Daniil Sandu Tudor de la Rarău în lupta contra ateismului comunist
Din noiembrie 1953, ieroschimonahul Daniil, fostul monah Agathon Sandu Tudor, ajungea la Schitul sucevean Rarău, în calitate de egumen. Timp de un an vieţuise la Sihăstria Neamţului, în acea mănăstire îndrumată duhovniceşte de părintele Cleopa Ilie şi ajutat de Arsenie Papacioc. Se deprinsese cu traiul monahal după regula studită moştenită de la bătrânul Ioil Gheorghiu, dar acum ieroschimonahul Daniil căuta izolarea şi realizarea unei mai vechi idei: aceea de a ridica un aşezământ duhovnicesc în care să vieţuiască monahi intelectuali care să ţină piept marii provocări care se adresa creştinismului: ateismul comunist. Dar punerea în practică a acestei idei deranja autorităţile comuniste, mai ales că numeroşi turişti care făceau drumeţii la cabana Rarăului inevitabil vizitau schitul condus de ieroschimonahul Daniil.
În acest context, informatori ai Securităţii dădeau note despre cum, nu de puţine ori, egumenul Daniil susţinea adevărate conferinţe apologetice, în special tinerilor aflaţi în pericolul îndoctrinării comuniste. Un astfel de moment este descris în februarie 1956 de un informator al Securităţii, când un grup de studenţi vizita Schitul Rarău: „Fiecare grup a fost pus în situaţia de a asculta o adevărată prelegere ţinută de stareţul schitului, prelegere care atacă în mod direct materialismul. În ziua în care am fost şi eu, stareţul schitului ne-a aşteptat şi a atacat problema originii omului. A arătat că teoria animală a omului o susţin cei care doresc a face din om un robot, cei care doresc a încătuşa libertatea omului, pentru a-l transforma într-o maşină pe care să o dirijeze spre anumite scopuri. A mai precizat că anumiţi activişti de partid, care au doar patru clase şi deci sunt nişte analfabeţi, după dânsul, se prezintă în oameni de ştiinţă, motivează convingerea lor în general pe descoperirile ştiinţei, însă când sunt luaţi mai din scurt descoperă că habar nu au despre ceea ce este ştiinţa. În general, stareţul a vorbit cât se poate de îndrăzneţ şi chiar cât se poate de periculos la adresa vremurilor noi.
În prelegerea sa a atacat şi alte probleme, care au avut mare răsunet în sufletul auditorilor. El este un om foarte bine pregătit, reuşind să convingă pe foarte mulţi de partea sa. În acea zi, unul dintre studenţii de la Facultatea de Construcţii a încercat să-l combată, dar a pierdut partida spre bucuria aproape unanimă a vizitatorilor, care n-au reuşit măcar să se abţină şi să nu râdă în gura mare, când studentul pierdea treaptă cu treaptă în această luptă, după mine destul de neegală, având în vedere pregătirea unuia şi a altuia. Prelegerea, ca şi disputa, s-a terminat cu victoria stareţului, victorie care a făcut multă plăcere excursioniştilor. Întorşi la cabană, discuţia a durat aproape în toate zilele pe tema stareţului care, după foarte mulţi, are dreptate. …În concluzie, am impresia că vizitele turiştilor la schit sunt foarte aşteptate de stareţ şi de restul călugărilor şi că primirea ca şi prelegerile ţinute de stareţ sunt bine organizate. Vizitatorii rămân mulţumiţi şi convinşi de stareţ şi se transformă imediat în apărătorii lui“.
