat încă din Sinedriul lui Caiafa). Înscenarea perfectă, la care indiferent de dezbateri, sentinţa era cunoscută, s-a soldat cu 25 ani de muncă silnică pentru părintele Florea, câte 6 ani pentru Ioan Chindriş şi nepotul său elevul Gavril Burzo şi 4 ani pentru Gavril Ciceu.

În timpul detenţiei preotul Florea Mureşanu, conştient că acţionează în spiritul crezului său creştin, îmbărbătând pe fraţii săi de suferinţă şi împăcat cu soarta, poate mulţumind Domnului pentru cununa de mucenic ce i se pregătea, a considerat potrivit să-şi cedeze mizera raţie de pâine ce o primea unora mai tineri, pentru care salvarea era mai de aşteptat, sacrificându-şi astfel viaţa pentru fraţi. Scăzuse în greutate într-atât, încât la moarte mai cântărea doar 45 de kg, dintr-un munte de om cum fusese. Pentru o faptă asemănătoare petrecută într-un lagăr de exterminare nazist, un preot romano-catolic a fost canonizat ca sfânt.

Menţionez că în urmă cu câţiva ani, la venirea în sat a părintelui Burzo, cu tot riscul din timpul dictaturii, a refăcut o capelă pe locul schitului ars, reluând pelerinajul de Praznicul Sfintei Treimi (a doua zi de Rusalii), hram instituit de părintele Florea. În anul 1990 am poposit aici la acelaşi Praznic, dar de data aceasta cu fruntea sus în libertate şi demnitate, unde s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie de un sobor de şapte preoţi, în frunte cu protopopul Lăpuşului Ioan Ciceu şi în prezenţa a aproximativ 600 de credincioşi. În cuvântările rostite s-a evocat personalitatea şi pătimirile părintelui Florea Mureşanu. S-a propus ca osemintele mucenicului să fie strămutate din cimitirul închisorii Aiud lângă ctitoria din Breaza, pe care atât de mult şi-a dorit-o.

Rog pe toţi acei ce vor citi aceste rânduri să mă ierte pentru eventualele lacune, iar dacă pot completa cu alte date luminoase imaginea acestui preot martir, s-o facă, pentru ca eroii şi mucenicii acelui timp negru de prigoană să fie cunoscuţi.

Rog de asemenea pe bunul Mântuitor Iisus să-i răsplătească jertfa şi suferinţele sale pe care le-a făcut pentru slava lui Dumnezeu, a Sfintei Biserici şi pentru restaurarea demnităţii umane.

Ca mine cu siguranţă se roagă toţi cei care l-au cunoscut, stimat şi s-au împărtăşit din învăţătura sa, aşteptând revederea în lăcaşurile cele cereşti, după cum glăsuieşte şi cântecul pe care cu dragoste l-am învăţat cu Sfinţia sa:

„Ne vom revedea odată
Sus în Ţara Zorilor
Unde Domnul îşi va duce
La viaţă-al Său popor…

Ne vom revedea odată
Sus în ceruri când vom fi,
Şi de-acolo niciodată
Nu ne vom mai despărţi”.

(Dr. Ioan Buteanu – Revista Rost, anul IX, nr. 97, pp. 24-27)


1. În memoriile sale, Oliver Lasting descrie încercările evreilor de a scăpa de la moarte în timpul ocupației horthyste, astfel: ”Printre problemele cele mai dificile s-a numărat ”pregătirea” documentelor pentru evadați. Personal aveam ceva experiență în această privință. Încă înainte de măsurile care vesteau ”soluția finală” procurasem, la rugămintea unor prieteni, documente care să-i ajute mai ales pe refugiați. M-am adresat protopopului greco-catolic al Clujului, mai târziu ajuns episcop ortodox, Aștileanu, care avea un văr, Petre Aștileanu, tipograf, cunoscut mie și apropiat de mișcarea muncitorească, și protopopului ortodox Florea Mureșan, care puteau să-mi elibereze certificate de botez, cel mai bun act pentru stabilirea unei false identități. Le-am spus deschis, de la început, despre ce este vorba. Nu au manifestat, nici unul, nici celălalt, nici cea mai mică ezitare. Nu am ținut contabilitatea acestor certificate, al căror număr este de ordinul zecilor. Interesant este, poate, că la cererea unor prieteni evrei am trimis asemenea certificate și în afara granițelor.” (Jurnal Însângerat, Editura Militară, București, 1987, p. 259)

