Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Te poţi şi sminti de cum iubeşte Dumnezeu

E greu de înţeles, e smintitor chiar, uneori, cum lucrează Dumnezeu în lume, cu fiecare dintre noi. Aşa cum smintitor ar putea fi pentru unii că Domnul l-a ales pe Iuda să-i fie apostol, deşi ştia că-L va tot fura din punga pe care i-o va încredinţa şi că-L va vinde, în final, pe 30 de arginţi. Aşa cum cineva poate să nu priceapă cum de pune Domnul ca „verhovnic” al apostolilor tocmai pe cel care s-a lepădat de trei ori de El, adică pe Petru, şi nu pe Ioan, singurul care L-a urmat pe Golgota. Nu e de datoria noastră să judecăm, are cine şi sunt convins că de judecată nu scapă nimeni. Noi să vedem în faptul că Dumnezeu rabdă în Biserica Lui oameni pătimaşi sau corupţie, alteori vânzare sau lepădare – semne ale iubirii Lui celei nesfârşite şi ale îndelungii Sale răbdări!

 

Aproape zilnic sunt interpelat, mai ales pe contul de Facebook, pe diferite teme. Am să redau, în rubrica de săptămâna aceasta, trei astfel de situaţii, mai relevante pentru frământările omului de azi. Voi proteja identitatea persoanelor care m-au abordat şi voi prezenta, cu unele adaptări, răspunsurile mele.

O persoană îmi aduce la cunoştinţă că unul dintre clericii atacaţi în presă pe motiv de imoralitate ar fi, de fapt, nevinovat. Ca dovadă, îmi aduce experienţa sa personală cu acel cleric, cu mult folos duhovnicesc, precum şi faptul că printr-însul s-ar fi făcut o minune, o vindecare.

Eu m-aş bucura enorm dacă s-ar dovedi că toţi cei acuzaţi în presă sunt absolut nevinovaţi. Minunile şi mărturiile personale nu ţin însă loc de contraargumente, în astfel de situaţii. Dumnezeu poate să lucreze şi prin clericii cu neputinţe sau păcate. Şi spun asta atât din cele pe care le ştiu din istoria Bisericii, cât şi din experienţa personală. Nu o dată mi s-a întâmplat ca starea mea morală sau duhovnicească să nu fie tocmai conformă cu aceea aşteptată de la un preot şi, totuşi, Dumnezeu să lucreze în chip minunat prin mine, mai ales în Taina Spovedaniei. Am constatat că nu există o legătura de tip cauză-efect între starea morală a unui slujitor al Bisericii şi lucrarea harului. Asta nu înseamnă că suntem îndreptăţiţi să păcătuim şi că putem sluji oricum la Sfântul Altar. Nu. Dacă cineva stăruie în păcate şi nu se pocăieşte, chiar şi minuni de s-ar face printr-însul, nu se va mântui: Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 22-23). Cutremurător, cu adevărat!

Altcineva, tot pe această temă, îmi atrage atenţia asupra smintelii provocate prin cele difuzate de presă, şi mă întreabă: „Care credeţi că ar fi atitudinea potrivită din partea noastră, pentru a nu fi acuzaţi că nu avem încredere în slujitorii Bisericii? Să ne prefacem că nu vedem ce fac?”.

E greu de înţeles, e smintitor chiar, uneori, cum lucrează Dumnezeu în lume, cu fiecare dintre noi. Aşa cum smintitor ar putea fi pentru unii că Domnul l-a ales pe Iuda să-i fie apostol, deşi ştia că-L va tot fura din punga pe care i-o va încredinţa şi că-L va vinde, în final, pe 30 de arginţi. Aşa cum cineva poate să nu priceapă cum de pune Domnul ca „verhovnic” al apostolilor tocmai pe cel care s-a lepădat de trei ori de El, adică pe Petru, şi nu pe Ioan, singurul care L-a urmat pe Golgota. Nu e de datoria noastră să judecăm, are cine şi sunt convins că de judecată nu scapă nimeni. Noi să vedem în faptul că Dumnezeu rabdă în Biserica Lui oameni pătimaşi sau corupţie, alteori vânzare sau lepădare – semne ale iubirii Lui celei nesfârşite şi ale îndelungii Sale răbdări! Pe care o are, de altfel, cu noi toţi, căci toţi facem păcate, doar că nu suntem înregistraţi toţi şi nu se difuzează în public înregistrarea cu faptele noastre mai ruşinoase. Nu, să nu ne prefacem că nu vedem şi că nu există probleme. Dar fiecare să facem ce putem din locul pe care-l avem în Biserică, nu de pe alte poziţii. În primul rând, să facem noi pocăinţă pentru păcatele noastre, ca să vedem şi să scoatem „paiul din ochiul fratelui nostru” (cf. Matei 7, 5). Să devenim noi sfinţi, apoi să pretindem sau să aşteptăm schimbări de la alţii. Deşi sfinţii nu mai cer nimic de la ceilalţi, ei nu ştiu decât să (se) dăruiască.

Altcineva îmi scrie tot cu o problemă vizavi de relaţia cu clericii, dar din altă perspectivă: „Încep să redescopăr Ortodoxia, cu mari dificultăţi, şi aş dori un duhovnic liber, care să-mi permită să mă împărtăşesc – dat fiind că-mi doresc foarte mult – şi în acelaşi timp să nu-mi ceară să fac absolut nimic: nici rugăciune, nici post, nici să nu mănânc înainte de împărtăşanie etc. Pentru că, dacă duhovnicul îmi cere ceva, mi se pare o violenţă, o impunere. Vreau să fac totul spontan. Altfel, şi Dumnezeu să mă ajute să mă vindec, nu reuşesc. Mă răzvrătesc şi preoţii îmi par oameni mici, care se închină cu sfială şi teamă unor principi-idoli, fricoşi şi morţi. Iertaţi îndrăzneala. Aştept răspuns.”

Răspunsul meu la acest mesaj venit de la cineva din diaspora îl redau în cele ce urmează. Orice duhovnic autentic este liber. Duhovnic – adică îndrumător întru cele ale Duhului. „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17). De multe ori înţelegem libertatea greşit, interpretând-o mai ales ca permisiunea de a ne face voia, de a face tot ceea ce dorim sau ne trece prin cap. Evreilor care se credeau a fi liberi, Mântuitorul le spune: „Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8, 34-36). Încât, e bine să luaţi mai întâi aminte la ce înţelegeţi prin acest: „să fac totul spontan”. Când faceţi aşa, „spontan”, unele lucruri, sunteţi absolut sigur că este vorba despre libertate, că aţi ales în deplină cunoştinţă de cauză? Nu cumva „se întâmplă” să faceţi lucruri doar pentru că aşa „vă vine” – fără să conştientizaţi pe deplin de unde anume „vă vine”? Da, pe Dumnezeu Îl alegem în deplină libertate. Altminteri, nici nu se pune problema să intrăm în Împărăţie. Citiţi Evangheliile şi veţi vedea că niciodată Hristos nu impune ceva sau nu obligă pe cineva să-L urmeze. Întotdeauna îndeamnă sau cheamă, avertizează asupra unor consecinţe sau deconspiră lenea, viclenia şi făţărnicia, dar niciodată nu abuzează de puterea Sa dumnezeiască (a se vedea şi modul în care Domnul „receptează” refuzul acelui tânăr dregător, la Matei 19, 16-26).