Un alt informator relata în iunie 1956 despre vieţuirea egumenului de la Rarău, pe alocuri exagerat şi tendenţios: „Sandu Tudor desfăşoară o vie activitate misionară ortodoxă şi se laudă că i-a combătut pe numeroşi profesori de ştiinţe naturale, compromiţând teoriile evoluţioniste în faţa elevilor cu care acei profesori veneau în excursie. Afirmă că la schit oamenii se simt mai liberi să-şi exprime adevăratele lor concepţii şi că a avut discuţii foarte interesante cu profesori şi studenţi de la Bucureşti, discuţii din care a văzut că tineretul nu acceptă deloc îndoctrinarea cu comunismul. Mă asigură că la el, la schit, se poate discuta fără teamă despre orice, căci Securitatea nu are posibilitatea să-l supravegheze. Mă asigură că el, personal, şi-a recrutat toţi călugării şi fraţii ca să fie sigur de ei şi că pe cei dubioşi i-a îndepărtat. … Are intenţia să organizeze un cerc filosofic reacţionar la schit. În general este preocupat de atragerea intelectualilor spre monahism, dar recunoaşte că, până în prezent, nu a reuşit nimic. De aceea, îi preţuieşte mai mult pe ţărani, care au caracter, nu ca intelectualii burghezi care se prostituează. Condamnă mişcarea legionară … dar îşi exprimă o admiraţie totală faţă de tineretul legionar pe care l-a cunoscut în anii de închisoare. În acest sens, are de gând să lărgească schitul, făcând o adevărată cetate mănăstirească la Rarău. Speră să lucreze în această cetate, în primul rând cu elementele legionare, pe măsură ce vor scăpa din puşcărie. Are promisiunea multora din închisoare.
Evident că aceste frumoase aspiraţii ale râvnitorului egumen de la Rarău nu puteau fi permise de către autorităţile comuniste, care în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 aveau să-l aresteze în grupul Rugului Aprins şi să-l condamne la ani grei de închisoare.
(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)
Despre convertirea de la Muntele Athos a părintelui Daniil
Eu am fost foarte apropiat de părintele Daniil, foarte apropiat, şi îl cunosc mai bine decât l-au cunoscut toţi. Mulţi nu l-au iubit pentru că era foarte pretenţios, adică pretindea ca fiecare să fie foarte corect în ceea ce vorbeşte şi gândeşte, dar el era cel mai pretenţios cu el însuşi. Nu era iubit pentru că făcea observaţii mereu, şi la cucoane, şi la toţi, că vorbesc prea mult.
El era foarte pregătit din punct de vedere literar, să stea de vorbă, încât mulţi vlădici de pe vremea lui îl chemau ca el să le cizeleze cărţile pe care trebuiau să le tipărească. Am fost de faţă, martor, şi la Firmilian al Craiovei, şi la alţii, când stătea noaptea întreagă şi lucrau cu el, nopţi întregi, să le refacă cărţile, să fie mai literare. El a pornit la Sfântul Munte cu un gând perfiiiid!!! Dacă un Pitigrilli sau un Damian Stănoiu au câştigat bani cu Alegere de stareţă şi alte cărţi pornografice, el va câştiga de o mie de ori mai mult, cu stilul lui, nu? Dar când a ajuns acolo şi făcea observaţii la fraţii de la unele mănăstiri: „Asta-i haină, ce ţi-a dat stareţul? Asta-i mâncare, ce-ţi dă stareţul? Asta-i comportare omenească? Asta-i pesimism!” Şi fraţii i-au răspuns cum nu se aştepta nici el, nici nimeni de pe lume: „Ăsta-i stareţul meu, în care am încredere, şi Dumnezeu prin el mă va mântui!” N-a putut să mai răspundă nimic! A vrut să-i instige pe toţi împotriva stareţilor şi, dimpotrivă, fraţii l-au pus la punct şi atunci s-a întors în ţară smerit. S-a întâlnit cu Tit Simedrea, mitropolitul cel mai cult, şi acesta i-a spus: „Au dreptate fraţii, nu tu. Smereşte-te tu!” Şi atunci, el s-a transformat cu totul din gândurile pe care le aveau pitigriliciştii, damianstănoicii – să fie smerit, să se închine, să se jertfească pentru credinţă, pentru biserică, şi de asta a fost bătut mai rău decât toţi la Aiud şi de asta l-au omorât în bătăi.
Părintele Daniil – un îndrăgostit de frumusețile cele duhovnicești
Era prin anii 1936-1937, la Mânăstirea Cernica de lângă București, unde eram elev la Seminarul monahal; din când în când, primăvara, toamna, venea părintele Gala Galaction cu câțiva prieteni.
