Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Marin Naidim – Discretul isihast al Aiudului

Marin Naidim domina prin comportament, cultură – făcută în închisoare – și o mare capacitate de iubire pentru toți cei din jur.  În dormitorul unde era Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeași atmosferă era și în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depășea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră.

Spre deosebire de alți frați de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat și prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absență ale lui Naidim, când își făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreție, iar în discuțiile religioase nu căuta să-și impună punctul de vedere. Și-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentație.

De altfel, așa era țăranul român. Marin Naidim avea toate atributele țăranului român, dublate de rafinament intelectual. În toate domeniile – filozofie, literatură, teologie, artă – Naidim avea informație precisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest și gata să asculte o opinie contrară fără să intervină.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de Fier, Editura Gordian, Timişoara, 1994, p. 165)

Suferinţele mărturisitorului Marin Naidim

marin-naidim-in-arest

În orice regim totalitar, opiniile, mai ales cele politice, sunt interzise şi pedepsite de comandamente care ignoră cele mai elementare norme de drept. Ion Antonescu s-a intitulat conducătorul unui regim totalitar şi, pentru că era vreme de război, a considerat că este justificat atunci când ordona suprimarea oricăror atitudini care ar fi contravenit intereselor statului. Aşa a fost în cazul tinerilor foşti membri ai Frăţiilor de Cruce din Buzău care activaseră în vremea guvernării naţional-legionare. Pe unul dintre aceşti membri,Virgil Maxim, l-am prezentat cu puţin timp în urmă la rubrica noastră „Memoria Bisericii“.

Astăzi încercăm să creionăm o scurtă biografie a altui membru, fost coleg cu Virgil Maxim. Este vorba de Marin Naidim, pe care memorialiştii, supravieţuitori ai temniţelor comuniste, îl menţionează deseori ca exemplu de trăire creştină.

Marin Naidim s-a născut la 6 martie 1922, în familia unui agent fiscal din localitatea Râmniceni, judeţul Râmnicu Sărat. În iunie 1942 a absolvit Şcoala Normală din Buzău şi, potrivit documentelor rezultate din ancheta Siguranţei, ar fi predat conducerea Frăţiilor de Cruce din acelaşi oraş lui Virgil Maxim. Deoarece în toamna lui 1942 se declanşase seria arestărilor tinerilor consideraţi că încă mai activează în Frăţiile de Cruce, la 10 noiembrie, în timp ce se afla la Centrul de încorporare din Râmnicu Sărat, Marin Naidim a fost reţinut şi trimis în ancheta Siguranţei din Buzău. După malaxorul torturilor din anchetă, la 1 decembrie 1942 este mutat, alături de ceilalţi foşti colegi, la Penitenciarul Ploieşti. Este judecat în lotul FDC, grupul nr. 14 şi condamnat prin Sentinţa nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curţii Marţiale a Corpului 5 Teritorial Ploieşti la 25 ani muncă silnică şi anularea diplomelor pentru „strângerea de cotizaţii şi contribuţii pentru scopuri urmărite de asociaţiuni interzise“ şi „constituire de asociaţiuni clandestine potrivnice ordinei de stat“.

În câteva zile a fost trimis la Penitenciarul Aiud, unde a cunoscut regimul dur de detenţie, care consta în hrană deficitară şi multiple pedepse corporale, unele chiar în preajma sărbătorilor religioase. Cu toate acestea, Naidim s-a evidenţiat printr-o aleasă trăire creştină, făcând parte din grupul misticilor alături de Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc sau preotul Vasile Serghie. În septembrie 1944, pentru o lună, a fost transferat la penitenciarul din Alba Iulia, pentru ca mai apoi să presteze munci agricole în fermele de la Galda şi Unirea.

În aprilie 1948 a revenit în Aiud, găsind capela penitenciarului devastată de autorităţi, semn că regimul de detenţie căpătase o altă traiectorie. Salvarea sa, ca şi pentru mulţi alţi deţinuţi, a fost trăirea autentic creştină remarcată de numeroşi memorialişti ai perioadei comuniste. În acest sens, Gabriel Bălănescu spune: „Marin Naidim domina prin comportament, cultură – făcută în închisoare – şi o mare capacitate de iubire pentru toţi cei din jur. În dormitorul unde se afla Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeaşi atmosferă era şi în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depăşea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră… Naidim era echilibrat şi prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenţă ale lui Naidim, când îşi făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreţie, iar în discuţiile religioase nu căuta să-şi impună punctul de vedere. Şi-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentaţie“.