Înţeleg că nu doriţi să vi se impună nimic. Dar nu înţeleg de ce doriţi să impuneţi unui duhovnic să vă dea permisiunea de a vă împărtăşi în orice condiţii veţi crede de cuviinţă? Împărtăşirea este unire de bună voie cu Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Este cultivarea unei relaţii de iubire cu El. Ca să ajungem la această unire, e nevoie să ne ţinem de o anume Cale. Nu putem avea pretenţia să ajungem, spre exemplu, la Ierusalim dacă, plecând de la Iaşi, o luăm spre Roma. Sau cum spune Domnul: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Pe muntele Tabor, Mântuitorul Se arată în chip dumnezeiesc ucenicilor Săi Petru, Iacov şi Ioan, care „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 6). Cei trei nu erau întru totul pregătiţi pentru a vedea slava lui Dumnezeu, de aceea abia puteau privi această Schimbare la Faţă a Domnului. Rugăciunea, postul, ajunarea euharistică şi toate celelalte sunt rânduite de Biserică pentru a ne pregăti de împărtăşanie, adică de întâlnirea aceasta atât de intimă cu Dumnezeu. Şi în procesul de vindecare, sunt medicamente care nu se pot lua decât cu un regim alimentar adecvat. Sau, altfel, spus, dacă cineva poartă ochelari şi are lentilele murdare, cum va putea să se bucure deplin de cele pe care le-ar putea vedea ochii săi? Tot aşa, şi noi avem nevoie să ne curăţim inima pentru a „vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Noi suntem cei care avem nevoie, nu duhovnicul! Interesul este al nostru, pe noi ne ajută să facem ascultare de duhovnic. Dacă vrem să dobândim un meşteşug, ne asumăm ucenicia pe lângă un meşter bun şi facem tot ce ne spune acela şi ce vedem la el. Dacă în cele omeneşti este nevoie de a asculta de cel ce ne învaţă, nu trebuie, cu atât mai mult, ca în cele dumnezeieşti să ascultăm de Învăţătorul a toate şi de duhovnicul prin care El ne povăţuieşte spre binele nostru?

 

de Pr. Constantin Sturzu Doxologia

Dumitru Bordeianu – mărturisitorul care a ajuns pe culmile iubirii de vrăjmași

Dumitru Bordeianu

„Eu cred nelimitat în Dumnezeu. Orice fac, gândesc şi vorbesc eu raportez la Adevărul absolut care este Dumnezeu.”

Am mai spus că, din pudoare, nu voi vorbi de faptele mele de eroism, ci numai de neputința, de slăbiciunea și prăbușirea mea. Povestesc totuși următoarea întâmplare, numai pentru a face pe cei de bună credință să înțeleagă nebunia prin care am trecut noi, tinerii legionari și nelegionari de acolo.

Într-o bună seară, aproape de ora nouă, Zaharia se întoarse de la camera 4 spital, fredonând. S-a oprit în dreptul priciului meu și mi-a zis să-l urmez. M-a dus și m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini si de picioare și s-a adresat celorlalți: „Veniti să vă îmbrătișați camaradul care v-a fost șef de cameră si nu a vrut să vă bată”.

Să fi făcut asta din ordinul lui Ţurcanu sau era o simplă manifestare a exceselor lui, nu știu nici până acum. Mărturisesc însă, cu frică de Dumnezeu, că niciodată până atunci nu m-am simțit mai aproape de oameni și mai afectuos față de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc să trăiesc ura si răzbunarea, trăiam plăcerea și satisfacția – e paradoxal – că acei ce mă loveau n-o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniți, constrânși, torturați să o facă.

În clipa aceea, i-aș fi strâns în brațe și le-aș fi sărutat rănile și vânătăile de pe trup. Nu m-am uitat, am închis ochii, să nu văd cine mă lovește, pentru că în aceleasi împrejurări și eu lovisem pe cel mai drag si mai cinstit camarad, pe Costache Oprișan, la camera 2 parter. Trăiam bucuria că-mi plătesc slăbiciunea. Cum spusese Bogdanovici: „Frate, așa se plătesc greșelile”.

Necredincioșii, cei ce ne urăsc, cei ce nu au avut față de semenul lor nici un sentiment care apropie pe om de Dumnezeu, vor spune că ceea ce mărturisesc eu sunt mai mult decât nebunie. Dacă nu aș fi trăit eu însumi aceste stări sufletești, dacă ființa mea nu s-ar fi zguduit până la ultima fibră, nu mi-aș fi înțeles niciodată camarazii și nici drama de la Pitești și Gherla.

Mi-am pierdut cunoștința, așa că nu știu cât a durat tortura și nici nu am vrut să aflu cine m-a lovit și cine nu. Mi-amintesc doar că, a doua zi de dimineață, eram pe prici, dar nu în pozitie fixă, ci îndoit de durerea pe care abia o mai suportam și plin de răni. Şi totuși, în clipele acelea, eram convins că nici unul dintre camarazi nu mă atinsese nici măcar cu un deget, ci ființe dintr-o altă lume, pline de ură și cinism, mă loviseră cu bestialitate1.

Nu m-am mișcat de pe prici timp de o săptămână, iar mâncarea îmi era adusă acolo. I s-a permis chiar unui camarad să-mi pună pe răni comprese cu apă rece.

Ce mi-a umplut sufletul de durere a fost că unii dintre camarazii care m-au torturat, după cele întâmplate, nu s-au mai putut uita în ochii mei, așa cum nici eu nu mă mai puteam uita în ochii lui Oprișan. I-am înțeles. Nu vreau să dau numele celor ce m-au lovit; unii mai trăiesc încă și s-ar putea să le provoc o mare durere. Atunci a fost ultima oară când mi-am pierdut cunoștința în timpul torturii.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)


1. Autorul insistă asupra responsabilitătii, care apartine, până la urmă,duhurilor rele. Bordeianu are vedere duhovnicească si observă că oamenii, arvuniti prin păcat celui rău, sunt doar unelte ale aceluia (vezi si ce spune despre Zaharia). Se apropie de acea uriasă poruncă, iubirea pentru cei ce ne fac rău (n. ed.).

Dumitru Bordeianu – de la lepădarea de Dumnezeu la Înviere

 

Dumitru Bordeianu s-a nascut in 15 august, in anul 1921, in Draguseni, judetul Botosani, avand sa creasca sub si sa se bucure de obladuirea Maicii Domnului, atat in familie, cat si in cele mai intunecate incercari ale vietii. De mic simte duhul Ortodoxiei mangaindu-l si ocrotindu-i pasii spre o viata bineplacuta lui Dumnezeu.

Urmeaza cursurile scolare in satul natal, iar liceul la Falticeni si Storojinet, cand intra in Fratiile de Cruce (1939). O data cu declansarea razboiului, cu pierderile teritoriale suferite de Romania, este mobilizat si lupta pe front, pana la Cotul Donului, fiind decorat cu medalia „Barbatie si Credinta”.

Dar cu sine, cu dusmanii neamului si ai lui Dumnezeu avea sa dea marile batalii mai tarziu.

„Bandit, dusman al clasei muncitoare”

In 1946, fiind student al Facultatii de Medicina din Iasi activeaza in randurile Miscarii Legionare – „legaturi, informatii, sedinte, disciplina, pregatire, curaj”* – in cadrul Centrului Studentesc in „lupta fara compromis impotriva a tot ce-i rau”.

Scapa de arestarile din noaptea de 14/15 mai 1948, fiind cautat de politisti acasa, nu la Iasi. Se ascunde la familia unui prieten. Arestat la 12 iunie, fiind tradat Sigurantei de un fost coleg de liceu cand se intoarce pentru a-si sustine examenele din sesiunea de vara, e dus sub amenintarea pistoalelor la Siguranta; de acolo, ajunge la Galata, apostrofat constant de a fi „bandit, dusman al clasei muncitoare” si amenintat cu moartea.Urmeaza duba pana la inchisoarea Suceava, unde comunistii declansasera (cu Turcanu, Bogdanovici si Popa Alexandru) reeducarea. Regimul celor cinci luni de ancheta facuta numai noaptea, cuprinde: foame, frig, batai si torturi pana la lesin, pedepse la izolare, confruntari pentru a declara tot si care urmareau slabirea increderii in sefi si intre detinuti.

In urma procesului din februarie 1949, mascarada a justitiei, i se da o sentinta de condamnare la 10 ani munca silnica. Perspectiva unei lungi detentii il gaseste pe Dumitru Bordeianu hotarat sa aleaga Calea Adevarului si a Vietii marturisite in Iisus Hristos.

Reeducarea de la Pitesti: de la rezistenta, la cadere

In aprilie 1949 e transferat cu un lot de 80 de studenti legionari la Pitesti; acolo avea sa se declanseze reeducarea prin bataie si tortura (ai carei responsabili sunt cei indemnati la acest „experiment” chiar din Uniunea Sovietica: Nicolski, Zeller, Jianu sau Sepeanu, Dumitrescu sau Goiciu; nu studentii supusi la chinuri inimaginabile). Va sta in celula cu Costache Oprisan (aflat „in varful piramidei intelectuale romanesti”, la cei 30 de ani ai sai) 11 luni, „cele mai placute din inchisoare”, intrand impreuna in iadul demascarilor.