Ne adunam toți elevii sub un nuc mare din incinta mănăstirii, iar un domn, îmbrăcat elegant și cu barbișon, ne vorbea despre lucruri pe care nu le auzisem nici la mănăstirea unde ucenicisem câțiva ani și nici profesorii seminarului nu le spuneau.
Ne vorbea despre frumuseți duhovnicești aflate la Sf. Munte, în manuscrise din biblioteci mănăstirești, despre Filocalie, despre Rugăciunea minții. Mi-a rămas neștearsă din minte imaginea de la Sf. Calist, a lăutarului cu capul plecat pe alăută, răpit de frumusețea cântării, cu care voia să ne atragă luarea aminte asupra rugăciunii celei de gând.
Acel domn era Sandu Tudor – scriitorul, mai apoi ieromonahul Agaton și, la urmă, ieroschimonahul Daniil. Mai târziu aveam să cunosc bucuria de a viețui împreună cu el la Mănăstirea Antim din București și să ne întâlnim mai adesea pe meleagurile Moldovei, la Mănăstirea Slatina și la Schitul Rarău, unde a fost egumen spre sfârșitul vieții.
Un îndrăgostit de frumusețile cele duhovnicești, un neobosit căutător de înțelesuri subțiri și adânci, mistuit de dorul celor înalte și rănit de dragostea vieții duhovnicești, în care s-a angajat cu toată ființa. Așa l-am cunoscut pe părintele Daniil. Întotdeauna cu o carte în mână, meditând sau scriind, întotdeauna cu cuvânt duhovnicesc pe buze, cu subțirime și adâncime de gând, cu frumuseți de grai cizelat și împodobit, ca manuscrisele filocalice de care era îndrăgostit.
În viața de mirean condusese o revistă și colaborase la multe altele, scrisese volume de poezii, acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov; ca monah însă, s-a aplecat asupra vieții de rugăciune și de înnoire lăuntrică, gânduri și simțiri pe care le-a turnat într-o triadă de acatiste filocalice: al Rugului Aprins, închinat Maicii Domnului, izvoditoarea de nesfârșită rugăciune; al Sfântului Ioan Bogoslovul, Părinte al Rugăciunii și dumnezeiesc avvă al vieții duhovnicești, și, cel de-al treilea, al Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, icoană românească a înaltei trăiri duhovnicești. A fost începătorul și sufletul mișcării Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim.
Doritor de liniște și isihie, spre bătrânețe s-a retras într-o sihăstrie din munții Rarăului, la peste o mie de metri altitudine, unde a reînnoit și condus o obște duhovnicească de vreo 20 de ucenici, iubitori de viață aspră și de rugăciune.
Dar și aici venea multă lume, de la mari depărtări, să se spovedească și să ia cuvânt de învățătură și de folos sufletesc de la părintele Daniil. Pe oamenii simpli de la țară îi primea și îi sfătuia cu multă bucurie; însă de cei ce veneau mai mult pentru vorbă curioasă știa să scape cu înțelepciune. Astfel, au venit odată la el câțiva domni de la oraș, care întâmpător au dat chiar peste părintele Daniil. Și, fiindcă nu-l cunoșteau, i s-au adresat zicându-i: ”Părinte, am auzit că se află aici un sihastru Daniil; am vrea să-l vedem și să stăm de vorbă cu el.” „Ați fost îndrumați greșit – le răspundea părintele Daniil. Daniil Sihastrul nu se află aici, ci în altă parte, la Voroneț.” Și după ce i-a tratat cum se cuvine, le-a dat îndrumări cum să ajungă la Voroneț, mânăstire care se află departe de Rarău, cale de o zi bună de mers pe jos. Într-adevăr, la Voroneț trăise un vestit pustnic sfânt, Daniil Sihastrul, care însă nu mai era viu de vreo patru secole.
De la părintele Daniil au rămas multe scrieri duhovnicești, dintre care numai puține au văzut lumina tiparului până acum. Dar foștii lui ucenici și cei care l-au auzit păstrează cu grijă multe dintre sfaturile lui, din care dau câteva pentru iubitorii de împlinire și sporire duhovnicească.