La Aiud, vecin de pat cu mucenicul Florea Mureșan

Nu mai purtam lanţuri la picioare. Ni se dase jos la sosirea în Aiud. În cele zece zile de carantină avusesem timp să ne refacem oarecum, dar mai cu seamă să ne adunăm gândurile, să-şi întocmească fiecare în sinea lui bilanţul suferinţelor […].

Ajunși în noua noastră „etuvă” de la etajul întâi, nu mică ne-a fost uimirea când, identificându-ne în mod sumar am constatat că toți dar absolut toți erau sau foști legionari sau condamnați pentru ceva legături cu Garda de Fier. […]

Într-o zi vecinul de dormit, de pat (dormeam pe aceeaşi rogojină murdară şi ruptă), era un bărbat mai înalt ca mine, cu o faţă blândă, luminoasă şi cu privirea de mucenic, corpul îl avea aproape complet epuizat, vârsta mea era de 47 de ani, el avea cel puţin zece ani în plus, poate peste şase decenii, încercă să lege o discuţie cu mine să ne cunoaștem mai bine. L-am auzit spunându-mi:

– E un paradox, parcă n-am fi între noi, ne temem unul de altul, suntem închişi înăuntru, ne suspectăm, evităm discuţiile, e curios…

– Dumneavoastră de unde veniţi? L-am întrebat, pasiv întrucâtva.
– De la Cluj.

– Va să zică n-aţi trecut prin Jilava?… Nu cunoaşteţi Jilava?!

– N-am avut “fericirea”… Am auzit că acolo e jelanie mare…

– Probabil că cei mai mulţi de aici au cunoscut Jilava, pe Maromet şi Ivănică, pe Geamănă şi în ultimul timp pe “locotenentul” Ştefan şi din cauza asta sunt timoraţi, evită discuţiile, sunt prudenţi… şi nu-i nimic curios.

Convorbirea noastră se opri aici. Abia într-un târziu, ros de curiozitatea de a afla ceva noutăţi de la Cluj (eu fusesem la Securitatea din capitala Transilvaniei în toamna lui 1953) am încercat să reiau firul discuţiei.

– Ştiţi că şi eu am fost anchetat la Cluj.

– Înseamnă că l-aţi cunoscut pe şeful anchetator, pe „tovarăşul Aurel”.

– L-am cunoscut… e bucovinean de-al meu, înainte de 44 a fost băiat de prăvălie, vânzător, probabil la taică-su, în Gura – Humorului, un evreu…

Foarte curând m-am împrietenit cu vecinul meu de “pat” (de rogojină) şi în două săptămâni cât am stat împreună ne-­am descărcat inimile, povestindu-ne în de-amănunt câteva episoade din romanul vieţii noastre.

În dicţionarul limbii române moderne sensul substantivului roman este dat printre altele şi la figurativ astfel: ”Împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile”. Închisorile staliniste, după cele două “iureşuri”de “lichidare a forţelor recţionare”din 1948 şi 1958 au cuprins între zidurile lor mute şi cumplite tragedii a multor sute de mii de oameni, cu împletiri de întâmplări în multe episoade ce par neverosimile. Din nefericire pentru victime şi spre ruşinea neamului românesc tragediile auzite şi trăite în închisorile statului sunt întâmplări ce par neverosimile, dar ele sunt mai adevărate ca toate adevărurile din lume.

Romanul vecinului meu povestit în mai multe şedinţe în doi n-are nimic neverosimil. Îl voi relata în paginile ce urmează scotocind în cutia memoriei şi mă voi strădui să fiu cât mai aproape de verosimilitatea întâmplărilor petrecute, făcând aceasta ca un pios omagiu adus fostului meu vecin de pat (rogojină).

