Profesorul universitar Ion V. Georgescu. Un martir și un erou legendar

1 114

În aceste aduceri aminte acord un capitol profesorului universitar Ion V. Georgescu, aşa cum l-am cunoscut şi ce am reuşit să prind de la el, multe lucruri şi chiar învăţând.

Ori de câte ori am ocazia să vorbesc despre el, îmi vine în minte un sfat al lui, pe care mi-l dăduse în anul 1962, înainte de plecare, de eliberare. Ţin neapărat să încep cu acest sfat, chiar dacă vi l-am mai spus, chiar cu riscul repetării. Atât de mult ne apropiasem unul de altul, încât formam o unitate în gândire. Iată şi sfatul pe care mi l-a dat; care de altfel m-a ajutat mult în viaţă:

– “Măi Tase, acum eu o să plec acasă dacă vor vrea ăştia să-mi dea drumul. Nu se ştie dacă ne vom mai vedea. Te sfătuiesc un lucru. Atunci când vei fi la o răscruce de drumuri, în a lua o hotărâre, sau să faci ceva, gândeşte-te la mine, în gândul tău să stai de vorbă cu mine şi cam ce sfat ţi-aş da eu, ce ţi-aş spune eu să faci, aşa să faci. Dacă faci treaba asta, tu nu vei greşi niciodată. Vei merge pe drumul cel drept şi curat. Între noi doi există această comuniune, unitate de vederi.”

Nu voi uita niciodată acest sfat al celui mai bun prieten al meu. Deşi am scris mult despre el, în multe articole, totuşi atâtea sunt pe care nu le-am scris şi nici povestit cuiva, n-am făcut-o.

A fost un om deosebit. Atât de deosebit încât a creat o unicitate, nu numai în lupta de rezistenţă a neamului românesc, dar şi ca om de ştiinţă. Pe unde a trecut, a lăsat urme, a marcat lumea.

După ce a venit din Rusia, în decembrie 1955, a fost dus la Gherla, unde a mai stat încă doi ani, tot fără condamnare, de altfel cum a stat şi-n Rusia, la Polul Nord, la Verhoiansk, polul frigului, şi la Vorkuta, mai bine de 10 ani, tot timpul urmărit şi chinuit de securitate. În decembrie 1957 se eliberează de la Gherla şi vine la Lăteşti cu domiciliul obligatoriu. Ca şi mine, este primit de un om în casa lui. Era peste drum de d-l Moise.

Foarte des ne vedeam unul pe altul. Nu-l cunoscusem până acum personal. Ştiam despre el multe de la părintele Mitoiu. Îi fusese profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. După nume, îl cunoşteam foarte bine, aş putea spune.

Afară era frig, frig şi zăpadă mare, ne făcea să ne gândim tot mai mult la felul cum ne vom împotrivi Crivăţului. Soţia şi părinţii veniseră la mine. Într-o după masă, eu şi cu soţia mea aduceam un coş mare cu paie pentru încălzit soba în camera în care stăteam. Cum vom fi arătat noi la faţă nu ştiu, dar tocmai atunci Ion V. Georgescu trecea prin faţa noastră spre casa lui.

Bucuros şi cu multă dezinvoltură, ni se adresează:

– “Hei, tinerii, tinerii trec voioşi şi fericiţi, pregătindu-se de noapte.”

Luat prin surprindere, m-am îmbujorat la faţă, cred eu, iar soţia mea, cum era blondă, s-a îmbujorat şi mai tare. Jucăuşă, lumina ochilor îi scăldase toată faţa.

– “Da, îi răspund eu, ne pregătim soba pentru noapte.”

Am dat mâna cu el, prezentându-ne unii altora. Când amauzit că-i Ion V. Georgescu, am rămas surprins. Năvăleau înmintea mea toate cele povestite de Mitoiu la Aiud.

Din acel moment privirile noastre s-au întâlnit mereu şi tot mai des. În orice sărbătoare îl regăseam la biserică, într-un loc mai retras, de obicei pe dreapta. Şi el, ca şi mine, când a ajuns la Lăteşti a scris acasă. Adresa veche pe care el o ştia nu mai era cea reală. Scrisese soţiei, dar prin altcineva, bine cunoscut, şi sigur de adresă. Spera că aşa soţia lui va lua cunoştinţă că-i în Lăteşti. În vremea asta, noi ne-am apropiat mult. Eu, mai ales, mă simţeam atras de el, deşi între noi era o mare diferenţă, ca vârstă şi pregătire. Eu, un biet absolvent al Institutului de Teologie, cu diplomă la mână, pe când el profesor universitar şi om de ştiinţă, totuşi ceva ne apropiase. Timpul avea să dovedească acest lucru, în cei cinci ani de lagăr pe care i-am făcut zi de zi împreună şi încă 14 ani în libertate.

Crezul nostru întru Hristos şi destinele neamului românesc erau comune. Slujeam aceluiaşi crez, el de pe poziţiile lui înalte, iar eu de pe umilul meu loc. Pe linie spirituală era o mare asemănare.

De la o vreme, tot aşteptând să primească o veste de acasă, începe să se frământe. Neliniştea luase loc în sufletul lui.

Într-o bună zi, simţind apropierea sufletească dintre noi, îmi spune:

– “Iată că tot ce am sperat eu, timp de 12 ani de când am fost răpit de pe stradă de ruşi, că voi mai găsi pe ai mei în viaţă şi-n pace se năruieşte. De atâta vreme n-am mai primit nimic. Ce s-o fi întâmplat cu ai mei nu ştiu. Sunt tare amărât.”

– “Domnule profesor, îi spun eu, este bine să speraţi şi să mai aşteptaţi. Eu cred că nu-i nimic rău. Totul va fi bine până la urmă.”

Nu puteam înţelege atât de bine frământările lui. Nu ştiusem pe atunci nici condiţiile în care dispăruse el în 1945 din Bucureşti. Aveam să aflu de la el, mult mai târziu, în lagărul dela Noua-Culme, despre viaţa lui, atât cea de acasă, în timpuri bune, cât şi de cea din deportarea lui în Siberia, la Verhoiansk, polul frigului. (…)

Mergeam acum, unul după altul, destul de des. Ion V.Georgescu, aşa cum am mai spus, îşi alesese o casă la margine de sat, loc destul de bun şi cu multă linişte. Se ocupa de lucratul grădinii şi de amenajatul casei. Ca fiu de ţăran, nu era străin de lucrul pământului.