„Prefacerea omului trupesc în om duhovnicesc este o mare minune – spunea el. Omul înduhovnicit, monahul, este arvună a vieții viitoare, pentru care i se cere o grijă necontenită și o pregătire excepțională. Trebuie să te biruiești necontenit, să te crești duhovnicește cum crește un copil mic. În toate împrejurările să treci de partea monahului din tine. Cercetează-te zilnic, ca să vezi în ce stadiu te afli; lucrează-te singur cu atâta grijă, încât starețul și duhovnicul să nu mai aibă de lucru cu tine.”
„Neorânduiala monahului este mare nelegiurie față de sufletul său. La Voroneț, în gura balaurului, se văd și culioane călugărești.”
„Monahul este ucenicul cel de toate zilele. Trebuie să trăim zilnic această mucenicie în toate lucrurile mărunte ale vieții. Să învățăm sfințenia asprimii, sfânta dulceață a ocării, sfințenia ascultării, tăierea voii în tot ceea ce facem, cu smerenie și discreție.”
„De unde iuțimea monahului? De ce adică chiar unii monahi râvnitori nu se pot stăpâni și repede se aprind la mânie? Înfrânarea și nevoințele călugărești, dacă se fac numai pe dinafară, se aseamănă cu vasul cu apă pus la fiert. Când aburii din vas se înmulțesc, capacul sare și aburii ies afară. Asceza exterioară, numai trupească, ne face sensibili, explozibili; nu ne eliberează lăuntric, nu duce la nepătimire. De aceea este necesară o asceză pnevmatică, o lucrare lăuntrică. Să ne schimbăm și să ne prefacem dinăuntru în afară, și nu invers, cum facem de obicei. Lucrarea pe dinafară este pruncească și numai cu ea rămânem în mintea copiilor toată viața.”
„Apoi trebuie înduhovnicite legăturile duhovnicești dintre noi. Să trăiești zilnic bucuria de a te întâlni cu un om. Părinții aveau acest cuvânt minunat: ”Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Ca să câștigi pe cineva, fă precum ne învață Sfântul Isaac: pune-i înainte faptele lui cele bune.”
„Monahul a lăsat pe toate pentru dragostea lui Dumnezeu, Și cel ce iubește pe Iisus stă cu capul pe pieptul Lui, se odihnește lângă El, stă la limanul odihnei. De aceea și el, monahul, poate și trebuie să odihnească oamenii obosiți de ostenelile vieții care aleargă la el.”
„Monahii au ancorat deja în limanul inimii lui Hristos Cel ce potolește furtunile numai cu cuvântul. Poate deci și el potoli furtunile sufletești ale oamenilor, le poate dărui liniștea de care au nevoie.”
„Monahul este un om împlinit, sănătos și armonios sufletește, om care necontenit se înnoiește și sporește spre măsura plinătății lui Hristos. Este pildă și icoană de viață creștină, deci poate și trebuie să-i ajute să-i ajute și pe alții să se împlinească.”
„Dar ca să poată liniști, vindeca și odihni pe alții, monahul trebuie să o facă mai întâi cu sine însuși: să se odihnească, să se vindece, să se împlinească, să se facă sălaș al Sfântului Duh, Care pe toate le plinește și le înnoiește.”
„Stăruința în fapte bune duce la cunoașterea de sine, iar aceasta duce la căință și la lacrimi, care sunt sângele sufletului, iar acestea duc la dreapta socoteală, la discerământ, la deosebirea binelui de rău, la iubirea binelui, la dulceața faptei bune și la dulceața răbdării și a asprimii, a rugăciunii și a bunătății și a toată virtutea. Cu darul și cu ajutorul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.”