Vecinul meu se numea Florea Mureşan. Funcţionase ani mulţi ca profesor la Facultatea de teologie din capitala Ardealului şi protopop al Clujului. Fusese căsătorit şi avea doi copii: o fată şi un băiat. Pe vremuri, cunoscându-l în cetatea universitară a Clujului pe Ionel Moţa apoi pe Corneliu Codreanu şi mai târziu ca preot lămurindu-se că Mişcarea legionară este singura organizaţie politică din ţară care încearcă o apropiere spirituală între omul politic şi Dumnezeire, prin biserică, s-a alăturat ei, să lupte împotriva celor fără Dumnezeu, dărâmători de biserici; a făcut-o nu ca politician, ci ca slujitor al altarului, “Socoteam – spunea el – o datorie de preot să fiu apărătorul Bisericii lui Hristos”…

S-a căsătorit cu învăţătoarea Eugenia Adam care avea pasiunea scrisului, s-au născut copiii, au crescut mari. Lucian Blaga deveni prietenul familiei, un “admirator al tinerei scriitoare, poate chiar un îndrăgostit (Lulu era foarte amorezabil). Tânăra şi ispititoarea scriitoare apare în presa literară a timpului. Vom întâlni-o în paginile Gândirii, semnând Eugenia Adam – Mureşanu va scrie şi piese de teatru; Lulu le va citi şi va spune că “Genia” este un “Shakespeare al României”. O fi fost aşa numai Blaga ştiut-a. Ceea ce am reţinut din mărturisirile preotului clujean este că aproape în fiecare zi familia Mureşanu l-a avut ca “musafir’’ pe “Marele Anonim”, “Că se cam întindea la cozonac – “cozonacul” fiind nevastă-mea – făcu o remarcă naratorul. Nu am avut nici un motiv să mă sinchisesc, doar şi marii poeţi şi marii filozofi au dreptul să fie uneori caraghioşi, apoi nu era chiar nimic să-l ai musafir permanent pe Blaga omul care la vremea aceea – se apropia furtuna – se lepădase de cei mai mulţi dintre amicii săi din timpuri bune?…”

Şi furtuna veni: încep epurările, Lucian Blaga este scos din învăţământ, din publicistică şi din manuale. Numele lui devine tabu, este atacat în presa comunistă ca “fascist”, ca “ideolog legionar”, prin iraţionalismul din operele sale mistice, antipopulare, şovine. Sunt întemniţaţi oamenii politici din trecut: ţărăniştii, liberalii, legionarii, chiar vârfurilor elitei comuniste li se înscenează procese, vor fi osândiţi la pedepse astronomice: sentinţa împotriva lui luliu Maniu este muncă silnică pe viaţă (m.s.v.), groaza cuprinde întreaga românime, oamenii abia acum îşi dau seama ce înseamnă tăvălug comunist. Pe marele gânditor din Lancrăm îl apucă disperarea. Poţi fi colosal, frica nu cruţă pe nimeni, se împarte egal la fiecare – aşa e în firea lucrurilor. Fiecare cu firea lui, dacă firea poate însemna şi curaj, atunci, spre a-şi păstra firea autorul Meşterului Manole şi al Spaţiului mioritic, continuă să intre în casa protopopului. însă până într-o zi…

Într-o noapte sprinţară de mai în anul 1950 se întâmplă nenorocirea:

“Duba neagră a Securităţii” opri în faţa porţii. Securiştii, trei, urcă treptele, sună, li se deschide, copii nu erau acasă, ci fiecare la rostul lui. Uşa o deschide preotul care-şi avea bagajul gata, că doar n-avea să rămână pe dinafară când o lume-ntreagă sângerează. “Copoii tovuiui Aurei” fac o percheziţie domiciliară exemplară, confiscă manuscrise, cărţi, scrisori, cărţile lui Blaga, cu autograf, ultima (naratorul nu-şi amintea care), avea autograful scris cu cerneală verde, “pentru Genia” – o captură istorică! – confirmă tot ce poate constitui un corp delict şi… surpriza:

– Eugenia Adam – Mureşanu, rosteşte unul din percheziţionari solemn, sumbru, în numele legii… (a vrut să rostească formula legală? „în numele legii sunteţi arestată”, dar în ultima secundă (nu-i bine să provoace panică) se abţinu grăind: “trebuie să faceţi un drum până la noi… o simplă formalitate, o mică declaraţie şi sunteţi acasă… pe cuvântul nostru de onoare… în cel mult într-un ceas sunteţi acasă…”)

Ceasul a devenit doi ani şi două luni în anchetă la Securitatea din Cluj.