Iată că într-o bună zi de primăvară, îi vine şi lui o scrisoare de acasă. Să fi văzut, Doamne, atunci, ce bucurie a fost, de nedescris. Simţea cum totul năvăleşte în sufletul lui. Lumea toată ar fi încăput atunci în el. Totul zumzăia, clocotea, se înălţa în trăirea lui. Deşi era destul de brunet, faţa-i radia de lumină. Numai lumină de Sus venită şi-n speranţe dată. Soţia îi scrisese că totul este bine, copiii sănătoşi şi vor veni cât de curând la el. Îi scrisese şi data sosirii. Doamne, câtă diferenţă de stare de spirit exprimată de faţa lui, a omului când trece de la necaz la bucurie. De peste doisprezece ani nu-şi mai văzuse soţia şi copiii. Acum îi aştepta. Un neastâmpăr pusese stăpânire pe el. Simţea nevoia de a împărtăşi cuiva zbuciumul sufletului său, năzuinţelelui, adesea sfărâmate. Aşa am ajuns eu să fiu acela căruia să-i destăinuiască păsul inimii lui. Aveam să fiu şi de aci înainte încă 19 ani, 5 de lagăr şi 14 de libertate, în care timp noi am purtat corespondenţă şi ne-am vizitat.

Cât de puţin, casa era pusă în ordine şi cu mult gust. O aştepta pe doamna Ariana, şi pe copiii lui. L-am ajutat şi noi, cei apropiaţi mult de el, mai ales Victor Tărniceru, la amenajarea casei.

Într-o zi apare şi d-na Ariana cu copiii, Răzvan şi Bogdan. A fost o mare bucurie pe toţi, de nedescris. După câteva zile dela sosirea lor, cunoscându-i şi eu bineînţeles, liniştea s-a aşternut peste tot. La un moment dat mă găsesc numai cu d-na Ariana. Îmi spune atunci de ce a trebuit să întârzie cu venirea mai bine de două săptămâni.

– “Eu nu puteam să viu la el în halul în care arătam. După o absenţă de peste 12 ani, nu puteam să apar în faţa bărbatului fără dinţi. I-aş fi creat o decepţie, o impresie pe care n-aş fi şters-o niciodată. Mai ales că noi am ţinut extrem de mult unul la altul.”

Iată deci că eu unul nu m-am gândit la acest lucru. Nici chiar soţul ei, I.V., nu s-a gândit aşa. Femeia însă, care-i simbolul vieţii, viaţa însăşi, intuieşte mai bine că-n viaţă, omul trebuie să ţină seama de anumite reguli, de legi, precum cea a armoniei, a frumosului, a eleganţei, a prestanţei. Mai târziu avea să-mi povestească cu multă bucurie de felul în care vedea lucrurile d-na Ariana. De prima dată, copiii au fost extrem de rezervaţi. Cu timpul însă, lucrurile au intrat în normal. Buna înţelegere, armonia şi chiar dragostea luaseră loc rezervei în familie.

După câteva zile, soţia şi copiii au plecat acasă. Nu se terminase şcoala. În timpul verii au venit şi au stat mai mult împreună, aproape toată vara. Copiii se mai obişnuiseră cu el. Din fire era destul de sever cu ei, lucru pe care soţia l-a condamnat, sfătuindu-l să aibă mai multă înţelegere. (…)

Martiriul profesorului

Încerc sa dăltuiesc figura unui om care, pășind prin viață, a lăsat o dâră de lumină, cu urmele pașilor lui adânc înfipte în lutul țării, în care a trăit, iubindu-și neamul și glia strămoșească de pe înălțimile lui Petre Țutea. Acesta a fost profesorul universitar Ion V. Georgescu.

S-a născut în 13 ianuarie 1909, în comuna Bascov, județul Argeș. Fiu de țăran, cel mai mare din 5 copii, trei feciori și două fete. A studiat teologia și literele la Universitatea din București. După ce și-a luat licența în teologie și istorie, s-a dus la Atena pentru studii de specialitate, pregătindu-și teza de doctorat în teologie.

Acolo a stat doi ani, muncind din greu, culegând toate datele cerute de studiul lui de specialitate şi pregătindu-şi cu multă sârguinţă teza de doctorat.

Întors în ţară, după doi ani de studii, a ocupat postul de secretar al facultăţii de teologie din Bucureşti. După pregătiri minuţioase, îşi susţine teza de doctorat în teologie, uimindu-şi profesorii din comisie prin felul cum a susţinut-o. Nu după mult timp, îşi susţine şi teza de doctorat în istorie la universitatea din Bucureşti. Iată-l cu două doctorate. În timpul acesta era asistent şi secretar la facultatea de teologie din București.

A stat mult timp în jurul lui Nae Ionescu, fiindu-i un apropiat ucenic. În clipele de răgaz, în anii de închisoare, îmi povestea adesea despre discuţiile avute cu Nae Ionescu. Îl considera că primul şi cel mai mare gânditor şi filozof care a creat școala în cultura românească. Dintre toţi gânditorii noştri, Nae Ionescu a avut cei mai mulţi ucenici. Calculat, a trimis pe mulţi dintre ei la studii în străinătate, pregătind astfel elita de mâine a culturii neamului nostru românesc.

Prin Nae Ionescu cunoaşte bine fenomenul legionar. Se integrează revoluţiei spirituale a poporului nostru, axată pe coordonatele neamului şi constantele creştine ortodoxe.

Paralel cu studiile de teologie, se ocupă şi de studiile de istorie universală. În domeniul acesta îşi alesese o lucrare care necesita multă muncă şi cercetări îndelungate pentru elucidarea ei. Avea ca subiect “CIVILIZAŢIA DIN BELUCISTAN”.

Obţine o bursă “Humboldt”, tot prin Nae Ionescu. Se pregătea să plece în Belucistan. În timpul acesta – 1937 – este arestat în mod abuziv şi ţinut două luni, până când i-au retras bursa. Cei din jurul regelui Carol al II-lea au uneltit împotriva lui, reuşind până la urmă să-i anuleze plecarea la studii. Îl ştiau ca făcând parte dintre ucenicii lui Nae Ionescu. Iată că, dintr-un început, drumul spinos îşi deschide porţile pentru Ion V. Georgescu.

În 1940, după ce se decretează Statul naţional legionar, i se propune un post de ministru în guvernul format de Generalul Ion Antonescu. Din prea multă modestie refuza. Cere, în schimb, să i se permită să se ocupe de formarea omului în spiritualitatea creştină ortodoxă a facultăţii de teologie din Bucureşti. Din această poziţie avea un ascendent asupra profesorilor facultăţii.

Ajunsese acum conferenţiar la catedra de Istoria Biblică. Părintele Vintilescu, un oportunist, care era cu toţi cei care erau la putere, vine la I.V. Georgescu şi-i cere sfatul cum să ajungă să stea de vorbă cu Horia Sima. Ştiindu-l o lichea, îi spune: – “Părintele Vintilescu, să ştiţi că Horia Sima miroase de la distanţa lichelele.”

La auzul acestei înfruntări oţelite, fără nici un cuvânt, îi întoarce spatele şi pleacă. Din acel moment Vintilescu i-a devenit duşman de moarte.

După lovitura de stat a lui Antonescu, botezată de el “rebeliune”, Vintilescu prinde aripi. Îl urmăreşte pe I.V. Georgescu pas cu pas.

