Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Eveniment memorial. HAIDUCII DOBROGEI. Dezbatere pe tema Rezistenței armate anticomuniste din Dobrogea. Prezentarea cărții lui Nicolae Ciolacu

Vă invităm

joi 21 februarie 2019, ora 18,

la Centrul Cultural Sector 2 <<Mihai Eminescu>> de pe str. Jean Louis Calderon nr. 39, sector 2, București,

la prezentarea cărții „HAIDUCII DOBROGEI. Rezistența armată anticomunistă din Dobrogea”, mărturie a ultimului lider al gherilelor dobrogene care a supraviețuit represiunii, Nicolae Ciolacu.

Participă:

Zoe RĂDULESCU – fiica luptătorului Gogu Puiu, născută în temniță,

Radu CIUCEANU – luptător în rezistența armată, deținut politic, istoric, directorul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului,

Marius OPREA – istoric

Alexandru GICA – Sutzata Culturală Armână.

Intrarea este liberă.

Ce este perioada Triodului și ce importanță are ea pentru viața creștinului?

Termenul „triod” vine din limba greacă, de la „triodion”, format din cuvintele „tria” (trei) și „odi” (odă), și înseamnă cântare sau imn în trei ode (strofe).

Ca o formă de comemorare a vieţii şi a faptelor Mântuitorului Iisus Hristos, Anul Bisericesc poate fi împărțit în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreţii din strană în fiecare dintre aceste momente şi anume:

1) Perioada Triodului (perioada prepascală);

2) Perioada Penticostarului (perioada pascală);

3) Perioada Octoihului (perioada postpascală).

Etimologic, termenul „triod” vine din limba greacă, de la „triodion”, format din cuvintele „tria” (trei) și „odi” (odă), și înseamnă cântare sau imn în trei ode sau strofe. Din punct de vedere practic, în viața liturgică, Triodul are două sensuri:

a) Cartea de cult în care sunt cuprinse textele și cântările din această perioadă liturgică. Numele cărții vine de la numărul celor trei cântări (de regulă) din canoanele Utreniei, spre deosebire de cele cuprinse în Octoih sau Minei (opt sau nouă). Cele mai multe cântări din Triod au fost compuse de Sfântul Teodor Studitul și de fratele său, Iosif Studitul, care au completat opera imnografică a Sfinților Cosma al Maiumei și Andrei Criteanul.

b) Așa cum am văzut, Triodul și este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic, care ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paştilor), până la Duminica Paştilor. După cum arată părintele Ene Braniște, primele trei săptămâni din această perioadă constituie un timp de pregătire duhovnicească în vederea începerii postului, iar restul de şapte săptămâni – adică insuşi Postul Paştilor – este vremea de pregătire, prin pocăinţă, post şi ruşăciune, pentru a ne învrednici de marea sărbătoare a Învierii Domnului, precedată de amintirea Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.

Cu alte cuvinte, perioada Triodului este un adevărat ghid duhovnicesc de înălţare a omului din păcat, oferindu-i acestuia pe tot parcursul Postului Mare povățuirea necesară pentru a ajunge la bucuria Învierii.

Astfel, înțelegând că Triodul nu este o simplă carte folosită la strană, ci o perioadă de sfințire a vieții sau un îndrumar pentru suflet, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos va fi și propria noastră înviere din somnul păcatului și al morții.

 

                                                                                                                                                                                    sursa : Doxologia 

De ce nu postim în prima săptămână a Triodului?

În Biserica Ortodoxă, Triodul este cunoscut atât ca o carte de cult, cât și ca o perioadă liturgică a anului bisericesc structurată în trei săptămâni premergătoare Postului Mare și șapte săptămâni de post.

Dacă urmărim în calendarul ortodox prima dintre cele trei săptămâni pregătitoare dinaintea Postului Mare, observăm că zilele de miercuri și vineri sunt însemnate cu harți, adică în aceste zile nu se mai ține post, ci este dezlegare la orice fel de mâncare.

Tipicul cel Mare al Sfântului Sava arată motivul dezlegării din această săptămână:

Trebuie să se ştie că, în această săptămână postesc blestemaţii armeni urâtul lor post, iar noi, monahii, în fiecare zi, chiar şi miercuri şi vineri mâncăm brânză şi ouă în ceasul al nouălea, iar mirenii mănâncă carne, răsturnând astfel dogma acelui fel de eres al acelora”.

Mai concret, „urâtul post” despre care vorbește Sfântul Sava este, de fapt, un post de doliu care dura o săptămână, instituit de către episcopul Serghie Armeanul (sec VI) în cinstea câinelui său pierdut – Arțivurion (de aici și termenul „harți”). Acest post a fost condamnat, de-a lungul veacurilor, de mai mulți Părinți ai Bisericii, printre care se numără Sfântul Ierarh Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului și Sfântul Cuvios Teodor Studitul. Înțelegem că intenția pentru care nu postim în această perioadă este una apologetică sau polemică.

Pe de altă parte, semnificațiile duhovnicești și pedagogice ale acestei săptămâni se regăsesc în Evanghelia Vameșului și a Fariseului, citită în Biserici în prima duminică a Triodului. În pericopă este descris felul mândru de a posti al fariseului, în antiteză cu smerenia vameșului, care era păcătos și mărturisea acest lucru în rugăciunea sa. Astfel, pentru a ne pregăti de post așa cum se cuvine și pentru ca nici noi să nu postim ca fariseul, cu îngâmfare şi laudă, Biserica a suspendat total postul de miercuri și vineri.

Cea de-a doua săptămână a Triodului este una obișnuită, adică vom posti miercurea și vinerea, iar cea de-a treia săptămână este cunoscută drept Săptămâna albă, atunci fiind dezlegare la brânză, lapte, ouă și pește în toate zilele, inclusiv miercurea și vinerea.

Sursa : Doxologia

Mărturisitorii Ortodoxiei din temniţele comuniste au fost comemoraţi la Târgu Ocna

SURSA: Basilica.ro

Mărturisitorii Ortodoxiei din temniţele comuniste au fost comemoraţi luni la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Târgu Ocna.

Evenimentul, în timpul căruia au fost pomeniţi Arhimandritul Gherasim Iscu, Valeriu Gafencu și toţi foştii deținuți politici și mărturisitori din Penitenciarul Târgu Ocna, are loc anual.

Sfânta Liturghie de dinaintea slujbei de pomenire a fost oficiată de un sobor de preoţi condus de Părintele Protopop de Oneşti Ioan Bărgăoanu, printre care s-a aflat şi Pr. Prof. Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

Slujba de pomenire după Sfânta Liturghie a adunat peste 400 de persoane care s-au rugat pentru odihna celor care au mărturisit Ortodoxia în temniţele comuniste, informează Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului.

La final, Părintele Valentin Băltoi, consilier cultural al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, a transmis cuvântul Arhiepiscopului Ioachim la acest eveniment.

Ierarhul a vorbit despre rezistența prin rugăciune și cultură ca o mărturisire a lui Dumnezeu.

„Elitele intelectualității românești au rezistat în închisoare cu gândul la ideal, la cei rămași acasă și la Dumnezeu, căci despre Dumnezeu și credință vorbește poezia din carceră. Născută din suferința tinereții, poezia din celulă a devenit rugăciune, iar rugăciunea haină și hrană, mâncare și băutură, putere transfiguratoare”.

„Gândul la Dumnezeu îi făcea pe deținuți să uite de durerea provocată de zalele de la picioare, care le rodea gleznele, iar celula devenea chilie în care Iisus fericea pe prigoniții pentru dreptate, îi întărea în credință și le îngrijea rănile mereu deschise ale demnității umane desfigurate de torționari”.

„Radu Gyr, Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Sandu Tudor, Valeriu Gafencu sunt câțiva, poate cei mai cunoscuți dintre poeții care fără hârtie și creion au scris poemul unui neam în suferință, care au descris în vers viața unui sfânt al închisorilor care peste timp a trebuit să mărturisească asemenea mucenicilor din Sevastia încă o dată credința în Dumnezeu și iubirea de neam”, a spus Înaltpreasfinţia Sa.

Părintele Arhiepiscop a vorbit și despre identitatea națională și neuitarea mărturisitorilor din toate timpurile.

„Să nu trecem în uitare istoria acestei țări și faptele uimitoare pe care eroii și martirii le-au așezat la edificiul său spiritual. Să nu uităm faptele celor care au dar sens și geniu acestei națiuni și care, sacrificând totul, au luptat pentru un ideal și ne-au lăsat moștenire o țară”.

„Să nu ne dezicem de ceea ce suntem, să ne iubim țara și să ne aducem contribuția la împlinirea și conservarea idealurilor pentru care au luptat martirii și eroii acestui neam”, a îndemnat Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului în mesajul transmis.

Apoi, toți cei prezenți s-au deplasat la troița ridicată în curtea Bisericii „Sfinții Împărați”, unde soborul preoților a înălțat rugăciuni pentru sufletele mărturisitorilor din temnița comunistă, iar Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii Diaconești, a adresat un cuvânt celor prezenți.

Prima comemorare de la Târgu Ocna a avut loc în 1991, fiind organizată de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România care s-a implicat și în organizarea slujbei de înmormântare pentru toți deținuții din gropile comune.

Prin temnița de la Tg. Ocna au trecut numeroși slujitori ai sfintelor altare, cei mai cunoscuți dintre ei fiind Arhimandritul Gherasim Iscu, Pr. Constantin Voicescu, Pr. Viorel Todea, Pr. Ilie Lăcătușu, Pr. Sinesie Ioja, Pr. Pimen Bărbieru, Pr. Adrian Cărăușu, Pr. Iustin Paven, Pr. Constantin Savu, Pr. Gh. Burniche, precum și numeroși mireni, între care cel mai cunoscut și mai mediatizat este Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”.

Patriarhia Română i-a comemorat în mod special acum doi ani pe cei care au mărturisit Ortodoxia în temniţele comuniste, întrucât Anul 2017 a fost declarat Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.

Prietenul meu, Sfântul Valeriu

Valeriu Gafencu

„Să nu așteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinăuntrul vostru, unde sălăşluieşte Hristos.”

Am avut șansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă… Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos…

Între legionarii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu. Se născuse în Basarabia în Ajun de Crăciun, la 24 decembrie 1920.

Tatăl lui, Vasile, era intelectual şi luptase pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară.

Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Însă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata roşie, ca urmare a înţelegerii Ribbentrop-Molotov, dar şi a faptului că Anglia şi Franţa nu garantaseră graniţele ţării noastre, deşi se angajaseră să o facă. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

– Ce facem, tată? l-a întrebat.

– Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

– Tată!…

– Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi al României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune. Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin şi în Răsărit şi în Apus. Comunismul ameninţa lumea. În aceste condiţii, Valeriu aderă la organizaţia “Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educaţie.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. În acelaşi timp îl înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual. Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deşi nu era vinovat decât exclusiv de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea. Prin urmare, el s-a simţit liber de orice vinovăţie. Aşa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

În temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, dar curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum şi toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Bibliei. În acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creştinismul tradiţionalist iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

***

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

„Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană.”

Mărturie despre sfințenia și mucenicia lui Valeriu Gafencu

Valeriu Gafencu a pătruns în conștiința mea brusc și luminos. Eram încă liber când am aflat că, în închisoarea Aiud și apoi în colonia de muncă din localitatea Galda, în apropiere de Aiud, se află un tânăr deținut politic, a cărui trăire creștină răspândește în jur o forță binefăcătoare, ce se răsfrânge asupra celorlalți frați de suferință și asupra tuturor celor cu care vine în contact. Ar fi fost un fel de Pavel modern, care, în mijlocul încercărilor trimise de Dumnezeu, nu înceta să propăvăduiască, să încurajeze, să înalțe sufletește, spre desăvârșirea creștină, pe cei din jur. (…)

În închisoare, Valeriu nu era singurul pe linia trăirii creștine intense, ci făcea parte dintr-un grup ce împărtășea aceeași orientare spirituală, alături de avocatul dr. Traian Trifan, avocatul Traian Marian, studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea să devină ieromonahul Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Țoțea și alte suflete alese.

Între timp, se formaseră în închisoare și alte grupuri, cu preocupări predominant politice – în consecință – mai lumești. Acestea priveau cu multe rezerve, mergând uneori până la ostilitate, spre cei axați – în mod exclusiv, spuneau ei – pe drumul continuei deveniri creștine. La un moment dat, atmosfera devenise apăsătoare și punțile dintre grupuri se rupseseră aproape definitiv. Atunci Valeriu a făcut un lucru la care ceilalți nu se gândiseră. De ziua conducătorului principalului grup adevers, dr. Victor Biriș, s-a dus cu mâna întinsă la el, i-a urat ani mulți și a făcut un apel călduros la reînfiriparea legăturilor sufletești dintre grupuri, în duhul iubirii și înțelegerii creștine. Atât Victor Biriș cât și cei din grupul lui au rămas iumiți de gestul lui Valeriu și au considerat că reflectă atitudinea binevoitoare a întregului grup creștin. Pentru o bună bucată de vreme, relațiile dintre grupuri s-au îmbunătățit.

În acea perioadă [la Galda n.n.], după ce ziua muncea la pământ, seara, la lumina unei lumânări sau a unei lămpi cu gaz, Valeriu copia texte din Filocalia și alte scrieri religioase, pe care le trimitea afară din închisoare unor prieteni sau cunoscuți preocupați de problemele creștine. Am primit și eu un caiet lucrat de el și Ioan Ianolide.

În anul 1948, am fost arestat, condamnat și trimis la penitenciarul Pitești, unde fusese adus și Valeriu Gafencu. Acolo am făcut cunoștință cu el și am schimbat câteva cuvinte, în cursul unei plimbări comune în curte. Prima impresie a fost deosebit de puternică. Mi se părea că din el emană, fără încetare, un fluviu de iubire și o energie luminoasă, ce mă făceau să mă gândesc la aura din jurul Sfântului Serafim de Sarov. Era, fără îndoială pentru mine, o personalitate charismatică.

Nu am stat în aceeași celulă însă, așa cum aș fi dorit. Apoi regimul s-a înăsprit. (…) Nu l-am mai întâlnit în lunile acelea pe Valeriu. Am aflat că se află într-o celulă, la același etaj cu mine și că se îmbolnăvise de plămâni din cauza frigului, foamei și celorlalte condiții inumane, specifice regimului dur, de exterminare, ce avea să preceadă și să pregătească ”reeducarea” de la Pitești. (…) Considerându-se însă că bolnavii de plămâni nu erau apți să reziste probelor de ”reeducare”, s-a hotărât evacuarea lor din închisoarea Pitești și trimiterea la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna. Medicul oficial al închisorii a întocmit o listă după care, la sfârșitul lui decembrie 1949, s-a format un lot din care făceam parte, împreună cu Valeriu Gafencu. Valeriu era într-o stare gravă. De abia putea să se țină pe picioare. În timpul drumului, cu slabele noastre puteri, ceilalți l-am sprijinit și i-am purtat bagajul. În vagonul-dubă, cu obrajii statojii din cauza febrei, el ne vorbea despre fericirea de a suferi pentru Hristos și a rezista, precum martirii de odinioară, prigoanei dezlănțuite de dușmanii credinței.

Ajunși la Târgu Ocna, a fost cazat într-o cameră cu cei mai gravi bolnavi, care nu se mai puteau ridica din pat. (…) Acolo, atmosfera era dominată de duhul creștin, pe care Valeriu îl impunea prin simpla lui prezență. În camera aceea, alături de Valeriu, am prins și eu aripi sufletești cum nu avusesem înainte. El mi-a dat puterea să realizez practic taina pocăinței adânci, pe care teoretic, o cunoșteam bine, de mult timp. El m-a condus spre ”rugăciunea lacrimilor”, ce spală sufletele de necurățiile acumulate de-a lungul anilor, și mi-a deschis drumul nașterii din nou: metanoia.

Alimentația e la Târgu Ocna, mai bună, și repausul prelungit la pat, împreună cu puținele medicamente ce i s-au administrat, i-au îngăduit să dobândească, temporar, o ameliorare. Deși nu se putea încă ridica din pat, energia lui în propăvăduirea Cuvândului lui Dumnezeu a crescut. Deoarece în penitenciarul-sanatoriu, la început, regimul era destul de liber, la patul lui puteau veni și bolnavi din alte camere. Îl ascultau și se pătrundeau de adevărurile rostite de el. Mulți au primit atunci acea lumină creștină, care i-a însoțit apoi întreaga viață.

S-au scurs câteva luni și de la Pitești au sotit noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducării. Terorizați de cele întâmplate acolo și înspăimântați, s-au constituit într-un grup pe care ofițerul politic l-a însărcinat să declanșeze și la Târgu Ocna procesul de ”demascare și reeducare”.

Aflând de ororile petrecute la Pitești, Valeriu s-a întristat și ne-a spus: ”Ne așteaptă și pe noi timpuri grele”. Ne-a îndemnat să ne rugăm fierbinte și să ne mobilizăm toate resursele morale pentru a nu ne pierde sufletele în încercările ce aveau să urmeze.

Printre cei sosiți cu unul din aceste loturi se afla și Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din închisoare a lui Valeriu. Foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi. În jurul lor s-au grupat toți cei hotărâți să se opună ”reeducării”, chiar cu prețul unor suferințe sfâșietoare și al sacrificării vieții, rămânând până la sfârșit pe poziția de mărturisire a Domnului Hristos și de respingere a ateismului comunist. Condiția reeducării era lepădarea de credință, apostazia.

Într-adevăr, ”reeducarea” a început. Cu presiuni psihice, șantaje, amenințări, izolări, înăsprirea regimului, pe de o parte, iar pe de altă parte promisiuni de eliberare, acordarea de scrisori, pachete și medicamente, celor ce s-ar fi arătat dispuși să-și ”spele creierul”, renegându-și trecutul și însușindu-și mentalitatea marxistă. S-au înregistrat și brutalități, acte de violență. Atunci s-au văzut roadele influienței profunde pe care au avut-o Valeriu Gafencu și prietenii săi asupra masei de deținuți bolnavi. Ofițerul politic și reeducații nu au obținut nici măcar un singur succes categoric. (…)

În această perioadă a sosit la Târgu Ocna și pastorul protestant Richard Wurmbrand. Evreu, fost comunist militant, convertit la creștinism în împrejurări excepționale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos și de combatere a comunismului ateu ce se instala în țară. Ca urmare, a fost arestat și ținut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi TBC osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ține pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna. Ceilalți bolnavi, care aveau o stare relativ mai bună, l-au înconjurat cu totală dăruire. Din cauza stadiului avansat al maladiei, a fost plasat în camera celor mai gravi bolnavi, camera 4, unde se afla și Valeriu Gafencu. Între cei doi a început un schimb de cunoștințe și comentarii religioase, dar în spiritul bunei credințe și al dragostei creștine, care urmărește apropierea de adevăr, nu impunerea unei opinii anume. Se înfruntau nu două personalități alese, ci două concepții și mentalități creștine: cea ortodoxă și cea protestantă.