Pana in vara lui 1950 Dumitru Bordeianu avea sa reziste oricaror forme de supliciu (infometare, bataie primita de la detinutii tortionari, degradarea dincolo de limita intelegerii) pana cand a cazut in plasa satanei, hotarand in forul sau interior sa nu mai rosteasca psalmi (pentru a nu risca sa fie surprins); din acel moment s-a prabusit ultima reduta a rezistentei interioare; fusese avertizat de tovarasul (din Securitate, poate chiar Nicolski) care-l anchetase: „De beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem…”

Fortati sa-si manance fecalele. Se leapada de Dumnezeu

In camerele si celulele Pitestiului asista neputincios sau sufera pe propria piele: bataia pana la desfigurare, pozitia fixa – stand pe prici, cu bratele pe genunchi si cu privirea tinta inainte – suportata zi de zi, ore intregi incontinuu, demascarile scrise si publice, torturile care imbracau „cea mai degradanta forma, fiind acum administrate de noi, noua insine, devenind din victime ale opresiunii, proprii nostri calai”, defaimarea parintilor, fratilor si rudelor, turnarea camarazilor, fortarea de a-si manca propriile felcale, blasfemiile verbale sau puse in scena la adresa Mantuitorului, a Maicii Domnului, a Sfintilor.In acest sistem halucinant de brainwashing, al alegerii intre moarte, nebunie sau cedare, se produce si denigrarea si lepadarea de: Miscare, credinta, camarazi, Dumnezeu; la urma vine prabusirea.

Din iad la Inviere

Teroarea si tavalugul reeducarii, al torturii reluate mereu, neincrederea in oameni va dura pentru Dumitru Bordeianu 4 ani, timp in care sufletul sau ajunge sa fie posedat de o forta satanica. Are doar sansa sa nu loveasca in camarazi, „tot ceea ce s-a intamplat cu mine…. s-a referit doar la constiinta si persoana mea”. La capatul acestui rastimp, in inchisoarea Gherla are parte de gingasia camaradereasca a unui ucenic si frate intru sfintenie al lui Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu (mort laAiud in 1963) – „de cand l-am cunoscut, traiesc cu impresia ca am stat de vorba cu ingerii”, de parinteasca grija a dr.Traian Trifan (23 de ani de detentie), fost prefect legionar, „promotor” al rezistentei mistice din inchisori (in temnita Aiudului, cand Antonescu ceruse „reabilitarea” legionarilor) – „in timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badiei Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani”. Era ziua Invierii 1954 cand Dumitru Bordeianu, renaste si simte ca Dumnezeu nu-l parasise.

Urmeaza detentia la Aiud (mutat in 1955), unde infrunta ultimele incercari de reeducare, cu un discurs in care vorbeste despre reeducarea de la Suceava si demascarile de la Pitesti si Gherla si incheie: „Eu nu ader la acest balci, la aceasta mascarada…!” A urmat izolarea la Celular. In vara lui 1963 e trimis cu domiciliu obligatoriu intr-un sat din Baragan, Viisoara. Eliberat, intra in temnita cea mare: tara intreaga.

Dupa 15 ani de detentie – timp in care doar o data a avut legaturi cu familia – si domiciliul obligatoriu, in 1964 este pus in libertate, cand se casatoreste si isi incheaga o familie. Pe plan profesional nu-si poate definitiva studiile de medicina (neingaduindu-i-se de comunisti); reuseste insa sa absolve Institutul Pedagogic (1969) si Facultatea de Biologie (1972) din Bucuresti. Framantat de intelegerea propriei drame omenesti, are revelatia intelesului – pe care o poate avea „cine nu-i certat cu metafizica crestina si cu Sfintii Parinti” – citind vietile si scrierile Sfintilor Parinti, dupa sfatul unui mare teolog roman.

Anchetat de acelasi securist ca si pr. Calciu

Frecventeaza manastirile, avand indrumatori si prieteni de talia parintilor Cleopa si Marcu, de la Sihastria, prin care-si intareste credinta si nadejdea de izbavire. In 1979 e anchetat, de acelasi securist ca si Parintele Calciu, Grigoriu, care il ameninta ca daca nu da declaratii impotriva lui Calciu, isi va pierde serviciul; dar infrunta amenintarile cu convingerea ca nu i se mai poate smulge vreo turnatorie.

In exil: cea mai cutremuratoare marturisire a patimilor Pitestiului

La capatul incercarilor, „dupa douazeci si cinci de ani de urmariri, anchete si amenintari” alege calea exilului, ajungand in Australia in 1989. Acolo va avea linistea departarii si singuratatii in locuinta sa de langa un parau – pe care-l recunoaste ca fiind acela langa care se visase, inca din Romania, stand si scriind.

Dupa ce implineste postul si rugaciunea dictate de constiinta, in perioada februarie-decembrie 1990 dicteaza sotiei memoriile, asa cum i se luminau in minte, cu claritate, sub inspiratie divina. Acestea sunt publicate la Paris (1992) si reeditate la Bucuresti (1996, 2001) cu titlul “Marturisiri din Mlastina disperarii“, carte ce descrie drama reeducarii, zugravind chipuri de martiri: Gioga Parizianu, Corneliu Nita, Ionica Pintilie, Aurel Pandurescu, Mihai Iosub sau oameni fara egal, ca: Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Andrisan, Mitan, eroul Visovan, badia Ungureanu, ascet si mistic, Gelu Gheorghiu, Hutuleac; apoi: Pop Cornel, Magirescu Eugen, Patreascanu Nuti, Popescu Aristotel, care nu pot fi judecati de cei ce nu au trecut prin acele infioratoare suplicii sau figuri de tortionari: Virgil Bordeianu, Livinschi, Zaharia, din care unii nu s-au cait. Omul alterat si degradat, chinuit si schinuindu-si semenul, ajunsese sa-si zdruncine sufletul, in „fenomenul” Pitesti-Gherla.

Dumitru Bordeianu descrie in cartea sa fenomenul mistic al luptei dintre tinerii constienti de menirea lor istorica, care si-au slujit neamul si Biserica lui Hristos impotriva comunismului, cu cei posedati de duhurile satanei.

Fazele reeducarii, metodele de tortura, batjocurile si blasfemiile au fost descrise cu lux de amanunte, dar unele a fost imposibil sa fie scrise, fiind prea de neinteles si de necrezut.

Din exilat, calauzitor al tineretului romanesc

Bucuria cu care a revenit de cateva ori in tara, i-a fost impartasita de fostii prieteni de suferinta, dar si de tinerii, de monahii si preotii care l-au cautat pentru a sorbi nemijlocit, de la sursa, franturi din experienta sa mistica din inchisori si de viata, ascultandu-i indemnurile de a nu se abate de pe calea Bisericii si de a intelege si urma lupta pentru neam si tara, pastrand cultul pentru cei morti. A murit la 16 august 2002; trupul i-a fost inmormantat in Australia, departe de tara, dar intr-un pamant primitor, acolo unde si-a putut depana amintirile si intocmi marturisirea, iar sufletul i s-a inaltat in randurile mucenicilor si sfintilor neamului romanesc.

(Ionut Baiaș și Costel Condurache – Hotnews)


“Eu cred nelimitat in Dumnezeu. Orice fac, gandesc si vorbesc eu raportez la Adevarul absolut care este Dumnezeu… Ceea ce este important este ca noi am fost torturati luni intregi ca sa recunoastem ce nu am facut. Punctul culminant al acestei torturi morale a fost lepadarea de Dumnezeu. Dar a ingaduit Dunezeu sa se vada adevarata fata a comunismului. Ceea ce s-a petrecut la Pitesti si Gherla, acesta a fost comunismul. Era un duh satanic in inchisoare, o forta care te apasa si te tortura…”*

Învierea

Invierea-Domnului-2

Dacă nu as mărturisi în acest capitol ceea ce am trăit atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru că minunea a făcut-o El, iar eu trebuie să spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adresează numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor.

Dumnezeu se face om ca si noi, ca să-L vedem, să-L pipăim, să-L ascultăm vorbind, să vedem minunile pe care le-a făcut cu noi oamenii; iar noi ajungem să-L negăm ca Fiu al lui Dumnezeu, să-L prigonim si să-L răstignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omenească nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pământ ne-a spus:„Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”.