Plecând din ţară, Horia Sima lasă la conducerea Mişcării Legionare din ţară pe Ion V. Georgescu. Pe umerii lui apasă o sarcină grea. Destinele neamului alături de Horia Sima sunt în mâinile lui. În 22 iunie, România declara război Rusiei. Prin uneltirile lui, Vintilescu reuşeşte să-l trimită pe front pe Ion V. Georgescu. După doi ani de front, se întoarce la catedră. Fiind bine pregătit, ajunge titularul catedrei de Istoria Biblică la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În situaţia aceasta îl prind evenimentele de la 23 august 1944. Era unul din vârfurile Mişcării Legionare din ţară.

Într-o zi de august 1945, pe la sfârşit de lună, cu seninul cerului scăldat de razele soarelui dogoritor, Ion V. Georgescu, sumar îmbrăcat de vară, cu o cămaşă cu mâneci scurte, pantaloni albi şi cu sandale în picioare, venea de la facultate, agale, spre casă. Se mai oprea din loc în loc, uitându-se pe la vitrine. Acasă îl aşteptau doi copii, Răzvan şi Bogdan, şi soţia Ariană. În învălmăşeala gândurilor se trezeşte cu doi bărbaţi în floarea vârstei în faţă, întrebându-l de sănătate, într-o româneasca perfectă. Cei doi îl încadrează între ei, prinzându-l de braţe. Aşa, cu mult calm, îl poftesc cu ei până la maşină. Îl obliga să intre în maşină şi zboară cu el până la aeroport, unde zoriţi îl arunca de-a valma în avion. În avion, tot timpul, cei doi mascau multă bunăvoinţă şi respect.

Iată-l pe Ion V. Georgescu, în plină zi de vară a anului 1945, la 36 de ani, răpit de pe străzile Bucureştiului, urcat în avion şi dus la Moscova. Răpit de ruşi. După ce şi-a revenit din starea aceea de om bulversat, şi-a dat seama că-i răpit. Mirarea şi întrebările se desfăşurau de-a valma în capul lui. Intuia că-i un drum poate chiar fără întoarcere. Fiind sumar îmbrăcat, în avion a îndurat de frig ca-n timp de iarnă. Ajunşi la Moscova, de la aeroport, cu o maşină, a fost dus direct în faţa lui Beria. Deci, răpirea lui Ion V. Georgescu se poate spune că a fost făcută de Beria. Aceasta se confirma şi prin ceea ce voiau să obţină de la prizonier prin anchetele făcute asupra lui timp îndelungat, sub presiune, cu toate metodele binecunoscute de noi toţi care am trecut prin infernul comunist.

Zi de zi anchetat şi torturat, ajungem în luna octombrie 1945. Ne găsim la marea închisoare din Moscova — Liublianka. De aici, noapte de noapte, se făceau presiuni asupra prof. Ion V. Georgescu. La toate încercările, sub toate metodele de anchetă, atitudinea lui a fost una singură — N-a acceptat nici un compromis. Singurul lui răspuns era: NU. Pe el nu l-a speriat nici ameninţarea cu moartea. În tot timpul anchetelor a fost supus la presiuni neobişnuite, cu foame, sete, neodihna şi bătăi. L-au ameninţat şi cu familia, anume că vor lua măsuri şi asupra soţiei. Până la urmă au trecut şi la aceste lucruri. Soţia a fost ameninţată şi dată afară din serviciu. Cu multă greutate a găsit de lucru la un atelier de fierărie în Bucureşti şi anume la forjă, să bată cu barosul. Soţia a executat tot felul de munci, numai ca să-i poată întreţine pe cei doi copii, Răzvan şi Bogdan. Mai târziu, au recurs şi la alte lucruri, mai murdare, asupra ei, obligând-o chiar să divorţeze. Aşa s-au ţinut lanţ anchetele şi presiunile asupra lui, până prin luna octombrie 1946, când i-au promis solemn că dacă va primi să lucreze cu ei, mergând în Apus, şi va realiza cele propuse, îl vor pune în locul lui Petru Groza. Răspunsul a fost NU.

Într-una din zilele lui octombrie 1946, pe la orele 11,30, ancheta a luat sfârşit, fiind întrerupta chiar şi fraza. I.V. Georgescu a fost condus într-o altă celulă, mai mare, cu pereţii şi tavanul lăcuiţi cu negru. Pe jos era ciment mozaicat ca-ntr-o baie, cu gura de canal pentru scurgerea apei. În tavan era montat un bec de 500 de lumini. Prin gura canalului venea un zgomot ca de frigider. Avea, deci, în camera instalat un microfon. Permanent era supravegheat.

Camera nu avea nici o fereastră. Aerul era condiţionat. Un an de zile n-a văzut lumina zilei, n-a văzut faţă de om, în afară de gardianul care-l păzea şi avea grijă de el şi vorbea româneşte.

Atunci când, în ţară, sub şenilele tancurilor ruseşti, se implanta comunismul, zdrobind încercările de rezistenţă, la Moscova, în închisoarea Liublianka, profesorul Ion V. Georgescu era zăvorât într-o cameră de supliciu, cu pereţii şi tavanul lăcuiţi în negru, fără lumina soarelui, cu un bec de 500 de lumini pentru a-i strica ochii şi sănătatea. La plimbare era scos numai în miez de noapte, pe terasa închisorii. De acolo se vedea Moscova noaptea, o mare de lumini. Iată deci programul de zi cu zi al prizonierului: în miez de noapte plimbarea, ziua prin gura de canal se auzeau tot felul de strigăte, muzica, gălăgie, un adevărat infern. Toate acestea i se aplicau în mod deliberat prizonierului pentru faptul că nu rostea alt cuvânt decât NU, răspicat. Fusese şeful Mişcării legionare în ţară, un ostaş credincios al lui Horia Sima.

Din când în când, mai venea câte un ofiţer în timpul plimbării pe terasă. Într-o noapte cu stele multe pe cerul Moscovei, discutând, profesorul Georgescu, la un moment dat, l-a întrebat pe ofiţer:

– “Ce-aţi face d-voastra dacă odată aţi descoperi pe Dumnezeu după o stea, pe care acum o priviţi cu atâta indiferenta?”

Ofiţerul s-a uitat lung la el, n-a răspuns nimic şi a plecat. De atunci, n-a mai venit nimeni la el. În cameră îl chinuiau lipsa de aer, foamea, setea şi neodihna. Ochii îl jenau din cauza luminii prea puternice a becului. Din când în când, gardianul, când se întorcea de la plimbare, îi dădea câte o bucată de pâine. În şoaptă îi spunea s-o mănânce repede. Mai ţâşnea din când în când acea bunătate a omului de pretutindeni, fărâmă din divinitatea sădită de Dumnezeu în adâncul fiinţei umane. Aşa s-au scurs zilele anului de izolare şi-n octombrie 1947, exact la aceeaşi oră – 11,30 – în aceeaşi zi, a fost chemat la anchetă, de acelaşi ofiţer, continuându-se anchetă de la aceeaşi frază întrerupta, exact ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De aici se poate conclude la ce tehnica au ajuns în a distruge tot ce-i omenesc şi a anula orice personalitate din om. Ne întrebam acum, la ce au folosit toate acestea? Acum, când în Rusia Partidul Comunist nu mai are puterea. Din toată ancheta nu s-a putut ajunge la intimidarea lui Ion V. Georgescu. N-au reuşit să-l condamne. I-au dat 20 de ani de lagăr, pedeapsa administrativă. După doi ani de anchete şi suplicii în marea închisoare Liublianka din Moscova, Ion V. Georgescu este dus într-un lagăr de munca din nordul Siberiei, Verhoiansk – polul frigului.