În acea perioadă mă aflam izolat într-o cameră de la etajul 2, sub învinuirea de a fi încercat să împiedic cursul reeducării. Ușa camerei era încuiată ziua și noaptea, încât cei opt înși adunați acolo, printre care și Ioan Ianolide, nu mai puteam avea contact cu ceilalți. Cei care au asistat la convorbirile dintre cei doi din camera 4 ne-au spus ulterior că, de cele mai multe ori, cel care biruia era Valeriu, obligându-l pe pastorul protestant să recunoască justețea punctului său de vedere. (…)

Curând, a avut loc scoaterea disciplinară din penitenciarul-sanatoriu de la Târgu Ocna a unui grup de cinci inși, din care făceam și eu parte. Ceilalți, care fuseseră izolați împreună cu noi, au fost duși înapoi, în secția bolnavilor ce se bucurau de un regim mai liber. Astfel, Ioan Ianolide, prietenul de suflet al lui Valeriu, a putut reveni la căpătâiul lui, pentru a-l îngriji. (…)

Valeriu cunoștea bine literatura teologică și mistică. Studiase anume scrierile Sfinților Părinți, câte apăruseră până atunci, în primele volume ale Filocaliei. Îl impresiona mai ales Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar și mai modernii Bulgakov, Soloviev și Berdiaev. Deși el însuși avea o pronunțată componentă mistică, nu se credea vrednic, în smerenia lui, să fie vas ales în care Dumnezeu revărsa cele mai sublime miresme spirituale. (…)

O mare bucurie pentru Valeriu a fost aducerea la Târgu Ocna, ca deținut, a unui preot, părintele Viorel Todea, care putea administra Sfânta Taină a spovedaniei și să oficieze în taină Sfânta Liturghie și slujbe pentru morți. Avea acum asistență spirituală canonică.

Se știe că puterile satanice se înverșunează cu osebire asupra celor ce își închină viața lui Dumnezeu. Valeriu mi-a mărturisit că era încercat de puternice ispite trupești, pe care le înlătura prin rugăciune și gândul la puritatea Maicii Domnului. Pe când se afla încă în arestul din Iași, primise o cruciuliță de aur, cu lanț, de la o tânără care îl admira mai de mult. Acea fată se numea Seta și, inițial, Valeriu intenționa să se căsătorească cu ea. În condițiile date însă, el având o condamnare de 20 de ani, nu a putut obține aprobarea părinților fetei. Atunci, Valeriu a hotărât să-i dea libertate deplină, iar el, la eliberare, să devină monah. Cruciulița însă a păstrat-o, a salvat-o prin toate perchezițiile, iar la moarte prietenii i-ai introdus-o în gură, pentru a constitui un eventual semn de recunoaștere la o viitoare deshumare. (…)

Moartea lui s-a petrecut, ca și viața, sub semnul credinței fierbinți și al jertfirii de sine. Cu o zi înainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan Ianolide: ”Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa încât să vină, rând pe rând, la mine, în liniște”. Atunci au început să se perinde discret, la căpătâiul lui, toți cei ce-l iubeau, îl respectau și-l admirau. Și nu erau puțini. Într-adevăr, în ziua anunțată a murit, pecetluind cu jertfa lui o existență închinată credinței creștine, înalta și rara stare de ”theosis”. Era ziua de 18 februarie 1952.

Când a văzut că a murit, cel mai sever dintre gardieni, Orban, care era de serviciu, a plecat din secție și nu s-a mai întors decât foarte târziu. Între timp, lui Valeriu i s-a făcut o slujbă, în șoaptă și s-au rostit rugăciunile cuvenite. Până atunci Orban nu avusese asemenea menajamente față de noi și nici după aceea nu le-a mai manifestat. Dar când treceau pe lângă Valeriu, până și inimile de piatră se înmuiau, simțind fluidul ce emana din el.

Încercând să sintetizez cele expuse mai sus, rog să-mi fie îngăduit să înfățișez, ca argumentele pentru consacrarea lui Valeriu Gafencu, următoarele calități cu care l-a învrednicit Dumnezeu:

1. Înalt trăitor creștin. A trăit viață de sfințenie, nu în sihăstrie, ci în mijlocul oamenilor. În asemenea situație, la lupta cu sine și la lupta cu diavolul s-a adăugat lupta cu duhul lumii, făcându-i sarcina mai grea. Trăirea lui nu se limita la rugăciune și convingeri creștine teoretice; ea se convertea, în fiecare clipă, în atitudine și faptă creștină.

2. Mărturisitorul. A propăvăduit credința creștină ortodoxă, după exemplul Apostolilor, făcând pe mulți ”creștini numai cu numele” să realizeze saltul de la încreștinarea ”în formă” la cea ”în conținut”. Zelul lui de apologet ortodox l-a impresionat și pe pastorul Wurmbrand, care i-ar fi declarat: ”Aș vrea să intru în Împărăția Cerurilor pe aceeași poartă cu dumneata”. Pe de altă parte, trebuie să spun că, deși Valeriu scotea în evidență în orice ocazie valoarea spiritualității ortodoxe, era foarte înțelegător față de celelalte confesiuni creștine. Intervențiile sale nu erau niciodată vehemente sau exclusiviste.

3. Suferitor. Cu rar întâlnită răbdare, a suferit dureri, boli grele și neputințe, fără a se plânge, ci, ca un alt Iov, îl slăvea pe Dumnezeu pentru toate încercările. Iată câteva exemple:

a) Când s-a urcat în mașina-dubă de la penitenciarul de tranzit Văcărești, spre Târgu Ocna, treapta acesteia fiind foarte înaltă, nu a reușit să se ridice pe ea și atunci s-a urcat în genunchi făcând semnul crucii. Apoi a spus: ”Bun este Dumnezeu; mi-a ajutat să mă urc în dubă”.

b) Din cauza șederii îndelungate în pat, făcuse escare, adevărate răni vii, care usturau, dureau și zemuiau. El se lăsa pansat în liniște, deși ochii i se umpleau de lacrimi din cauza durerilor și nici măcar nu gemea.

c) Cu ocazia unei injecții intravenoase, o bulă de aer a pătruns în sistemul vascular și el o simțea cum trece prin vene și artere, prin inimă și creier. Deși era conștient de pericolul emboliei, surâzând și cu o adevărată liniște, ne spunea: ”acum trece prin picior, acum e prin braț, acum prin inimă”. Medicul deținut, chemat de urgență, ne-a spus că, probabil, nu este o bulă prea mare și că în curând se va resorbi. Ceea ce s-a și întâmplat.

d) A suferit în tăcere dureri crâncene ale operației de apendicită, efectuată ”pe viu”.

e) În perioada de anchetă și apoi în închisori, a suportat cu umilință torturi, ocări, persecuții, fără a riposta vreodată. Totuși, nu a făcut nicicând vreo concesie de conștiință, ci a afirmat totdeauna, cu tărie, idealurile de viață creștină pentru care lupta.

4. Primitor al harului divin. I s-a îngăduit să fie ”răpit în ceruri”, să ”iasă din sine” și să se bucure anticipat de fericirea ce nădăjduim că-l așteaptă în viața veșnică.

5. Jertfitor. A făcut dovada iubirii depline și a lepădării de sine, jertfindu-și viața, prin cedarea medicamentului salvator, unul alt semen, care erau evreu, iar în tinerețe fusese comunist.

La moartea înainte de timp a lui Valeriu, la vârsta de 32 de ani, a contribuit și atitudinea lui fermă împotriva ”reeducării” comuniste. A respins-o cu cea mai mare energie și a determinat un adevărat curent de opinie împotriva ei, printre deținuții bolnavi, fiind defapt centrul spiritual al rezistenței împotriva ”reeducării”, la Târgu Ocna. Aceasta l-a făcut pe ofițerul politic să nu-i acorde dreptul la scrisoare și pachet cu alimente și medicamente, răpindu-i astfel o șansă de supraviețuire.

Mă rog lui Dumnezeu ca această mărturie și cele alăturate1 să slujească perpetuării memoriei lui Valeriu, ca model de viață binecuvântată de puterile Duhului Sfânt, și ca recunoaștere a intrării lui în ceata aleasă a Fericiților și Sfinților, ce alcătuiesc ”Biserica triumfătoare”. Nu pentru slava lui pământeană, ci ca oamenii din zilele noastre, înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să știe că au existat în veacul al 20-lea asemenea aleși, ce s-au ridicat la puterea de credință și jertfă a primilor martiri creștini.

(Alexandru Virgil Ioanid – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, pp. 85-94)


1. Alexandru Virgil Ioanid este cel care a inițiat strângerea de mărturii despre sfințenia lui Valeriu, dar nereușind să-și termine lucrarea pentru că a trecut la Domnul, această inițiativă a fost preluată ulterior de Nicolae Trifoiu și manuscrisele strânse au fost publicate sub titlul ”Studentul Valeriu Gafencu…”. Veșnică recunoștință celor doi biografi și mărturisitori creștini.

„Spiritul și viziunea materialismului ateu pervertesc toate valorile, căci le pun în serviciul egoismului și tiraniei. Este dovada că valorile umane nu sunt absolute prin ele însele, ci prețuiesc în funcție de duhul, sensul și măsura în care sunt folosite. Numai în Hristos totul e adevărat, bun și folositor. În afara Lui, totul este dezastru.”

Condamnarea și arestarea lui Valeriu. Salvarea unui rabin de la tâlhărie

Printre studenții basarabeni refugiați în capitala Moldovei strălucea Valeriu Gafencu – fiul unui învățător, fost deputat în Sfatul Țării – bine cunoscut ca șeful Frațiilor de Cruce din Iași, organizația de tineret a Mișcării Legionare. L-am cunoscut în 1941 la căminul studenților din Păcurari la o partidă de volley-ball. Eu eram elev la liceul militar.

Gafencu nu a avut legături – să zicem politice – cu noi, deoarece și în perioada statului oficial legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941) elevilor din liceele militare le-a fost interzis să se constituie sau să participe în / la organizații legionare.

Într-o duminică din noiembrie a stat de vorbă cu mai mulți dintre noi și ne-a întrebat dacă știam ce se întîmplase la Odessa. Nu auzisem decît zvonuri. Doritor de fapte de arme mărețe, Antonescu, în calitatea sa de comandant al sectorului de front sud, a cerut nemților hatârul de a cuceri cu trupele române Odessa care rezista cu înverșunare. Zeci de mii de dorobanți au căzut pentru gloria mareșalului sub focul ucigător al cazematelor sovietice. Culmea dezastrului a fost aruncarea în aer a comandamentului militar român. Gafencu ne-a invitat, pe noi cei de la liceul militar, să ne întâlnim duminica viitoare la un parastas pentru un foarte bun prieten de-al lui, Felix (celălalt nume nu l-am reținut), ofițer de stat major, sfârtecat în atentatul de la Odessa. Fiindcă toamna era blândă și noi aveam dreptul să ieșim în oraș abia după amiază, ne-am înțeles să facem mai degrabă o excursie în viile de la Copou.

Ziua de 23 noiembrie s-a arătat cu soare. Ne dăduserăm întâlnire la Vidrașcu, pe la trei. Ajunși acolo, am constatat că venise mult mai puțină lume decât promisese. Eram cinci. Gafencu ne aștepta. Am poposit într-o poiană și el ne-a povestit despre prietenul său mort. Tăceam și ascultam mișcați, mai ales prin faptul că ne simțeam măguliți că un bărbat în toată firea ne lua în serios. Ne-a propus să facem o rugăciune. Cineva a spus ”Tatăl nostru”. Când a ajuns la “nu ne duce în ispită” niște răcnete grozave ne-au înspăimântat. Doi gealați fioroși ținteau cu pistoale uriașe: “La pământ criminalilor! Mâinile întinse!” Și înjurături, o ploaie de înjurături! Aveam 15 ani. Mărturisesc că mi-a fost frică. Ne-au încolonat și, cu pistoalele spre noi, ne-au dus la Legiunea de jandarmi, pe strada Carol.

Ne-a întâmpinat un maior care i-a admonestat pe detectivi:

“Nu pe ăștia îi căutam! Ce să fac cu ei? M-ați pus în încurcătură mare!” Și către noi: “Nu vă neliniștiți, am telefonat să vină cineva ca să vă ia de aici.”

Ni se făcuse foame. Speram să mai prindem masa de seară. A venit comandantul liceului, colonelul Urziceanu, care nu vorbea niciodată normal, ci își trimitea mesajele printr-un boncăluit asurzitor. A țipat la maior:

“Cum, nu le-ai pus cătușe?”

Maiorul dădu din umeri:

“De ce? N-am nici un temei.”

– “Mai întrebi? știi ce s-a întâmplat la Timișoara?” (Cu o luna înainte, fuseseră arestați acolo 13 cadeți pentru activitate legionară). “Trebuie să statuăm un exemplu.”

Maiorul care avea vădit cunoștințe juridice, a încercat să se opună:

“Nu intră în cadrul legii. Sînt niște copii. Patru au 15 ani, al cincilea abia 13.”

Colonelul tuna periclitând geamurile din două caturi:

“Fă-ți datoria, maior!” Și, personal, se ocupă de încarcerarea noastră. Ne puse la câte un colț de cameră, ne dădu hârtie și creion – noi râdeam pe înfundate crezând că e o glumă – și ne sili să scriem pe genunchi o declarație. Telefonă apoi la închisoarea militară să anunțe că vor veni clienți, insistând să fim izolați în celule diferite. Mi-am luat inima în dinți și, repetând gimnastica soldatului care iese la raport, l-am întrebat cu un glas care mi s-a părut prea voios:

“De ce, domnule colonel?” Mă urmarește pâna azi imaginea colonelului care mă privea cu ură nemotivată, ochii aceia roși, buzele fleșcăind condamnarea pentru totdeauna: “Legionarule!” Atât.

O grupă întreagă de jandarmi înarmați ne-a condus la temnița din Copou. Șeful lor a bătut în poarta de metal. “Cine e?”

– “Am venit cu legionarii, deschide!”

Valeriu ne ținu o didahie sobră și scurtă. Câțiva soldați din gardp își scoaseră căștile, închinându-se ca la biserică. Noi, cadeții, râdeam nătângi: ne distram mai ales pe seama gardianului șef care luase poziția de drepți față de noi.

Prima noapte, singur pe o rogojină murdara, n-am dormit deloc. O cohortă de șoareci dădeau, la fiecare sfert de oră, o raită prin încăperea rece, chițcăind cu veselie spre neliniștea mea. Ancheta a durat o săptămâna. Ne duceau pe rând la tribunalul militar, aproape, sub escortă. […]

Procesul a început la 2 decembrie. Deși era război, lumea bună din Iași se plictisea, motiv important ca arestarea noastră să producă vâlvă. Sala era supraplină, venise mai ales coconeț de toate vârstele și toate gradațiile olfactice. […]

Fiecare aveam câte șapte avocați. Era o forfoteală nemaipomenită, mai ales când avocații se certau cu martorii apărării, profesorii noștri, prelați, ofițeri superiori, academicieni, bunici etc., toți chemați să dovedească nerozia acuzării; în fond, avocații, ca și cum noi n-am fi fost împricinați, apărau mișcarea legionară. Trei zile am jubilat în mijlocul atenției publice. Șopteam, îmbătați de mândrie, între noi:

“Ce-o să zică băieții, când ne vom întoarce?”

Președintele, un colonel din justiția militară, Rudeanu, nu lăsa să se întrevadă ce poziție va lua. (…)

În sfîrsit, la 5 decembrie, urma sa se pronunte sentința. Primisem un pachet cu alimente. L-am dat soldatului de pe coridor, care ne păzea:

“Tot nu mai revin aici. Ia-l dumneata!”

În sala de ședințe am așteptat o oră completul de judecată. Ne-a lămurit un aprod:

“N-a venit răspunsul de la București.”

Ne-am întors și a doua zi doar, de Sfântul Nicolae, s-a deplasat procurorul și mi-a comunicat prin vizetă:

“Ai încasat 15 ani de muncă silnică.”

– “Imposibil!”, am strigat neputincios. Dar n-am plâns. Abia când un fierar, negru ca un horn părăsit, m-a culcat la pamânt ca sa-mi pună lanțurile, bătând cu dibăcie niturile groase, m-au podidit lacrimile.

Gafencu a fost condamnat la 25 de ani, doi dintre noi la 15, ceilalți mai mici la câte 3 ani. Ca să ajungem la Ploiești, unde am petrecut Crăciunul, am mers o săptămână cu duba atașată la tot feluri de trenuri, peste Botoșani, Cernăuți, Bacău, Mărășești și Buzău. Dacă n-ar fi fost cu noi Valeriu, care își asumase rolul de călăuză prin infern, cred că ne-am fi topit de disperare. În capitala Bucovinei, abia eliberată, grupe de evrei cu stea galbenă pe piept, curățau de zapadă strada pe care înainta convoiul nostru. “Uitați-vă la ei, săracii!”, spuse Gafencu, “vina lor e că s-au născut în alt neam, motiv de a fi prigoniți…” Și le facu prietenește un semn cu mâna. Dar oamenii aceia, condamnați și ei, îl blestemară; unul îl scuipă: “Criminalule, ajungă-tejuvățul!”

În drum spre Ploiești, la Bacău, a fost împins în compartiment un rabin în vârstă, cu perciuni sclipitor de albi. Imediat, hoții l-au descălțat de ghete (erau de calitate bună) și i-au confiscat un sac plin doldora de alimente. Bietul bătrân se apăra cum putea, când un vlăjgan încerca să-l dezbrace de palton. Îi pusese mâna în gât, îl sufocă. Niciodată nu mi-am putut închipui că cineva poate fi mai aprins de mânie, cum a țipat Valeriu la acel răufăcător:

“Lasă-l!”

Rabinul leșinase. Când și-a revenit, i-am făcut loc între noi, pe bancă. A poruncit să i se dea sacul și ghetele înapoi. Și lucrul ciudat, brutele acelea atât de independente, l-au ascultat. A mai mârâit unul:

“Nu vedeți că e un jidan puturos? Ăsta nu mai are multe zile de trăit!”

– “E om și el ca noi!”, replică Valeriu de se făcu tăcere. Rabinul ne-a povestit ce făcuse. Montase un bec în coșul unei case, ca să semnalizeze avioanelor inamice poziția orașului, faptă pasibilă de o pedeapsă grea.

“Domnule, mi-ai salvat viața! Dar nu știu dacă mi-ai făcut un bine.” N-am înțeles tot ce a spus Valeriu, dar am reținut că-i vorbea despre demnitatea morții. Mi-aduc aminte pâna azi, îi aud vorbele șoptite în horăitul hoților adormiți, mai simt în nări duhoarea dospită a trupurilor lor chinuite.

Împlinind treptele sfințeniei, Valeriu Gafencu a murit 12 ani mai târziu în temnița de la Târgu Ocna.

Abia după cincizeci de ani, când am aflat că sora mea mijlocie (Elisabeta Ionescu Miron) a fost logodită cu Valeriu, mi-am adus aminte de o scenă la Aiud. Valeriu care ”mi-a făcut o vizita” în celula mea, a zărit pe masă fotografia ei. O săptămână la rând, a venit, s-a uitat la acea poză, până ce i-am dat-o. A pus-o la el sub icoană, la fereastră.

(Paul Miron – Măsura urmelor, Editura Marineasa, Timișoara, 2000)

„Mai mult decât oricine, credincios se cuvine a fi omul politic, căci orientând lumea, el împlinește voia lui Dumnezeu, și-i revin mari responsabilități.”

”Da, eu sunt nebun întru Hristos!”

Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat prilejul să trăiesc alături de Valeriu Gafencu, în cele mai tragice clipe din viața mea.

Eram la Pitești, în luna mai 1949, când m-am trezit în miez de noapte, în zgomotele de zăvoare ce marcau o intensă activitate. Deodată, se deschide ușa și în celulă au apărut doi colonei, ce semănau ca două picături de apă. Erau însoțiți de temnicerul obișnuit cu asemenea scene care a început imediat să efectueze neomeneasca percheziție.