A fost lumânare aprinsă în sfeșnic și a luminat până departe în juru-i. Nopți întregi se întreținea cu prietenii, dornici întotdeauna să audă gândurile noi cu care mereu surprindea părintele Daniil. Năzuia să pună temei unei așezări duhovnicești, cu viață aleasă de afințenie și rugăciune, și Sihăstria Rarăului îl ademenea cu acest gând. Dar rânduiala lui Dumnezeu a fost alta. Alergarea și-a sfârșit-o la Aiud, departe de Sihăstria-i dragă, însă râvna lui pentru frumusețile duhovnicești n-a rămas fără rod, ci a atras atenția multora asupra chipului filocalic de sfințenie și rugăciune înfăptuit pe meleagurile românești.
În anul 1955, poetul Vasile Voiculescu, prieten apropiat al său, îi scria:
„Visez adesea Moldova, cea din demult cerească,
Încinsă-n constelații de albe schituri sfinte;
Duhovnicească slavă începe să-mi mijească,
Ca tainicii ei ctitori din peșteri și morminte.
Către Rarău atuncea își face gândul cale.
Te văd slujind la Rugul Aprins ca-ntr-o minune,
În aspra poezie a sihăstriei tale
Înveșmântată-n aur înalt de rugăciune.”
(Pr. Petroniu Tănase – Icoane smerite din sfânta ortodoxie românească, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 33-40)
Smerenia părintelui Daniil – „Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos”
Cel mai deosebit om pe care l-am intalnit in perioada cat am stat pe Reduit, a fost parintele Agaton Teodorescu, Daniil dupa numele de schimnic al Raraului, fost magistrat si poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Dupa o viata plina de experiente lumesti, ca a Fericitului Augustin, vazandu-si goliciunea lumestilor apucaturi, s-a calugarit.
Fusese arestat cu organizatia Rugul aprins si condamnat. La Jilava ne-am cunoscut intamplator. Iar intamplarea a fost randuita de Dumnezeu.
Primavara se incepuse la Jilava un antrenament al detinutilor, cu scopul de a-i face capabili sa intre in munca, la Canal, fara perioada de adaptare. Aproape zilnic se efectua in jurul Reduitului, o plimbare de aproximativ doua ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungati sub lovituri si batai de garbace si arme. Multi cadeau fara posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei batrani. Cei tineri faceam cerc de aparare in jurul lor si tinandu-i in brate ii purtam intre noi, ferindu-i de lovituri. Indarjiti de aceasta atitudine, militienii se repezeau asupra noastra lovind la intamplare.
Intr-una din aceste zile de teroare, cand soarele ardea deslantuit, am simtit langa mine o rasuflare intretaiata. Am privit persoana si mi-am dat seama ca va cadea din moment in moment. I-am prins bratul si, dupa ce s-a strans langa mine, amandoi am alergat in strigatul barbar al militienilor. Din cand in cand ma uitam la fata omului, sa-i cunosc starea in care se afla. Observam miscarea ritmica a buzelor, ochii aproape inchisi, capul inclinat spre stanga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscuta si draga, ma facea sa inteleg ca am langa mine un nuntas al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimtind loviturile pe care le primeam. Cand sleiti de alergare, unii se prabuseau, militienii se repezeau, sa-i calce si sa ii zdrobeasca cu lovituri fara crutare, rupandu-le membrele, spargandu-le capetele sau burdusindu-le spinarile cu cizme, dupa cum ii lasa inima.
Cu Parintele Agaton, in timpul acestor alergari pe Golgota, cand se simtea mai bine, sedeam de vorba, intarindu-ne nadejdea in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Sfintia sa cu orice prilej imi talcuia intelesurile sfinte din invataturile Sfintilor Parinti, ale martirilor si mai ales despre rugaciunea isihasta despre care eram foarte dornic sa aflu cat mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simtea cateodata nevoia pentru umilinta, si-mi marturisea ca nu a fost nici un tanar cuminte, nici un barbat cinstit, si ca numai Dumnezeu l-a scapat din amagirea diavoleasca.
– Orice vei auzi rau despre mine, sa crezi, ca am fost un mare pacatos.
[…]
Părintele Agaton (Daniil) Teodorescu de la Rarău, pe care-l mai întâlnisem la Jilava, după multe peripeţii a ajuns la Aiud (unde compusese un Acatist al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care-l ştiau mulţi băieţi) şi fusese izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie.