De menţionat este faptul că prof. Ion V. Georgescu, în toţi anii lui de pătimire în gulagul rusesc, n-a întâlnit nici un român. În aşa fel a fost păzit de securitate încât nu a reuşit, niciodată, să întâlnească un român. Le era frică de evadare sau răzvrătire. Pe unde s-a dus, Uhta, Irkutsk, Krasnoiarsk, Vorkuta, a muncit din greu. Ajuns la Verhoiansk, polul frigului, a fost băgat în mână. Aici n-a stat mult şi a fost scos la suprafaţă, unde a muncit la exploatarea lemnului din pădurile Siberiei. În tot timpul lagărului, cei mai mulţi cu care a stat împreuna au fost ruşii.

Numai după aceea chinezii. Cei mai revoltaţi împotriva regimului erau ruşii. Ajunsese, după un scurt interval de convieţuire cu ruşii, să înveţe bine limba rusă. Condiţiile de viaţă erau grele.

Frigul îl chinuia greu de tot. Aici unde era polul frigului, omul nu putea să reziste mult. Cei mai mulţi se îmbolnăveau de inimă. Era aşa de frig, că dacă scuipai, saliva până jos ajungea ca o piatră. Pe lângă ruşi şi chinezi mai erau şi alte naţionalităţi, dar mai puţini. Pe cei care i-a cunoscut mai bine dintre străini erau chinezii. Se împrietenise bine cu ei. La un moment dat lagărul rămâne fără medic. Ofiţerul politic, care se ocupa cu dosarele deţinuţilor, vine la prof. Georgescu şi-i spune să ia în primire cabinetul medical. El rămâne surprins, întrebându-se de ce îi cere lui lucrul acesta, când el nu este medic. Îi explica politicului acest lucru, dar nu este înţeles. Pe dosarul lui scria “doctor isteolog”. Adică, doctor în istorie şi teologie. Ofiţerul nici nu voia să ştie de cele ce-i spune prof. Georgescu. Ştia un lucru şi anume ca istiologia era o disciplină a medicinii. Este băgat la arestul lagărului pentru nesupunere. Cu greu scapa de acolo.

În zilele acelea grele de arest, gândul lui zboară peste munţi şi vai, peste mări şi tari, zbura cei la de acasă. Fruntea lui boltita se înnoura. Intuia că cei de acasă, din România, sunt prigoniţi şi maltrataţi. Într-adevăr, acasă era mult mai greu. Soţia a trebuit să divorţeze pentru a putea creşte copiii. Cu toate acestea, securitatea n-a lăsat-o în pace. Casă, care era proprietate personală, a luat-o tot securitatea. Soţia şi copiii au fost scoşi în drum şi-n casă a intrat un ofiţer de securitate.

Fratele prof. Georgescu ajungând colonel de securitate, prin el securitatea îi făcea tot felul de şicane soţiei sale. Până la urmă a fost obligată să se recăsătorească. La vremea aceea nu se mai putea afla nimic de acasă, din ţară.

Dorul de ţara şi gerul aspru de la Verhoiansk l-au îmbolnăvit de inimă. Este internat în spital. Acolo, spitalul era improvizat într-o clădire făcută din lemn. De acum începe calvarul.

Puterile începeau să-l părăsească, dorul de ţară să-l usuce şi gândurile să-l macine. Niciodată, el n-a reuşit să-şi piardă urmele în marea masă a deţinuţilor de toate neamurile, să scape de urmărirea securităţii. El era, numai şi numai Ion V. Georgescu, urmărit până în pânzele albe.

Viaţa acestui om, constituie una din marile epopei ale neamului nostru. În tot acest timp se ruga lui Dumnezeu. Iată ce mi-a declarat într-una din zile la “Noua-Culme”:

– “Mai Tase mai, eşti prietenul meu şi-ţi mărturisesc din intimităţile mele. La vremea aceea, când mă găseam greu bolnav la Verhoiansk, mă rugam lui Dumnezeu, simţindu-L că este viu şi-I cu mine. Aşa mă rugam:

– “Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu cel viu, ajută-mă, nu mă părăsi!”

– M-a ajutat şi am venit şi-n tara, ca acum să ţi le spun ţie. Poate că tu le vei duce mai departe şi unde trebuie.”

Dumnezeu a voit ca teologul de frunte Ion V. Georgescu să fie în acelaşi timp şi un mare credincios, punându-şi nădejdea în Dumnezeul cel viu. El ne îndemna să ne rugăm lui Dumnezeu cu tărie şi căldură sufletească.

Să ne întoarcem la Verhoiansk, în spitalul unde I.V. Georgescu suferea şi se ruga. În urma îndelungatei boli de inimă, slăbise mult de tot. Puterile începuseră să-l părăsească. La un moment dat nu mai putea nici să umble singur pe picioare. Într-o zi călduroasă de vară, bolnavii au fost scoşi în curtea spitalului la soare. Era o curte mare, din loc în loc cu iarbă pe jos. L-au scos şi pe Ion V. Georgescu la soare pe un petec de iarbă. Stând în şezut, se sprijinea şi-n mâini.

I se părea că-i mai uşor. Îşi dădea seama de gravitatea bolii. Starea sufletească era în plin zbucium. Îl copleşeau amintirile, dorul de ţara şi de cei de acasă.

Cugetând aşa, i se părea că se afla la limitele condiţiei umane, la hotarele dintre fiinţa şi nefiinţa. Se producea parcă o alunecare din planul existenţei, în acela al altei existente.

Conştiinţa lui oscila între cele două limite, atunci când cele două lumi încercau să-l atragă fiecare în inima ei:

a) o lume necunoscută, dar extrem de îmbietoare;

b) alta, în care şoaptele celor două voci se întâlneau, făcându-l să-şi dea seama că mai exista, deşi aluneca mereu spre punctul de a nu mai fi. Sau de a fi, dar altfel decât înainte.

Acesta era mecanismul gândirii lui în momentele de odihnă pe petecul de iarbă din curtea spitalului din Verhoiansk. În clipele când cugetul lui se desfăşura, el rupea cu mâna dreaptă firicele de iarbă şi le ducea la gură, mestecându-le îndelungat şi apoi înghiţindu-le. În faţa lui se afla un grup format din medicul şef şi ajutoarele lui, medici şi sanitari. Le arata cu mâna spre Ion V. Georgescu cum mănâncă iarba, spunându-le:

– “Vedeţi voi omul acela, care mănâncă iarba? Ţine cu dinţii de viaţă. Nu va muri. Se va salva singur. Din iarba aceea culege tot felul de vitamine. Voinţa lui de a trăi îl va scoate din impas.”