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru că El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile făcute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnică, ci vor învia ca să-si primească răsplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au făcut ca slugi ale satanei. Dacă au slujit satanei pe pământ, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credintă, nu prin puterea de pătrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, dăruit de Dumnezeu omului prin creatie. Şi el operează mai ales acolo unde ratiunea umană nu poate pătrunde. „Crede si te vei mântui”,  „Cercetati Scripturile”, spune Fiul lui Dumnezeu.Toată fiinta mea se cutremură ca acela care am trăit timp de patru ani o fărâmă de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Şi aceasta pentru ca omul să fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitătile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credintă la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizaseră. În toată fiinta mea se instalase, fără să-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, că se va întâmpla ceva cu mine. Trăiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frică de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din clipă în clipă îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelasi timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă misc prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii că am ajuns la marginea suferintei si răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinta mea, de este cu putintă, iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toată fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început să-mi curgă siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise si mă stăpânise, timp de patru ani de zile.

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăsirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de usor de parcă ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndată ce forta aceea satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, lesinat, cu cămasa udă de transpiratie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă siroaie. Mi-am simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căintei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde mă aflam; mă simteamun alt om si eram atât de usor, de parcă pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu mă vindecase si mă înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei păcătosi, încât nu stiu cum as putea să-Ţi multumesc!”

Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit:„Iată, te-ai făcut sănătos, mergi si de acum să nu mai păcătuiesti!”. Şi inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simteam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea stătea Jimboiu. L-am îmbrătisat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”.

„Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă si cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seară au reusit camarazii să mă trezească. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevărata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea. Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o trăisem timp de patru ani, o putere care făcea să nu mă mai tem de nimic, decât de Dumnezeu. De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încătusare, ci libertate deplină. Cu toate că trupul îmi rămăsese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pământească.

Era libertatea dată de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: „Eu vă dau adevărata libertate”. Zidurile închisorii, lacătele si lanturile care ne strângeau si ne zăvorau, pentru mine aveau mai putină importantă; eu trăiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trăirea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slăbit aproape până la distrofie, se întărise.

Aceia ce vor citi cu bunăvointă si răbdare acest capitol, vor cunoaste – cred – de ce gândesc si trăiesc asa cum am arătat în mărturisirile mele.

Am mai stat în acea cameră încă vreo lună, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. După aceea, el a fost luat si dus la anchetă unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fără medicamente, a murit ca un martir. Am această credintă intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

via Fericiți cei Prigoniți

Sfinții Martiri Brâncoveni: “Vreau să mor creștin. Lovește!”

ic3.jpg

Doamne, ce mare dar avem noi, ca romani, in pilda Sfintilor Brancoveni! Cu adevarat, ctitoriile se pot narui, cartile se pot invechi si ingalbeni, dar duhul marturisitor, duhul muceniciei in veci nu piere, caci este Duhul Sfant Insusi lucrator in Sfinti! Duhul acesta care s-a invesnicit in cuvantul de martusirire, de El avem nevoie in aceste vremuri.

Redam mai jos o scurta dar foarte inspirata descriere a martiriului Sfintilor Brancoveni facuta de artistul Dan Puric la emisiunea 100% moderata de Robert Turcescu.

Sa cautam si noi, alaturi de Dan Puric, sa intiparim in inimile noastre acest gand de vesnicie, luand pilda copilului Matei Brancoveanu – „Eu pot sa privesc Europa, SUA, lumea intreaga si sa zic asa – Vreau sa mor crestin. Loveste! Asta este testamentul clar si conditia mantuirii noastre.

Dan Puric:

puric.jpg

„…Atunci (martiriul Sfintilor Brancoveni) a fost un mega-show organizat de Ahmed Pasa, cu ambasadori din Rusia, din Imp. Habsburgic, din Marea Britanie etc, era, deci un show, cu surle si trambite, si, in mijloc, era un pusti de 12 ani, cu fratii lui si cu tatal sau, care in acea zi implinea 60 de ani. Mergeau desculti, cu capul gol, el, batranul fiind torturat de trei luni de zile. Dupa acest „eveniment”, organizat de pasa pentru a isi arata muschii in fata puterilor europene, un jurnal francez, Gazette de France, a scris „un domnitor roman a fost executat pentru ca nu si-a platit datoriile”Ei (puterile europene, n.n) nu aveau nicio treaba cu marturia crestina (inca de pe atunci! – n.n).

(…) Batranul si-a vazut copii decapitati. Si, inainte de a incepe decapitarea, le-a spus urmatorul lucru, pe care ar trebui poporul roman sa si-l reaminteasca. Brancoveanu a spus asa: Stati tari. Nu luati seama la moartePriviti la Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care atat a patimit atatea pentru noi si ce viata de ocara a avut.” Din clipa aceea a inceput masacrul. Dar batranul le-a spus: „Stati tari. Nu luati seama la moarte”.

A fost un stop, la baiatul cel mic, Matei, caruia i-a fost frica. A fost, daca vrei, tremuratul fiintei, sau daca vreti, acea neliniste pe care a avut-o Insusi Hristos cand a spus „Tatal Meu, de ce Ma lasi?

Fiti atenti unde este frumusetea crestina a crucificarii romanesti! Copilul asta a avut un balans christic. Si a spus – „nu pot, eu trec la islamism”. Si atunci, tatal lui, batranul, i-a spus: „Neam de neamul nostru nu s-a dezis (de credinta ortodoxa n.mea). Daca s-ar putea sa mori de mii de ori pentru ea.” Si, in clipa aceea s-a produs un scurt circuit, care a facut coloana vertebrala a dainuirii neamului nostru. Copilasul s-a uitat la calau si i-a zis asa: „Vreau sa mor crestin. Loveste.”

Privindu-l pe Brancoveanu, privindu-l pe Matei, si privindu-l si pe imparatul Constantin – care a vazut, inaintea unei batalii, semnul crucii pe cer, fiind scris: „Prin aceasta vei izbandi” – avem cele trei priviri ale neamului acesta. (Stati tari in credinta. Nu luati seama la moarte!Vreau sa mor crestin. Loveste!; Prin acest semn (Crucea) vei izbandi – acestea sunt cele trei priviri mantuitoare, cele trei pilde sintetizate de artistul Dan Puric – n.n.).

Putem sa ii scoatem pe acesti martiri din fiinta noastra? Putem sa ii relativizam si pe acestia? Adica, haide domne sa ne luam dupa Gazette de France! Eu nu pot sa ma iau dupa Gazette de France! Eu ma iau dupa BrancoveanuSi asta este foarte bineUn copil pe mine ma intoarce. Acel copil, care este sfant, Matei Brancoveanu, a privit in ochi calaul si a spus: „Vreau sa fiu crestin. Loveste!”

Eu pot sa privesc Europa, SUA, lumea intreaga si sa zic asa – Vreau sa mor crestin. Loveste! Asta este testamentul clar si conditia (mantuirii noastre, n.n.).”

icoana-sfintilor-brancoveni.jpg

Reproducem mai jos si un scurt fragment din viata sfintilor pentru a avea si tabolul mai exact al firului muceniciei lor:

“In Saptamana Patimilor din anul 1714, in urma tradarii unor boieri, care l-au clevetit ca unelteste impotriva turcilor, la Bucuresti a sosit o multime de ostasi trimisi de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Voda cu fiii si ginerii sai si l-au dus la Inalta Poarta, in jalea tuturor locuitorilor orasului. Luandu-si ramas bun, Constantin a zis noului domnitor si celor din apropierea lui: “Daca aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru pacatele mele, faca-se voia Lui! Daca sunt insa fructul rautatii omenesti, pentru pieirea mea, Dumnezeu sa ierte pe dusmanii mei“.

(…)

Marturisitorii lui Hristos au fost dusi pe strazile orasului lui Constantin, imbracati numai in camasi, desculti, cu capetele descoperite si legati in lanturi, intocmai ca raufacatorii. La locul de taiere astepta multime de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul sau si ambasadorii marilor puteri europene. Acolo mucenicii fiind pusi in genunchi, mult patimitorul Constantin i-a imbarbatat pe fiii sai: “Fiii mei, iata, toate avutiile le-am pierdut. Sa nu ne pierdem si sufletele! Stati tari, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama la moarte. Priviti la Hristos, Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare in aceasta si nu va miscati din credinta ortodoxa pentru viata si lumea aceasta! Aduceti-va aminte de Sfantul Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici imbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos; ca nu sunt vrednice muncile si nevoile acestea de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dara, o dulcii mei fii, cu sangele nostru sa spalam pacatele noastre”.