În 1940 Eugenia Adam – Mureşanu, fiind şefa unei cetăţui de anticomunişti, arestarea ei părea că avea un temei legal. Apoi prin ea se urmărea capturarea lui Lucian Blaga.

Vara anului 1952. Scriitoarea se înapoiază din surghiun. Prima întrebare pusă soţului ei este: “Blaga a mai fost pe la noi?” “Nu i-am răspuns – Ne-a ocolit… s-a temut să n-ajungă şi el…” “E un laş!… Nu mai are ce căuta în casa noastră…” Sentinţa Geniei.

Eugenia Adam – Mureşanu n-a ştiut, sau a refuzat să ştie că laşitatea e o faţă, nu cea mai hidoasă a tuturor marilor tragedii umane, şi că intelectualitea românească de atunci va reuşi să arunce pe arena politică a cataclismului marxist nu numai laşi ci şi monştri.

– Cam la vreo trei săptămâni după eliberarea soţiei – îşi continuă părintele Mureşan relatarea – îmi croisem un plan bine gândit. I l-am dezvăluit soţiei şi am rugat-o să fie de acord cu el. Ce i-am cerut? Să părăsim lumea aceasta plină de păcate, să intrăm amândoi în monahism. Am spus: „scoaterea mea din învăţământ şi arestarea ta sunt semne că ne paşte o mare primejdie. S-o evităm. Copiii ni i-am rânduit, sunt la rostul lor. Fiind tineri se vor acomoda mai uşor la noile condiţii de viaţă, încât din acest punct de vedere îndrăznim a spune că ne-am făcut datoria. Intrăm în monahism, poate la Vladimireşti, acolo vom avea linşte şi ne vom închina lui Dumnezeu pentru păcatel noastre, pentru fericirea copiilor noştri şi pentru mântuirea neamului nostru…”

Nevastă-mea se uită la mine lung, parc-o văd, clătină din cap a pagubă şi mă luă în primire aşa ca orice muiere cu picioarele pe pământ: “Omule, omule! N-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… Linişte la mănăstire acum sub cârmuirea ateilor? Tu nu ştii că în Rusia lui Stalin oamenii mănăstirilor şi bisericilor au suferit cel mai mult?… îţi poţi găsi liniştea într-o mănăstire azi? Poate curând ai să vezi ce urmează…”

Mi-a spus ce o să urmeze: biserici dărâmate, mănăstiri închise ori dacă nu transformate în muzee, vezi Doamne ca să se numească “monumente istorice”preoţi, călugări, călugăriţe la închisoare… Se va face şi la noi ca-n Rusia.

N-am luat-o în serios. Mi-am zis: e ea îngrozită şi vede totul în negru…

N-o să aibă timp, vine răscolul şi scăpăm… Oamenii aşteaptă şi acum să vină americanii… Din toată discuţia cu nevastă-mea n-am ales nimic, decât doar că, până la urmă, ea mi-a dat dezlegarea să iau calea monahismului singur, fără ea.“Dacă tu crezi – mi-a spus în încheiere – că e bine aşa nu te opresc… eu însă rămân lângă copii… nu dezertez… rămân să înfrunt toate primejdiile dar să ştii, omule, tot acolo ajungi şi cine îşi va pierde nădejdea se va îneca în mlaştina deznădejdii…

După ce mi-am aranjat toate treburile am pornit-o la drum, de unul singur. Eram trist, îngândurat… Mă rodea gândul că ceea ce fac e dezertare…

Şi am ajuns la Vladimireşti…”

Spre sfârşitul domniei lui Carol al ll-lea în toiul tragediei legionare din 1938-1939, cu mila lui Dumnezeu – va spune cronicarul – şi prin credinţa şi vrednicia unor oameni de mare ispravă, în comuna Tudor Vladimirescu din judeţul Tecuci s-a înălţat o mănăstire de maici, denumită „Adormirea Maicii Domnului”, Sufletul acestei mănăstiri, acestei măreţe opere creştine, a fost o copilă a acestei comune, Vasilica Barbu – Gurău, care mai târziu s-a numit maica Veronica şi a fost stareţa acestui sfânt lăcaş.