Înţelegea acum foarte bine limba rusă. Era stăpân pe ea. După o îndelungata suferinţă în spitalul din Verhoiansk, se mai întremează şi-i scos din nou la muncă.

După aproape 11 ani de suferinţă în gulagul rusesc, în 1955, toamna vine în ţară, când mai mulţi români sunt eliberaţi din lagărele ruseşti.

Înainte de a pleca spre ţara, prin luna noiembrie 1955, prof. Ion V. Georgescu, în mod insistent, a fost solicitat să rămână în Rusia ca cercetător ştiinţific în cadrul Universităţii din Moscova. A refuzat categoric acest lucru, la fel ca în anchetele lui din 1945-1947, menţinându-se pe aceeaşi poziţie, de luptător împotriva comunismului. Deşi împovărat de ani, cu faţă brăzdată de suferinţele anilor petrecuţi în gulagul rusesc, voia şi dorea din tot sufletul să-şi vadă tara pe care a iubit-o cu preţul vieţii lui, cu toate că această ţară, iubita atât de mult, prin cei care o conduceau, îl răsplăteşte pe Ion V. Georgescu cu închisoarea de la Gherla, unde-şi duce cu fruntea senină mai departe calvarul.

În decembrie 1957, prof. Ion V. Georgescu se eliberează de la Gherla şi este trimis în com. Lăţeşti cu domiciliul obligatoriu. Acolo, la Lăţeşti, l-am întâlnit pentru prima dată. De atunci şi până la moartea lui din 21 dec. 1976, am fost împreuna.

În Lăţeşti, aşa cum am mai scris, am lucrat împreuna tot timpul cât am stat în această comună. După cum iarăşi am mai scris, în 12 sept. 1958 am fost ridicaţi şi duşi în lagărul de la “Noua-Culme”, supranumit lagărul morţii.

Aici s-a lucrat muncă silnică, de istovire şi de aruncare în moarte. Foarte rar aveam momente de răgaz. Mai ales atunci când mai eram pedepsiţi, ne aruncăm la izolare, unde ne mai odihneam. În rest, era iadul pe pământ.

În acest iad, anul 1959, vara, s-a încercat o înscenare de evadare. Se lucra la via din Nazarcea. Prin această tentativă s-a urmărit exterminarea lui Ion V. Georgescu.

 

O înscenare de evadare

Ceea ce vă istorisesc acum este un episod trist, dar adevărat.

În acea vreme, în luna iulie 1959, mă aflam la infirmeria lagărului, trăind din plin urgia şi zvârcolirile celor de acolo. O bună parte din cele întâmplate este relatată şi de Bucur Stănescu în bilunarul AFDPR-ului — Rezistenta — nr. 2 din aprilie 1991, Bucureşti. Pe Bucur Stănescu l-am cunoscut foarte bine. Am stat cu el în camera la Noua-Culme. Este unul dintre ucenicii lui Lucian Blaga şi Constantin Noica, bine pregătit, atât pe linia culturii, cât şi pe cea a caracterului.

A fost un luptător de elită în rezistenţă româneasca, cum de altfel a rămas şi acum, deşi este trecut de 80 de ani. A fost professor de filozofie.

Într-o bună zi, când coloana mergea, ca de obicei, la lucru la Nazarcea, gardienii se repezeau şi loveau în stânga şi-n dreapta. Atunci, Bucur Stănescu, ajuns la exasperare, într-un moment de dezechilibru psihic, face un salt în afara coloanei şi fuge. Se dezlănţuie într-o fugă nebună. Trece pe lângă caporal, şeful escortei, şi-i spune:

– “Domnule caporal, vrea să mă bată! Eu fug de sub escortă.”

A început urmărirea. În spatele lui Bucur se auzeau paşii ostaşului care-şi arma puşca, pregătit să tragă. Cuprins de un fel de extaz, nemaifiindu-i frica de moarte, evadatul nu avea de gând să se oprească. Aşteptă nerăbdător să simtă lovitura glonţului, aducător de linişte şi pace.

Ca prin vis aude o voce gâtuita de emoţie:

– “Domnule, nu mai fugi, ca eu trebuie să trag. Nu am încotro şi e păcat. Eu nu vreau să-mi încarc sufletul cu viaţa d-voastra.” Lui Bucur nu-i venea să creadă. Cu toată starea lui de transă, şi-a dat seama că tânărul ostaş folosea o altă limbă decât cea oficială: “Domnule”, şi nu “Banditule”. Se vedea că forţele latente ale poporului român umpleau de har sufletul acestui tânăr, al satului românesc, îngrozit că trebuie să ucidă. Bucur s-a oprit din fugă. Caporalul, şeful escortei, venea spre fugar, vizibil uşurat, fără să ameninţe sau să înjure. Atunci, Stănescu îi spune:

– “Domnule caporal, m-aţi convins, socotelile mele sunt doar ale mele şi nu am dreptul să vă împovărez sufletul, nici existenţa cu ele. M-am oprit, dar nu mă mai duc în cordon, stau la pământ, în apropierea d-voastra.”

Caporalul i-a explicat că nu-i da voie regulamentul să facă aşa ceva, dar l-a asigurat că nu va fi bătut. Gardianul, Baspalian, uimit de comportarea lui Bucur şi a caporalului, a început să lovească în stânga şi-n dreapta, în rândul coloanei de deţinuţi, care urmăreau şi ei uimiţi cele ce se petreceau. Când s-a apropiat de Bucur, gardianul a început să-l înjure şi să-l ameninţe, repezindu-se să-l lovească. Atunci caporalul i-a explicat ca deţinuţii sunt sub escortă lui, încheind:

– “D-voastra în interior faceţi ce vreţi cu ei. Le aplicaţi regimul dorit, dar la lucru nu aveţi dreptul să-i bateţi că se întâmpla ceea ce s-a întâmplat.”

Ajunşi la vie, Baspalian i-a ordonat lui Stănescu să se culce la pământ. El s-a culcat, păstrându-şi însa sapa. Gardianului îi era frică de sapa. Se uita pe furiş la Bucur. Dintr-un salt a fost la el. Ca o fiară s-a năpustit asupra sapei. Fulgerător, Bucur s-a ridicat în picioare, cu mâinile încleştate pe sapa. A început lupta. Gardianul era mai înalt şi mai tânăr, deci mai puternic decât Bucur. Prinzând cu amândouă mâinile de coada sapei, se străduia să i-o smulgă.

Lupta a durat câteva minute, dar lui Bucur Stănescu i s-a părut o veşnicie. A căzut în genunchi şi se vedea pierdut. Grăbindu-se să-i dea lovitură fatală, Baspalian a luat o mâna de pe coada sapei şi a prins de tais, fixându-l spre capul deţinutului, unde voia să-l izbească. Printr-o încordare, Bucur a făcut să-i intre tăişul sapei în podul palmei, care începuse să sângereze abundent.

