Elisabeta Rizea, 13 de ani de la trecerea la Domnul

1 155

Ajutarea partizanilor din munți și arestarea

Pe unchiu Gheorghe Şuţa l-a împuşcat în ’47. Din ’47 a-nceput vrajba de a băgat frica în ăştia care au făcut politică ţărănistă. Băiatu lui domn Iancu, căpitanu ăl mare, că domnu Neluţ a murit în munţii Trata… DomnuTomiţă era la garda regală. Făcea armata, adică era angajat acolo. Făcea şcoala aia. Ei, doamnă, de politică l-a dat afară. Da nu l-a lăsat, doamnă, nici acasă, că avea pământ, muncea. Nu l-a lăsat. A început să-l caute. Domnu colonel Arsenescu a venit de la Câmpulung adus de socru lu domn Tomiţă, şi l-a adus la el aici, acasă. L-a adus aicia.

A plecat dacă a văzut că-i caută şi-i urmăreşte. A plecat în munţi. Da nu-i lăsa nici acolo! Aşa că au început să urce la munte din ’49. Era Arnăuţoii, care era doi fraţi, cu Arsenescu trei, cu Chircă patru, dup-aia s-a băgat şi băieţii lui Chircă, s-a băgat şi Ticu Jubleanu cu femeia, Marioara, şi cu băiatu. Ăsta a rămas ultimu şi s-a împuşcat singur în bordei, acolo unde i-a prins. Aşa a fost, eu nu spun minciuni. Da nu ştiu dacă e bine să scoateţi acum cartea, doamnă, până nu s-a schimba…

Au plecat pe rând. S-a dat ăla după ăla, ăla după ăla. Noi i-am ajutat. Noi n-am plecat până nu ne-au luat ei şi ne-au băgat prin puşcării. Pe mine m-a pârât o ţigancă,o baragladină, cum am spus şi la televizor. A fost grieu, doamnă. Uite, am şi o gaură colea în uşă, să o vedeţi, gaura de glonţ. Şi ăştia au duşmănie pe mine că vorbesc. Păi aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om! Atâtea sunt de spus… Da mă stăpânesc de frică, că acum nu mai sunt de treişopt de ani. Nu mai poci fugi prin grădini, nu mai pot să merg, că vedeţi cum e picioarele mele şi vedeţi mâinile mele. Să nu moară până n-o sta unde m-au ţinut pe mine şi să nu… Să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine…

Uite aşa-mi vin în minte… cum mi-au băgat ochelari d-ăştia de tablă, ferească Dumnezeu să ştiţi ce-i asta, şi m-a luat de braţ, că nu vedeam nimica pe coridor. Şi, ori că mi-a pus el piedică, ori m-am împiedicat – că am venit pă brânci, aşa, jos. Şi el mi-a dat cu bocancu aici, în coastă. Trăieşte în Piteşti. Oprea. A vinit o doamnă cu care am stat în celulă şi mi-a spus: să vii să vezi pe Oprea ce burtă are. Zic: el are burtă şi eu m-am uscat, că mă vedeţi cum sunt, numai piele şi os. Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia…

Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi răbdau.

Pe urmă Chircă a fost mort în munţi, băieţii lui au fost închişi, eu închisă. Da am lăsat pe alta în locu meu. Vorbisem cu ea până să mă închiză. Marinico, zic, dacă cumva mă-nchide pe mine, ai tu grijă! Adică să nu moară de foame. Să le mai duci. Da pe mine nu m-a prins, doamnă, cât am fost eu de păzită, că eram păzită, vorba aia, nici nevoia nu puteam să mi-o fac cu linişte, aşa eram păzită, pe de-a rându. Da Dumnezeu m-a ferit şi eu am ştiut să mă păzesc şi nici nu am spus la nimeni. Şi am şi acuma multe secrete, da nu le spui până n-oi vedea că mor, să chiem fetele să le spui, să ştie măcar ele… Că uite, doamnă, nu ştii cu cine vorbeşti şi s-aude şi te-mpuşcă. Vorba aia, am scăpat eu de primu glonţ – şi să mi-l dea ăştia, acuma?

(Elisabeta Rizea – Povestea Elisabetei Rizea, pag. 25-28)

Când căpitanul Cârnu a legat-o pe Elisabeta de cârligul din plafon

Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.

Şi mi-a fost frică că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, și stam şi ţipam şi spuneam: ”Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiți, nu mă lăsați fără mâini, mai bine împușcați-mă!”. (…)

Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceți să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldați acasă. (…) M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, așa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi și niagră ca bluza. Și dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.

(Elisabeta Rizea – Povestea Elisabetei Rizea, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 53-54)

via Fericiți cei Prigoniți

1 Comment
  1. calin eugen says

    Elisabeta Rizea,bunica noastra de la tara…Bunica tuturor romanilor,care a spalat lasitatea majoritatii…

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php