Aici, ca slujind lui Dumnezeu, s-au adunat numeroase tinere fecioare – unele cu studii universitare – am citit într-o spovedanie: “O grădină de flori tinere, fiice ale neamului nostru, fiicele oamenilor noştri, care se vor ruga pentru întreg neamul românesc…”

Printre aceste fiice ale neamului am cunoscut două; pe Marieta Iordache absolventa A.N.E.F. – ului, o curajoasă conducătoare a studenţilor din Bucureştii anilor 1938-1939, sora lui Iordache Nicoară ucis în 1939 la Miercurea – Ciuc şi pe poeta Zorica Lațcu, colaboratoare la “Gândirea”. Maria Iordache se va numi maica Mihaela şi va fi econoama mănăstirii, braţul drept al stareţei; Zorica Lațcu se va numi maica Teodosia.

Mănăstirea de la Vladimireşti (sub această denumire va fi cunoscută de-a lungul şi de-a latul ţării) i-a avut dintru început ca preot slujitor pe părintele loan, un tânăr teolog, ardelean, Silviu lovan, fiul preotului Gavril lovan, parohul bisericii dintr-o comună de lângă Oradea, şi în 1953 după aproape zece ani de regim ateist datorită mănunchiului de maici în frunte cu Veronica, Teodosia şi Mihaela, dar mai ales predicilor părintelui loan, mănăstirea Vladimireşti era socotită drept un loc sfânt de închinare şi alinare a oropsiţilor din R.P.R., dar şi o primejdioasă cetate a românismului pentru orânduirea comunistă, fără Dumnezeu.

În acel timp sosi la Vladimireşti fostul profesor universitar şi protopop al Clujului, Florea Mureşanu, veni să primească adăpost şi linişte, o linişte care dură puţin pentru că doi ani mai târziu în 1955 cârmuirea statului comunist, fără împotrivirea înaltelor feţe bisericeşti de la Roman, laşi şi Bucureşti, găsi potrivit să pună mănăstirea sub lacăt. Pricina fu găsită imediat: Mănăstirea Vladimireşti a devenit o citadelă legionară, o ameninţare împotriva statului socialist. Ministrul cultelor era atunci fostul profesor de la Facultatea de Teologie din Chişinău, C. Constantinescu – laşi.

Au urmat arestări, vandalisme, jafuri. În acelaşi an, în zilele de 5, 6 şi 7 decembrie 1955, Tribunalul Militar din Galaţi a judecat “lotul Vladimireşti”. În boxă: Maria Iordache (maica Mihaela) şef de lot, Vasilica Barbu (stareţa Veronica), Zorica Lațcu (maica Teodosia), preotul Silviu lovan (părintele loan), doi fugari Ghiţă Păiş şi inginer Teodosiade ş.a.. Sentinţa a fost neîndurătoare: cea mai mică pedeapsă primi stareţa 15 ani m.s., la recurs redusă pedeapsa la 8 ani închisoare corecţională. Restul judecaţilor s-au ales cu pedepse între 20 şi 25 ani m.s. Maica Mihaela a fost condamnată la 25 ani muncă silnică. La proces şi în închisoare s-a purtat ca o adevărată eroină, în noiembrie 1959 se afla la Miercurea Ciuc adusă de la Mislea; ceva mai târziu a murit în închisoare.
Pe părintele loan l-am aflat la Aiud în 1960.

Preotul Florea Mureşanu a ajuns şi el la Aiud, l-am găsit în camera de la etajul I a Celularului de unde am pornit cu povestirea.
„- Omule, omule! – parcă o aud pe nevastă-mea – n-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… tot acolo ajungi şi cine va dispera se va îneca în mlaştina deznădejdii…” Acu, am învăţat totul, ştiu… nevastă-mea a avut dreptate… La Cluj am auzit că soţia mea rearestată în 1959 s-ar afla la Mislea. Le-a întâlnit probabil acolo pe fetele de la Vladimireşti…”

L-am întrebat pe narator când a fost ultima dată la Cluj şi pentru ce.