Gardianul îl ameninţă:

– “Mi-ai tăiat mâna, Dumnezeul mă-ti de bandit. Ai să vezi tu la colonie.”

Apoi s-a îndepărtat de Stănescu, oblojindu-şi rana cu o cârpa.

Bucuria şi mândria puseseră stăpânire pe Bucur. Câştigase o bătălie. Atât de mari erau stările sufleteşti, încât umbreau teama de ceea ce avea să urmeze. Într-adevăr, răzbunarea lui Baspalian a fost cumplită, de nedescris. În detaşamentul de munca era şi profesorul Ion V. Georgescu, considerat pe atunci de securitate ca unul dintre marii comandanţi ai rezistenţei romaneşti.

Ajunşi în colonie, Bucur Stănescu şi Ion V. Georgescu au fost scoşi din coloana şi duşi la izolare. Profesorul Ion V. Georgescu nu făcuse nimic. Se uita şi el la cele ce se petreceau. De acum începe calvarul. Securitatea se răzbuna. Se ocupa până în cele mai mici detalii pentru a înscena o evadare organizată, pusă la cale de Ion V. Georgescu. Sunt duşi amândoi la izolare, în celule separate şi anchetaţi zile în şir. Au fost supuşi la suplicii de neînchipuit. Ion V. Georgescu a primit 100 de lovituri la spate, până la starea de leşin. La fel şi Bucur Stănescu. Securitatea voia cu orice preţ să scoată un proces de organizare a deţinuţilor de la Noua-Culme sub conducerea lui Ion V. Georgescu şi o evadare în masă din lagăr. Tot corpul era numai sânge şi răni. Dumnezeu l-a întărit pe Bucur Stănescu şi n-a recunoscut nimic din cele înscenate de securitate în legătură cu evadarea. Voiau să-i condamne la moarte. Bucur Stănescu şi-a păstrat cumpătul. S-a menţinut pe poziţie, afirmând că a avut un moment de rătăcire, de groază, fugind de sub escortă. Aici este marele lui merit. Un om excepţional, de un caracter cum rar se poate întâlni. A salvat viaţa unui om de aleasa cultură, crescut şi format de Nae Ionescu.

După toate aceste peripeţii, într-un moment de disponibilitate, profesorul Ion V. Georgescu mă ia deoparte şi-mi spune:

– “Ascultă, prietenul meu cel mai bun, am să-ţi destăinuiesc câteva lucruri foarte importante. Să fii cu mare băgare de seamă. Dacă tu scapi cu viaţa din acest iad, să transmiţi mesajul meu celor în drept din conducerea Mişcării Legionare. Dacă eu voi scăpa din acest infern şi voi reuşi să ies afară înaintea ta, atunci nu mai ai obligaţia acestui mesaj. Vezi tu, ca securitatea este hotărâtă să mă lichideze. Le sunt incomod. Ai văzut din această înscenare de evadare, care nu le-a reuşit, dar eu m-am ales cu o sută de lovituri la spate. Şi acum le simt.

Ceea ce-ţi spun acum este mesajul meu către Horia Sima.

– La Moscova, în 1945 lună oct. mi s-a cerut de către Beria, în cadrul anchetei următoarele:

1) Să renunţ la Mişcarea Legionară şi să colaborez cu ei.

2) Să merg în Occident, unde să duc o activitate de anulare a Mişcării Legionare pe plan politic şi ideologic.

3) Să-l suprim pe Horia Sima, prin orice mijloace. În toate acţiunile mele voi fi ajutat de oameni de încredere, bine pregătiţi şi puşi la punct cu toate problemele. Dacă voi face acest lucru, voi fi bine răsplătit.

În 1946, spre sfârşitul anchetelor, mi-au promis locul lui Petru Groza ca preşedinte al Consiliului de Miniştri în România. Nu am primit acest lucru. Tu ştii foarte bine toate astea din cele ce ţi-am povestit până acum de când ne-am împrietenit.

4) Eu am făcut o caracterizare a Mişcării Legionare în câteva zeci de pagini bătute la maşină. A fost în cele din urmă primită de conducerea politică a securităţii. Am reuşit să scot Mişcarea Legionară ca o mişcare democrată, cu argumente bine susţinute. N-a fost niciodată nici fascista, totalitară şi nici comunistă. Este o mişcare democrată, de centru. Este o caracteristică a fiinţei neamului românesc. În prezent se găseşte în dosarul meu de la Moscova.

Pentru mine, Horia Sima, cu toate slăbiciunile lui şi cu tot omenescul din el, supus de multe ori greşelilor, este singurul care s-a dovedit capabil dintre noi toţi.

Ascultându-l pe omul care i-a înfruntat pe Beria şi pe Stalin, cu preţul vieţii, în 1946, la Moscova, deci la ei acasă, m-am înfiorat. Îmi era teamă că nu voi fi în stare să fac acest lucru. Să duc acest mesaj, al unuia dintre cei mai mari luptători din mişcarea de rezistenta din infernul roşu – Ion V. Georgescu.

Tot timpul s-a considerat un umil soldat în tranşee.

Dacă tot m-a ales pe mine să duc acest mesaj, atunci m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute şi să mă lumineze. Să mă întărească să duc la îndeplinire această misiune. În faţa lui Dumnezeu şi a neamului românesc, eu mi-am făcut datoria. Acest mesaj l-am transmis exact aşa cum este cel de fată. Dacă n-a ajuns în mâinile lui Horia Sima, se fac vinovaţi cei care l-au primit de la mine şi nu l-au dus unde trebuie.

De la Noua-Culme, în luna mai 1960, am fost duşi la Periprava. Viaţa din Periprava ne-a unit mai mult, muncind tot timpul împreuna. Felul cum s-au scurs zilele noastre, aici în colonie, constituie obiectul unor alte episoade.

Ţin să menţionez că şi aici, la Periprava, Ion V. Georgescu era urmărit şi anchetat de securitate destul de des. Datorită atitudinii luate de el şi a sfaturilor pe care ni le-a dat nouă, celor mulţi, am reuşit să ne salvăm vieţile, scăpând de o nouă tentativa de reeducare, ce se pregătea cu mult.

S-a eliberat în 12 septembrie 1962. Noi am continuat lupta împotriva celor care voiau să instituie reeducarea până în 1963, când am reuşit să-i dăm pe nebuni peste cap.

După eliberarea mea, din 6 mai 1964, am reuşit să iau legătura cu prof. Ion V. Georgescu, bucurându-ne că am scăpat cu bine din infern. Ne făceam vizite la Bucureşti şi Lugoj.

În 17 iunie 1976, când am fost la el acasă, la Bucureşti, a ţinut să-mi spună multe lucruri.

A fost chemat de multe ori de securitate. Ba chiar l-au şi reţinut câte două, trei zile. Securitatea era la curent cu vizitele noastre, unul la altul. Mi-a şi spus să nu mă feresc de prietenia noastră.