Se cereau declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi ierarhilor ei. Primind hârtia şi cerneala, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechiztoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică prin care iudeo-masoneria şi celelalte forţe atee încearcă să lovească în Hristos şi în Biserica Sa. Aproape o lună de zile a scris într-una şi aştepta din zi în zi să fie chemat la confruntare. Într-o dimineaţă însă, s-a zvonit în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă. Vom şti vreodată adevărul?
„Nu este nimic ascuns care să nu se descopere. Şi cel ce a făcut această afirmaţie va păstra mărturia ei”
(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 257-258, 403)
„De la părintele Daniel am rămas cu multe amintiri frumoase”
Nu mai purtam lanţuri la picioare. Ni se dase jos la sosirea în Aiud. În cele zece zile de carantină avusesem timp să ne refacem oarecum, dar mai cu seamă să ne adunăm gândurile, să-şi întocmească fiecare în sinea lui bilanţul suferinţelor […]. Îmi amintesc vag că n-am avut în afară de programul de cameră nici un fel de alt program. La aer n-am fost scoşi. Izolarea care ni s-a aplicat reuşise perfect în intenţia conducerii penitenciarului de a păstra secretul.
Boala comuniştilor, o boală a copilăriei, de a da oricărei acţiuni, chiar şi celor de importanţă minoră, un aspect de mare secret a ieşit în evidenţă prioritar în puşcării. Această boală organizată minuţios n-a avut alt rost, la urma urmelor, decât acela de a folosi cât mai multe metode, şi cât mai variate şi diabolice, de chinuire a oamenilor.
lată şi anomalia, nu numai la Aiud: ni se punea haina (zeghea) pe cap (ca să se păstreze secretul). Când eram scoşi, de pildă, la infirmerie, la grefă sau anchetă spre camera de izolare şi odată la 4-5 săptămâni în drumul către lavabău (camera de baie), ieşeam însă la vedere, fără nici un secret, când ne scoteau la plimbare. Plimbarea se făcea, câte zece celula odată într-o serie, în spaţiul din stânga celularului între zidul sentinelelor de pază şi latura T-ului dinspre acest zid şi puteam fi văzuţi prin toate ferestrele celulelor cu vederea spre “ţarcul plimbărilor”.
Ajunși în noua noastră „etuvă” de la etajul întâi, nu mică ne-a fost uimirea când, identificându-ne în mod sumar am constatat că toți dar absolut toți erau sau foști legionari sau condamnați pentru ceva legături cu Garda de Fier. […]
Nu trecu nici cinci minute, după plecarea lui Lixandru Latiş, şi plutonierul Biro ne-a anunţat că ne aduce un nou “muşteriu”. Aşa se face că ne-am pomenit intrând în cameră cu un fel de om, păşind greu, asemenea unui orb. Avea capul acopent cu zeghea (ca să se păstreze secretul). Şi, după plecarea lui Biro, şi-a descoperit capul. Eu am fost primul care l-am identificat pe ”muşteriul” plutonierului Biro: era stareţul schitului Rarău, părintele Daniel.
Despre acest nefericit “muşteriu”, cu care Constantin Noica (am înţeles din spusele filozofului) “încheiase” un contract: să transforme “Rugul Aprins” într-o citadelă a “traieriştilor” Iui Nae lonescu: aceasta, bine înţeles, într-o Românie fără comunişti şi într-o deplină libertate, se pot scrie volume întregi. Noi, însă, ne vom mărgini a-i face o scurtă prezentare:
Părintele Daniel, cu mulţi ani în urmă, numindu-se Alexandru Teodorescu, s-a afirmat în literatură, mai ales ca poet şi eseist, scriind cu pseudonimul literar Sandu Tudor. În această calitate a editat revista “Credinţa”, printre colaboratori numărându-se (zice Zaharia Stancu în “Zile de lagăr) şi “temuţii legionari Cosma, Banu, Noica şi Victor Medrea…”.
Pe părintele Daniel l-am cunoscut la schitul Rarău. Încât a fost foarte uşor să leg o discuţie cu el, doream să cunosc adevărul din afirmaţiile romancierului. Pe această chestie discuţia noastră s-a limitat la o întrebare şi un răspuns.