Mi-a răspuns:

– Am venit de la Cluj săptămâna trecută, am avut la Securitate o confruntare cu Lucian Blaga.
– Cum? A fost arestat Blaga?

Cred că da, altfel ce rost avea confruntarea şi apoi ce rost avea să-l aducă în camera de anchetă cu haina în cap… Mie mi s-a cerut să declar că Lucian Blaga a fost legionar şi ce activitate am avut cu el. Am spus purul adevăr: nu am avut cu profesorul Lucian Blaga, nu numai nici o activitate subversivă, dar nici măcar vreo discuţie politică. Ba mai mult, povestii anchetatorilor discuţia cu “Genia” când s-a înapoiat în 1952 de la închisoare şi “sentinţa” ei de a nu mai călca locuinţa, socotindu-l un laş pentru că în lipsa ei ne-a ocolit, s-a temut să ne viziteze…

– Cum arăta Blaga?…

– Extrem de înspăimântat, slăbit, cu faţa mai schimonosită ca a mea, care deja aveam câţiva ani de prizonierat şi trecusem printr-o anchetă “ştiinţifică” de pomină. Îi tremurau mâinile, n-a avut curajul nici măcar să mă privească. Se vedea clar că e în focul unor interogatorii draconice cu burduşeli, poate chiar în faimoasa cameră de tortură a “tovarăşului Aurel”. E curios un lucru, mereu mă gândesc la el, cum e cu putinţă ca un gânditor atât de stăpân pe idei, „chiar pe ideea socratică”, aceea de a nu te pierde cu firea în faţa duşmanului, cum e posibil ca un izvoditor de concepte morale şi filozofice – şi noi ştim că filozofia se situează deasupra micimilor omeneşti – să ajungă a nu mai fi recunoscut, mai deplorabil ca ultimul muritor de rând trecut prin furcile caudine.

– Sistemul, părinte, numai el e de vină. Trăim vremuri atât de cumplite încât şi sfinţi de-am fi ne-am cutremura la vederea unor instrumente şi practici de tortură atât de sofisticate…

– Socrate… de ce filozoful atenian a privit moartea cu seninătate?

– Este doar un chip de a vedea lucrurile: călăii lui Socrate sunt departe de a fi comparaţi cu torţionarii comunişti de azi ai secolului XX, gealaţii lui Gheorghe Gheorghiu – Dej. Dacă Blaga ar fi trăit atunci şi Socrate acum am spune „Blaga a primit moartea cu seninătate, Socrate e un laş…”. Ăsta-i adevărul…

A avut loc o singură confruntare nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Eu am fost expediat înapoi la Aiud şi sunt aici. Din anchetă am înţeles că şi nevastă-mea, adusă de la Mislea, a trebuit să răspundă la aceleaşi întrebări dacă Blaga a fost legionar şi ce activitate a avut cu el. Probabil răspunsul ei nu s-a deosebit de al meu. Încolo tăcere…

Până aici romanul părintelui Mureşanu e o împletire de întâmplări verosimile. Nimic senzaţional, extraordinar, incredibil, chiar şi confruntarea cu “Marele Anonim” sau vandalismele de la Vladimireşti.

Dar cum orice roman dramă, întâmplare, au un sfârşit care se cheamă epilog şi, de cele mai multe ori, epilogurile în lumea socialistă sunt tragice, şi povestea fostului protopop al Clujului se va sfârşi incredibil de straniu, în Aiudul “coloneilor Crăciun, lacob şi Colier”.

Ca toate dramele trăite de oameni, de românii adevăraţi.