Au intrat în celulă Popescu Traian, Voinea Octavian și Mircea Selten. Valeriu Gafencu și cu mine eram aduși mai de mult timp acolo. Cu ură de câini înrăiți în priviri, cei doi colonei ni s-au adresat:

– Care vasăzică, așa, mă, vreți să evadați?

A intervenit prompt și categoric Voinea:

– Este o falsificare a adevărului, domnule colonel.

Discuția a alunecat apoi pe panta neîncrederii reciproce.

– Ce vreți voi, mă? a întrebat unul dintre colonei.

Atunci am auzit glasul lui Gafencu:

– Eu vreau asistență religioasă, care ne este garantată de lege!

– Ce vorbești, mă? Oi fi vrând să-ți aduc popă în celulă?!

– Da, aceasta doresc! Este dreptul meu! i-a răspuns convingător Valeriu.

– Ăsta-i nebun! s-a adresat unul dintre colonei celuilalt.

– Da, eu sunt nebun întru Hristos! i-a răspuns Valeriu.

La Valeriu Gafencu exista o liniște desăvârșită și o concordanță totală între ce spunea și ceea ce făcea.

Când milițianul ne-a anunțat că nu avem dreptul decât la o pereche de chiloți și la o cămașă, fără haină și pantalon, noi ne aflam pe poziții diferite. Valeriu își pregătea pachetul cu haine și rufe, ca să-l predea la magazie, în timp ce noi căutam locuri ca să ascundem hainele, ca să ne salvăm sănătatea, căci în celulă era frig.

În timpul operațiilor de pregătire a pachetelor, la care coloneii și milițianul n-au asistat, Voinea striga:

– Trebuie să ne apărăm de criminali!

Iar Valeriu a răspuns:

– Mântuitorul ne-a învățat să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, deci eu mă supun cuvintelor lui Hristos.

Coloneii, călăi, susțineau că au luat aceste măsuri pentru a preîntâmpina o eventuală evadare, pe care noi, deținuții, am fi pregătit-o.

Mircea Selten, mare amator de glume pe care-l amuza un cântec ce-l fredona, destul de des, a început:

Eu sunt apașul Mână-Lungă,
Vestit în șapte mahalale..

Eu am avut impresia că acest cântec îl putea  tulbura pe Valeriu de la rugăciunea inimii pe care o practica și care era un exercițiu monahal, isihast (isihie = liniște, repaus)

Fiind coleg de facultate cu Mircea și cunoscându-i spiritul de înțelegere, l-am întrebat pe Valeriu dacă vrea să-l rog pe Mircea să mai rărească intonarea acestui cântec.

Valeriu mi-a răspuns cu calmul și linișteau lui obișnuită:

– Cine ne dă nouă dreptul să-i luăm lui Mircea mica lui plăcere pe care o are?!

Într-una din zile, Valeriu s-a apropiat de cel mai crunt milițian, la care insultele și bătaia erau ceva obișnuit:

– Domnule Georgescu, odată a venit la Mântuitorul mai marele preoților și a adus cu el o femeie, care căzuse în păcatul preacurviei și s-a adresat lui Iisus: ”Învățătorule, ce facem cu această femeie, căci după legea noastră ea trebuie ucisă cu pietre!”

Iar Mântuitorul a răspuns: ”Cine dintre voi se simte fără de păcat, să ridice piatra și s-o lovească primul” și, aplecându-se jos, a început să scrie cu degetul pe nisip numele și păcatele pârâșilor. Aceștia, văzându-se demascați, s-au retras unul câte unul, ca, până la urmă, să rămână doar Iisus cu femeia vinovată, pe care a întrebat-o: ”Femeie, unde sunt pârâșii tăi, nu te-au osândit? Nu, Doamne! a răspuns femeia, de-acum pocăită.”

”Du-te și de-acum să nu mai păcătuiești!” i-a răspuns Mântuitorul.

Peste câteva ore, milițianul Georgescu a deschis ușa și i-a răspuns lui Valeriu.

– N-au avut temei, de aceea n-au omorât-o!

De-atunci, însă, Georgescu a avut o licărire de omenie și respect față de noi, cei ce sufeream cumplit în izolare.

Într-o noapte, Valeriu a fost cuprins de o tuse răsunătoare și a căzut într-o stare de leșin. Când l-am privit, sângele curgea șuvoi din plămânii lui. Era prima hemoptizie. Atunci, Voinea a bătut la ușă și a strigat din răsputeri:

– Să vină doctorul!

Când milițianul a deschis ușa celulei, toți am început să cântăm: ”Cu noi este Dumnezeu!”. Când și-a mai revenit, Valeriu ne-a spus:

– Liniștiți-vă fraților, că eu vreau să mor în smerenie, neștiut de nimeni! Peste câteva zile, când s-a declanșat o nouă hemoptizie, Valeriu Gafencu a fost luat de la noi și dus la infirmerie. Am aflat ulterior că a fost trimis la Penitenciarul TBC din Târgu Ocna, unde a desfășurat o activitate creștină pe semenii săi, după cuvintele Mântuitorului: ”Dacă bobul de grâu care cade pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, multă roadă aduce!”

(Mărturia lui Florian Dumitrescu în Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 321-323)

„Ce bucurie mai mare poate trăi omul pe această lume, decât aceea de a se simți în slujba binelui și a iubirii, conștient de nimicnicia și păcătoșenia sa!”

„Valeriu Gafencu a fost un sfânt. Este un sfânt.”

Iubiţi fraţi, Cu câteva săptămâni înainte de decesul lui Gil (Alexandru Virgil) Ioanid am primit din partea lui o scrisoare în care mă ruga să-i trimit în câteva pagini un portret sufletesc al luiValeriu Gafencu, dat fiind faptul că am trăit alături de el o perioadă destul de lungă în temniţă. Rugămintea lui cuprindea şi o „somaţie” pentru un termen apropiat; probabil îşi presimţea sfârşitul. M-am grăbit să-i satisfac dorinţa.

Această prezentare a înaintat-o împreună cu altele făcute de alţi fraţi de suferinţă Comisiei Patriarhiei BOR care se ocupă cu cercetarea, analizarea şi hotărârea sanctificării celor care s-au făcut vrednici în faţa lui Dumnezeu de a-şi sfinţi numele pe pământ, printr-o adresă modestă:„Sfinţită şi onorată Comisie, Această prezentare a unei perioade din viaţa lui Valeriu Gafencu (în închisoare) ne este pusă la dispoziţie de Virgil Maxim, domiciliat la Ploieşti, str. Cameliei, bl. 50, et. 1, ap. 9, jud. Prahova. El evocă pagini impresionante şi inedite cu privire la iubitul frate Valeriu.”

Fiul lui Vasile Gafencu, (un bun gospodar din Sângerei-Bălţi, fost deputat în Sfatul Basarabiei), născut în 1920, Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari. În momentul răpirii Basarabiei (în urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi cele trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la Iaşi. Valeriu era student la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial de fete, iar Maria şi Luiza eleve la Bălţi. La puţin timp după ocuparea Basarabiei de către sovietici, bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români basarabeni deportat dincolo de cercul polar. După un an de zile, în condiţii groaznice de viaţă, moare cu gândul la Dumnezeu, Căruia i-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva scăpat ca din minune de acolo i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri. În 1941 Valeriu este arestat la Iaşi împreună cu un grup de studenţi şi elevi FDC-işti, dar în anchetă face în aşa fel încât toţi ceilalţi scapă, fiind singur condamnat la 25 ani MS şi trimis laAiud. După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941), mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din Sângerei. Dar în 1944, când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai mari dintre surori, Valentina, întreaga familie trăind cu greu, spălând rufele celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanenta ameninţare de a fi arestate şi deportate.

Între tinerii FDC-işti din Aiud este introdus agentul sovietic din Basarabia, originar chiar din Bălţi, Tarnovschi, pe care Valeriu îl cunoştea şi pe care îl deconspiră. Agentul, bine instruit, reuşeşte să câştige de partea lui majoritatea celor închişi şi să arunce asupra lui Valeriu îndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea, acuzându-l că doreşte să fie Şeful FDC din Aiud. După trei ani de detenţie înduraţi sub regimul antonescian (în 1944), primul deţinut politic care a fost scos din Aiud de o comisie sovietică, venită special aici, a fost Tarnovschi. În refugiul pe care aveam să-l facem de la Aiud la Alba Iulia, între liniile de bătaie, pe unul din tancurile sovietice care înaintau pe şoseaua spre Turda, era Tarnovski: încins cu un stindard roşu, saluta cu pumnul strâns şi îşi urla victoria. Valeriu nu mai avea nevoie să-şi apere poziţia. Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului. Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu. Din 1944 până în 1948, când Dumnezeu a vrut să ne despartă, am fost miluit de Cel Atotputernic să stau împreună cu el doi ani în aceeaşi celulă, iar în colonia de muncă de la Galda de Jos, judeţul Alba, am fost tot timpul apropiaţi în comunitatea împrejurul căreia gravitau toţi cei scoşi la muncă.

Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii: – Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. – Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. – Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere. Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară. În ruga comună mă simţeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după el.

Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor proprii numai ţie te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l şi înţeleagă. Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios. Ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare. Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos, – un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine, – o avea Valeriu.

Prezenţa lui, oriunde, în orice fel de întâlnire între noi, cei apropiaţi sufleteşte – numiţi de unii în chip decent, iar de alţi în chip ironic: mistici, – ca şi în mijlocul celor mai puţin iniţiaţi în viaţa duhovnicească, crea bucurie şi respect şi uneori îngrijorare sau teamă.

– Bucurie, pentru cele ce aveai să le cunoşti din gura lui, dincolo de serbedele probleme cotidiene. Cuvântul lui te scotea din timp şi te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferinţa şi acceptând-o ca pe un dar mântuitor. – Respect, pentru frumuseţea adevărurilor exprimate la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Fiecare putea să guste din fiinţa lui Hristos partea cea mai dulce, cea mai proprie lui.

– Teamă sfântă sau îngrijorare, pentru gândul neîmplinirii tale, că implicarea personală în cele mărturisite ca adevăruri ce condiţionează însăşi viaţa ca existenţă dăruită de Dumnezeu va cere rupere, sfâşiere şi moarte, jertfă şi jertfire permanentă. Valeriu personifica luptătorul creştin care se află în acelaşi timp şi pe muntele suferinţei (lepădarea de patimi, stadiul purgaţiei) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv, desăvârşirea). Prezenţa lui dădea încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire.

Valeriu a fost chemat în faţa comisiei sovietice care opera „repatrierea”, pentru a-l convinge să se repatrieze –adică să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat şi condamnat pentru insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii. Dumnezeu a vrut să-l salveze printr-un reprezentant al comisiei. După spusele lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat dosarul lui, incluzându-l între cei care nu pot fi repatriaţi. Mama şi bietele lui surioare au fost urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele repatriate. În bejenie prin toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor, prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate în Siberia. Când lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un „vorbitor” la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi.

„Vorbitorul” se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse de 60 ani şi era slăbită şi bolnavă. Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe – era micuţă de statură, – aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte.

În întâlnirile noastre, când eram adunaţi pentru a discuta vreo problemă duhovnicească, „un cuvânt” cum ziceau Sfinţii Părinţi ai pustiei, aş putea afirma, citând pasagiul din Faptele Apostolilor, că eram ca şi în Troia, „în foişorul de sus unde eram adunaţi, erau multe făclii aprinse”. Pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi laolaltă Hristos nu era doar un ideal exterior, spre Care sau la Care voiam să ajungem cândva. El era însăşi viaţa noastră zilnică, de fiecare clipă, aveam dorinţa integrării în El ca stil de trăire permanentă, nu întâmplătoare, ocazională au ocazionată de vreun eveniment oarecare prin care sau faţă de care să afişăm o atenţie mai mare. Vieţile Sfinţilor aşa cum ni le prezentau Patericul, Filocalia, erau (iertaţi-mi îndrăzneala), (re-) experimentate, verificate, ca posibilităţi de realizare nu numai pe plan mental, ci mai ales pe planul trăirii efective. Trăsătura caracteristică a acestor mistici era smerenia şi fiecare era simţit de ceilalţi în ceea ce avea specific, în darul cu care era investit de Dumnezeu, şi care era lucrător spre binele şi creşterea tuturor în Hristos.

În „interviuri duhovniceşti” bădia Trifan, cel mai în vârstă dintre noi, ridica o problemă, o întrebare asupra unui „cuvânt” (subiect) şi noi ceilalţi încercam, fiecare de la nivelul său, să exprimăm înţelesul şi posibilităţile aplicării lui, făcând din aceasta treaptă nouă pe urcuşul spre vârful Crucii. Dacă nu găseam soluţia optimă, invocam ajutor spre luminare. Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină.

Anghel Papacioc, părintele Arsenie, era un călcător, fără nici o îndoială în cuget, pe poteca bine bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajungeau la purificarea şi iluminarea cugetului. Marian Traian era ca un râu lin la suprafaţă care îşi limpezea apele de orice mâl lumesc, în taina afundului său, pentru a se vărsa pur în „apa mării iubirii divine”, geamăn sufleteşte cu Marin Naidim.

Nicu Mazăre căuta cu asiduitate uimitoare relaţiile armonice dintre cele noi şi cele vechi cunoscute duhului lui, pentru a adăuga încă o nestemată la cununa lui nevăzută. Delu Bălan părea un singular, dar era nedespărţit prin prezenţă în familia dragostei de Dumnezeu, cu ochii plini de lumină. Ion Schiau era în stare să moară în fiecare zi şi în fiecare zi să învie pentru Hristos şi neam. Ion Ianolide se încleşta ca un cruciat, urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-i sânge. Un altul privea la fiecare dintre ceilalţi ca la o taină al cărei înţeles se lupta să-l descifreze în mintea lui, după planul lui Dumnezeu, bucurându-se că i-a fost dat să se împărtăşească de cele ascunse înţelepţilor lumii acesteia, dar descoperite pruncilor. Şi fiecare din cei pe care nu-i mai pot înşira acum duceau în tăcere, neştiuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu, păcatele neamului acestuia, pentru a le arde pe altarul ispăşirii de bunăvoie. Iar Valeriu Gafencu ardea, zic încă o dată. Ardea… ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui.

Valeriu nu dăruia, se dăruia.

Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar. La începutul prieteniei noastre, voind să mă spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându-mi cugetul, am găsit o stare de îndoială pe care o aveam asupra sincerităţii manifestărilor duhovniceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din formele pe care le îmbracă viaţa lui duhovnicească au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ. I-am descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat cu atenţie; la sfârşit, plângând, m-a îmbrăţişat şi, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată tulburarea pe care mi-o provocase: „Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ţi-am provocat-o. Îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin păcatul propriu-zis poţi sminti pe cineva, nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu fiind încredinţat că faci binele”. Am sesizat ideea din epistola Sfântul Apostol Pavel către Corinteni (de la capitolul 8); mai târziu aveam s-o înţeleg: toţi Sfinţii Părinţi făcuseră din ea un dreptar al vieţii lor în comunităţile călugăreşti şi pustniceşti mai ales.

Era în Iulie 1946. Începusem a doua sapă la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispoziţie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau. Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze în cuvinte vulgare sau dure. Apartenenţa regională le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. Vişan era oltean, Vilescu prahovean. Într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără adresă directă, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoană şi până la urmă cu insulte directe. Diavolul ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl acuza pe celălalt de lipsă de bun simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare.

Discuţia se purta totuşi pe un ton redus. Vântul adia şi ducea frânturi de expresii la urechile celor ce lucrau mai aproape de ei. Ne era jenă de cele întâmplate şi ne uitam neputincioşi unul la altul, neştiind cum să aplanăm tensiunea între cei doi. Valeriu Gafencu era în urma lor pe un rând alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Când au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în faţa celor doi camarazi şi îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: „Vă rog să mă iertaţi că am auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi spus unul altuia”. Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi. Acestea erau lucrările Duhului făcute prin Valeriu în comunitatea noastră, viaţă sfântă de iubire între mădularele trupului mistic al lui Hristos. O, Dragoste sfântă, cum ştii Tu să sfărâmi lucrarea celui rău cu simplitatea manifestărilor Tale!

Dornici să cunoaştem marile spirite creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau fi interpretate ca evadare. Părintele Arsenie Boca, ctitorul Filocaliei româneşti, cum îl numeşte părintele profesor (doctor) Dumitru Stăniloaie, ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură. Din colonia de la Galda de Jos Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mânăstirea ortodoxă distrusă de armatele Mariei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mânăstirea Sâmbăta. După întoarcere, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace – vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe, – ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea. (…)

Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut.

A fost un sfânt. Este un sfânt.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 179-185)

Valeriu Gafencu – Portret de familie

Mă numesc Valentina Elefteriu, fostă Gafencu, sora cea mai mare a lui Valeriu Gafencu. El era cel dintâi, apoi eu, Eleonora şi Elisabeta. Am să încerc să fac o notă biografică asupra familiei, pe scurt.

Sunt născută în Sângereni, în 1921 , într-o familie, aş putea spune, creştină. Tatăl meu a fost deputat în Sfatul Ţării, a luptat pentru Unirea Basarabiei cu România, dar situaţia a fost de aşa natură, încât a fost deportat în ’40 şi nu am mai ştiut nimic de el. Şi nu mai ştiu nici până astăzi. Mama noastră, o bună creştină, o bună gospodină a crescut patru copii.

Dar mă voi opri asupra subiectului important, fratele meu. Valeriu a avut o copilărie, ca toţi copiii, frumoasă; părinţii au reuşit şi au căutat să-i creeze o viaţă plăcută, o viaţă cinstită, corectă. Şcoala primară a făcut-o în Sângerei, liceul la Ion Creangă din Bălţi. Poate unii dintre dumneavoastră îl cunosc după cărţile care sunt scrise despre Valeriu, în care este redată destul de amănunţit situaţia lui Valeriu. După ce a terminat liceul şi a dat bacalaureatul, el tare mult şi-a dorit să fie aici în România ca să-şi urmeze studiile pe care le-a făcut la Iaşi, ca student al Facultăţii de Drept, unde s-a evidenţiat prin comportare, prin corectitudine, prin felul de a înţelege viaţa într-un fel cinstit.

A căutat să se împrietenească cu cei mai buni studenţi, cu cei mai buni copii, elevi de vârsta lui de 19, 20 de ani – atâta avea – fiind printre studenţii cei mai buni. Se poate scoate în relief sau arăta acest lucru prin profesorul Anghelescu care a spus că nu a avut un asemenea element de când este profesor. Asta a fost în timpul procesului care l-a susţinut, fără să aibă alţi avocaţi. Numai mama mea a putut fi la Iaşi şi a auzit cele ce se spuneau despre fiul ei şi bineînţeles că venea foarte încântată. Într-o şedinţă pe care a avut-o cu elevii de la liceul militar, cărora a căutat să le inspire tot aşa, multă corectitudine, să fie nişte elevi silitori, nişte elevi buni, cineva până la urmă l-a demascat şi a spus că aceasta era o şedinţă de frăţie de cruce.

Aşa a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, fără drept de apărare, fără vreun avocat care să-i susţină cauza. Era pur şi simplu dorinţa lui de a fi un exemplu bun pentru toţi studenţii, pentru toţi elevii.