(…)

Deci au cazut capetele vistiernicului Ianache Vacarescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, dupa aceea al lui Stefan si al lui Radu. Iar cand a venit randul copilului Mateias, care avea numai 12 ani, si calaul a ridicat sabia sa-i taie capul, acesta s-a inspaimantat si a strigat sultanului sa-l ierte ca se va face musulman. Atunci tatal sau, plin de barbatie, i-a zis: “Din sangele nostru n-a mai fost nimeni care sa-si piarda credinta. Daca este cu putinta, sa mori de o mie de ori, decat sa-ti lepezi credinta stramoseascapentru a trai cativa ani mai multi pe pamant”. Atunci copilul s-a intarit si, intinzandu-si linistit gatul pe taietor, a zis calaului: “Vreau sa mor crestin. Loveste!”

ic2.jpg

sursa: Cuvântul Ortodox

 

 

 

Sfântul Constantin Brâncoveanu şi Muntele Athos

În cei 26 de ani de domnie, Domnitorul martir Constantin Brâncoveanu s-a arătat un neobosit ctitor de biserici şi mănăstiri, revărsându-şi milostivirea îndeosebi spre locaşurile monahale, până la Sinai, Muntele Athos şi Ierusalim. În Sfântul Munte, Vodă Brâncoveanu şi-a arătat mărinimia către nouă din cele douăzeci de mănăstiri athonite.

Mănăstirea Marea Lavră

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a ajutat Marea Lavră în două rânduri, la 1691 şi la 1696 Mănăstirea Marea Lavră.

Aflat în cel de-al treilea an al domniei (1691), Sfântul Constantin Brâncoveanu vedea ţara secătuită de roiuri de lăcuste care devastau de şapte ani „încă din zilele lui Şerban Voda (…) de se făcea multă stricăciune şi pagubă”. Amintirea minunilor din vremea procesiunii din 1641 cu sfintele moaşte (preacinstitul cap al) Sfântului Mihail al Sinadelor pe vremea domnitorului muntean Matei Basarab (1632-1654),  nu s-a şters multă vreme din sufletul poporului dreptcredincios. Astfel, Sfântul Constantin Brâncoveanu a adus din nou moaştele Sfântului Mihail Mărturisitorul.

Atunci domnitorul „trimis-au la Sfetagora şi au pohtit pe părinţii de acolo cu rugăciune de au adus capul lui Sfântul Mihail Sinadichi (…) de umbla făcând rugăciuni şi sfeştanii prin toate locurile unde erau lăcuste”, scăpând ţara de năpasta. Drept mulţumire pentru binecuvântarea revărsată asupra ţării, domnitorul „au făcut cunună de aur cu pietre scumpe asupra capului şi au făcut cutie de argint frumoasă de au aşezat capul Sfântului” (Cronica logofătului Radu Greceanu), iar mănăstirii Marea Lavră a dăruit 6000 de aspri anual.

Tot în 1691, Constantin Brâncoveanu a dăruit Relicvariul pentru moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur (o parte din braţul stâng) – dăruite de Împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul şi de Constantin al VIII-lea. Relicvariul este realizat din argint, cu 5 turle, iar pereţii laterali sunt decoraţi pe primul registru cu portrete de sfinţi în relief, iar pe registrul superior cu elemente florale şi serafimi.

În anul 1713, din banii donaţi de Vodă Brâncoveanu, la Marea Lavră se construieşte un paraclis în cinstea icoanei Maicii Domnului „Cucuzeliţa”.

Mănăstirea Sfântul Pavel

Pe când Antioh Vodă al Moldovei, în anul 1698, închina Zografului altă zidire a lui Ştefan, Căpriana din Basarabia, Vodă Brâncoveanu zidea turnul de apărare cu chiliile, din aripa ieşită în afară, şi trapeza.

În plus, a construit şi paraclisul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. O inscripţie, astăzi dispărută, menţiona că paraclisul a fost zugrăvit în 1708 “cu ajutorul prea cuviosului sânt egumen chir Luca şi cu cheltuiala prea luminatului Io Constantin Voievod, din neamul Basarab”. Tabloul votiv îi reprezenta pe ctitori, Constantin Brâncoveanu şi doamna Maria. Paraclisul este total refăcut azi, fiind închinat Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca noi ctitori ai mănăstirii.

La „Sfântul Pavel“, domnul a ajutat pe călugări atât direct, cât şi indirect. Începând din 15 mai 1698, i-a acordat o sumă anuală de 150 de taleri.

I-a ajutat însă şi indirect pe monahii athoniţi. Între 1688-1694 a emis şapte documente, cuprinzând mile către aceasta – scutiri de impozite, întăriri de moşii şi de ţigani etc. În plus, dintr-o milă către mănăstirea Jitianu (1689), o parte din bani luau drumul mănăstirii athonite.

O danie neobişnuită

Înaintea bătăliei de la Zărneşti (1690) dintre austrieci şi turci, lângă care erau şi români, soseşte din Rusia arhimandritul Isaia, de la mănăstirea Sfântul Pavel, din Muntele Athos. El era încărcat de daniile de tot felul, ce le strânsese, în drumul său prin Rusia. Acuzat de Constantin Bălăceanul ca fiind spion al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, părintele Isaia este predat generalului austriac Haizler, care dispune arestarea arhimandritului Isaia şi confiscarea tuturor lucrurilor sale.

După doi ani şi jumătate, arhimandritul Isaia soseşte în Ţara Românească şi se jeluieşte lui Constantin Vodă Brâncoveanu, care, impresionat, cere mitropolitului Teodosie să cheme marea adunare spre a judeca această întâmplare. Mitropolitul convoacă pe reprezentanţii ţării; aceştia judecă împrejurările şi hotărăsc ca arhimandritul, recte mănăstirea Sfântul Pavel de la Athos, să se despăgubească, luând în stăpânirea sa moşiile, satele şi ţiganii ce avea aga Constantin Bălăceanul în ţară. Era, aşadar, o confiscare a averilor lui, care se dau în stăpânirea mănăstirii Sfântul Pavel.

Călugărul athonit, prin bunăvoinţa adunării naţionale, îşi găsea o despăgubire completă. Era o danie neobişnuită făcută mănăstirii Sfântul Pavel în mod indirect, în urma unei confiscări.

Danii pentru alte şapte mănăstiri athonite

La Mănăstirea Dionisiu, Constantin Brâncoveanu a trimis ajutoare în bani de două ori. În data de 6 aprilie 1696 a acordat suma de 8.000 de bani pe an, iar la 6 februarie 1712, 100 de taleri pe an plus 20 de taleri monahului care va veni să ridice suma.

La Hilandar, domnitorul martir a trimis bani în 1704, după cum şi Mănăstirea Pantokrator a beneficiat de sprijinul său. Indirect a întărit şi Mănăstirea Simonopetra, prin mile către metocul ei – mănăstirea Mihai Vodă.

Mănăstirea Vatoped a fost sprijinită în trei rânduri – în 1692 (cu 20.000 de aspri), 1696 (aceeaşi sumă) şi în 1702.

În 1703, o sumă necunoscută a fost trimisă Mănăstirii Xenofont, iar pe 30 octombrie acelaşi an, Constantin Brâncoveanu scuteşte de dări schitul Roaba, metoh al Xenofontului.

Mănăstirea Xiropotamu a fost ajutată indirect, prin metocul ei – Plumbuita (500 de ughi).

Proschinitarului lui Ioan Comnen

Sfântului Constantin Brâncoveanu îi datorăm şi acel preţios Prosehinetariu al Sfântului Munte, redactat de Ioan Comnenul, vlădică de Silistra şi tipărit la Snagov, în 1701, din porunca domnitorului.

Cuvântul proschinitar provine de la grecescul “proschinitarion” şi înseamnă Manualul închinătorului. Prosehinitarele pot fi denumite ghiduri pentru pelerinii ce vizitează Sfintele Locuri.