Scoaterea noastră din deparazitare şi încarcerarea în celule a avut loc într-o muţenie apăsătoare. Despărţirea de protopopul Clujului m-a întristat tot atât de mult ca şi despărţirea de Lixandru Latiş, de Motaş, de Manoilescu, de generalul Vasile Mitrea. La fel ca despărţirea de Noica, de nefericitul împilat Sebi Popescu. Regretam că nu voi mai avea prilejul de a mai întâlni tineri (să-mi fie model de încurajare şi stăpânire de sine), tineri curajoşi şi demni ca studentul Constantin Bucescu şi fratele acestuia. Sandu Bucescu, ca dârzul buchenwaldian Niculae Ruse, ca resemnatul mereu Octavian Tripa şi Victor Oprescu (şi acesta mereu cu zâmbetul pe buze) ca elevul Nicu Bardac, ca taciturnul şi înţeleptul Aurel Pastramagiu, sau ca febleţele lui Noica: isteţii Mişu Dumitrescu şi Vasile Afilie, ca dezinvoltul fiu al Sucevii, publicistul Dumitru Oniga, sau ca veteranii Aiudului: Constantin Aurel Dragodan (“poetul Aiudului” – zice Noica) şi Tavi Popa (măsurând anii cu paşii lui de gigant) şi ca ceilalţi deţinuţi aiudeni şi jilavişti de care îmi legasem inima în dorinţa de a fi liberi cât mai curând. Nu ne-am dat nici o întâlnire afară. Rascolul ne-a luat prin surprindere şi în grabă, în închisorile comuniste şi acesta era un mod de chinuire a oamenilor. Despărţirea de ilustrul protopop al Clujului m-a întristat foarte mult. Ieşind din celulă n-am auzit ce mi-a urat, decât o frântură dintr-o frază rostită în şoaptă: “Binecuvântată să-ţi fie…” (poate calea spre libertate, sau…)

În anul următor către sfârşitul lui 1961, prin alfabetul Morse, bătut în ţeava caloriferelor întreg celularul lua cunoştinţă de trista veste a dispariţiei lui Lucian Blaga. Cei care ne-au adus această ştire, veniţi recent cu un lot de la Cluj, n-au ştiut să ne spună dacă filozoful a murit la închisoare sau în sânul familiei.

Pe cât mi-a fost posibil m-am străduit să păstrez o legătură, cât de cât, cu părintele Mureşanu, care era încarcerat pe aceeaşi latură a T-ului. Voi afla că vestea morţii lui Blaga l-a afectat foarte mult. Mai târziu n-o să-l mai văd ieşind la plimbare, probabil – mi-am zis – face parte, a ajuns să facă parte din categoria deţinuţilor ce nu mai sunt în putere să facă drumul din celular până la ţarcul plimbărilor, într-o zi însă, multe zile mai apoi, un deţinut adus în celula noastră din celula profesorului – teolog, mi-a dezlegat enigma: preotul Mureşanu s-a îmbolnăvit de ciroză. După nenumărate intervenţii spre a fi sos la vizita medicală – unele intervenţii s-au făcut zgomotos cu bătăi în uşă; cineva din cei care au intervenit în acest fel s-a trezit izolat la nebuni (una din pedepsele aplicate la Aiud deţinuţilor recalcitranţi), bolnavul a fost dus pe targă la infirmerie. Dar la acea oră spitalul închisorii nu avea nici medicamente, nici medici de specialitate (medicii – deţinuţi fuseseră trimişi la celule), încât s-a reuşit numai să i se prelungească agonia. Nu era nici un bai dacă moare un “bandit” în plus, interesul partidului era să moară toţi.

În primăvara anului 1964 fiind scos de la Zarcă, din izolare pentru reeducare (se pregătea aplicarea decretului de amnistie din acel an), în contactele pe care le-am avut cu “reeducaţii”, primul lucru care m-a interesat a fost să aflu despre soarta din închisoare a patru inşi: a fraţilor mei, Grigore şi Gheorghe, a părintelui Mureşanu şi a lui Lixandru Latiş. Mai mult, voi afla că fraţii mei fuseseră trimişi la muncă undeva prin apropierea Brăilei şi că la Stuf fratele Grigore lucrează în aceeaşi echipă cu Mişu Dumitrescu (“isteţul”) lui Noica şi cu Bucescu Constantin, dar despre prietenul lui Lucian Blaga nici o informaţie. Abia după o săptămână, într-o întâlnire cu studentul Marcel Petrişor, îmi va fi dat să aud: „Ehei, bădie, părintele Fiorea Mureşanu de un an odihneşte la ‘Treiplopi”…