Intrat în închisoare, la început la Aiud, unde era foarte mare severitate şi acel copil, acel student care era plin de viaţă se întreba la un moment dat: „Pentru ce am ajuns eu aici? Pentru ce am fost eu închis? Eram un model, un exemplu pentru ceilalţi prin felul de a mă comporta, de a privi viaţa”.

La Aiud a fost chinuit tare mult, a fost izolat. În ’42-’43 a fost ţinut la aşa-zisa zarcă, unde l-a ţinut trei ani dezbrăcat, pe ciment şi bineînţeles nemâncat. Spunea la un moment dat, când a putut să ne scrie, că: „Aş mânca o pâine cât o vacă de mare”. Aşa de nemâncat era şi în chinurile lui striga: „Mama, mi-e foame şi mi-e frig”. Bineînţeles că nu putea să fie ajutat de nimeni.

Ştiţi când a început el într-adevăr să creadă mult, mult în Hristos şi în Dumnezeu? Dacă a văzut că oamenilor nu a putut să-şi spună durerea, atunci a început să se roage mult la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi tăria, dă-mi puterea să rezist!”

A fost o perioadă când el putea să scrie acasă, chiar la Sângereni. În primul volum al lui erau scrisorile care erau adresate chiar la Sângereni. Cum au ajuns nu-mi dau seama, la sora mea Eleonora, care le-a adus în cele din urmă în ţară şi i le-a dat lui Nicolae Trifoi care a stat 6 ani în aceeaşi celulă cu Valeriu. Din ele au putut să extragă sfaturile, scrisorile care erau cenzurate, prin care el ne îndemna ce să facem noi, mai ales mama care îşi avea copilul închis, iar noi, trei fete – Eleonora, Elisabeta şi eu care eram studentă la Iaşi. Mie mama îmi spunea: „Lasă că mă descurc eu, du-te şi-ţi termină studiile”. Noi am reuşit până la urmă să terminăm studiile, sora cea mică e infirmieră, Nora a făcut conservatorul şi e asistentă, eu – profesoară. Era foarte liniştit şi bucuros că eu amintrat în învăţământ, că puteam să ne descurcăm mai uşor, deoarece mama nu avea nicio pensie, niciun venit.

Aveam în schimb avere multă, tata a fost deputat în sfatul ţării, 50 de hectare. Tata a lăsat în Basarabia 50 de hectare, casă cu etaj. Când a venit refugiul, eu eram aici la Iaşi, iar mama era cu căruţa şi cu cele două surori şi a venit la mine la Iaşi. Eu am luat caii şi căruţa, m-am dus la prefectură şi mi-a dat un colţişor la Grădişte Vâlcea, apoi la Ploieşti, unde au fost primii mei ani de învăţământ.

Vorbind despre situaţia lui Valeriu din închisoare, el a ajuns să fie credincios, numai în situaţia chinurilor de acolo, de la Aiud. Pe urmă a trecut la Piteşti, unde s-a încercatreeducarea, dar nu mai avea cum să-l reeduce, căci el se îmbolnăvise tare la Aiud, de TBC. În cele din urmă a fost transferat la Târgu-Ocna, unde era un regim ceva mai blând, dar nu-l mai ajuta, fiindcă el era deja un schelet. Însă nu mai fusese chinuit cum a fost la Aiud. Situaţia lui de bun creştin chiar până la sacrificiu a fost datorită situaţiei grele în care a fost ţinut. Imaginaţi-vă că atunci când aveam 22 de ani, m-am dus la directorul închisorii, pentru că nu-mi dădeau voie să mă duc să vorbesc cu Valeriu şi i-am spus: „Uitaţi, sunt sora lui Valeriu, sunt Valentina, vreau să vorbesc şi eu cu el”. Directorul închisorii a aranjat lucrurile acolo şi în interiorul administraţiei mi-a dat o cameră separată unde am stat mai mult de vorbă cu Valeriu. El îmi spunea: „Asta-i viaţa, asta mi-am ales-o eu, asta trebuie să duc, dar mă simt bine”. Cum bine? Mă uitam în ce hal era el; a dat şi cămaşa de pe el.

De acolo, revenind la Târgu-Ocna, primise cineva streptomicină şi i-a oferit-o lui. Dar el atunci a zis: „Eu şi aşa am ajuns în halul în care am ajuns, vino să iei tu streptomicina”. Şi a dat-o unui evreu, Wurmbrand, care a trăit până la 92 de ani. Valeriu însă a murit la vârsta de 30 de ani, pe 18 februarie 1952. Am primit vestea la Dobroteşti, comuna lui Ioan Ianolide, care mi-a fost logodnic şi l-am aşteptat 18 ani, dar cu doi ani înainte de a se da decretul din ’64, m-am căsătorit. El m-a găsit căsătorită; a fost o lovitură grozavă pentru el, dar căsătoria e sfântă şi nu se poate desface.

Şi ceva foarte important despre Valeriu este că el a ştiut ziua când va muri şi i-a spus lui Ion Ianolide: „Ioane, te rog fă-mi rost de o cămaşă, că eu pe ziua de 18 voi muri”. Şi Ion într-adevăr a pregătit ce trebuia în ziua de 18 februarie. Valeriu a dorit să-şi poată lua la revedere de la prietenii de suferinţă. Unul din gardieni care era zbirul din Târgu-Ocna, s-a făcut dispărut în acea zi şi într-adevăr toţi au reuşit să treacă să-şi ia la revedere de la prietenul lor. Chiar şi doctoriţa a venit; pentru fiecare avea o vorbă bună, deşi era schelet, deşi a fost jignit, tot timpul a stat deoparte; asta a fost poziţia lui. Şi gândul numai şi numai la Dumnezeu a fost tot timpul; acoloa fost salvarea pentru el şi pentru lumea întreagă. A iubit pe toată lumea, fără să facă deosebiri; şi streptomicina el a oferit-o unui evreu, n-a făcut deosebire de religie, de rasă, de credinţă, de nimic. Pentru el toată lumea a fost absolut la fel şi era iubit absolut de toţi. Acesta a fost Valeriu. În câteva cuvinte eu am să vă mai reţin puţin, citind ca să vedeţi de aicea, sufletul lui cumva şi gândul lui. Şi poezia este intitulată: „Mi-s ochii trişti” şi este compusă chiar de el, când a încercat să pună în versuri chinurile lui şi situaţia lui. Zice:

„Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită
De grea şi-ndelungă aşteptare
Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să urc Golgota până sus
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.

Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt.
Cu Magdalena, ca şi altădată
Îngenunchez’naintea Ta plângând.
Şi-s fericit şi plâng cuTine-n gând”.

Aici se vede dragostea lui pentru Hristos, pentru Dumnezeu şi pentru toată lumea. Cu toate greutăţile pe care le avea mama, îi trimitea câte un pachet. I-a trimis o bundiţă din blăniţă, pe care a oferit-o unuia care trăieşte acum în Franţa, nu-i mai știu numele; a fost un cumnat la el şi pomenea că datorită lui Valeriu, încă mai e în viaţă. Mă rog, tot aşa l-au ţinut în frig şi acesta s-a dezbrăcat şi i-a dat bundiţa lui. A avut un suflet mare, un suflet deosebit, n-a ţinut cont că poate mama sau noi mai greu procuram ceea ce-i trebuia lui. El ne-a scris mai multe scrisori în care ne spunea gândurile lui. Ne spunea că intenţionează să se facă călugăr. Aşa a fost dorinţa lui, dar n-a apucat, pentru că boala l-a doborât. A fost operat de apendicită pe viu. După ce a fost operat a fost dus la spitalul dinTârgu-Ocna, căci acolo nu aveau cu ce să fie operat. Făcuse crize puternice şi după ce a terminat operaţia a spus: „Domnu’ doctor, m-aţi operat pe viu”. „Bine, domnule, de ce nu-mi spui? Că vă făceam anestezie?” Şi într-un cărucior cu două roţi l-au transportat înapoi la spital, l-au chinuit. Imaginaţi-vă, dacă a intrat la nici 20 de ani în închisoare şi la 30, a ştiut data când va muri şi a fost pus într-o ladă acolo cu alţii, şi îngropat. A spus lui Ion: „Ioane, să-mi pui în gură cruciuliţa de argint care o am, s-o pui în partea stângă în gură. Dacă voi fi dezgropat, să fiu recunoscut prin această cruciuliţă, pe care veţi găsi-o la mine”. Dar n-am reuşit să aflăm, pentru că a fost aruncat într-o groapă comună, acolo la Târgu-Ocna.

Cât timp a stat la Galda, unde lucra la vie, pe urmă la Târgu-Ocna, el a avut nişte vedenii: Spre exemplu spunea către unii care nu se ştia că vor fi eliberaţi: „Uite, în ziua cutare, să ştii că va fi eliberat”. Şi s-au realizat ce a spus. Aşa, nu că fac un fel de propagandă, dar cumva parcă stau de vorbă cu Valeriu şi când am vreo greutate îi spun: „Valeriu, hai ajută-mă!”. Şi imediat mi se realizează ce-mi pun în gând. Îl am prea prezent. Asta e situaţia. Apoi nu exista scrisoare în care să nu spună întâi că el este foarte credincios, crede în Dumnezeu. Când a fost posibil să mai comunice cu noi, nu exista scrisoare în care să nu ne îndemne să fim cinstite, să fim corecte, s-o ascultăm pe mama în sfaturile ei şi ce să facă cu averea care era acolo: „Uite, mamă: asta arendezi, asta dai în parte sau să opreşti, că vor fi timpuri grele şi să aveţi cu ce să vă descurcaţi, ce să mâncaţi. Dardorinţa lui era să facă bine la toată lumea, căci mama fiind singură, nu uita să ne sfătuiască întocmai ce să facem noi, cum să ne organizăm viaţa. Şi, într-adevăr, fiecare am reuşit să ajungem bine la liman, să avem soţi buni, să avem căsnicii frumoase, nepoţi care nu ne-au făcut de râs. Vă fac şi destăinuirea asta că în viaţa mea de cadru didactic, nu am avut o pată, o reclamaţie sau o nemulţumire în 36 de ani de învăţământ. Mă întâlnesc şi acum, la vârsta mea de 87de ani cu părinţi, cu elevi: „Ce frumos ne-aţi învăţat, ce frumos ne-aţi sfătuit”! Nu m-au făcut niciunul de ruşine vreodată; să apuce să fie vreun derbedeu. Şi dumneavoastră sfătuiţi-i pe copii, năzdrăvanii din ziua de astăzi. Nu ştiu dacă aş putea rezista în învăţământ în ziua de astăzi cu elevi din ăştia: să fie obraznici, să nu asculte de un sfat.

Despre viaţa lui Valeriu puteţi afla detalii din cărţile scrise despre el. Volumul unu, care este scris de Nicolae Trifoi, conţine realităţi în baza scrisorilor primite de la el, deşi erau cenzurate scrisorile. Al doilea volum conţine date, culese de monahul Moise de la Oaşa; foarte documentat, dar în schimb nu mai sunt scrisorile pe care le trimiteam noi, pentru că erau trimise la Sângerei, la Făgăraş; foarte frumos, un volum mai mare. Foarte mult scrie şi Ion Ianolide, în „Întoarcerea la Hristos”, ei fiind foarte apropiați. Apoi volumul care a apărut acum „Deţinutul profet”, scris tot de către Ioan Ianolide. Aşa că se pot procura aceste cărţi şi se poate afla viaţa lui mai amănunţită, credinţa şi chinurile pe care le-a îndurat.

(Valentina Elefteriu – Revista Atitudini, numărul 7 din 2009)

Străinii care l-au cunoscut, vorbeau de el ca de un sfânt

Este numele foarte cunoscut al unui tânăr basarabean din Soroca, absolvent al unui liceu militar. În 1942 l-am găsit la Aiud. Frumos, înalt, cu ochi albaștri plini de viață mi-a atras atenția când l-am cunoscut. Smerit, cu preocupări spirituale deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, voia să rămână pe o linie de onoare și a rămas tot timpul. Oriunde era ceva deosebit și frumos de făcut era prezent.

Era tânărul care pe zi ce trecea stârnea admirația tuturor. Erau în temniță și atitudini rele, criticabile. Le știa. Era cu ochiul deschis, dar nu osândea pe nimeni. Citea numai Biblia și cărti religioase. Era foarte inteligent și prindea repede sensul just al textelor sfinte.

Convorbirile cu el erau o plăcere. L-am îndemnat să nu rupă legătura cu literatura noastră si cu unele cărți științifice de valoare, adică să citească și altceva decât literatură religioasă. Dar el a refuzat. „Dacă am cele mai bune bucate, de ce să recurg la surogate?” a spus el. „Dacă ceea ce citesc mă satisface deplin, nu mai doresc nimic altceva. Dumnezeu se găsește oriunde, dar mai ales în revelația Sa scrisă, în Biblie. Aici avem privilegiul să-l căutăm pe El. Afară, de vom ajunge, vom mai vedea”. Şi mergea înainte pe drumul lui.

La distrugerea canalului din interiorul temniței a lucrat în echipă cu mine. În pauze, când ne odihneam, eram încântat privind pe acest tânăr atât de frumos, bine făcut, ca un brad, cu fruntea lată, ochii senini și preocupări atât de frumoase.

După 1948 a fost luat de la Aiud. Nu știu unde l-au dus. A trecut prin Jilava. A încântat pe toți care l-au cunoscut. Străinii care l-au cunoscut, adică nelegionarii, evreii sau alții, vorbeau de el ca de un sfânt. (…)

Rămâne un nume pe care cei ce l-au cunoscut îl vor pomeni cu venerație. Şi acum parfumul minunat al întâlnirilor cu acest tânăr mai stăruie în inima mea.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Valeriu ne-a arătat calea ce duce la mântuire

Mărturisitorul Valeriu Gafencu - frescă a mănăstirii Afteia

Valeriu era o fire entuziastă. Făcea parte dintre aceia despre care frecvent se spune că umblă cu capul în nori. Nu era o fire practică, nu l-am văzut cosând cu acul, nu împletea lână, nici rufele nu ştia să şi le spele, mai mult le morfolea, dar în realităţile spirituale era prezent şi avea o conştiinţă trează. Era o fire de poet. Ştiut este că, pe scara desăvârşirii, poeţii sunt pe prima treaptă de jos, apoi urmează celelalte categorii: eroii, profeţii, sfinţii; aşa am citit undeva – Iovan Ducici – şi mi se pare adevărat. Poeţii care-şi împlinesc cum trebuie menirea, înfrumuseţează viaţa, înalţă pe om. Valeriu făcea chiar şi poezii. Scria în vers alb, dar şi în formă clasică. […]

Valeriu ne-a arătat calea ce duce la mântuire: iubirea creştină. Iubirea era un cuvânt de ordine, îl spunea în toate împrejurările, şi-n scris şi verbal, era în loc de salut, de la revedere şi de orice.

Când a intrat în închisoare, era îmbrăcat cu un costum dintr-o stofă englezească, vernil. Îi şedea bine, dar nu se mai simţea bine în nişte haine şic şi a căutat să scape de el. Eram în colonie la Galda. Într-o zi a întâlnit un om sărac şi-a venit la colonie fără haină. O dăduse. Când l-am întrebat unde îţi e haina, el mi-a răspuns cu un cuvânt din Pateric: ”am trimis-o înainte”, adică a dat-o de pomană, ca s-o găsească în cer când se va duce acolo. L-am mustrat acuzându-l de lipsa dreptei socoteli, căci familia lui se zbătea în lipsuri: ”mai bine o dădeai unei surori să-şi facă o jachetă”, dar el a rămas tot la gândul lui c-a făcut bine, spunând că de-ai săi are grijă Dumnezeu.

Tot pe-atunci, o ţigancă i-a ieşit în drum, cerându-i un chibrit. Şi el a băgat mâna în buzunar şi tot mărunţişul pe care îl avea a promis că i-l va da ei daca aruncă pachetul de ţigări şi îl calcă în picioare. Ceea ce ţiganca a făcut, luându-i banii. Ştia şi el că ţiganca, cu banii aceia, îşi va lua alte ţigări. Totuşi, el a fost mulţumit că a încercat să stăvilească răul, că poate ceva i-a dat de gândit femeii aceleia cu privire la fumat, că-i păcat.

La închisoare la Aiud, vorbesc de anii când se mai respecta cât de cât regulamentul, adică până în anul 1948, eram scoşi din celule la aer curat, aproximativ o oră pe zi, după care, treptat-treptat timpul acesta s-a micşorat, până a ajuns la 10-15 minute şi erau zile de-a rândul când nu ne mai scotea deloc la aer. În curtea închisorii se afla un rond de flori, dar fără flori. Creştea pe el nişte iarbă neîngrijită de nimeni. Fusese la mijloc şi o troiţa făcută de cei care ne precedaseră şi pe care i-a făcut dispăruţi balaurul, şarpele cu ochelari. A dispărut și troiţa într-o noapte, au făcut-o zob comuniştii. Rămăsese, cum vă spun, rondul orfan şi de flori, şi de cruce. Valeriu, întors de la plimbarea în jurul rondului, a adus în celulă un smoc de iarbă în care se afla şi o păpădie şi nişte traista ciobanului. Mi le-a arătat cu faţa radioasă, spunând: ”Uite ce flori frumoase am adus eu!”. El vedea frumosul şi acolo unde nu era. Sau poate era, dar nu-l vedeam noi. El avea ochi să-l vadă. Natura e frumoasă într-adevăr, dar trebuie să fii dotat cu nişte antene speciale ca să poţi recepţiona tainele ascunse ale creaţiei. Valeriu avea această capacitate de recepţie a frumosului din natură, pentru că Valeriu iubea natura şi natura nu se descoperă decât celor care iubesc sincer.

În colonie la Galda, duminica, se scula cu noaptea în cap şi se ducea pe câmp să adune flori. Venea cu picioarele ude de rouă şi cu braţul plin de flori. Ca să le ducă la biserică. Mă-ndemnase să fac si eu la fel. Adunasem şi eu maci roşii, dar eu mă simţeam parcă jenat să merg cu braţul de flori prin satul acela. El nu. El făcea lucrul acesta foarte natural, el nu simţea nici un fel de jenă, nu avea simţul ridicolului. El însuşi era un element al naturii. Făcea parte din cadru.

Era un tip de visător incorigibil. Un fel de Don Quijote. L-am auzit deseori citând un paradox din Cervantes: ”alerg prin temniţi după libertate”. Lui i se potrivesc versurile referitoare la moartea lui Don Quijote:

”Iar eu, trăgând să mor, alături de-o veche lumânare
Voi auzi pe Sancho plângând şi pe preot:
Cum a putut să-ncapă un vis atât de mare
în trupul ăsta firav şi slab de Don Quijot?”.

Cânta. Fredona des Serenada de Schubert sau diverse imnuri religioase: ”La râul Babilonului”, ”Cu noi este Dumnezeu”, ”Doamne al puterilor” etc. Improviza chiar el melodii proprii, dar toate erau într-o tonalitate minoră. Cântece lumeşti nu l-am auzit cântând, parcă nu făcea parte din lumea aceasta.

Citise mult în viaţa lui, dar acum – cât s-a mai putut citi în Aiud până în 1948 – nu mai citea decât o singură carte, Biblia, şi ce era în legătură cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Şi se ruga. În colonie, mergea între ruinele unei vechi biserici părăsite, ce se afla pe un deal, într-o lucernişte a coloniei – n-avea acoperiş, era expusă ploilor şi intemperiilor – şi se ruga acolo.