Proschinitarul lui Ioan Comnen Primul a fost primul proschinitar al Sfântului Munte Athos tipărit pe pământ românesc. Erudit profesor al Şcolii Domneşti din Bucureşti şi medic al domnitorului Constantin Brâncoveanu, Ioan Comnen şi-a scris proschinitarul în 1698, în urma pelerinajului făcut la Sfântul Munte Athos în acelaşi an. La trei ani de la scrierea proschinitarului, Comnen îl tipărea la Snagov, în 1701.

Titlul complet al Proschinitarului lui Ioan Comnen – în traducere românească – este următorul: „Proschinitarul Sfântului Munte Atlios. Scris şi tipărit în timpul luminatei domnii a prea evlaviosului, prea măritului şi prea înălţatului domnitor şi principe al întregii Ţări Româneşti, Domnul Ioan Constantin Basarab Voievod. Dedicat prea sfinţitului mitropolit al Ţării Româneşti, Domnului Teodosie. Cu grija şi cheltuiala luminăţiei sale, Domnul medic Ioan Comnen. Că să fie dăruit credincioşilor pentru mântuirea Iui. Tipărit de Ieromonahul cel din Iviria. în mănăstirea Snagov”.

Proschinitarul lui Comnen este considerat Cea mai bună descriere a Sfântului Munte făcută pentru pelerini, de aceea s-a şi bucurat de cea mai mare circulaţie.

Manuscrisul original al Proschinitarului lui Comnen s-a conservat în Biblioteca universitară din Iaşi.

de Silviu Cluci Doxologia

Arătarea Maicii Domnului lui Valeriu Gafencu

La Crăciun [Valeriu Gafencu n.n.] era destul de înviorat. În noaptea cântarilor îngerești a compus un minunat colind al deținutilor din Targu-Ocna. În patul de alături își dădea sufletul arhimandritul Gherasim Iscu. […] Noaptea aceea de Craciun nu o voi putea uita pana la sfarsit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luandu-le pulsul si ingrijindu-i.
Din când în când îmi mai aruncam privirea și spre Valeriu. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept. Nici el nu se putea odihni. După ce mi-am terminat treaba, am simțit că mă cheama din priviri, că mă roagă să mă duc la el. M-a privit cu o pătrundere cum încă nu simțisem până atunci. Și-a făcut semnul crucii, apoi mi-a luat mâna. Un fior adânc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobișnuit la el, căci în starea lui duhovnicească putea rămâne destins până și în cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat să trecem. Simteam că are ceva să-mi împărtășească.
– Ioane, tu îmi ești cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca să-ți cer sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți?
– Te ascult, am raspuns eu, dar nu știu dacă voi fi vrednic de încrederea ce-mi arăți.
Valeriu a plecat ochii și mi-a spus linistit:
– În noaptea asta am privegheat. Așteptam sa vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în mine. Îl deslușeam din cerurile înalte din care coboră. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale și trebuie să o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid și senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare, am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbracată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezența ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit. Atunci Ea mi-a spus:
”Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimanta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multa credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”
Apoi Maica Domnului a dispărut și am rămas copleșit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nici o fotografie.
Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit și pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înșelare. Mă simțeam cumva și eu sfințit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care țâșnesc într-o astfel de împrejurare luminile lăuntrice, cu sfială dar și cu convingere i-am spus simplu:
– Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom cădea, El va birui. Ne trebuie credință, și acum putem avea mai multă. Să ne rugăm!
Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Și în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.
Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă

Pictura realizata de maicile de la Manastirea Diaconesti

via Vlad Herman

ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului: membrii Coaliției pentru Familie sunt „mărturisitori ai lui Hristos”, ca și fondatorii UE. Au vrut să pună Europa sub protecția Maicii Domnului. Dacă azi unii nu-și amintesc de acest lucru, să le reamintim noi!

ÎPS Andrei Andreicuț, Mitropolitul Clujului, a vorbit credincioșilor adunați la Mănăstirea Nicula cu ocazia hramului acestui lăcaș, Adormirea Maicii Domnului, despre inițiativa cetățenească de modificare a Constituției.

Ierarhul Bisericii Ortodoxe a spus că membrii Coaliției pentru Familie sunt „mărturisitori pentru Hristos”, pentru că demersul lor este unul al normalității.

„Il mărturisesc pe Hristos și pe Maica Domnului și cei din Coaliția pentru Familie și care insistă să fie trecut în Constituție faptul că familia este formată dintr-un bărbat, dintr-o femeie și copilașii lor. Fără a fi inchizitoriali și a le vrea răul altora, care doresc să aleagă un alt mod de trai – Dumnezeu ne dă libertatea absolută, dar oamenii din coaliția pentru familie pledează pentru normalitate.

Cineva ar putea zice: voi stăruiți pentru normalitate, dar sunt și preoți care calcă pe alături, sunt și clerici care au păcatele lor. Este adevărat. Știți că PF Daniel, prin scrisoarea ce a făcut-o publică, a cerut iertare frățiilor voastre, pentru aceste derapaje ale unor clerici. Dar asta nu înseamnă că Biserica este mai puțin sfântă. Biserica rămâne coloana vertebrală a neamului acestuia. Poate că unii vor s-o dărâme, dar nu o vor dărâma, pentru că nici porțile iadului nu o vor dărâma. Este sfântă pentru că Maica Domnului este icoana Bisericii, și ea este preacurată. Biserica rămâne inefabilă”, a spus ÎPS Andrei.

Totodată, acesta a avut cuvinte de laudă și pentru întemeietorii Uniunii Europene, despre care a spus că au avut în minte pe Maica Domnului și reprezentarea ei în icoane, atunci când au creat steagul UE.

„Mărturisitori ai lui Hristos au fost și întemeietorii Uniunii Europene. Iată cum: atunci când au pus la cale această formațiune, câțiva bărbați puternici și credincioși s-au gândit ce steag să aleagă. Și atunci unuia dintre ei i-a venit în minte versetul acesta din Sfânta Scriptură pe care l-am mai citit:
„Și s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveșmântată cu soarele și luna era sub picioarele ei și pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, capitolul 12, versetul 1 -n.n). Acesta-i steagul UE, pentru că albastrul este culoarea Maicii Domnului. Iar cele 12 steluțe reprezintă cununa de pe capul Maicii Domnului. Au vrut să pună Europa sub protecția Maicii Domnului. Dacă azi unii nu-și amintesc de acest lucru, să le reamintim noi”, a cuvântat ÎPS Andrei.

De asemenea, Mitropolitul Clujului s-a arătat îngrijorat de escaladarea tensiunii dintre SUA și Coreea de Nord, rugându-se pentru pace. La hramul Mănăstirii au fost prezenți peste 20.000 de oameni.

 

sursa: ActiveNews

LA ADORMIREA PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

Adormirea Maicii lui Dumnezeu – nădejde a trecerii la viaţa veşnică. Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii

În toată lumea creştină se prăznuieşte luminat Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că ea, după Învierea şi Înălţarea Domnului, este cea mai apropiată şi mai vie încredinţare de slava menită celor ce cred în Domnul. Priveşte la Adormire, si vei pricepe care este nădejdea chemării noastre, iar când vei pricepe nu vei cruţa nimic pentru a o dobândi.

Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele veşnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri de toţi sfinţii, şi primeşte în braţele Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost Maica lui Dumnezeu. Ea este însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit această cale de mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată eu şi copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.

Văzând cu mintea această slavă şi nestrămutarea făgăduinţelor ei, precum si înrâurirea pe care încredinţarea de acest lucru o are asupra întocmirii vieţii noastre duhovniceşti, Apostolul Petru nu se poate înfrâna să nu strige:

Binecuvântat fie Dumnezeu… Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi!(I Petru 1-3)

Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează Apostolul Pavel. Nă­dejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit trăsătură deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor care sunt de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului – şi iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în nenădăjduire. În Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga Lui (v. In 12, 26). După aceea, le înfăţişează tuturor în chip vădit mutarea la slavă a Maicii Lui şi a noastre. În fine, nu o dată a arătat aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci şi simţirea slavei celei după aceea (I Petru 1, 11).

Duhul cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii care intrau în această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe pământ şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri,după cum arată apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi de Domnul? Nimeni şi nimic”. Simţeau şi ei necazurile când erau în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea înainte.

Greu le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea înapoi în viaţă şi în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7).