Sfârşitul lui Lixandru Latiş, avu loc cu aproape un an înainte de “slobodna” din 1964. În acelaşi an şi-a găsit “săvârşenia” şi distinsul preot Fiorea Mureşanu, cam la începutul verii, la parterul Celularului, în celula se – zicea – în care murise Mircea Vulcănescu. Liniştea căutată, cu zece ani în urmă, la Vladimireşti şi-a găsit-o în cimitirul Aiudului a celor trei plopi…

N-am să uit nimic din povestirile lui despre Blaga, nici despre studenţimea din perioada tinereţii lui Filon Lauric şi nici despre Genia…

“Cu regret spun că n-am reuşit să fiu în posesia vreunei ştiri în legătură cu felul cum s-a săvârşit, dar atunci printre lacrimi m-am învrednicit a rosti doar o frază, rostită în rugăciune: „Binecuvântată să-i fie calea spre libertate […], martir al neamului, profesor universitar – protopopul Clujului, Fiorea Mureşanu”.

***

30 mai 1986. Am ascultat emisiunea „Actualitatea românească”a postului de radio ”Europa liberă”. Poate ca o aniversare a morţii preotului Fiorea Mureşanu cu 23 de ani în urmă, scriitorul Virgit Ierunca a prezentat ascultătorilor din ţară activitatea în exil a scriitoarei Eugenia Adam – Mureşanu.

Va să zică aud ceea ce n-am ştiut, soţia preotului – martir Fiorea Mureşanu, care a cunoscut închisorile staliniste, despre moartea soţului ei, şi va povesti poate şi ceva despre cum s-a petrecut din lumea aceasta Lucian Blaga, maica Mihaela şi celelalte fiice ale neamului românesc căzute pe altarul patriei şi astfel „utilii miopi ai occidentului” vor lua cunoştinţă şi pe această cale de ceea ce a însemnat teroarea „umanismului socialist” în România Anei Pauker şi a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej.

Eugenia Adam – Mureşanu a scris în exil ‘Cântarea psalmilor”o lucrare pe care Virgil Ierunca o prezintă „operă de importanţă majoră în literatura românească”. Aşteptăm memoriile “Geniei”, le vom asculta sau poate le vom citi cu emoţia tuturor clipelor de despărţire trăite în temniţele şi lagărele holocaustului comunist.

Şi vor fi şi ele, aceste memorii, pentru mulţi întâmplări incredibile…

(Vasile Blănaru Flamură – Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 248-260)

via Fericiţi cei Prigoniţi

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=27533

Postat de pe 3 ian. 2019. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

3 comentarii for “În amintirea unui apostol”

  1. calin eugen

    Holocaustul comunist,adevaratul holocaust!…Roaga-te ptr.noi.parinte Florea!

  2. Liliana

    Doamne ajută-ne să putem reda această istorie copiilor noștri! Ar fi mult mai sensibili la auzul cuvăntului, Romănia.

  3. Criminalii tortionari nu erau gealatii lui Gheorghiu Dej ci cainii turbati ai turbatilor cominternisti evrei:Ana Pauker,TeoharI (zis)Georgescu si Valie Luca.Astia trei erau in capul statului,dar in tara misunau ca serpii,evreii asezatii in functii de conducere,Dej era folosit ca momeala(tehnica,procedura tipic evreiasca)pentru a da impresia de conducere romaneasca a tarii.Asta pana cand Dej i-a eliminat pe cei trei tartori si a eliberat,atat cat au mai ramas,romanii patrioti din inchisorile cominternistilor,Numai romani erau acolo,nici un ungur,niciun sas,iar cei cativa evrei (Radu Gyr,Nicolae Staihard)erau marii patrioti ai Romaniei de origine evreiasca,pe care sioinismul nu i-a iertat pentruca s-au indepartatat de la cerintele Talmudului lor sfant,educatie criminala impotriva umanitatii.In Romania insa au mai ramas serpii veninosi care au actionat pe burta pana in decembrie ’89,cand si-a scos faimoasele lor capete de criminali de natiune romaneasca.

Lasă un răspuns

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php