Când venea cineva de-acasă pe la el, aborda cu ei totdeauna probleme de credinţă, căutând să convingă pe fiecare de importanţa mântuirii. Spunea către mine că, chiar dacă nu reuşim noi să schimbăm lumea, măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine când săvârşeşte răul, să creăm probleme, să-şi pună întrebări, să-şi schimbe paşii.

Făcea mult caz de conştiinţa păcatului, pentru că erau mulţi care considerau păcate numai curvia, hoţia şi crima şi mulţi nu se recunoşteau păcătoşi, fie că nu le aveau pe acestea, fie că le minimalizau, neacordându-le importanţa cuvenită. Dar pierdeau din vedere că mai sunt şi altele, şi poate mai mari decât acestea, cum ar fi mândria: ”Celor mândri, Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har”. Pe omul care se grozăveşte, Domnul îl lasă singur şi fără El o să-şi dea seama că nu poate face nimic şi-atunci o să strige la El. De la el am deprins obiceiul de a ne spune frăţeşte tot ce aveam pe suflet. Practicam cum s-ar spune, mărturisirea frăţească: ”Mărturisiţi-vă unii altora păcatele”. Mi-am cultivat în felul acesta, la îndemnul lui, curajul moral.

(Marin Naidim – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, pp. 82-85)

Valeriu și darul înainte-vederii

Bolnav de TBC, pe la începutul lunii mai 1951, am ajuns la Târgu-Ocna. În cele trei luni şi jumătate cât am stat înaceastă închisoare l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu. Fusesem prevenit de ceilalţi că este un sfânt în viaţă. Lucrul acesta l-am simţit şi îl mărturisesc şi eu. Din mai multele întâmplări deosebite trăite în preajma lui, o să mă opresc doar la câteva.

În discuţiile pe care le-am purtat, mi-a vorbit adesea şi m-a îndemnat să spun rugăciunea lui Iisus. M-a sfătuit să fac această rugăciune folosind o anumită tehnică; cu mâna pe puls, fiecare bătaie trebuia însoţită cu un cuvânt al rugăciunii. Mă străduiam şi eu să spun rugăciunea în timpul în care stăteam întins pe pat şi nu aveam altă ocupaţie. Când ne întâlneam, Valeriu mă întreba despre rugăciune. Îi spuneam că mă silesc, dar cu toată străduinţa mea nu am ajuns să spun rugăciunea aşa cum trebuie, adică cu inima.

– Fii atent, mi-a spus el, va veni un moment în viaţa ta, când fără să provoci inima, ea va cânta singură rugăciunea şi tu o vei auzi.

Aceste cuvinte ale lui, pe care nu le-am prea luat în seamă, au fost o adevărată profeţie. După eliberarea din închisoare mi s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Nu aveam voie să ies din perimetrul stabilit de Securitate. Într-o zi nu am mai ţinut cont de această interdicţie şi m-am dus să vizitez un prieten. Când m-am întors acasă, am găsit-o pe mama îngrijorată. Securitatea mă căutase şi cum nu m-au găsit, l-au luat pe tata lăsând vorbă să mă prezint a doua zi la ei. A doua zi m-am dus la Securitate. M-au băgat într-un fost garaj, transformat într-un fel de sală de şedinţe. Apare o haită de vreo 5-6 securişti, se aşează şi încep întrebările de rutină. În timp ce le răspundeam, s-a petrecut un lucru deosebit. Parcă am fost învăluit într-un fel de sferă luminoasă. Am simţit un parfum ceresc, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. În timpul acesta îmi auzeam inima cântând rugăciunea:

«Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».

Mă simţeam foarte uşor, ca şi cum legile gravitaţiei fuseseră suspendate. Securiştii nu-şi dădeau seama ce se petrecea cu mine şi continuau să-mi pună întrebări. Interesant e faptul că auzeam că mi se pun întrebări, dar nu înţelegeam ce mi se spune. De asemenea îmi auzeam vocea răspunzându-le, fără să ştiu ce spun. Starea aceasta deosebită a durat trei, poate chiar patru ore. La un moment dat, unul dintre ei a spus:

– Să lăsăm asta!

În momentul acela starea a dispărut şi lucrurile au reintrat în normal. Securiştii au plecat. La anchetarea mea asistase şi un plutonier însărcinat cu paza. Rămaşi singuri, pe când ieşeam din cameră mi-a spus:

– Şefule, dacă în România ar exista numai o mie de inşi ca dumneata, praful s-ar alege de Securitate!

Ce întrebări au putut să-mi pună? Ce am răspuns eu? Nu ştiu. Mi-am amintit cum Hristos spunea apostolilor să nu se îngrijoreze când vor fi duşi la regi şi împăraţi pentru că li se va da cuvânt căruia nimeni nu va putea să-i stea împotrivă. Mi-am amintit de asemenea că Valeriu îmi proorocise despre momentul acesta atunci când mi-a spus că îmi voi auzi inima cântând rugăciunea lui Iisus.

Despre darul înainte-vederii pe care îl avea îmi dădusem seama şi din alte situaţii. Odată, de Înviere, eram la el în cameră. El stătea întins pe pat, iar eu priveam şirul de lumini al credincioşilor care coborau cu lumânările aprinse de la schitul de pe Măgura. Din patul său, Valeriu nu avea cum să vadă acest spectacol şi eu îi povesteam ce văd. La un moment dat m-am oprit. Atunci, privind în ochii mei, a început să-mi descrie el în continuare ceea ce vedeam.

– Ia uite, acum au ajuns la o serpentină, acum fac un ocol.

Stând în pat şi uitându-se la mine, îmi descria cu exactitate tabloul acesta al creştinilor care se întorceau cu lumânările aprinse de la schit. Lucrul acesta m-a impresionat deosebit. Dar nu a fost numai asta.

Într-o zi i-am povestit ceea ce visasem cu o noapte înainte. Visul acesta era o repetare a unuia mai vechi, de înainte de arestare. Cu o noapte înainte de a fi arestat m-am visat într-o biserică. Am petrecut mai mult timp uitându-mă la picturile de pe pereţi. Am încercat apoi să ies din biserică. Am dat ocol bisericii pe dinăuntru, căutând să ies, dar nu am găsit nici o uşă. Tot încercând să ies fără succes, m-am trezit. Dimineaţa i-am povestit mamei visul.

– Asta-i închisoare, mamă! – spune ea.

În noaptea următoare, pe la miezul nopţii, am fost arestat. LaTârgu-Ocna visul s-a repetat. Se făcea că eram în aceeaşi biserică, i-am recunoscut picturile. Încercam iarăşi să ies din biserică. De data asta am reuşit. Nu ştiam cum să înţeleg visul. Semne de eliberare nu se întrezăreau deloc, ba, mai mult, îmi ajunsese la urechi un zvon că în zilele următoare urma să fiu mutat cu cei care veniseră de la Piteşti şi care încercau să înceapă reeducarea aici, la Târgu-Ocna.

Perspectiva aceasta mă îngrozea pur şi simplu. Mă gândeam chiar la sinucidere, îngrijorat, i-am povestit lui Valeriu visul şi i-am vorbit de temerile mele legate de posibilitatea de a fi mutat în cameră cu reeducaţii.

– Nu-ţi fie teamă, frate Octaviane! Mâine vei fi eliberat.

Am rămas siderat. M-am uitat la el, crezând că delirează din cauza temperaturii. Nu aveam nici un semn care să mă facă să sper că voi fi eliberat.

– Nu te mira, mâine vei fi eliberat! a repetat el.

Chiar aşa s-a întâmplat. A doua zi a intrat în cameră un căpitan de Securitate şi a întrebat:

– Care eşti, bă, Anastasescu? Fă-ţi bagajul!

M-au dus la Bacău, de unde în aceeaşi zi – aşa cum a spus Valeriu – am fost eliberat.

(Mărturie dată de Octavian Anastasescu, monahului Moise în februarie 2006 – Valeriu Gafencu. Sfântul Închisorilor, pag. 110-112)

Valeriu Gafencu, unul din ”sfinţii închisorilor”

Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit! Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse, dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată! Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi! Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor! Nu ştiu. Au fost mai buni.

N-a fost cameră în care tinerii – şi mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea ”cafeaua” de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine – odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude, la care şi lighioanele s-ar uita cu silă – singurele alimente ce le puteam oferi.

Până ce – şi au trecut mai bine de trei ani – m-am învăţat să mănânc arpacaş, ei m-au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz.

Cu totul din întâmplare, Dinu Pillat, de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu. La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: ”copiii care-şi batjocoresc părinţii„. I-a fost din ce în ce mai rău – boala evolua repede – şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte.

Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima.

Înainte de a-şi da sufletul, cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm, Filipescu l-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial.1 De la Ioan Ianolide aflu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din ”sfinţii închisorilor”.

(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)


1. Despre întoarcerea la credință a lui Ene Filipescu, cu ajutorul lui lui Valeriu Gafencu în deosebi, mărturisește și Aristide Lefa: ”În această cameră şi-au sfârşit zilele zeci şi zeci de bolnavi, în majoritate tineri. Am stat în mijlocul lor şi i-am văzut murind. Nici unul, dar absolut nici unul nu s-a revoltat contra destinului şi cu atât mai puţin contra lui Dumnezeu. Au murit împăcaţi mărturisind pe Hristos, chiar şi Ion Filipescu, vechi socialist, care se pretindea ateu, singurul de altfel. Şi toate acestea datorită atmosferei spirituale la care, în cea mai mare măsură, a contribuit Valeriu Gafencu.” (Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România, de Nicolae Trifoiu, pag. 107).

Simpla prezență a lui Valeriu aducea pacea inimii și pacea minții

Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie – spuneau băieţii care au stat cu el în celulă – aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt. (…)

Cel puțin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune!

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București 2007, pag. 43, 46)

Valeriu – centrul vieții duhovnicești de la Târgu Ocna

Figura centrală care a dat nota acestei vieţi spirituale din întreg sanatoriul a fost Valeriu Gafencu. El era unul dintre cei mai grav bolnavi. Nu părăsea patul, încă de pe când fusese la penitenciarul Piteşti de unde fusese adus. El a fost centrul vieţii duhovniceşti din Târgu-Ocna. Ducea o viaţă creştină de adâncime, ce ne atrăgea pe toţi. Se născuse un curent spiritual, în puşcării, încă din ’41-’42, curent condus şi întreţinut de doi deţinuţi, un avocat şi un medic: Trifan şi Marian.

Aveau o linie filocalică de vieţuire. Li se raliaseră şi Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, studenţi pe atuncia, şi Marin Naidin, Virgil Maxim. Această direcţie spirituală s-a accentuat în perioada ’44-’47, când deţinuţii au avut o viaţă mai liberă. Au fost vizitaţi de familii; lucrau în aer liber, la Galda, la vie. Aveau dreptul la cărţi religioase, cum este “PATERICUL”. S-a format un curent de rugăciune intensă. Aşadar, când am ajuns la Târgu-Ocna, eram încunoştinţat că Valeriu Gafencu reprezenta acel grup de ‘trăitori’ de la Aiud.

Toată lumea era de acord că Gafencu cunoştea extraordinar de bine doctrina ortodoxă, dogmatica. Pe de altă parte, cunoştea bine tehnica Rugăciunii Inimii, pe care o aplica şi o preda şi altora. Mai toţi cei cu care a intrat în contact au fost iluminaţi de lumina aceasta pe care o răspândea. Nu ia putut rezista nicio minte, cât ar fi fost ea de isteaţă. De pildă, pastorul Wurmbrandt a stat în aceeaşi cameră cu Valeriu Gafencu şi în urma unor discuţii ce durau ore întregi, pastorul a trebuit să cedeze. Or, acest pastor – evreu botezat – a fost la un moment dat într-o situaţie foarte grea. Atunci a spus:

– “Aş vrea să intru în Împărăţia lui Dumnezeu pe aceaşi poartă pe care intră Valeriu Gafencu”.

(Pr. Constantin Voicescu – Chemarea lui Dumnezeu în temnițele comuniste, Vol I, de Mihai Rădulescu)

Ultimele clipe și sfârșitul lui Valeriu

Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe faţa lui un zâmbet aducător de lumină. Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere şi nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui şi primeau putere şi întărire.

În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără nelinişti, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineaţă eram deja îmbrăcat când temnicerul a deschis uşa. Am plecat liniştit, chemat tainic de Valeriu. Simţeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deţinut care mi-a zis:

– Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfârşi!

Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simţit nici durere şi nici spaimă, mi se părea că totul e firesc şi am răspuns:

– Ştiu! Când am ajuns la uşa camerei 4 Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat în piept, cu pleoapele lăsate şi zâmbea fericit, deşi unde de durere încă îi mai brăzdau fruntea. M-a simţit şi a deschis ochii:

– Bine ai venit, a spus el. Azi să stai lângă mine. Se termină alergarea!

– Bine,Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.

– Să ai grijă să se plinească toate după cuviinţă. În starea în care mă găsesc, eu pot uita ceva.

De fapt el n-a uitat nimic, ci m-a purtat şi pe mine pe cărările lui. Pe la orele 9 a chemat preotul, s-a spovedit şi s-a cuminecat strălucind de bucurie.

S-a dus vestea printre deţinuţi că va muri. În cameră era atmosferă de reculegere. Wurmbrand, care de obicei era în vervă, acum se aşezase moţ în pat şi cu ochii plini de uimire asista ca la o minune. Prietenii au venit rând pe rând să-şi ia rămas-bun. Până şi „reeducaţii” se îmblânziseră şi, impresionaţi, căutau şi ei să-l vadă. Iar temnicerul, care excela prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace şi taină.

Valeriu îşi pierdea puterile din ceas în ceas dar sufletul îi era tot mai viu şi mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele încovoiat. A vorbit de mai multe ori şi de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câţiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat şi parcă întruchipa el însuşi cântecul. Apoi a mulţumit cu recunoştinţă băieţilor.

– Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa! le-a spus el.

Unui tânăr de o rară curăţie i-a zis:

– Tu eşti o floare! Dăruieşte tot parfumul sufletului tău Celui ce ţi-a dat daruri atât de frumoase!

Altuia i-a spus:

– Nu te teme să te încredinţezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns şi vei înţelege viaţa şi lumea în Duhul Sfânt.

A venit şi un poet şi Valeriu l-a privit cu dragoste:

– Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creştină. Poeţii au mari daruri şi mari răspunderi. Slăviţi-L pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui!

Poetul a fost atât de emoţionat încât n-a reţinut ce-i spusese. Uimit, a ieşit afară şi m-a chemat rugându-mă să-i repet cuvintele lui.

A venit şi un medicinist protestant care-l îngrijise în ultima vreme:

– Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-aţi ajutat, l-a întâmpinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica cea adevărată.

Ori de câte ori începea să vorbească răspândea din el putere şi aceasta mă mişca. Harul era în el iar eu mă împărtăşeam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu şi fără intenţie, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

A venit şi Wurmbrand, plin de fiori şi evlavie cum nu era el de obicei:

– Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, şi nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăţia lui Dumnezeu să intrăm pe aceeaşi poartă!

Valeriu i-a răspuns:

– Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înţeleg frământarea dar vă rog să veniţi la Hristos că Pavel, fără şovăială, fără ocolişuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăinţa şi încreştinarea poporului evreu. Nici un neam din lume şi în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr.

Wurmbrand era adânc mişcat. S-a înapoiat în patul lui şi a continuat să-l privească pe Valeriu.

Pe la ora zece a fost vizită medicală. Era o doctoriţă cu suflet bun, pe care însă nu avea voie să şi-l deschidă faţă de noi. L-a privit pe Valeriu şi a înţeles şi ea că sosise ultima zi. Era vădit impresionată. Valeriu i-a spus:

– Vă mulţumim pentru toată grijă ce ne-o purtaţi. Poate că mâine va lipsi încă unul din camera 4. O ultimă rugăminte mai am pentru bolnavii de aici. Dacă s-ar putea să funcţioneze în această cameră o lumină pe timpul nopţii.

– Lasă tu lumină! s-a răstit un sanitar politruc.

Valeriu i-a zis şi lui:

– Nu vă supăraţi, dar această rugăminte vi-o adresăm şi dumneavoastră, căci şi dumneavoastră vă îngrijiţi de-atâta vreme de noi!

Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susţină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci sentimentul că se dezvăluie tainele creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinității. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu le voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment.

Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:

– În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici cauta să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

Din când în când se oprea pentru a-şi reface puterile.

– Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om față de care am greşit cu ceva… gândesc cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele… Testamentul meu este cuvântul de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr… Rog oamenii politici creştini să ia seama la Hristos şi să urmeze învăţăturile Sale. Ei sunt încărcaţi cu foarte mari răspunderi…

Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.

– Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la față şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:

– S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri la cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote.

Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui Gherasim. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.

La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri. Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie. Amin!

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

via Fericiti cei Prigoniti

 

17 februarie 1953 – Holocaustul nostru. La Poarta Albă sunt înregistrate 10 decese într-o sigură zi…

Cu certitudine, lagărele de muncă forțată de pe cursul Canalului Dunăre-Marea Neagră au reprezentat un uriaș malaxor destinat exterminării elitelor politice, culturale și economice ale poporului român. Acest lucru a fost reflectat până și de documente oficiale interne ale regimului comunist care însă, nu ajungeau la dispoziția societății românești din acei ani. Astfel, rezultatele unei anchete a Consiliului Securităţii Statului din 1967 acreditau oficial că, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cel puţin 1304 deţinuţi au decedat, fără ca decesele să fi fost înregistrată în acte, conform legilor statului de la acel moment. Un fapt mai mult decât grav, desigur, și care, pe lângă că reflectă caracterul criminal al regimului comunist, atestă fără putință de tăgadă caracterul arbitrar și abuziv al simulacrului de stat construit, după 1945, de comuniști. (mai mult…)

Părintele Petroniu Tănase: Meditație la Duminica vameșului și fariseului

Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, care ne prega­teste pentru Postul Mare, Sfintii Parinti au mai numit-o “vestitoare” a luptelor celor duhovnicesti,pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se ves­teste pregatirea de razboi impotriva diavolilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: “Usile pocaintei…”“Cararile mantuirii…”, si “La multimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: “Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!”

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca­toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire.Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-l da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 – 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre­niei mereu ne vor indemna sa cugetam:

“Sa nu ne rugam ca fariseul, fra­tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste- Te spre noi pacatosii!”

Sau:

“Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri…”.

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago­nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit,precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii:

“Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat”.

Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: “Tot cel ce se smereste se va inalta” (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas­luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: “Domnul, celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica mandriei; iar pe de alta parte este prielnica cres­terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii.Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul:

“Cand omul se straduieste cu vir­tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numai ca nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga”. (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III).

Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: “Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei­lalti oameni”. Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene­lilor, fiindca “tot cel ce se inalta se va smeri” (Luca 18,14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: “Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17,10).

“Lucreaza si pazeste” ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate faptele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: “Oare cine poate scapa de ele?”. Si a auzit un glas zicand: “Smerenia”. Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: “Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu“. Si l-a intrebat Avva Macarie: “Care este acel lucru?” A raspuns diavolul: “Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo­dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre­buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva­taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: “Asa sa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13,14); apoi S-a dat pilda de smerenie, zicand: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Mat.11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. “S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce” (Filip. 2,8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia “vesmant al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este “Smerenie“, precum este“Dragoste”.

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme­reniei auzim la otpustul din Joia Mare:

“Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si S-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare”.

Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: “Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire” sau “Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”. Iar Avva Dorotei zice: “Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie”.