“Vreau să ştiu, părinte Daniel, după ceea ce spune Stancu este fabulaţie sau adevăr”.
Stareţul Daniel mi-a răspuns:
“într-adevăr la “Credinţa” şi-a început activitatea literară Zaharia Stancu. În ceea ce priveşte colaborarea lui Ştefan Cosma, Dumitru Banu, Constantin Noica şi Victor Medrea (am spus-o şi o mai spun) aceştia făceau parte din elita condeierilor din acele vremuri şi mie personal mi-a fost o mare cinste să-i am colaboratori. Cât priveşte pe Stancu, am spus-o şi atunci (Dumnezeu să mă ierte) o spun şi acum, Zaharia Stancu (odihnească-se în pace) a fost un mare farsor literar…”
Eram lămurit. I-am mulţumit părintelui Daniel şi cum era obiceiul (un obicei de temniţă) în zilele următoare ne-am făcut o sumedenie de planuri literare de viitor. Planuri care pentru mine au rămas visuri, căci, cu ceva mai mult de un an înaintea slobodnei din anul 1964, curajosul fost stareţ al Schitului Rarău s-a oprit, alături de Lixandru Latiş, în ţintirimul fără cruci a Aiudului, pentru vecie…
De la părintele Daniel am rămas cu multe amintiri frumoase, dar şi cu un precept din filozofia lui Noica:
“Nevinovăţia este o chestiune de vocabular. Trebuie să eviţi a numi răul. Omul nu vede răul pentru că refuză să-i înveţe numele, să-l inviduaiizeze, să-l ştie. Există răul şi în el, dar intră, nu ştiu cum, în altă compoziţie…”
Părintele Daniel a evitat să spună mai mult despre Zaharia Stancu. Spre a se încadra în metafora celui care dorea transformarea “Rugului Aprins” într-o citadelă a “naiştilor lui Nae Ionescu…”
Dumnezeu să-l odihnească în pacea şi liniştea schitului de pe muntele Rarău!…
(Vasile Blănaru Flamură – Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 244-245, 247-248)
„A trecut prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină”
Suntem în 1963, deci ce înseamnă reeducarea? O pregătire de eliberare, mă întrebam, sau e cumva altceva, o pipăire a rezistenței unora.
– Cum merge? am întrebat.
– Greu. Sunt cruzi si neînduplecați. Dacă ar fi să ieșim, atunci trebuie să iesim compromiși, fără demnitate. Lepădați de ceea ce am fost, niște învinși blazați, ca să nu mai putem ridica capul mai târziu.
După un timp am întrebat iar:
– Cum mai merge?
– Sunt ștabi în reeducare, mi s-a spus. Schivnicul de la Rarău e și el în reeducare. Fostul Sandu Tudor, acum călugărul Daniil. Ştiam de el: boier, bătuse mările în lung și-n lat cu un vas. Apoi, întors acasă, a scris foaia Credința, un săptămânal scris de el cu talent, abordând teme religioase, dar și literare, și politice, arestat și condamnat în gruparea „Rugul aprins al Maicii Domnului”, împreună cu câțiva dintre cei mai de frunte teologi ai noștri, între care Dumitru Stăniloae, arhimandritul Ghiuș, Antonie Plămădeală, călugărul Anania, călugărul Arsenie Papacioc, starețul de la mănăstirea Plumbuita, Nicolae Porsenna, specialist în științele oculte etc. Sandu Tudor trecu prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu niște căței. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocși, îi sfărâma repede.
Am întrebat cum se comportă, care e poziția lui, a acestui om pe care-l admiram. Mi s-a răspuns:
– Scrie. A scris peste 70 de pagini până acum.
– Scriind atât cred că e o greseală, am răspuns.