Între ianuarie 1951 şi septembrie 1953, Naidim este trimis la muncă silnică la mina de la Baia Sprie, apoi revine la Aiud. Refuză reeducarea, motiv pentru care suferă numeroase pedepse din partea gardienilor. La 10 decembrie 1958, la o percheziţie în celulă i se găsesc „două carneţele scrise cu cerneală şi o cruciuliţă confecţionată din os“. Se ordonă o anchetă, iar Marin Naidim primeşte 10 zile izolare. A fost eliberat de la Aiud, printre ultimii deţinuţi, la 28 iulie 1964. Însă libertatea i-a fost ca o a doua temniţă, deoarece Securitatea l-a urmărit la fiecare pas.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

Marinică Naidim, un om „modest și bun până la desăvârșire”

Pe Marinică l-am cunoscut în martie 1952, când am fost trimis, cu un lot disciplinar, de laJilava la mina de plumb Baia Sprie, împreună cu domnul doctor Cornel Petrasevici – care venea de la o anchetă pe care o avusese la Interne și împreună cu un lot de preoți romano-catolici, foști condamnați la moarte și apoi la muncă silnică pe viață: părintele Mihoc (decanul de vârstă al grupului), părintele Dumitrașcu, cel care avea o voce de tenor dumnezeiască și cânta mereu: „Du-mă trenule la Cluj”, părintele Rață, care l-a vegheat pe Iuliu Maniu la Sighet, până în ultimele clipe ale vieții sale, părintele Ritter, cel mai tânăr, dar apreciat de toți pentru caracterul său dârz.

Aceștia toți practicau rozarul zilnic, în celula de la Jilava.

Țin minte că în ziua de Paști 1952 ieșisem cu Marinică în spatele barăcii și el îmi vorbea, cum numai el știa să o facă, despre însemnătatea Învierii Mântuitorului.

Politrucul coloniei ne-a surprins în plină discuție și fără un raport scris ne-a băgat la izolare. Aceasta se afla sub infirmeria coloniei, unde doctori erau domnul Markoci și domnul Veselovschi, acesta din urmă fost legionar, dar plecat din mișcare, dintr-un capriciu al vanității sale.

Aici la izolare, sub clădirea veche a infirmeriei, am stat toată ziua de Paști. Eu eram foarte bolnav. Aveam febră mare, vărsături și începusem să mă îngălbenesc. Era al doilea icter pe care îl făceam în închisoare.

Bietul Marinică și-a dat toată osteneala să-mi facă viața mai ușoară.

Mi-a vorbit din Filocalie, m-a învățat rugăciunea lui Efrem Sirul („Doamne și stăpânul vieții mele, Duhul trândăviei, al iubirii de stăpânire și al grijii de multe nu mi-l da mie. Iară duhul curățenii, al smereniei și al dragostei, dăruiește-mi-l mie, slugii tale. Așa Doamne fă să-mi văd în fiecare zi păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu. Amin”).

De atunci am repetat mereu această rugăciune și întotdeauna cu gândul la Marinică.

Milițianul căruia Marinică i-a făcut cazul meu, a refuzat să aducă medicul: „Întâi să-și ispășească pedeapsa dată de tovarășul locotenent și pe urmă îl tratăm”.

Abia seara, după număr, doctorul Markoci m-a internat în infirmerie. Eram doi cu icter, într-un salon cu bolnavi de plămâni: eu și fostul major Șerban, care a și murit apoi.

După 21 de zile de infirmerie, am fost dat la croitoria coloniei, unde șef era domnul Taban, fost parașutat din Germania, care a trecut prin reeducarea de la Gherla, și pe care vestitul Goiciu l-a îmbolnăvit de plămâni.

De aici, de la croitorie, am fost repartizat într-o echipă „de suprafață”, care căra pământ cu vagoneți, cu legionarii: părintele Grebenea, domnul Gabriel Bălănescu, domnul avocat Willi Popescu, domnul avocat Titus Beu – care la scurt timp a murit de Basedof – licențiat în filosofie și ofițer de marină Aurică Pastramagiu, domnul avocat Luca Dumitrescu. În această echipă se afla și ziaristul din Prundeni și scriitorul Romulus Dianu (care a scris mai demult „Nopți la Adakalem”) și care a propus într-un articol, pe când se afla afară, ca toți legionarii să fie strânși pe Insula Șerpilor.