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-l arata Mantuitorul cand zice: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. “In lume necazuri veti avea”, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos­tolul adauga: “Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem “unde nu este durere nici intristare nici suspin”, sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Oare nu este semn al vremii noastre aceasta zbuciumare, framantare, istovire, cautare si neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihna si liniste. S-au facut “case de odihna” si “statiuni de odihna” pentru oameni neurastenizati; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare incat parafrazand cuvantul avvei Dorotei, “omul de azi, mai mult decat orice, are nevoie de odihna!” De ce nu o gaseste? “Invatati-va de la Mine cel smerit, ne indeamna Domnul, si veti avea odihna sufletelor voastre”Prea increzator in puterile sale, prea laudaros cu ispravile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai buna a smereniei, s-a instrainat de izvorul a tot binele si nu mai are odihna. Dar sufletul omenesc nu-si poate gasi odihna, fara numai in Dumnezeu (Fer. Augustin).

Smerenia insa ne asaza dintr-odata in starea fireasca a existentei noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care sa se adauge la viata noastra duhovniceasca, ci este o asezare fundamentala a omului, care se vede in prezenta lui Dumnezeu, ii recunoaste atotputernicia, se uimeste in fata maretiei Lui, apoi isi vede micimea si nemernicia sa si recunoaste smerit ca tot ceea ce are si insasi existenta lui, este un dar al negraitei iubiri si milostiviri dumnezeiesti, fara de care nu poate face nimic.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor”.

(din: Protos. Petroniu Tanase, Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului, Editura Trinitas)

via Cuvantul Ortodox

Sofia Cristescu – ”era o fiinţă cu totul generoasă, parcă născută spre a trăi viaţa altora, nu viaţa ei”

Doamna Aspazia, în perioada detenţiei aţi cunoscut persoane sfinte, care v-au întărit în credinţă?

– Da, sigur că da. Aş putea să vă vorbesc, de pildă, despre Sofia Cristescu – sau Nana, cum îi spuneam noi. Era o persoană parcă anume creată pentru a-şi jertfi tinereţea şi viaţa în încercări dramatice. A făcut închisoare şi sub Carol, şi sub Antonescu — nu mai vorbesc de comunişti, sub care a executat 16 ani.

Nana era o fiinţă cu totul generoasă, parcă născută spre a trăi viaţa altora, nu viaţa ei. Nu pot să vă spun cât era de săritoare la orice necaz, la orice durere, cât era în stare să renunţe la ea ca să facă bucurie sau să ajute pe altcineva. Existenţa ei printre noi a fost providenţiala. (…)

Ea ne-a ajutat foarte mult în acest sens, în primul rând prin cunoştinţele ei. Cât a fost liberă, în prima ei tinereţe (ca tinereţea propriu-zisă şi-a petrecut-o doar prin închisori), a cântat la biserică, a fost într-un cor care dădea răspunsurile la Sfânta Liturghie şi ştia pe dinafară aproape toate Evangheliile care se citesc în Duminicile rânduite la Liturghii -nu mai spun că ştia Liturghia pe dinafară şi o mulţime de rugăciuni.

De la ea am învăţat noi foarte multe lucruri în ale credinţei. Avea o voce foarte deosebită, o voce frumoasă, limpede, clară, un firicel de voce ca un clopoţel de argint. Şi, când ne cântă ea o rugăciune, pentru noi era într-adevăr un moment de înălţare sufletească; avea ceva atât de frumos în vocea ei, căldura sufletului ei, puterea ei de dăruire, forţa iubirii ei pentru celălalt, interesul permanent pe care îl avea pentru cel de lângă ea şi dezinteresul total faţă de sine. Era extraordinară Nana noastră!

– Cum se comporta la anchete, căci sigur a fost bătută?…

– Sigur, a avut anchete foarte grele, dar nu mi-a povestit niciodată despre ele. De la ea am învăţat noi ce înseamnă să ierţi cu adevărat, să ai înţelegere pentru limitele omeneşti şi, mai ales, să ai înţelegere pentru cei care nu sunt capabili să iubească, care nu pot fi buni, care nu pot fi blânzi. Cât de nefericiţi sunt oamenii ăştia! Cât de neîmpliniţi sunt, cât de osândiţi sunt să ducă o viaţă meschină, plină de ură, plină de invidie…

Nana era atât de frumos dăruită sufleteşte încât pentru ea nu era nici o dificultate să ierte insultele cele mai grobiene, să treacă peste loviturile cele mai umilitoare. Mi-aduc aminte că, la un moment dat, directoarea de la Mislea, care avea defectul de a scăpa uşor palmele, i-a ars odată o pereche de palme, încât s-au văzut degetele ei pe fața Nanei câteva ceasuri bune, aşa de tare a lovit-o! Şi ea i-a zâmbit şi i-a spus: „Doamnă, o să ajungeţi să ne cunoaşteţi într-o zi şi atunci o să regretaţi gestul acesta, care nu vă face onoare!”. Dar a vorbit atât de blând, de limpede, de clar şi atât de duios, încât persoana n-a mai avut cheful să repete gestul.

– Și s-a întâmplat ceea ce a spus Nana, a ajuns să vă cunoască şi să regrete acel gest?

– Da, aşa s-a întâmplat. Cu timpul, aceasta directoare a fost obligată să vadă că printre noi erau adevărate caractere şi să aibă către sfârşit o asemenea încredere în noi, încât a fost acuzată că favorizează gruparea legionară din închisoare – deşi ea era o activistă de foarte mare valoare, cu grad de căpitan.

(Aspazia Oțel Petrescu – Revista Familia Ortodoxă, nr. nr.8 (43)/2012, fragment de interviu)

Părintele Ioan Sabău – Omul lui Dumnezeu

Pr. Ioan Sabău

„Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească… Acolo am învăţat să mă rog şi tot acolo am simţit dependenţa de Dumnezeu, pentru că totul atârna de Dumnezeu şi toate veneau de la El.”
preot-sabau-ioan-1958_0

În vestul Ardealului, în satele din judeţele Hunedoara şi Alba, numele părintelui Ioan Săbău este rostit de credincioşii ortodocşi cu o pioşenie care îi face să ridice ochii spre cer: „Omul Lui Dumnezeu!”. La venerabila vârsta de 87 de ani, a lăsat în urma numeroase biserici construite sau renovate din temelii şi, în vieţile celor pe care i-a păstorit, amintirea unui neînfricat apărător al credinţei. Anii grei petrecuţi în închisorile comuniste nu au reuşit să-l întoarcă din drumul pe care soarta i l-a ales.

Bunul părinte Săbău se înduplecă greu să vorbesca despre sine. Nu e călugăr, dar smerenia şi modestia sunt legi pentru slujitorii lui Dumnezeu. Nu i se pare că ar fi făcut ceva deosebit, ci doar datoria de preot ortodox, aşa cum a înţeles-o el. Acum locuieşte în satul Folt, din judeţul Hunedoara, unde s-a şi născut. În bisericuţa încărcată de miros de mir şi icoane, povestea pe care mi-o spune pare o litanie din timpuri străvechi. Un basm în care pana iscusită a scriitorului a picurat din belşug roadele propriei sale imaginaţii. Accepţi cu greu că ceea ce asculţi e viaţă. Prea multă suferinţă curge prin ea. Poate şi prea multă lumină, prea mult sprijin divin. Şi totuşi, povestea pe care o ascult în bisericuţa de ţară este povestea adevărată a unui preot martir, un om care a ştiut să biruie cumplitele încercări ale vieţii, cu modestie şi nesfârşită credinţă în Dumnezeu.

Exerciţii de zbor

„M-am născut într-o familie săracă, iar tatăl meu a murit pe când eu aveam doar zece ani. M-am văzut oarecum singur pe lume şi a trebuit să-mi iau, aşa, un fel de suport, un fel de aripi. Acesta a fost frica de Dumnezeu. Mama spunea mereu că acesta e cel mai de preţ lucru în viaţă. Deşi îi era foarte greu, nu m-a luat de la şcoală, pentru că asta fusese dorinţa tatălui meu pe patul de moarte. Ca să obţin o bursă, să mă pot întreţine, a trebuit să pun osul la carte. Când am terminat liceul, directorul acestuia, Aron Demian, văzând că sunt bun şi oarecum milităros, l-a sfătuit pe bunicul meu să mă înscrie în armată. Bunicul nici n-a vrut să audă, spunând că eu trebuie să urmez teologia. Singura facultate de teologie care acordă burse de stat era cea de la Cernăuţi. Am reuşit să obţin o bursă acolo şi am terminat facultatea în 1935.

Bunicii mei muriseră între timp, iar mama rămăsese singură, cu gospodăria. Mi-a spus să mă întorc acasă, să nu aştept să mi se repartizeze o catedră, căci ar fi trebuit să mai dau şi alte examene şi ea se descurcă tare greu singură. Academiile din Ardeal nu aveau dreptul să elibereze diplome de licenţă, astfel încât doar absolvenţii de la Bucureşti, Chişinău şi Cernăuţi erau recrutaţi că profesori de religie. Eu însă mă simţeam atras de preoţie, poate şi pentru că de la vârsta de 5-6 ani cântasem în strana bisericii. M-am căsătorit cu o bucovineancă. Amândoi eram săraci. M-am dus în audienţă la Mitropolitul Nicolae Bălan, pentru a-i cere o parohie. El avea un fel de rezervă faţă de absolvenţii de la Cernăuţi, deoarece, într-un an, toţi studenţii de la Sibiu fugiseră la Cernăuţi, goniţi de taxele prea mari şi rigurozitatea exagerată existente la Sibiu. Mitropolitul Bălan mi-a spus: ”Nu am decât câteva parohii pentru studenţii de la Sibiu. Nu am nimic vacant la nivelul vostru, al celor de la Cernăuţi!”. Văzusem lista cu parohiile vacanţe, înainte de a merge la el, şi i-am spus: ”Am văzut că aveţi multe parohii vacanţe”. ”Da, mi-a răspuns, dar acolo nu merge nimeni.” ”Daţi-mi mie una dintr-acelea”. S-a mirat. ”Care să ţi-o dau?” ”Care e mai văduvită”, am spus. Aşa a şi fost. A pus degetul pe una şi a zis: ”Aici n-a fost preot de 50 de ani”.

Era Ceru-Băcăinţi (acum în judeţul Alba – n.r.), un sat risipit pe nişte coclauri, cu casele împrăştiate şi cu destul de multe probleme. Simpatia faţă de preot era ceva firesc, după atâta timp de când nu mai avuseseră unul în sat. Oamenii au început să mă îndrăgească, iar eu am căutat să aduc noutăţi în viaţa lor spirituală. Am început să fac slujbe în fiecare zi, în Postul Mare. Veneau o mulţime de oameni, unii ajungeau şi la patru dimineaţa acasă, mergând două-trei ore pe drum…”

Hărțuirea

„Între timp, s-a ivit o urgenţă: într-un sat din apropiere de Folt, la Renghet, lângă Geoagiu, erau probleme din punct de vedere moral: erau foarte mulţi concubini. Oamenii nu se mai cununau la biserică, pentru că preotul le ceruse nişte taxe pentru cununie celor care divorţaseră şi voiau să se recăsătorească. Şi atunci ei au protestat, trăind în concubinaj. M-au trimis pe mine acolo, să rezolv problema. Au fost vreo 40 de concubini pe care i-am convins să se căsătorească religios. Am căsătorit şi om de 80 de ani, orb, cu bătrâna lui. N-am luat pe nimeni cu mine, să nu râdă de ei, că-s mire şi mireasa la vârsta asta. Am rezolvat problema cum am putut. Din această situaţie ajunsesem însă în conflict cu Mitropolitul Bălan, căci atunci se ivise problema regelui Carol al II-lea. El se despărţise de regină şi stătea cu Lupeasca.

Mitropolitul m-a chemat la el, să-mi propună să-l înlocuiesc pe protopopul din Geoagiu, care murise. Ne-am întâlnit pe drum, eu eram călare, el – cu maşina. M-a acuzat că m-am dat de partea legionarilor, pentru că participasem la înmormântarea unuia dintre ei, Vasile Marin, mort în Spania, în lupta împotriva comunismului, apoi m-a întrebat: ”Ce aveţi voi cu regele?”. ”Sfinţia Voastră, dar dvs. m-aţi trimis la Renghet, să-i conving pe oameni să se cunune.” Şi mulţi au spus: ”Cum stă regele necununat, noi nu putem sta?”. Vedeţi unde se răsfrânge capul unei ţări? Mitropolitul mi-a răspuns că acestea sunt păcate ce se combat din scaunul mărturisirii. ”Foarte bine”, am spus. ”Dar cine îl spovedeşte pe rege, că n-o să mă duc eu, un preot de ţară din Apuseni! Unul dintre vlădicii ţării se cade să ia atitudine oficială, pentru că, dacă nu procedăm cu un ceas mai devreme, asupra ţării va veni o primejdie pentru acest mare păcat în care trăieşte regele!” Mitropolitul s-a înfuriat şi mi-a spus că am căzut din graţia lui. M-a pedepsit pentru asta, suspendându-mă vreo două luni de la cele sfinte. Aşa a început calvarul…

Toţi ierarhii erau în legături politice cu cei mari. Mi s-a făcut proces şi am mers tot aşa, ca antidinastic, antimonarhist, am fost primul pe listă, ori de câte ori se făceau arestări. Atunci am fost arestat prima oară, apoi pe vremea lui Antonescu şi după 23 august…

Nicăieri nu mi s-a imputat că fac politică; cu toate astea, luni de zile mă tot anchetau. Eu am simţit de ce, iar mai târziu mi-au spus ei, când or văzut că mă prea necăjesc: ”Ce te mai întrebi, părinte, ce vină ai? Ai fost pentru noi cel mai înverşunat predicator al judeţului Hunedoara. Noi suntem atei, nouă nu ne convine să se facă propagandă religioasă”.

În „48, m-au arestat pentru că am făcut un memoriu către românii americani, să ne ajute pentru construirea bisericii din Vinerea (jud. Alba – n.r.), unde fusesem transferat între timp. Erau mulţi de acolo plecaţi în America, unul era chiar senator în Senatul american. Memoriul a căzut în mâinile celor de la cenzură şi mi-au făcut proces. Dar nu pentru memoriu. Trimiseseră pe cineva să-mi ceară, chipurile, ajutor pentru partizanii din Apuseni. Eu mi-am dat seama că e o capcană, am fost destul de abil şi i-am spus că n-am ce să le dau, că-s sărac. La proces m-au achitat, că n-au avut probe, dar procurorul a zis: ”Ar fi dat, dacă avea, deci fapta există!”

„Spune tu, popo, că tu nu minţi”

„În închisoare am avut multe momente când Dumnezeu mi-a arătat că e cu mine. Eram închis la Deva, în ’48, când un maior de Securitate, văzând că nu-s vinovat de nimic, a făcut propunerea să fiu eliberat. Eram foarte mulţi, celulele erau pline şi nu mai aveau unde să-i pună pe deţinuţi. Se făcuseră carcere chiar în camerele unde eram. Aduseseră un avocat, Nasta se numea, bătrân şi bolnav. L-au închis acolo, în ţarc, să stea pe ciment cinci zile, numai în cămaşă, fără mâncare. Am forţat uşa şi am băgat o pătură şi un măr. Dar mărul a lăsat o coajă pe scândură şi maiorul a văzut-o. A întrebat cine a făcut asta şi eu am recunoscut. Cum să-l las să-i chinuie pe toţi ceilalţi, nevinovaţi? Toţi participaseră, dar eu fusesem iniţiatorul. Maiorul, Mohoreanu se chema, m-a întrebat de ce am făcut asta şi i-am spus că eu sunt nu numai deţinut, ci şi preot, şi am datoria să sar în ajutorul unui om care moare lângă mine, indiferent ce piedici am în cale. Avocatul zăcea fără apă, gemea mereu, nu-l puteam lăsa să moară lângă mine fără să-i dau o ultimă picătură de ajutor. Maiorul a promis că mă va pedepsi, dar în celelalte celule m-a dat de exemplu ca „om de onoare”, gândind că astfel va reuşi să stoarcă de la ceilalţi destăinuirile pe care le voia. De câte ori se întâmpla ceva, pe mine mă întrebă: ”Spune tu, popo, că tu nu minţi!”. Asta se întâmpla în toamna lui ’48. În ’49, de Paşti, toţi deţinuţii au cântat „Hristos a înviat!”. Atunci, Mohoreanu s-a înfuriat şi mi-a zis: „Bestie de popă! Ţi-am făcut raport favorabil, acum aici îţi putrezesc oasele! Tu ai organizat acest huliganism!”. A dat ordin să se sigileze toate geamurile şi să li se pună obloane. De atunci, în închisorile din toată ţara s-au pus obloane la ferestre şi era doar o micuţă crăpătura pe unde intra lumina, între oblon şi arcul ferestrei…

Atunci a fost un moment de cumpănă pentru mine, fiindcă m-a ameninţat că-mi va face proces. Mă gândeam ce-o să se întâmple cu toţi, că pe fiecare i-ar fi luat pentru declaraţii, ar fi făcut anchete… M-am rugat lui Dumnezeu să ieşim teferi din asta. Era ziua de Paşti. Şi chiar atunci Dumnezeu l-a oprit să mai facă rău. Era bolnav şi lua un tratament, nişte injecţii. Se vede că i-au făcut injecţia greşit, căci a murit în ziua aceea, pe loc, la vreo 10 minute după ce mă ameninţase. A fost înmormântat cu onoruri mari de către comunişti, dar nici mort Dumnezeu nu l-a iertat: o fi vrut cineva să aprindă lumânări la mormânt, dar au luat foc toate coroanele – erau vreo 200 – şi focul s-a întins în tot cimitirul. S-au speriat pompierii că arde Deva…”

„Îmi plec chipiul de ofiţer în faţa dvs.”

„Multe necazuri au fost şi când am sfinţit biserica din Vinerea, în 1958, în luna octombrie. Este o biserică mare, la a cărei sfinţire au fost peste 10.000 de oameni. Slujba a fost oficiată de 120 de preoţi. A fost ceva şocant. Pe linie de partid, au încercat să boicoteze sfinţirea. Au tăiat noaptea limba clopotului, că atunci când se suie paracliserul să tragă clopotul, să cadă şi să se producă accident, să aibă motiv să mă ancheteze. Nu era curent electric în sat, dar am făcut rost de un grup electrogen, cumpărat de la nemţi, special pentru biserică. Au băgat zahăr în benzină, ca să nu poată porni. Au adus foarte multe manifestări în sat: echipe de fotbal din Bucureşti, ca să joace la Cugir, dar cugirenii au venit la sfinţire cu prapuri, unul nu s-a dus la meci. Au adus Teatrul de păpuşi, Teatrul de Estradă din Deva, Teatrul din Petroşani şi au pus megafoanele în faţa bisericii. În sala mare a şcolii, femeile din sat aranjaseră masă pentru 500 de persoane, dar în timpul slujbei propagandiştii au aruncat toată mâncarea în drum.