Aşa că iată unde e cheia vieţii întru Hristos Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a ţine nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare şi de nădejde a sufletului? Aş dori ca la o asemenea chemare să răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem creştini?”. M-aş putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?”, asta va însemna că acest cuvânt, „nădejde”, este şi de neînţeles pentru minte, şi de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că dacă dulceaţa cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlneşte omul în viaţă îi moleşesc duhul şi nasc cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle ceruta sau consfinţite de credinţă — ea singură – omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea – acest motor ceresc – nu a pătruns în sfera vierii noas­tre duhovniceşti, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru. Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduieşte toate în felul său şi face vădiţă prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea sufletului în pofi­da tuturor potrivniciilor dinafară şi prin necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puşi, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel in care nu are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca un om fără Dumnezeu.

Dacă ne vom cerceta pe noi înşine cum se cade, câţi dintre noi vor trebui aşezaţi în cea din urmă tagmă? Cu toate acestea, puţini se vor învoi să se socoată creştini neadevăraţi, nedeplini. Nădejdea este simţământul cel mai subţire. Spre mângâierea noastră, dobândirea ei este simplă şi pipăită. Vrei să te împodobeşti cu nădejdea? Începe să slujeşti Domnului prin împlinirea poruncilor Lui, şi vei naşte nădejdea, şi vei creşte în ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredinţată că stăpânul e binevoitor faţă de ea şi că nu o va lăsa nicidecum de izbelişte: cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în sine simţirea bunăvoinţei Lui şi a încredinţării că îl aşteaptă răsplăţi din partea Lui. Dimpotrivă, şi fiul îşi pierde încredinţarea în bunăvoinţa tatălui său atunci când calcă în vreo privinţă voia lui vădită: şi la cei care vieţuiesc cu sfinţenie nădejdea piere când ei încalcă cu bună ştiinţă porunca vădită a Dumnezeu.

În viaţă se întâmplă ca cel care a crezut să purceadă a sluji Domnului. Această slujire naşte nădejdea. Nădejdea, la rândul său, aprinde  şi mai mult râvna de a plăcea lui Dumnezeu. Când omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta întăreşte din nou nădejdea. Şi astfel, ele se sprijină, se întăresc şi se cresc una pe alta, până când în cele din urmă toate cele lăuntrice şi dinafară sunt cuprinse de nădejde – şi însuşi Dumnezeul nădejdilor umple omul (v. Rom. 15, 13). Şi ce fericire poate fi mai mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu nu mai este în noi doar nădejde, ci şi gustare a slavei?

Domnul să ne dăruiască, fraţilor, şi nouă lucrul acesta — a prisosi în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu multă îndrăznire (vezi II Cor. 3, 12) iarăşisă arătăm aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11), ca astfel să ne facem moştenitori vieţii veşnice (Tit 3, 7). Amin!

***

Acum prăznuim Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria. Aceasta a fost însă moartea Maicii Lui Dumnezeu – moarte adevărată, asemenea morţii oricărui om. Şi atunci, de ce a fost numită„adormire“? Poate pentru că Preacurata n-a fost ţinută mult timp în legăturile morţii şi în tărâmul stricăciunii, ci după trei zile s-a desco­perit că ea a înviat, asemenea Fiului ei, Domnul Iisus Hristos, dar mai ales pentru că moartea aceasta a fost cu pace, lină, plăcută, cu dulceaţă, asemenea unui somn dorit, liniştit, după istovirea trupului de către ostenelile zilei.

Dar nu aşa ar trebui să fie, oare, şi moartea noastră? Da. Preasfânta-Născătoare de Dumnezeu este Mama noastră, iar noi suntem copiii ei. Ea merge îna­inte, noi avem datoria să o urmăm. Şi iată lecţia pe care o primim de la Ador­mire noi, care prăznuim ziua Adormirii: an de an, apropiindu-ne de moarte, să ne îngrijim în tot chipul ca moartea noastră să nu fie smulgere cu sfâşiere şi tulburare a sufletului din trup, ci ieşire paşnică şi fără de tulburare din această lume în alta, asemenea unei adormiri tihnite şi line… Se ridică întrebarea: cum să ajungem la aceasta şi ce se cere din partea noastră în acest scop?

Moartea nu este nimicire, ci trecere din acest sălaş pământesc în altul. Dar să luăm un exemplu din viaţa obişnuită: când trec oamenii dintr-un loc în altul cu sufletul nu numai liniştit şi împăcat, ci chiar bucuros? Atunci când nu sunt legaţi prin nimic de locul din care ies, iar de locul unde se mută nu doar că nu se tem, ci doresc din toată inima mângâierile şi plăcerile pe care le aşteaptă acolo. Aşadar să ne însuşim această dispoziţie sufletească şi în privinţa morţii, şi atunci o vom întâmpina nu doar fără necaz şi fără frică, ci cu dorinţă plină de bucurie... Si anume:

1. Să stingem în noi orice împătimire faţă de trup şi faţă de tot ce este trupesc, faţă de pământ şi faţă de tot ce e pământesc. Pentru că atunci când nimic nu te mai leagă de pământ, ce necaz să mai fie când îl părăseşti? Un lucru se desparte cu uşurinţă de altul atunci când nu sunt legate şi nu sunt încleiate, ci numai alipite unul de altul: cu uşurinţă se desparte şi sufletul de trup atunci când în el nu sunt împătimiri faţă de trup şi când el, petrecând în trup, nu vieţuieşte după trup. Călătorul ce merge spre ţinta sa părăseşte liniştit şi fără plăcere locurile unde face popas. De ce? Fiindcă totul e pentru el străin. Şi atunci când inima noastră va socoti străin de sine tot ce e pământesc, nu vom avea greutăţi la trecerea în cealaltă viaţă.

Bineînţeles, nu putem trăi fără unele lucruri sau chiar fără multe lucruri. Putem dobândi însă o asemenea aşezare sufletească faţă de ele încât să ne putem despărţi de ele tot atât de uşor ca şi cum am dezbrăca o haină de care nu mai avem nevoie. De asta să ne şi îngrijim! Cam greu? Da… însă putem face aceasta nu dintr-o dată, ci câte puţin. Cum încurcă vrăjmaşul sufletul in împătimirile pământeşti? Le aduce una după alta cu stăruinţă, aşa cum paianjenul încurcă gâzele care îi cad în plasă, aruncând asupra lor pânză după pânză. Dimpotrivă, cine vrea să iasă din aceste curse trebuie să aibă priceperea de a lucra tocmai pe dos – de a tăia împătimire după împătimire, începând cu cele mai mici şi ajungând la cele mai mari. Cel care s-a împotmolit în noroi scoate mădular după mădular, până se eliberează cu totul: aşa să tăiem împătimire după împătimire, până ce vom deveni cu desăvârşire liberi. Dacă ne vom osteni în felul acesta, în ceasul morţii putem să fim deja rupţi de toate şi gata să părăsim fără necaz pământul şi tot ce e pământesc, aşteptând numai porunca lui Dumnezeu.