Acum văd, că se împăca foarte bine cu așa zișii „dușmani” ai dumnealui de altădată, care îl tratau cu multă atenție și amabilitate.

Marinică Naidim era un tânăr, atunci trecut de 30 de ani, înalt, slab, cu numai un dinte rămas în gură. Ceea ce te impresiona la el, era trăirea profund creștină și cunoștințele filosofice, dar mai ales teologice, pe care le poseda. El mi-a spus odată „Povestirea cu cel  mai de preț lucru de pe pământ” și „Povestea ucenicului cel silitor”. Știa pe de rost Sfânta Liturghie și pagini întregi din viețile sfinților și Filocalii.

Cunoștea foarte bine filosofii români și mai ales cele două testamente. Mai ales în cel nou excela.

Erau mulți mistici atunci în colonie, printre care domnii: Virgil Totoiescu, Nicu Mazăre, părintele Teodor Bej, Vasilică Man, părintele Iustin [Pârvu], Liviu Ceaca, dar parcă Marinică îi depășea pe toți.

Cel mai bun prieten al său din acea vreme, era domnul Virgil Totoiescu.

Marinică s-a născut la Râmniceni, Vrancea, la 25 martie 1922. A urmat școala normală din Buzău, fiind primul la învățătură.

A fost arestat la 20 de ani și condamnat la 25 ani, de regimul Antonescu, pentru apartenența sa la „Frățiile de Cruce”, fiind chiar conducător al acestora, pe școală. A executat 23 de ani închisoare, mult timp fiind alături de nedespărțitul său prieten de afară, Virgil Maxim. Eu l-am cunoscut pe Virgil Maxim în toamna anului 1955, când cei din închisoarea Gherla au fost transferați la Aiud, pare-se în vederea reeducării. […]

Ieșit afară după 1964, Marinică a făcut la fără frecvență limba și literatura română, luându-și apoi licența.

Părintele Arsenie Papacioc, un alt camarad de-al său de suferință, de la mănăstirea din localitatea Techirghiol, l-a caracterizat astfel: „Naidim a fost un profund trăitor al credinței ortodoxe”.

Mulți s-au întrebat, de ce Naidim nu s-a făcut preot, sau călugăr, lucru pentru care avea o vocație certă. Mie mi-a mărturisit odată, că îi e frică să se gândească la așa ceva, pentru că nu se simte în stare, spre deosebire de alt frate de suferință, Liviu Brânzaș, care încă de la minaCavnic, în 1953, mi-a mărturisit că el își simte vocația pentru preoție.

Că aceasta stă deasupra tuturor ocupațiilor și preocupărilor oamenilor, întrucât formează oamenii pentru cer.

Așa l-am văzut eu pe Marinică Naidim, care a decedat în decembrie 1999, modest și bun până la desăvârșire. Chiar dacă Marinică n-a fost nici preot, nici călugăr, prin viața și trăirea sa autentic creștină, a rămas în Mișcarea Legionară și nu numai aici, o pildă vie și un exemplu demn de urmat pentru noi toți.

Brașov, 28.06.2000.

(Ioan Victor Pica – Portrete de eroi și sfinți, Editura Semne, București, 2003, pp. 43-46)

„Acest om seducea prin extraordinara sa putere de trăire a fiecărui gând sau cuvânt pe care îl rostea.”

Ca peste tot în închisoare și aici1 era obiceiul ca de fiecare sărbătoare – făcându-se prin aceasta desigur caz de mai multă vigilență, să se umple izolatoarele cu deținuți. În astfel de situații, numai ce îl vedeai pe politruc alergând cu limba scoasă dintr-o parte a alta a coloniei, după captură.

Dimineața primei zile de Paști a anului 1952, era blândă și senină. Ieșisem în spatele barăcii unde stăteam de vorbă cu Marinică Naidim, un om cu mulți ani de închisoare executați. Era înalt, slab, cu o privire blândă, chipul lui aducând mai degrabă a ascet decât a „politician”. Fusese arestat încă de pe vremea lui Antonescu, la data aceea fiind elev. Era naiv ca un copil, fără urme de resentiment în cugetul său pentru nimeni. Nu mai avea aproape nici un dinte în gură, dar privirea senină a ochilor săi umplea chipul său de o frumusețe pe care alții nu o posedau.