Aflând de cele întâmplate, unul din preoţi a ieşit de la slujbă şi a vorbit cu gospodinele din sat, iar acestea au adus fiecare câte un covor şi au aranjat în curtea casei parohiale – care era o dărăpănătură – un fel de sală numai din covoare, creând o atmosferă deosebită. Ca să nu rămână partidul de ruşine prin acest eşec, au spus că eu am făcut toate astea, ca să compromit partidul. Au început anchetele. M-au condamnat la opt ani închisoare, scriind în acte că au găsit trei mitraliere în biserica din Vinerea, cu ocazia sfinţirii acesteia. După ce a stat două săptămâni în Vinerea, luând informaţii de la ţărani, la încheierea cercetărilor, anchetatorul meu s-a întâlnit cu unul dintre cei cărora încercase să le stoarcă declaraţii împotriva mea. Acesta i-a spus: ”Apăi, domnule, nu ştiu ce ştii, ce nu ştii despre popa nost’, da’ nu-i vinovat! A zidit 20 de ani la biserica asta şi nu şi-a însuşit nici un fir de aţă. Membrii de partid nici n-au început să zidească la Căminul Cultural, dar deja unul are casa în Cugir, unul în Orăştie… Ne bate Dumnezeu dacă cârtim!”. A rămas impresionat şi mi-a zis: „Îmi plec chipiul de ofiţer în faţa dvs.! Vă admir pentru felul cum vă iubesc oamenii. Am găsit şi pricinaşi, dar adevărul e că eu i-am creat. Dumneavoastră sunteţi trup şi suflet! Aşa am vrea să fie şi membrii noştri de partid…”. „Apăi, dacă erau aşa, nu demolau biserici!”, i-am răspuns.”

Părintele se opreşte, obosit parcă, din povestit. Nu e uşor să retrăiască momentele de cumpănă din propria viaţă, chiar dacă Dumnezeu l-a ajutat să treacă peste ele şi să le privească acum cu un fel de iertătoare detaşare. Îmi mai spune doar atât:

„Să nu scrieţi ca să mă lăudaţi, căci n-am făcut nimic deosebit. Am trăit o viaţă, poate mai altfel decât a altora, dar m-a ajutat credinţa în Dumnezeu. Poate-or fi ceva învăţăminte de tras din asta…”

(Camelia Stărcescu – Revista Formula AS numărul 491 din 2001)

Părintele Ioan Sabău – „patriarhul hunedorenilor”

Există o localitate care n-a fost inclusă pe nici-o hartă şi nici un index din România până în anii ’90, pentru că în ea trăia un om periculos regimului comunist: părintele Ioan Sabău. Satul se cheamă Folt şi se află pe dreapta Mureşului, nu departe de Orăştie. Spun oamenii de aici că până a venit preot părintele Ioan la ei în sat, niciodată n-au putut să-şi cultive holdele, din cauza mistreţilor ce năvăleau toamna. Pentru rugăciunile lui însă, şi în zi de azi câmpurile sunt bine lucrate, deşi în satul vecin, Bobâlna, de exemplu, mistreţii dau năvală la fel ca odinioară!

Părintele Ioan Sabău a fost, înainte de orice altceva, Preot. A fost unul dintre acei puţini preoţi pentru care, atunci când te întâmplai să te-ntâlneşti cu el pe cale, treceai drumul şi-i sărutai cu evlavie dreapta cu care binecuvânta!

S-a născut în satul Folt, în 20 octombrie 1914 şi a trecut la cele veşnice în 16 februarie 2009, într-o zi de luni. Orfan de tată de la zece ani, a studiat teologia la Cernăuţi (1935) unde s-a împrietenit cu părintele Adrian Făgeţeanu (pe care-l considera „un sfânt”, după cum mi-a mărturisit fiica lui), s-a însurat cu o bucovineancă, apoi a fost hirotonit preot în „cea mai văduvită parohie” pe care o avea mitropolitul Nicolae Bălan: Ceru Băcăinţi. De unde a fost mutat în Renghet, lângă Geoagiu (pentru că era o parohie cu probleme: erau foarte mulţi concubini!) şi izolat mai apoi, în satul său natal. A făcut puşcărie pentru credinţă şi „a stat în închisoare înspre şi pentru neamul lui” sub trei regimuri politice: ca antidinastic pe vremea regimului lui Antonescu, ca antimonarhist sub Carol al II-lea, iar ca anticomunist a făcut şase ani de temniţă grea la Aiud, restul la Gherla şi Deva. „Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească. Acolo am înţeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoţia nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învăţat să mă rog şi tot acolo am simţit dependenţa de Dumnezeu, pentru că totul atârna de Dumnezeu şi toate veneau de la El.” Părintelui Oprea Crăciun de la Cinciş – şi el un „locuit de Dumnezeu” prin temniţele comuniste – îi spunea că „nu noi am fost închişi. Ţinta lor era Dumnezeu. Pe El îl târau, de fapt, prin tribunale şi celule”. Aşa au ajuns temniţele „ferestre către Cer”, pentru că, de fapt, ele au fost „asalturi ale iadului către Dumnezeu”. Şi cu toate acestea părintele Ioan a considerat că s-a „hodinit cât a fost în închisoare. Dumnezău o vrut aşa. Nu m-au învăţat şcolile şi cărţile cât de multe m-a-nvăţat puşcăria. Erau oameni foarte credincioşi acolo. De la ei am învăţat în închisoare psalmii şi Evanghelia după Ioan pe de rost”.

Părintele Ioan Sabău a fost primul om care a reuşit să ridice o biserică în regimul comunist: în 1958, la Vinerea, în judeţul Alba. Pentru cei ce au trăit acele vremuri ştiu ce înseamnă să aduni peste 10.000 de oameni la sfinţirea bisericii şi să slujeşti cu un sobor de 120 de preoţi în timpurile lui Dej. Regimul l-a răsplătit imediat pentru asta cu opt ani de temniţă grea, pentru că a slujit în biserică cu „trei mitraliere”! Asta după ce toate încercările lor de a zădărnici târnosirea bisericii au dat greş – deşi aduseseră Teatrele de Păpuşi şi de Estradă din Deva, pe cel Dramatic din Petroşani, echipe de fotbal din Bucureşti ca să joace cu cei din Cugir, după ce au tăiat noaptea limba clopotului, au băgat zahăr în generatorul de curent electric şi au aruncat toată mâncarea pregătită pentru pelerini în drum! Dar el zicea: „puneţi pe Dumnezeu deasupra şi veţi vedea că biruiţi!”.

Părintele a fost o definiţie a smereniei, pentru că după atâtea suferinţe îndurate din partea lor, i-a iubit pe oameni şi i-a considerat pe absolut toţi mai buni ca el! „Poporul însă l-a iubit mult, pentru că-l vedea nefăţărnicit” şi nu-l învăţa ceea ce el nu făcea. „Niciodată n-a predicat despre apă şi să bea vin” a spus un fiu duhovnicesc al lui, părintele Vasile Vlad, iar „viaţa lui a fost preoţia lui şi preoţia lui n-a fost alta decât viaţa lui”. Părintelui Vlad i-a încredinţat şi ultimile lui cuvinte, când l-a întrebat:

-Voi aveţi puncte cardinale? Voi ştiţi încotro mergeţi? Ştiţi înspre ce îndreptaţi tineretul şi poporul?

-Puncte cardinale în haos, părinte? Oare pentru ce credeţi că vă caut?

-Măi, voi aveţi datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria. Pentru că noi am înfundat puşcăriile nu pentru că ne-au închis comuniştii, ci pentru că asta era măsura lui Dumnezeu faţă de măsura istoriei! Iar voi va trebui să daţi măsura lui Dumnezeu faţă de vremurile de acum!

Pentru că a fost cu adevărat Preot, a fost foarte iubit şi căutat de către preoţi pentru îndrumări şi, lucru minunat, n-a fost niciodată zavistuit de vreunul dintre ei!

Bolnav şi îmbătrânit în bine, părintele n-a rostit niciodată în viaţă cuvântul „nu” la vreo chemare duhovnicească. Ardelenii îl ţin tare bine minte pe când le predica la Oaşa, Afteia, Prislop, sau oriunde altundeva era adus cu perfuziile după el! Mi-au arătat şi fotografii pe telefonul mobil cu el la 94 de ani, învelit într-o sanie cu care l-au coborât de la Mărgineni, din munte! „Vreo 3.000 de oameni am plâns când ne-o cuvântat părintele! Şi ne-o spus să credem în minuni, că pentru credinţă Dumnezău face minuni. Şi să-L ducem pe Dumnezău din minte la inimă şi nu invers, cum au făcut cei din Apus. Că ei or crezut că pot explica totul cu mintea şi mintea nu acceptă minunile! Şi aşa ş-or pierdut credinţa!”. Aşa trăieşte şi astăzi părintele în inimile ardelenilor. Care ardeleni veniţi cu dragoste din câteva judeţe, au plâns şi la parastasul de un an (de când părintele Ioan Sabău s-a slobozit din legăturile trupului) dimpreună cu ÎPS Andrei de Alba Iulia şi PS Gurie de Hunedoara, părintele Vlad Vasile, preotul paroh Oliver şi ceilalţi câţiva zeci de preoţi adunaţi la mormântul cuviosului.

Dumnezeu să-l mângâie şi să-l răsplătească şi cu drepţii să-l numere!

(George Crasnean – Revista Lumea Credinței)

Amintiri despre o familie mărturisitoare: Părintele Ioan Sabău și prezbitera Alexandra

Cum am ajuns să cunosc această familie? Printr-o minune: Maica Domnului a fost cea care mi-a mijlocit unul dintre cele mai mari daruri pe care le-am primit vreodată – iubirea acestor oameni deosebiţi, cărora nu sunt vrednic a le mulţumi pentru toate câte au făcut pentru mine. Din nefericire pentru mine, prea puţine am învăţat în preajma acestor oameni…

Părintele Ioan a fost un om al Duhului, care a trăit mai mult în cer decât pe pământ – şi, ca să dovedesc acest lucru, o să povestesc o întâmplare. Era pe la începutul lui iulie, şi Părintele a fost chemat la o înmormântare într-o parohie vecină (nu cred că a refuzat vreodată pe cineva, oricât de bolnav ar fi fost, doar dacă starea fizică nu-i permitea, atunci refuza cu durere). Seara la cină, în timp ce mâncam, dintr-odată mă întrebă:

„Care este a doua paremie de la Sfântul Atanasie Athonitul?”.

Am rămas uimit; m-am dus de-am luat Mineiul pe iulie şi am citit paremia… Apoi l-am întrebat dacă tot timpul se gândeşte la Dumnezeu, că şi eu mi-aş dori acest lucru. Mi-a răspuns să nu mă lăcomesc la darurile altora, că le pierd pe ale mele…

Cred că de mic a fost ales pentru preoţie. Povestea cum a fost rânduit de unchiul lui să devină preot: pe la 10 ani, la şcoală au făcut o serbare, iar Părintele Ioan era cel care conducea manifestaţia. Atunci l-a remarcat un cadru militar, zicând că ar fi foarte bun în armată un om cu asemenea calităţi de conducător. Unchiul său a zis însă: „Se va face popă, că militarii sunt oameni păcătoşi!” – şi, de atunci, Părintele s-a pregătit pentru acest lucru.

Au fost trei fraţi, iar Părintele era cel mai mic. A avut o copilărie grea: tatăl a fost plecat în America (vorbea puţin despre el), iar mama sa a fost o femeie foarte jertfelnică – mergea până la Orăştie pe jos, douăzeci de kilometri, ca să vândă lapte şi să-l poată ţine pe Părintele la internat (iar Părintele păstra pentru mama lui pâinea pe care o primea în fiecare dimineaţă la şcoală). Cred că aceste lecţii din copilărie l-au ajutat mult în perioada detenţiei.

A făcut Facultatea la Cernăuţi, unde a cunoscut-o pe Alexandra – cu care, la 20 de ani s-a căsătorit. La 21 de ani a fost hirotonit preot de Naşterea Domnului, odată cu Părintele Zosim Oancea (care a fost hirotonit diacon). Îi plăcea să glumească pe seama asta, zicând că-i mai mare decât Părintele Zosim pentru că este hirotonit primul… Legat de Părintele Zosim, povestea că acesta, după predică, îl controla la spate dacă este transpirat – dacă era transpirat, însemna că fusese bună predica.

A fost un om firesc, foarte realist şi care înţelegea foarte bine vremile. Spunea că în închisoare erau ţărănişti şi liberali care trăgeau linii pe pereţi ca să-şi numere zilele pe care le petreceau acolo, crezând că urmau să primească în schimb 6 dolari de la americani pentru fiecare zi petrecută în detenţie – iar Părintele le zicea că sunt foarte naivi să creadă că americanii vor veni şi-i vor elibera. Spunea că Părintele Crăciun Opre are darul discernământului, iar el n-are nici un dar – atât doar, că este foarte realist, nu poate fi amăgit. Dar Părintele avea darul rugăciunii, şi în puşcarii i se dusese vestea pentru asta.

În prima detenţie comunistă a fost închis la penitenciarul din Deva. Acolo, fiindcă erau foarte mulţi, s-au făcut mici barăci din lemn, unde erau înghesuiţi deţinuţii. Într-o astfel de celulă era închis un domn care suferea mult de foame (primul test al puşcăriei era înfometarea de cinci zile – nu primeau nimic de mâncare în aceste zile); acestui om, pentru că înainte era un om gras, i s-au format pe burtă rânduri de „colaci”, şi suferea mult de foame. Atunci Părintele i-a introdus forţat pe lângă uşa de lemn un măr şi o pătură. Din coaja mărului a rămas ceva pe dunga uşii şi s-a observat; a fost făcută o cercetare de către şeful puşcăriei, un maior, care i-a întrebat furios: „Cine a îndrăznit să facă una ca asta?”. Părintele a recunoscut de bunăvoie. Întrebat fiind de ce a făcut-o, a răspuns: „Eu nu sunt numai om, ci şi preot”. Pentru asta era apreciat şi dat exemplu de maior, ca şi alţii să recunoască alte fapte. Însă de Paşti, când au început toţi deţinuţii să cânte „Hristos a înviat”, maiorul, furios, a întrebat: „Cine a organizat toată această acţiune de sabotaj?” – şi Părintele a luat asupra sa toată vina, zicând că de la el a început totul, ştiind că altfel va fi luat din fiecare celulă cel puţin un deţinut şi pedepsit. În acea zi de Paşti, toată ziua s-a rugat ca numai pe el să-l pedepsească, iar ceilalţi să scape. Şi seara i-a auzit pe gardieni: ”A murit diavolul!”. Au crezut că era vorba de Stalin, dar apoi au aflat că murise maiorul (avea de luat nişte pastile, şi ceva s-a întâmplat şi a murit). De atunci i s-a dus vestea că este mare rugător, şi îl lăsau să-şi facă zilnic rugăciunile fără să-l deranjeze. Spunea că cel mai greu a învăţat pe de rost Sfânta Evanghelie după Ioan, în trei săptămâni. Mai povestea despre Noul Testament că Părintele Stăniloae spunea: „Dacă scap din puşcărie şi ajung iar la catedră, o să-i oblig pe studenţii teologi să înveţe pe de rost tot Noul Testament, sau cel puţin cele patru Evanghelii” – pentru că a constatat cât de mult i-a ajutat pe deţinuţi şi câtă uşurare au dobândit din învăţarea Noului Testament.

Alt lucru legat de închisoare a fost o povestire care, atunci când am auzit-o prima dată, m-a scandalizat. Părintele povestea că, la început, în închisoare le dădeau voie să primească pachete; el cerea şi un cartuş de ţigări, lucru care pe mine mult m-a uimit, şi am început să-l judec în gând pe Părintele – pentru că, credeam eu, folosea ţigările ca să dobândească unele avantaje (am scos din calcul faptul că s-ar fi apucat de fumat, îl ştiam doar pe Părintele!). După o vreme am aflat, tot dintr-o povestire, adevăratul motiv pentru care Părintele cerea ţigări: îl durea foarte tare faptul că cei care aveau patima fumatului îşi dădeau mâncarea pe ţigări, şi atunci a hotărât să le dea el ţigări, ca să nu-şi mai dea mâncarea! Mi-a povestit cât de chinuiţi erau aceşti oameni şi cum, chiar legaţi fiind, îşi aprindeau ţigara – „Grea patimă!”, concluziona Părintele.

Din puşcărie mi-am amintit că a fost patru ani în zarcă, şi-l scoteau cu o targă pentru că era imobilizat. Nu mi-a spus niciodată prin ce chinuri a trecut. Când l-am întrebat odată, mi-a zis că pe el nu l-au bătut; altădată – că nici la preoteasă nu i-a spus ce a pătimit. Fiica Părintelui mi-a povestit cum l-au bătut gardienii chiar în faţa ei, când avea 12 ani şi a venit să-l vadă la închisoare.

O singură dată mi-a povestit despre cum fostul Patriarh Teoctist îl pedepsise cu două săptămâni de slujire la Mănăstirea Gai pentru că nu găsise ordine în biserică. De fapt, Preasfinţitul Teoctist, venind odată cu maşina unde slujea părintele în acea vreme la Bobâlna, ca să vadă biserica, le-a găsit pe femei făcând curat, şi s-a supărat; femeile i-au spus însă că ele doar atunci pot face curat, când Părintele lipseşte, pentru că altfel el este toată ziua la biserică. Lucrul părea greu de crezut mai ales în acea vreme când erau atât de cenzurate activităţile misionare ale preotului de către regimul comunist. Şi Părintele, mergând la Arad, i-a spus Preasfinţitului: „Eu nu am fost bătut la tălpi decât pentru că am slujit Biserica”.

Altădată, mergând în audienţă la Preasfinţitul, acesta i-a zis: „Fii scurt, fiule, că sunt ocupat!”. Atunci Părintele a răspuns: „Sărut dreapta!”, şi a ieşit. Şocat de acest răspuns, Preasfinţitul a telefonat la secretar să-l întoarcă pe Părintele. La secretariat se afla şi Protopopul Cioran, care l-a îmbrăţişat când a auzit ce s-a întâmplat.

Părintele Ioan era un om dintr-o bucată, fără compromisuri. Nu mai ştiu când (cred că după anii 1950) se făcuse o listă cu câteva sute de persoane care trebuiau să fie trimise în Argentina, ca să scape de prigoana comunistă. Printre ei era trecut şi Părintele. Când a fost întrebat dacă vrea să meargă a răspuns: „Eu sunt păstor, nu-mi pot părăsi turma!”. […]

Părintele Ioan a ctitorit șapte biserici, dintre care cea mai furmoasă este minunata „catedrală” de la Vinerea, închinată Sfântului Nicolae. Avea foarte mare evlavie la Maica Domnului. Îmi spunea că-i este rușine să se roage Mântuitorului, dar la Preacurata are mare îndrăzneală, și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mult l-a ocrotit pe el și pe familia lui. Alt sfânt la care avea foarte mare evavie era Sfântul Nicolae.

Citind într-o carte a Părintelui Cleopa, pe când eram la Părintele, am descoperit că este păcat să cădești fără tămâie (adică de formă). I-am spus părintelui acest lucru, iar Părintele mi-a povestit ce-a pățit într-o zi când era în biserica Sfântului Nicolae (Părintele avea un obicei, ca în fiecare zi să meargă să facă rugăciune în biserică – acest obicei l-a păstrat până la sfârșit; doar în zilele în care era foarte neputincios își făcea rugăciunea și pomenirile în pat, la biserică avea un teanc de pomelnice). În acea zi a cădit așa, de formă – n-a mai aprins cărbunele – și, dintr-o dată, cum era singur în biserică, a căzut icoana Sfântului Nicolae de pe catapeteasmă. Și mult s-a înfricoșat, pentru că a înțeles că Sfântul Nicolae era de față. De atunci n-a mai făcut acea greșeală.

