„Aş da orice să pot schimba ce am făcut…”

0 45

Să apărăm copiii nenăscuţi! Să-i lăsăm să se nască! Ei sunt salvarea şi binecuvântarea neamului nostru! Ei sunt viitorul nostru şi prin ei Dumnezeu ne întinde mâna Sa mântuitoare.

„Avort… Poate dacă i-ar fi spus crimă, omor, ucidere, m-aş fi gândit mai mult… Avort – îl vedeam ca pe îndepărtarea unei bucăţi de carne, care urma să devină copilul meu, copil pe care îl consideram ca o piedică în calea comodităţii mele. Nu voiam copii. Nu am avut ezitări în a face avortul. Mi-am propus să nu mă mai gândesc la ce am făcut şi nu am mai făcut-o. Mi-am impus să nu simt nimic şi nu am mai simţit. Mi-am împietrit inima ca să nu simtă nimic, mintea îmi era amorţită, am devenit surdă la glasul conştiinţei. M-am minţit că nu s-a întâmplat nimic.

La şase ani după avort am rămas însărcinată, dar cel mai probabil din cauza urmărilor avortului, sarcina a fost extrauterină. Îmi plângeam copilul omorât fără voia mea, de această dată, şi mă plângeam în acelaşi timp şi Domnului că nu simt nimic faţă de ceilalţi copii avortaţi atât la cerere, cât şi prin anticoncepţionale. Şi în marea Lui milă, Domnul mi-a înmuiat inima împietrită, conştientizând realitatea că mi-am ucis proprii copii, iar durerea pe care am simţit-o apoi nu poate fi descrisă în cuvinte. Chinurile iadului îmi păreau prea blânde pentru grozăvia pe care o făcusem. Ar fi trebuit să fiu mama lor, nu ucigaşa lor. Mă gândesc că le-am ucis nu numai trupurile, ci şi sufletele copiilor mei, că au fost aruncaţi la gunoi, că nu au mormânt şi nici nume, pentru a putea fi pomeniţi fiecare după numele lor. Aş da orice să pot schimba ce am făcut…”. (M.F., Piatra Neamţ)

 Toate mărturiile mamelor care şi-au ucis pruncii în pântece au un numitor comun: abia după comiterea crimei, ele realizează gravitatea păcatului lor şi se pocăiesc. „Aş da orice să pot schimba ce am făcut”, spun mai toate femeile care au ucis prin avort.

Însă odată curmată, viaţa nu mai poate fi pusă la loc. Cu mâinile pline de sângele propriului copil, mamele imploră Cerul să le ierte păcatul. În etapa premergătoare avortului, femeile îşi anesteziază conştiinţa, minţindu-se că darul vieţii nu e decât o masă amorfă de celule. De cele mai multe ori, însă, mamele nu numai că nu conştientizează şi nu regretă răul făcut, dar îl şi repetă, fie în clinicile de avorturi sau spitale, fie apelând la contracepţie.

Pentru explicarea acestui fenomen care a luat o asemenea amploare în ultimele decenii, se aduc tot felul de argumente: nu mai vrem să ne asumăm responsabilităţi, fugim doar după senzaţii tari, căutăm în toate doar plăcerea, nu suntem suficient de informaţi… şi aşa mai departe. În realitate, însă, avortul se întemeiază pe LIPSA CREDINŢEI ÎN DUMNEZEU. Căci dacă am conştientiza prezenţa lui Dumnezeu lângă noi şi faptul că viaţa este un dar al Lui şi nu un bun de care putem dispune cum dorim, cu siguranţă că numărul avorturilor ar scădea vertiginos.

Mărturiile femeilor care au trecut prin experienţa traumatizantă a avortului sunt zguduitoare. La fel şi imaginile de coşmar surprinse în timpul comiterii crimelor. Însă toată această bază de date a uciderii celor mai nevinovate şi fără de apărare fiinţe de pe faţa pământului nu schimbă cu nimic realitatea cumplită petrecută în fiece clipă, chiar sub ochii noştri. Mai rău ca în abatoare, sângele nevinovat nu conteneşte să curgă zilnic în spitalele din România. Cu mâinile scăldate până la coate în sânge, medicii sunt mult mai preocupaţi de afacerea numită „avort”, decât de protejarea vieţii. Cozile la abatoarele de copii sunt lungi, iar pentru o pumn de arginţi, medicul bate palma cu mama ucigaşă, pentru o nouă crimă: o rutină, pentru ambii.

Legile din România sunt împotriva vieţii, iar Legea Divină nu mai prezintă azi nici un interes. Şcoala şi familia sunt tributare aceleiaşi ideologii, potrivit căreia femeia este stăpână pe propriul ei corp, având drept de viaţă şi de moarte asupra copilului din pântece. Toată societatea îndeamnă spre desfrânare: filmele, reclamele TV, ziarele şi revistele, programele de educaţie sexuală din şcoli şi licee, atitudinea autorităţilor, a cadrelor didactice, a părinţilor. Iar când apare sarcina – consecinţa distracţiei promovate pe toate căile în societatea noastră de consum – aceeaşi societate oferă tinerilor şi „soluţia” pentru a scăpa de „belea”: uciderea.

La capătul celor două decenii de după revoluţie, răstimp în care au fost curmate, în pântece, mai bine de 22 de milioane de vieţi ne întrebăm: cum poate să arate o societate formată, într-o proporţie covârşitoare, din ucigaşi ai copiilor? Iar noi, cei rămaşi în viaţă, câte păcate vom avea de ispăşit, pentru a plăti acest sacrilegiu naţional?

Să apărăm copiii nenăscuţi! Să-i lăsăm să se nască! Ei sunt salvarea şi binecuvântarea neamului nostru! Ei sunt viitorul nostru şi prin ei Dumnezeu ne întinde mâna Sa mântuitoare. Căci prin viaţa lor, binecuvântată de Domnul, se sfinţeşte şi viaţa noastră, atât de încercată de greutăţile prin care trecem cu toţii, în aceste vremuri de pe urmă.

de Irina Nastasiu Doxologia

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php