La comuniști trebuie să fii scurt. Căci cuvintele tale le interpretează cum vor ei și te leagă cu ele. Poziția lui e aceasta: concesii totale pe toată linia în cele profane si intransigență totală în problemele religioase, căci pe el nu-l mai interesează lumea. M-a mirat. De aceea, am răspuns:
– Cred că e o poziție greșită căci adevărul nu e divizibil. Mă lepăd de el într-o parte si-l apăr total în altă parte. Nu merge. Trăim în veac, între oameni, chiar dacă suntem călugări. Nu putem sacrifica adevărul în ce privește unele persoane reprezentative ce au trăit la noi. Adevărul trebuie apărat și în ce-i privește pe ei. Desigur, cu mici concesii făcute în ce-i privește, căci și ei au putut greși. Dar a-i denigra total e nedrept, e neadevărat și nepermis.
Am auzit apoi că acest mare călugăr a murit ca un martir. După ce a scris mult i s-ar fi cerut: „Acum declară că nu există Dumnezeu, că voi călugării sunteți niște ipocriți care înșelați lumea”, etc. S-a opus cu vehemență. Atunci l-ar fi băgat în niște grele constrângeri în care ar fi avut un atac apoplectic și a murit.
L-am regretat enorm. Era nevoie de acest ”dulău” afară.
(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din intuneric)
O minune a părintelui Daniil în închisoare
Părintele Augustin de la Aiud ne oferă o importantă mărturie despre sfinţenia Cuviosului Daniil Mărturisitorul:
„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă.
Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui.
După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.
După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la – 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.”
(Mărturia Pr. Augustin făcută în emisiunea Semne – ”De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?”, realizată de Rafael Udrişte și difuzată de TVR în 11 octombrie 2008)
Părintele Daniil a murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credinţă”
Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău:
Despre părintele Daniil, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, ce puteţi spune?
E unul dintre cei mai mari mucenici, un mărturisitor al dreptei credinţe ortodoxe. Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost un om cu viaţă sfântă, desăvârşită, un om studios; tot timpul scria şi se ruga neîncetat.
L-aţi cunoscut?
Da, l-am cunoscut. Era şi el cunoscător cu duhul. Avea mare trecere la rugăciune, la Maica Domnului. Schitul Rarău, unde era el atunci, era foarte, foarte, foarte sărac şi de multe ori nu era ce să mănânce nimeni, absolut nimeni.
„Hai să mergem la Maica Domnului să facem o rugăciune” – zicea el. Se ruga la Maica Domnului câte o jumătate de oră şi Dumnezeu îi dădea de toate. Ştiu de la un mare cărturar că avea o cultură foarte mare, avea o credinţă fixă, zdravănă, îi combătea pe toţi activiştii de partid pe care îi trimitea stăpânirea ca să-l combată, ca el să nu mai meargă la Bucureşti să ţină conferinţe. El pe toţi i-a convertit.
Despre ce ţinea conferinţe?
Discuta sub toate aspectele, ştia vreo cinci şase limbi străine. Toată viaţa şi-a închinat-o lui Dumnezeu.
Cum a murit?
A murit în închisoare. L-au omorât. A murit în chinuri. A fost cel mai intransigent dintre toţi deţinuţii în ceea ce priveşte credinţa. A murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credinţă. Dumnezeu vrea de la toţi hotărâre şi statornicie. Omul, dacă nu este convins, nu vrea să se ocupe cu nimic altceva. Dacă ei erau convinşi de valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pildă vieţii noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu suportă schimbări tot aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu există numai pe pământ, ci în veşnicie unde este exclusă moartea. Nu există viaţă pe pământ, este un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Poţi să câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale”.
Dumnezeu Îşi alege oamenii. Acum e vreme de cernere. Făina dacă nu-i cernută, e cu gunoaie, trebuie cernută, aurul dacă nu-i încercat în foc nu se curăţă de materie străină.
(Pr. Ioan Neagoe – Din temnițe spre sinaxare)
Nu prea am inteles cea avut impotriva ML,Sf.Daniil.O mare personalitate,un mare Ortodox.A murit mucenic,nelepadandu-se de credinta.Un model ptr. noi toti!
[…] Link: https://www.buciumul.ro/2018/11/16/daniil-sandu-tudor-de-la-rarau-in-lupta-contra-ateismului-comunis… […]