A declarat tot ce ştia despre noi. Aşa-mi explic eu acum faptul că aveam permanent un agent după mine. Asta a fost şi după revoluţia din 1989. Nu este exclus ca şi acum, acest purtător de grijă să fie după mine. Ziua de 17 iunie 1976 a fost şi ultima întâlnire a noastră. În 21 dec. 1976 a murit în urma unui atac de cord. În legătură cu moartea lui se pot spune multe lucruri. Când am fost la el, în iunie 1976, mi-a destăinuit unele lucruri care acum îmi dau de gândit. În acel an, a făcut un control medical, cu analizele respective, la Academia de Ştiinţe Medicale, unde avea o nepoată angajată. Acolo, medicul respectiv i-a spus că tratamentul care i s-a aplicat, de ani de zile, a fost greşit. I-a provocat un proces T.B.C. la fundul de ochi. Boala era destul de avansată şi nu ştiau dacă se mai poate face ceva. Într-adevăr, nu s-a mai putut face nimic. În 21 dec. 1976 a decedat. S-ar putea interpreta ca acest tratament a fost aplicat greşit cu bună intenţie de către medicul curant, care era şi prof. universitar. Un mare semn de întrebare.

Ion V. Georgescu a luptat până la moarte împotriva comunismului, tot timpul de pe baricade. Niciodată n-a regretat că a mers pe acest drum, pentru ridicarea neamului românesc.

Într-o zi, mi-a declarat că dacă ar trebui s-o ia de la capăt cu viaţa, tot pe acest drum ar merge.

Numele lui va fi mereu pe buzele noastre. Figura lui va fi permanent în mijlocul nostru şi vom striga totdeauna prezent pentru el.

Eroismul de care a dat dovadă este legendar.

(Atanasie Berzescu – Lacrimi și sânge. Rezistența armată anticomunistă din munții Banatului, Editura Marineasa, Timișoara, 1999, pp. 240-245, 265-274, 275-281)

Ion Georgescu – un răstignit pe Golgota comunismului

 

Când s-a apropiat ziua repatrierii noastre, un maior NKVD-ist, sosit special din Moscova, responsabil cu transportul nostru, la recomandarea politrucului din lagăr, l-a chemat pe colonelul Tobă, zis ”Hatmanul”, cum îi plăcea să se numească singur, căruia voia să-i încredințeze transportul. […]

Îmbarcarea și transportul nostru s-a făcut în vagoane cu priciuri improvizate și suprapuse, acoperite cu paie, astfel încât să încapă cât mai mulți inși într-un vagon. […]

Așa am călătorit până în Penz, unde ne-am întâlnit cu alt eșantion de deținuți români ce venea din Siberia cu care am format, împreună, un grup de circa 400 de persoane, printre care și opt femei.

Aici l-am cunoscut pe profesorul doctor în Teologie, Ioan V. Georgescu, născut în anul 1909, originar din județul Argeș. El fusese profesor de istorie ebraică la Facultatea de Teologie din București și era foarte apreciat, în timpul prelegerilor lui, sala era plină de auditori, până la refuz. A fost arestat în luna august 1945, într-un costum de vară și-n această ținută a ajuns să treacă prin închisorile Moscovei.

Condamnat la 20 de ani închisoare de același tribunal al Partidului comunist, A.S., a ajuns la sfârșitul anchetei un schelet de om și în această condiție fizică a fost transportat împreună cu Tănase Rădulescu spre Cercul Polar de Nord.

Oblojit în prosoape, dăruite de toți deținuții politici, pentru a-l feri de frig, a călătorit până în localitatea Uhta, unde a fost dat jos în stare muribundă și internat direct în spital.

După ce s-a refăcut și a încercat să se acomodeze cu viața de lagăr, fiind bolnav de inimă, a fost transferat în lagărele din sudul Siberiei, unde și-a petrecut viața de deținut la munci mai ușoare și a supraviețuit întorcându-se în țară.

Dar aici l-a așteptat alt calvar – faimoasa închisoare din Gherla, cu toate rigorile ei, de unde, după multă suferință, i s-a fixat domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Alt supliciu!

Îmbătrânit, epuizat, cu inima și vederea foarte slăbite, a fost eliberat și a mai apucat să lucreze câțiva ani, în domeniul său, sub oblăduirea Patriarhului Iustinian. A murit la masa de lucru, cu capul pe cărțile sale de studiu. Dumnezeu să-l odihnească! Crucea pe care a dus-o a fost mult peste puterile lui!

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 233-234)

Profesorul Ion V. Georgescu, „un om îndrăgit de toți, despre care nu puteai spune decât vorbe alese”

 

O altă personalitate de excepție cu care am avut bucuria să stau la Lățești a fost profesorul universitar I.V. Georgescu de la Facultatea de Teologie din București, un om îndrăgit de toți, despre care nu puteai spune decât vorbe alese. Cei apropiați îi ziceam ”Tetea”. Era din Ștefănești, Argeș. Tatăl lui, țăran isteț, se ocupase cu vânzarea și cumpărarea de vite și ca orice țăran mai înavuțit, voise să-și facă băiatul preot în sat. Așa a ajuns I. V. Georgescu teolog, iar apoi, fiind foarte inteligent, cu o memorie prodigioasă, a devenit profesor universitar. Cunoștea limbile elenă, ebraică, sanscrită și latină. Doar slavona știa mai puțin, fapt pentru care nu îndrăznise să accepte, la un moment dat, propunerea de a face o nouă traducere a Bibliei. Acolo, la Lățești, ne spunea:

– Acum, după zece ani de Siberia, cunosc slavona la perfecție, dar este prea târziu să mă încumet la o așa treabă imensă!

În anul 1930 a început lucrul la un tratat unic în lume, ”Demonologia”, un studiu despre demoni. Un coleg al lui, profesorul Rovența, a avut indiscreția de a face public acest lucru într-o revistă și imediat atât Biserica Catolică cât și cea Protestantă s-au grăbit să-i ofere ajutor prin burse de susținere, cu condiția ca lucrarea să fie scoasă sub egida lor. Profesorul I. V. Georgescu a respins această ispită: voia ca lucrarea să poarte amprenta Bisericii Ortodoxe Române.

Câte vorbe înțelepte, câte idei au auzit de la dânsul! Chiar limba rusă, pe care nu o puteam înghiți, în gura lui era mai dulce, mai atrăgătoare, fapt care ne-a determinat mai târziu, în lagărul de la Culmea, să ne apucăm să o învățăm. Ce plăcut sunau, din gura lui, poeziile lui Pușkin, Mayakovsky și Esenin!