Ne așezasem doar de câteva clipe, când politrucul dă peste noi. A chemat imediat sergentul și i-a dat ordin să ne vâre la izolare. Aici, la mină existau câteva carcere de lemn, foarte strâmte, în care omul nu încăpea decât stând în picioare și două izolatoare în cele două beciuri ale infirmeriei. Aici în aceste beciuri se izolau deținuții pe un timp mai îndelungat – câteva zile, o săptămână, două, și de obicei cu lanțuri la mâini și la picioare.

Noi am fost băgați în cel mai „confortabil” beci din cele două. Lumina ne venea prin niște ferestre de dimensiuni foarte reduse, aflate la nivelul solului. Aveam însă spațiu de mișcare.

N-am primit mâncare toată ziua, dar în ceea ce mă privește nici nu aveam poftă. Cu câteva zile înainte, începusem să am dureri de cap, grețuri și senzație de vomă. Bietul Marinică, ce a tras cu mine atunci. Mă credea indispus pentru că stătusem împreună de vorbă și astfel am ajuns la izolare. S-a căznit să-mi facă clipele cât mai suportabile și frumoase, spunându-mi fel de fel de povești și istorioare. Marinică nu avea nici o înclinație spre politică, nici pentru știință și nici veleități de literat. Acest om seducea prin extraordinara sa putere de trăire a fiecărui gând sau cuvânt pe care îl rostea. Eu mi l-am închipuit un mistic desăvârșit. Nici până atunci, nici apoi n-am întâlnit un asemenea om, care să-și înfrunte orice suferință cu atâta candoare copilărească. Dacă acest fapt s-ar putea numi fericire, atunci Marinică era un om cu adevărat fericit. Mi-a vorbit din viețile Sfinților, mi-a citat din Filocalie, mi-a spus cele mai frumoase rugăciuni pe care le știa, explicându-mi totul într-o lumină pe care eu altfel nu o puteam vedea. M-a făcut să învăț rugăciunea Sf. Francisc de Asisi repetând-o cu glas tare, de nenumărate ori.

După prânz, starea sănătății mele s-a înrăutăți brusc. Marinică a bătut în ușă, a chemat milițianul și a încercat să-i explice cum stau lucrurile cu mine. N-a fost chip să-l înduplece. Părerea lui era că mai întâi să-mi execut pedeapsa și apoi să mă tratez. M-a pipăit de nenumărate ori la gât, dar concluzia era aceeași: „ai temperatură mare”. Înspre seară, am început să vomit.

(Ioan Victor Pica – Vegheam la Styx. Memorii din temniță,  Editura Dealul Melcilor, Brașov, 2000, pp. 122-123)


1. Acțiunea se petrece în lagărul de muncă forțată de la Baia Sprie.

Marin Naidim – ”cel mai desăvârșit om întâlnit”

La Baia-Sprie, prietenul meu Emil Budei m-a întrebat după vreo șase luni de la sosirea noastră în colonie dacă am stat vreodată de vorbă cu Marinică Naidim, pentru că, din punctul lui de vedere, este cel mai desăvârșit om pe care l-a întâlnit. Așa l-am cunoscut. Ceea ce te fermeca în atitudinea și vorbele lui era simplitatea și atenția. Smerenia creștină trăită în toată plenitudinea ei. Deși era omul ce mai ascultat și respectat din întreg grupul de tineri veniți de la Aiud, nimic din purtarea lui nu arăta că s-ar fi socotit superior lor. Stăpânea toate secretele prieteniei. În primul rând, sinceritatea bazată pe dragoste și infinită discreție.

Când a prins încredere în mine, mi-a mărturisit că înainte de venirea în colonie a primit o veste de acasă care i-a umplut sufletul de bucurie: cele trei surori mai mici au fost primite într-o mănăstire. Șase ani le dusese grija.

(Nicolae Goga – Triunghiul morții. Amintiri din Baia-Sprie 1950-1952, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995, pp. 81-82)

Marin – Curat, iubire multă, căldură sufletească, foarte bine format

Numai câteva cuvinte despre Marin. E cel mai simplu dintre toți prietenii mei. Curat, iubire multă, căldură sufletească, copil la suflet, foarte bine format.