Foarte mult s-a luptat pentru a construi acea biserică. A început-o în 1937 și a terminat-o în 1957. L-a ajutat Domnul ca în acele vremuri să facă rost de materiale, și îmi povestea cu satisfacție că era dat exemplu în ședințele P.C.R. din județ: „cum popa își poate face biserică, iar noi (comuniștii) nu suntem în stare să construim ceva neînsemnat?”. Mult s-a necăjit și cu sfințirea bisericii de la Vinerea, unde au fost prezenți 150 de preoți, iar comuniștii, ca să tulbure sfințirea, au organizat jocuri, dansuri și i-au tăiat funia de la clopot.

În satul natal, Folt, a restaurat cele două biserici (inclusiv pictura din amândouă). Până să se facă biserica din sat (sau cât se făceau ceva reparații, nu mai știu exact), Părintele slujea la biserica din deal. Atunci s-a întâmplat să intre hoții și să fure Potirul, lucru care mult l-a întristat. Și Părintele a socotit de aici că Domnul nu mai vrea ca el să slujească, zicând: „un preot fără Potir nu poate exista”. S-a rugat Domnului ca, dacă este voia Lui să mai slujească, să fie adus înapoi Potirul. În câteva zile Potirul a fost adus înapoi…

Legat de Maica Domnului (la care avea foarte mare evlavie, pentru că mult l-a ajutat în viață), povestea: când preoteasa era bolnavă de moarte (și nu de puține ori s-a întâmplat aceasta!), Părintele era cu o mână pe preoteasă și cu cealaltă mână pe icoana Maicii Domnului – și niciodată nădejdea nu i-a fost înșelată.

„Bucuria lui era așa de mare când vorbea oamenilor!”

Mult se smerea și se ocăra. Cred că de aceea îl și iubeau atât oamenii, cât și preoții. Era socotit „predicatorul Ardealului” (sau cel puțin al județelor Hunedoara și Alba) – eu așa am auzit că-l numeau alții, deși el se smerea totdeauna, socotindu-se un preot slab și neputincios. O singură dată l-am însoțit pe Părintele la Aiud: era pe 14 septembrie și fusese invitat peste tot să predice. Acolo am auzit pe cineva zicând despre el: „Părintele Ioan este ca de obicei: esență!”. Avea niște predici la prima vedere simple, dar care te loveau până în străfunduri – cei care l-au ascultat îmi spuneau că Părintele scoate lacrimă și din piatră. Bucuria lui era așa mare când vorbea oamenilor!

De multe ori în ultimii ani ai vieții, începea predica foarte încet, de-abia o auzeai, iar când o termina era un vulcan – se aprindea și te copleșea cu modul lui de-a prezenta acel subiect. Avea un fel foarte firesc de a vedea lucrurile, viața și credința. Era și foarte glumeț. Împreună cu Părintele Crăciun forma un tandem de neegalat.

Am fost la o mănăstire al cărei părinte duhovnic era mult iubit de Părintele Ioan. Acolo, pe lângă multe discuții, părintele ieromonah îi spunea Părintelui Ioan despre ispitele pe care le-a avut cu cei din jurul mănăstirii (era o mănăstire la margine de sat, și voiau să cumpere din pământul localnicilor). I-a povestit cum un localnic l-a amenințat că dacă nu-i dă 6000 euro pe o bucată de pământ, o va vinde unui om de afaceri din București, care-o să facă acolo loc de distracții, și cum a trebuit să se chinuie să facă rost de acei bani. Părintele Ioan i-a zis: „Ai greșit. Trebuia să-l lași să vândă afaceristului terenul și să-i zici că o să-l convertești pe acela, care o să-ți doneze ție terenul, că nu poți să-l ispitești pe popa!”

Era foarte iubit de călugări și și-ar fi dorit să-și petreacă sfârșitul vieții într-o mănăstire, dar Domnul a rânduit altfel.

La înmormântarea preotesei s-au dat niște mărturii extraordinare. O să povestesc câteva lucruri despre ea.

Părintele Crăciun spunea că maica preoteasă postea negru miercurea și vinerea. A fost licențiată în limba franceză la Cernăuți și venea dintr-o familie cu mai mulți frați. Ea s-a cunoscut cu Părintele Ioan la Cernăuți, când acesta făcea facultatea, apoi s-au căsătorit și s-a mutat cu el în Ardeal. Sora sa mai mică, singura rămasă în viață a fost deportată cu părinții ei în Siberia, unde au petrecut doisprezece ani. Tatălui preotesei, pe care îl chema Gheorghe, i-a apărut atunci în vis Sfântul Mare mucenic Gheorghe și i-a spus că nici el, nici soția lui, ci doar fata. Și așa a fost: părinții au murit în Siberia, iar sora preotesei s-a întors acasă…

Foarte mult a iubit-o pe preoteasă. Zicea că, dintr-un preot, preoteasa este 50%, dar pentru el preoteasa a fost 90%. Din mila Domnului, am ajuns în casa Părintelui Sabău în preziua morții preotesei, pe care eu o consider o sfântă, și atunci am văzut o parte a Părintelui pe care până atunci n-am văzut-o. Mult a suferit din cauza acestei pierderi! A fost o mare mângâiere pentru el această femeie. Spunea într-o conferință că oriunde mergea, îi spunea: „Mami (așa o alinta), roagă-te!” – iar rugăciunea preotesei tare mult îl ajuta. Mai spunea într-o predică că cele mai dureroase pentru un deținut nu erau bătăile, chinurile, foamea, ci atunci când veneau comuniștii cu sentința de divorț semnată – asta îi prăbușea pe cei mai mulți.

D-na Cecilia Sabău, fiica Părintelui Ioan: „Mama a stat în umbra Părintelui ca un rug aprins”

Mama niciodată nu făcea scandal, niciodată nu ridica vocea, era tare blândă. Parcă nici n-o simțeai, era ca un suflu, ca un duh. După ce a născut-o pe sora mea, n-a mai putut avea copii, din cauza unui cancer la col, și a fost o mare durere pentru ea, fiindcă iubea mult copiii. Apoi și-a pierdut și vederea de la ochiul stâng, din cauza unui cheag de sânge. Și-a pierdut și sânul din cauza unui cancer mamar. Dar niciodată nu s-a plâns, n-a zis că nu mai poate, niciodată nu s-a arătat a suferi pe față.

Mama a stat în umbra Părintelui ca un rug aprins. A avut o credință uriașă la Maica Domnului. În 1940 era la o clinică din Cluj, pentru a se trata, și a visat că era în fundul unei gropi și căuta să iasă la lumină și nu putea. Atunci a venit o femeie pe care, zicea, „am recunoscut-o, era Maica Domnului. Și mi-a zis: „Ține-te de firul ăsta!”, și mi-a întins un fir de iarbă, „că vei izbuti”. „Cum să mă țin de un fir de iarbă?…” Dar am apucat firul de iarbă și am ieșit la suprafață”.

Au fost multe întâmplări minunate cu mama, întâmplări „neîntâmplătoare”, ci conduse de Cel de Sus. Când a venit Părintele de la pușcărie, după opt ani, mama a făcut din nou cancer la colul uterin, și nu voia să mai meargă la operație. Până la urmă am convins-o să se ducă la profesorul Chiricuță, chirurg, fiu de preot. Dar el n-a vrut s-o opereze, a zis că nu riscă, fiindcă nu-i dădea nici o șansă. Atunci tata s-a dus la el și i-a zis: „Vă conjur, în numele Părintelui Chirircuță, tatăl dumneavoastră, pe care l-am cunoscut foarte bine, să o operați – că acolo unde nu puteți dumneavoastră, poate Dumnezeu”. Și-atunci profesorul a acceptat s-o opereze. Și Dumnezeu a făcut ca mama să trăiască încă douăzeci de ani de atunci. Iar între timp profesorul a murit, dar ea a supraviețuit!

A murit cu pace, fără să dea semne că s-ar duce, într-o bună dimineață, la o lună după ce împlinise 90 de ani. Practic, toată viața mama a fost ținută de Maica Domnului, în care a avut o uriașă credință.

„Când Părintele era în pușcărie, nu mai știam dacă este în viață. Și el era la Aiud, la zarcă… Două săptămâni a stat acolo, izolat la „neagra”, și când l-au scos era aproape mort. Pe urmă, în primăvara ce a venit, l-au scos la muncă, la grădină, unde se scurgeau apele murdare ale orașului, iar înainte de-a le da drumul din pușcărie, i-au pus să dea declarații că vor da informații la miliție. Dar tata a zis: „Eu nu mă duc. Dacă-mi puneți condiția asta, eu mai bine rămân aici”. Din pricina asta, a fost ultimul care a ieșit de la Aiud, după el s-a închis poarta”.

(Mărturia părintelui Cristian, fiu duhovnicesc al părintelui Ioan; și a doamnei Cecilia Sabău, fiică după trup; grupaj realizat de Radu Hagiu – Revista Familia Ortodoxă nr. 2(49)/2013, pp. 11-14 și nr. 3(50)/2013, pp. 9-11)

via Fericiti cei Prigoniti

ÎNMORMÂNTAREA EROILOR ION MOȚA ȘI VASILE MARIN

Nu împlinisem încã opt ani când într’o Duminecã mama m’a luat de mânã sus pe dealul ce desparte comuna noastra de Pischiuti sã vãd pe Aurel cum sboarã. Aurel Vlaicu din Bintinti, sat aproape de râul Murãs, depãrtat de-al meu vreo 6 kilometri. 

„Veniti, români, cã sboarã Vlaicu.”
Si au venit români din toate satele din jur, ba si mai de departe, sã vadã pe primul român din Ardeal care sboarã. Vestea nu s’a dus numai dela om la om prin târguri si sate, ci si prin foaia „Libertatea” a Pãrintelui Protopop Ion Mota din Orãstie. Nu exista familie româneascã mai rãsãritã de prin satele ardelene, care sã nu fie abonatã la aceasta foaie, care mai avea si un supliment, odata pe lunã, „Foaia Interesantã”, cu chipuri si vesti din lumea intreagã. Apoi revista „Bobârnacii” dela Cluj, redactatã de cãtre Bornemisa, neam de aproape cu familia Mota.

  Pe timpul acela, acum cincizeci de ani, Dumineca nu era numai zi de odihnã si de multumire Domnului, ci si zi asteptatã cu vestile ce priveau soarta noastrã, a românilor subjugati. Parca vãd cum sedeau batrâni si tineri in fata caselor pe câte o laghitã lungã si scaune de chiatrã, cum ascultau cu mare bãgare de seamã pe cel ce citea indrumarile din „Libertatea”, stirile din „Foaia Interesantã”, apoi glumele din „Bobârnacii”. La crâsmã nu prea mergea lumea cãci avea ghinars in casã, iar de sfadã sau de înceluialã se auzea rar de tot, nu ca azi când nu vezi doi insi veseli, ci tot timpul bosumflati, de parcã a tunat dihonia in ei. Pe atunci glasul preotului „pe pãmânt pace si între oameni bunã invoire” avea mai multã înrâurire, cãci zilele de sãrbãtoare crestineascã erau tinute cu mare evlavie. Asa au fost îndrumati copiii de atunci: cuviinciosi cu parintii si batrânii, teamã de Dumnezeu, dragoste si iubire de Neamul Românesc. Asa a crescut si copilul Ionel al Parintelui Mota dela Orãstie.

  Personal l-am cunoscut târziu de tot, prin anul 1932, dar îl aveam în inimã de multi ani si-l iubeam cu acea dragoste a omului care îsi doreste neamul desrobit, liber si stãpân pe avutul lui. Lupta si suferintele prin care a trecut, dar mai ales jertfa lui cea din urmã si cea mai mare a ridicat din nou neamul românesc pe culmile de vitejie ale strãmosilor nostri. Atunci când pe pãmânt spaniol, fiarele comuniste vãrsau sânge crestinesc, necrutând nici preotii din altar, si nici mânâstirile, Ionel Mota, impreunã cu inginerul Clime, principele Alexandru Cantacuzino, Vasile Marin, Preotul Dumitrescu-Borsa, Totu Nicolae si Banica Dobre se duc sã lupte pentru Cruce si sã intoarcã lumea cu fata spre Dunmnezeu. Dupãce si-au facut datoria, Mota si Marin sunt adusi pe scut în tara de Generalul Cantacuzino si supravietuitorii legionari din crâncenele lupte dela Majadahonda.

  De când am auzit de moartea lor nu mai aveam astâmpãr. In fiecare seara dupã orele de lucru, mã duceam la sediu sã vãd ce ordine si dispozitii mai sunt. Ce-a fost in Tarã, am auzit si am citit. Ce s’a petrecut la Bucuresti, am trãit si vãzut cu ochii mei. Desi in ziare se scria putin, lumea bucuresteana lua parte adânc la durerea noastrã. Pe strãzi, in localuri, in familii, pretutindeni se vorbea de Mota…
A murit Mota. Se poate? Dar cum a murit si pentruce? Cine l-a trimis si tocmai pe el? Nu putea merge si muri altul? L-a trimis Codreanu sã scape de el, sopteau rãuvoitorii. Nu! A mers singur, el a cerut sã meargã! A murit ca un sfânt, ca un erou, rãspundeau cei curati la suflet. Si ce tânãr era! Ce frumos si ce inteligent! Sã vedem ce va face Codreanu fãrã el…
Câte si mai câte comentarii bune si rele. La drept vorbind erau multi, chiar dintre legionari, cari n’au inteles jertfa lui Mota, ca sã nu mai vorbim de indiferenti sau de dusmani, cari se bucurau.
La fabrica unde lucram, in aceste zile de durere, muncitorii legionari tineau post. In timp ce ceilalti mergeau la masã, noi ne duceam in sala de montaj si, rezemati de cate un motor ori fuselaj de avion, vorbeam despre Mota si Marin. Cu mintea strãbãteam distanta de mii de kilometri de Spania si ne opream în transeele dela Majadahonda. Vedeam cum vin hoardele comuniste, iar noi cu mitraliera trãgeam in plin, fãrã milã. Cu baioneta respingeam pe nãvãlitori si toti am fi dorit sã fi fost alãturi de cei doi eroi. Am fi dorit sã stim cum au murit, luptând la baioneta, rãpusi de un glonte sau sfârtecati de un obuz. Asa ne-am frãmântat mintile sãptãmânile cari s’au scurs de când s’a aflat de moartea lor si pânã ce trupurile lor au ajuns la Bucuresti.

 In fata Gãrii de Nord si in spatele ei erau mii de cãmãsi verzi. Comandantul legionar Victor Vojen, insãrcinat cu organizarea ceremoniei, ne dãdu ordin sã facem cordoane dealungul peronului. Asteptam încordati sosirea trenului. Megafoanele anuntau: „trenul mortuar a plecat din Chitila”.
Dupã putin timp apare locomotiva trenului având în fata douã litere mari M. M., fãcute din ramuri de brad, iar felinarele aprinse. Asa de încet a intrat trenul în garã cã nu se auzea niciun sgomot. Cei doi mecanici cari il conduceau erau imbrãcati in haine de sãrbãtoare si nu-si mai puteau stãpâni lacrimile.
„Gardã, pentru onor înainte”, se auzi o comandã si se luã pozitia comandatã.
In timpul cât se coborau sicriile, am primit o altã dispozitie: sã legãm frânghiile la carul mortuar ce stationa în fata gãrii. O sutã douãzeci de legionari au primit misiunea sa tragã carul mortur al lui Mota si Marin. Am parcurs Calea Grivitei, Clemenceau, Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta pânã la Biserica Sfântu Ilie Gorgani. Pe tot parcursul, trotuarele gemeau de lume. Toti se descopereau si salutau cu mâna întinsã, salutul nostru legionar.  Am vãzut soldati si ofiteri descoperiti, salutând. Pe fetele tuturor se putea citi durerea.
La o cotiturã mi-am întors capul si am vãzut înapoia sicrielor pe tatãl Capitanului ducând de mânã pe cei doi copilasi ai lui Mota, Mihai si Gabriela.
Pentru mentinerea ordinei n’a fost nevoie de niciun politist. Doua cordoane de camarazi înaintau paralel cu noi, pe lângã trotuar, iar alte douã cordoane deschideau drumul, inlãturând obstacolele, pe eventualii curiosi.

Imagini pentru imagini inmormantare mota marin

Ajunsi la Biserica Sf. Ilie Gorgani, Cãpitanul mi-a dat ordin sã ridic tricolorul de pe sicriele lui Mota si Marin si sã-l duc in Biserica.
Când cele douã sicrie au fost transportate la „Casa Verde”, am fãcut parte din grupul care mergea paralel cu Cãpitanul, lângã care se mai aflau, reprezentantii diplomatici ai Spaniei, Italiei, Japoniei si Germaniei, Generalul Cantacuzino Granicerul, precum si echipa din Spania, in uniforma militarã a soldatilor din Tercio.
Cortegiul a strãbãtut strãzile Schitu Mãgureanu, Stirbei Voda, Calea Grivitei pânã la Bucurestii Noi. Pe tot parcursul lumea plângea si saluta cu mâna ridicatã. Doua cruci de lemn, una a lui Mota, alta a lui Marin, purtate de doi camarazi, deschideau drumul. Venea apoi impresionanta cruce vie, formatã din studenti cari cântau:

Imagini pentru imagini inmormantare mota marin


„Sunt ruguri si flãcãri, 
E Spania’n scrum Gloantele cad în altar
In negrele santuri cu sânge si fum 
Plouã cu schije si jar.” Mota, Arhanghel si Munte Marin ca o flacãrã mare…

Numai acest cântec ar fi fost de ajuns ca sã arate lumii întregi rostul jertfei lui Mota si Marin.
In coloana nesfârsitã, am remarcat pe studentii germani in uniformele lor, cu steagul plecat in semn de doliu, pe muncitorii mineri depe Valea Jiului. Toti aveau felinarele aprinse, asa cum le au in timpul lucrului in mãruntaiele pãmântului, de unde scot bogãtii pe cari hienele Tarii Romanesti le devoreazã.


Buciumele Motilor sunau a jale.
Prin lapovitã si frig, ud pânã la piele, am ajuns la „Casa Verde”, unde s’a terminat ceremonia si tot pe jos m’m întors acasã.
Dumnezeu mi-a mai hãrãzit zile ca sã pot povesti celor ce vor veni cã am fost si eu prezent la înmormantarea celor doi mucenici ai neamului, Ion Mota si Vasile Marin.
Au trecut multi ani de-atunci si, Doamne, multe s’au mai întâmplat: miseleasca ucidere a Cãpitanului, împreunã cu Nicadorii si Decemvirii, masacrarca legionarilor din lagãre si inchisori sub Regele Carol, prigoana Generalului Antonescu, urgia comunista, cu tot arsenalul de bestialitati pentru a infrânge dârzenia româneascã a Legionarilor. Inchisi în tarã, pribegi prin tari streine, fugãriti pe oriunde am putut sã ne aciuãm. Oare suntern noi un alt popor ales? Cat va mai dãinui aceastã prigoanã?
Noi, ce pribegim prin tarile libere, nu trebuie sa desnãdãjduim si nu trebuie sã lãsãm arma din mâini, nici o clipã.
Va veni ziua când Dumnezeu îsi va intoarce fata si cãtre noi si atunci ne vom bucura cu totii de libertatea pe care am platit-o cu atatea umilinte, chinuri si morminte.

 Nicolae TEBAN

Din vol. „Ion Mota si Vasile Marin”, Ed. Carpatii, Madrid, 1963

via Miscarea.net

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php