Drama lui începuse în 1945, când fusese răpit de pe stradă de către ruși și dus direct la închisoarea Lublianka din Moscova. De unde aflase KGB-ul că el era atunci șeful Mișcării Legionare pe țară? […]

După ce l-au ținut în anchete, obligându-l să facă o prezentare amănunțită a Mișcării Legionare, i-au înscenat un proces de tip sovietic, l-au condamnat la 10 ani de muncă silnică și l-au trimis într-un lagăr special din Siberia, la Polul Nord. Lagărul era destinat exclusiv foștilor demnitari de stat căzuți în dizgrația lui Stalin. Acolo, profesorul a muncit la pădure, la tăiat lemne, a înfruntat iernile polare și vestitul crivăț siberian și a cunoscut sufletul slav și toată cultura rusească. Măreția imperiului de odinioară și strălucirea aristrocrației rusești, câtă mai rămăsese, erau fidel reprezentate în lagărele din Siberia. Iar el, cu inteligența lui, cu memoria lui, a asimilat tot, dar mai ales a sintetizat tot. A stat și prin spitale, căci inima supusă presiunilor atmosferice și decompensării bătea ca un orologiu prea învechit. Nici ficatul nu-i mai funcționa normal. Ne-a povestit că acolo, în Siberia, la un spital era gata-gata să moară din pricină că mâncase un cățel de usturoi căpătat de la un om.

Între timp, cineva i-a prezis enigmatic că se va elibera atunci când soarele va răsări în același timp din două locuri. Peste mulți ani, fiind într-un tren de deținuți care cobora de la Polul Nord spre sud, a văzut soarele răsărind din două locuri. Nici el nu-și putea explica fenomenul. Dacă se uita pe geam într-o parte, vedea soarele răsărind, dacă se uita vis-a-vis, și de acolo răsărea soarele. Atunci a tresărit și și-a adus aminte de prezicere: ”Oare merg spre eliberare?”… Așa a fost. În 1955 a sosit în țară, odată cu toți prizonierii români din Rusia. A fost dus la Gherla, unde a mai stat un an. S-a eliberat în 1957, dar cu domiciliu obligatoriu. Și așa ne-am trezit cu el la Lățești.

Ce tristă poveste, aproape că nu-ți vine să crezi! […]

Profesorul Georgescu era cald, ghețurile din Siberia nu-i răciseră sufletul. Era frământat de multe probleme din trecut și de cele ce aveau să vină. Nu mai credea în vreo schimbare, nici nu întrezărea căderea comunismului. Cunoscuse puterea comunstă și-și făcuse o viziune adâncă despre ea. […]

Ne vorbea mult despre imensele bogății de dincolo de Urali ale rușilor; despre colosul sovietic care se mișca după cum se ridica mâna lui Stalin; despre puternicele instituții înființate acolo, ca de pildă ”Institutul Marx, Engels, Lenin”, eminența cenușie a Imperiului Sovietic; despre sistemul diplomatic și școlile de spionaj din Rusia și din lume. […]

Însă dincolo de această vervă spirituală, profesorul, ca toți deținuții politici, purta cu el o dramă, care nu era numai a lui, ci îi afectase întreaga familie. După arestarea și răpirea sa în Rusia, în țară rămăseseră soția și doi copii. Cum au trăit, cum s-au descurcat, e greu de spus. Doamna a fost obligată să divorțeze și abia apoi i s-a îngăduit să-și procure, printr-o cooperativă, o tonetă unde vara vindea înghețată. Din pricina umezelii în care era nevoită să stea s-a îmbolnăvit rău de reumatism la picioare.

În 1957, când profesorul a venit acasă, și-a găsit copiii mărișori, în jur de paisprezece – cinsprezece ani. Cu bune și rele. Întrebarea care îl chinuia ca un ghimpe sfredelitor în inimă era: ”Cum pot eu să le fac observații, cum să-i cert, cum să-i muștruluiesc, când ei au crescut fără tată, fără prezența mea, fără ajutorul meu, lipsiți de atâtea și ostracizați de societate, numiți ”copii de bandit” și arătați cu degetul de profesori și de elevi?”…

Ascultau, e drept, de mama lor, dar influiența societății era enormă. Săraca mamă, ce să facă mai întâi? Să se ducă la tonetă, să aibă grijă de cele necesare casei, să aibă grijă de copii, ce să facă? Vai de viața ei! Câtă durere în suflet, ce destin amar! […]

După câțiva ani de la eliberare, prin 1970, l-am vizitat la Institutul Teologic din București. Avea un post acolo, la biblioteca Institutului. Târziu am aflat că a murit în 1972. Ce mare valoare a pierdut neamul nostru! Nu știu dacă a rămas ceva scris de la el, căci moartea l-a răpit prematur.

(Nicolae Purcărea – Urlă haita… Pitești, Canal, Gherla, Jilava, Aiud, Editura Fundația Sfinții Închisorilor, Pitești, 2012, pp. 183-190)

Dăruirea de sine a profesorului Ion Georgescu în lagărul Noua Culme

 

În barăcile lungi şi friguroase1, am fost tunşi la zero, îmbrăcaţi în zeghe; nici unul nu mai semăna cu cel de ieri. În curând vântul de toamnă ne-a pătruns până la oase, mai ales pe cei bolnavi.

Ne-au dat şi mantale de zeghe, dar nu ne-au ajuns la toţi. Printre cei fără noroc am fost şi eu.

Scoşi la plimbare din când în când, am încercat să înlocuiesc mantaua cu pătura pe care mi-am pus-o în spate, dar m-a observat gardianul.

Ordinul suna răstit :

– Dă jos pătura ! N-ai voie s-o porţi.

Refuzând să o dau jos, m-a ameninţat cu carcera. Doar la cuvântul „carceră” te îngrozeai. Pericolul era de moarte, dar nu-mi păsa…

Carcerele erau aşezate în bătaia vîntului şi deţinuţii pedepsiţi erau introduşi în ele dezbrăcaţi şi desculţi.

Conflictul dintre mine şi gardian a fost observat de profesorul universitar I. V. Georgescu, cel care a fost răpit de ruşi şi aruncat în lagăr dincolo de Cercul Polar. De la Lăţeşti a fost adus și el la „9 Culme”.

Dându-şi seama în ce pericol mă aflam, certându-mă cu un gardian imbecil, s-a dezbrăcat de mantaua lui de zeghe şi mi-a dat-o mie.2 Știa cât sunt de bolnav.

Am încercat să-l refuz pentru a nu-l expune pe el la frig, dar a fost atât de categoric că n-am putut face nimic.

Aşa am scăpat de ameninţarea cu carcera din care n-aş fi avut nici o şansă să scap viu.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit, Vol. II)


1. Acțiunea se petrece în lagărul Noua Culme din cadrul Canalului Dunăre – Marea Neagră.

2. Gestul profesorului martir este unul de sacrificiu de sine, de renunțare la propria sănătate pentru sănătatea aproapelui. În temniță, o haină în plus pe timp de iarnă putea face diferența dintre viață și moarte. De aceea, a renunța la o haină în astfel de condiții era defapt dovada renunțării la propria viață pentru salvarea vieții camaradului de suferință.

via Fericiți cei Prigoniți

1 Comment
  1. calin eugen says

    Profesorul Georgescu,o lacrima de sange in istoria Romaniei.Dumnezeu sa va odihneasca -n pace!

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php