(Valeriu Gafencu – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 199)

Marin Naidim a plecat din această viață să-l întâlnească, dincolo, pe cel mai bun prieten, frate al lui, pe Valeriu Gafencu

Caracterizându-ne, pe noi, cei patru, apropiații lui din perioada 1942-1946-1948: Costică (Pascu), Neculai (Trifoiu), Ion (Ianolide) și pe Marin (Naidim) în rândurile ce le-am publicat la pagina 198-199 din cartea Studentul VALERIU GAFENCU, «Sfântul închisorilor din România», 1998, despre Marin, care i-a fost cel mai intim frate, Valeriu Gafencu se rezumă să scrie numai câteva cuvinte: „E cel mai simplu dintre toți prietenii mei. Curat, iubire multă, căldură sufletească, copil la suflet,
foarte bine format”.

Cel care l-a „prins” într-o carte, insistând mai mult asupra calităților lui, trecându-i numele numai cu inițiale, este publicistul, destul de cunoscut încă dinainte de 1940, Gabriel Bălănescu (autor și al cărții despre revoluția din Transilvania de la 1848, Avram Iancu), în volumul Din împărăția morții […].

După eliberarea din 1964, am încercat mult să-i găsesc adresa lui Marin. Am reușit, trimițându-i o scrisoare doar cu numele destinatarului, în satul lui natal, Râmniceni, jud. Buzău. Am început să corespondăm. După 1990, l-am vizitat la Constanța, unde s-a stabilit, în apartamentul mic, fost al surorii sale, care, călugăriță fiind, s-a întors la Mănăstirea Vladimirești. Din scrisorile primite de la Marin, reproduc una, care-i rezumă principiile și gândurile:

„Constanța,
6 dec. 1996

Sfântul Nicolae mi-a adus aminte că mai am un prieten care-i poartă numele (sfântului) și căruia trebuie să-i urez „La mulți ani!”, așa că dragă Nicolae, îl rog pe Sfântul Nicolae să-ți ajute să trăiești ani mulți, cu sănătate și cu realizarea dorințelor. Nu trebuie să uiți că Sf. Nicolae e și toiagul bătrâneților, că și noi am ajuns la vârsta când avem nevoie de el și calitatea aceasta de ocrotitor al bătrânilor. Am mai avut nevoie de el odată, și tu, și eu, atunci când am fost închiși, căci tot Sf. Nicolae ne-a ajutat, căci a slobozit trei voievozi de la închisoare, și de-atunci apelează la el toți cei cari cad în pânza păianjenului. De-altminteri, Sf. Nicolae e bun la toate. Scapă pe oameni și din întristare, și din boli, apără și biserica lui Hristos, mâniindu-se și dându-i o palmă ereticului Arie, de unde se vede că e și o mânie sfântă, când îți este iertat să fii violent, apărând credința, adevărul și dreptatea.

Sfântul Nicolae a supt, când era mic, numai de la țâța cea dreaptă, era un semn că va avea partea cea dreptă, pe care a gătit-o Domnul celor aleși.

Lui ne rugăm să ajute și celor dezbinați, celor ce se războiesc între ei, căci suntem turma lui Hristos. Mă refer la «Pentru Patrie» și la alte cuiburi. De ce nu suntem una, și avem mai multe păreri? În fond, avem aceeași obârșie. Poate face Sf. Nicolae o minune și ne unește pe toți…

Frate Nicolae, în speranța că Dumnezeu ne va ajuta, prin mijlocirea sfântului, te salut și te îmbrățișez cu mult dor de frate, Marin.”

Marine, frate drag, tu, împreună cu Valeriu, acolo sus, rugați-vă și pentru neputințele noastre!

(Nicolae Trifoiu – Pagini literare. Amintiri și evocări, Editura Napoca-Star, Cluj, 2001, pp. 177-180)

via Fericiti cei Prigoniti

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=20663

Postat de pe 25 nov. 2018. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Un comentariu for “Marin Naidim – Discretul isihast al Aiudului”

  1. calin eugen

    Un suflet pur,de copil,fara rautate si un profund teolog.Da-ne ,Doamne,unitatea ptr. care s-a rugat dansul!

Lasă un răspuns

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php