2. Însă nu doar împătimirile pământeşti pot tulbura liniştea sufletului în ceasul morţii. Nu mai puţin decât acestea tulbură teama: cum ne vom arăta pe lumea cealaltă, unde trebuie să te arăţi înaintea feţei lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, ai Cărui ochi sunt mai luminoşi decât soarele, pătrunzând toate şi văzând toate – iar noi avem multe păcate. Cel care ştie că s-a făcut vinovat cu ceva se teme să meargă la mai-marele său şi cu atât mai mult la împărat: şi păcătosul se teme să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu – atât de teamă încât, după cuvântul dumnezeieşti sunt împinşi să strige: „Munţilor, cădeţi peste noi!” Pricina sunt păcatele, care-L jignesc [=ranesc dragostea Lui, n.n.] pe Dumnezeu. Ca atare, dacă doreşte cineva să întâmpine fără frică moartea şi să treacă liniştit pe lumea cealaltă, să aibă grijă să fie fără de păcat sau, dacă deja a păcătuit, să facă în aşa fel încât păcatele să nu îi fie spre osândă. Cum se face asta? Prin pocăinţă nefăţarnică şi prin hotărârea de a nu mai încălca poruncile Domnului. Cine a păcătuit să nu mai păcătuiască, iar pentru păcatele dinainte să facă pocăinţă. Pocăinţa şi frângerea inimii pentru păcate, împreună cu spovedania şi cu făgăduinţa de a nu mai păcătui, şterg păcatele din toate locurile unde se întipăresc ele: din fiinţa noastră, din tot ce ne înconjoară şi chiar din amintirea lui Dumnezeu, şi îl fac pe păcătosul care se pocăieşte nevinovat înaintea feţei lui Dumnezeu Cel drept, îmbrăcându-l în veşmântul îndreptăţirii, luat din haina Domnului, Care a pătimit pentru noi… Dezlegarea preoţească rupe zapisul păcatelor, iar zapisul, odată rupt, îşi pierde toată puterea, din vrerea însuşi Judecătorului, Care a zis:Câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Mt. 18, 18). Încredinţarea că aşa sta lucrurile umple inima păcătosului cu nădejde bună, şi măcar că el ştie că a păcătuit, merge înaintea Judecătorului fără cutremur ştiind că înaintea venirii lui acolo a mers îndreptăţirea, altfel spus că acolo este înaintea Judecătorului un Mijlocitor gata să îi ia partea… Căci dacă va păcătui cineva, Mijlocitor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept (I In 2, 1). Dacă un criminal ar fi încredinţat că pentru el va mijloci moştenitorul tronului, al cărui cuvânt are putere înaintea împăratului, ar merge la împărat fără frică, orice fărădelege ar fi făcut. Aşadar fără frică şi tulburare se poate arăta înaintea Judecătorului Dumnezeu şi păcătosul care s-a pocăit, întrucât acolo va mijlo­ci pentru el Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care a luat păcatele noastre asupra Sa şi le-a ridicat pe cruce, şi Care a zis: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi odihni pe voi! (Mt. 11, 28) Prin urmare, cine vrea să moară liniştit, să se pocăiască şi de acum să nu mai păcătuiască…

3. Dacă, după aceea, la aceste două aşezări sufleteşti – adică la ruperea de toate cele pământeşti şi la pocăinţă – vom mai adăuga şi dorinţa bunătăţilor viitoare, vom întâmpina moartea nu doar fără necaz şi frică, ci chiar cu bucu­rie. Unii pleacă bucuroşi dintr-o casă atunci când în ea e umed, ori sobele scot fum, ori acoperişul e prost… Unii, deşi nu au în casă asemenea neplăceri, se mută cu bucurie în alta deoarece presupun că vor avea parte în ea de mai mult confort şi de avantaje mai mari. Astfel, când vom pricepe cu mintea şi simţi cu inima pe de o parte sărăcia şi nimicnicia bunătăţilor pământeşti, iar pe de alta înălţimea şi necuprinderea bunătăţilor care ne aşteaptă pe lumea cealaltă, vom dori trecerea din această lume în cealaltă nu numai cu plăcere, ci chiar cu năzuinţă puternică, asemenea Apostolului Pavel, care spunea despre sine că doreşte mult să se desfacă de trup şi să fie cu Hristos, şi asemenea Preacuratei Stăpâne, care în fiecare dimineaţă se suia pe Muntele Măslinilor (unde mai apoi avea să fie pus, pentru scurtă vreme, şi trupul ei) şi Îl ruga pe Dumnezeiescul său Fiu să o ia mai repede de aici şi să îi dea putinţa de a vedea frumu­seţea feţei Lui… în locaşurile cereşti. Sufletul care a înţeles ce înseamnă viaţa de aici şi viaţa pe lumea cealaltă va suspina după aceasta din urmă aşa cum cel robit suspină după patrie, călătorul – după casa sa şi cel ce sade în temniţă – după libertate… şi cu multă dorire va chema moartea ca pe o izbăvitoare, binefăcătoare şi mângâietoare. Veţi întreba: „Cum poate fi înălţat sufletul la o asemenea aşezare?” Prin cugetarea la nimicnicia bunătăţilor pământeşti şi la măreţia celor cereşti – iar cel mai sigur prin simţământul amărăciunii tuturor celor pământeşti şi prin gustarea dulceţii celei cereşti. Pentru că atunci, gus­tând dulce, nu va mai vrea amar – se va feri de acesta din urmă şi îl va pofti pe cel dintâi. Sau, şi mai bine zis: atunci sufletul va fugi din această viaţă în cealaltă aşa cum fuge omul la aer curat dintr-o cameră înăbuşitoare.

Iată tot ce ne face trebuinţă pentru a muri liniştiţi: să nu avem împătimiri faţă de cele pământeşti, să trăim în virtute după ce ne-am curăţit conştiinţa, să educăm în noi înşine dorinţa puternică de bunătăţile veşnice. Cea dintâi şi cea din urmă vin de la sine atunci când va fi în noi ceea ce este de căpetenie: conştiinţa curată şi faptele cele bune.

Fraţilor şi părinţilor! Ştim că între toate cele nesigure de pe acest pământ un singur lucru este cu totul sigur: faptul că vom muri… şi că moartea va fi pentru noi fie amară şi chinuitoare, fie plăcută şi desfătată. Deci, să nu ne arătăm a fi proprii noştri vrăjmaşi, amarând ca nişte nepricepuţi trecerea din această viaţă în cealaltă, de vreme ce avem toate mijloacele pentru a o îndulci. Azi, mâine vine moartea – deci, să fim gata! Iată, vin curând! zice Domnul (Apoc. 22, 12). Mica osteneală purtată în acest scop va fi răsplătită cu bucuria cea veşnică. Şi chiar de se va întâmpla să purtăm o osteneală mare şi să pătimim, nu vom ieşi în pagubă… pentru ca pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care va să se arate întru noi (Rom. 8, 18). Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

 

via Cuvântul Ortodox

 

Mii de credincioși, pelerini pe drumul Niculei

Zeci de mii de pelerini din toată țara își îndreaptă în aceste zile pașii spre mănăstirea cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din localitatea clujeană Nicula. Unii parcurg sute de kilometrii pe jos pentru a se închina Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, dar și pentru a lua parte la hramul așezământului monahal.

Imagine similară

Și în acest an, echipa Radio Renașterea formată din Paul Siladi, Grigore Sâmboan, Dan Văscu și Emil Metea, o să vă facă părtași la slujbele speciale și la modul în care se desfășoară unul dintre cele mai importante pelerinaje din țară. Din 14 august, de la ora 18:00, toate slujbele oficiate la mănăstire vor fi transmise în direct, pe frecvențele radioului, dar și pe internet. De anul trecut acestea pot fi urmărite și în varianta video, pe site-ul radioului www.radiorenasterea.ro, sau pe pagina de Facebook.

Slujbele speciale dedicate hramului au început astăzi, 13 august 2017, cu Sfânta Liturghie, iar de la ora 18:00, pelerinii au asistat la Cesul al IX, Vecernia și Acatistul Adormirii Maicii Domnului, oficiate pe altarul de vară, iar la final a rostit un cuvânt de învățătură protopopul de Dej, părintele Ionuț Buftea.

De la ora 21:00, credincioșii vor lua parte la slujba Miezonopticii, oficiată de eclesiarhul Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca, arhim. Teofil Roman. La finalul acestei slujbe, părintele arhimandrit va adresa mulțimii un cuvânt de învățătură, iar credincioșii vor rămâne în rugăciune până mâine dimineață când Sfânta Liturghie va fi săvârșită de exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Clujului, arhim. Dumitru Cobzaru.

Mâine seară, în ajunul Adormirii Maicii Domnului, de la ora 18:00, Vecernia și Prodohul închinate praznicului vor fi sărvârșite de un sobor de ierarhi, preoți și diaconi, condus de Înaltpresfințitul Părinte Andrei.

Marţi, 15 august, în ziua hramului, Sfânta Liturghie va fi oficiată de la ora 09:00 DE ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, ÎPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, ÎPS Luca, Mitropolit de Zaporozhye şi Melitopol din Ucraina, respectiv PS Emilian Crişanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Aradului, în sobor de preoți și diaconi.

Numeroși credincioși au ajuns încă din acest sfârșit de săptămână la mănăstire. Așezați pe dealul din jurul așezământului monahal, și-au petrecut nopțile sub cerul liber sau și-au instalat corturile, pentru a putea lua parte la toate slujbele oficiate pe altarul de vară. Cei mai mulți o să ajungă mâine, în ajunul praznicului, când este programat și tradiționalul pelerinaj pe jos „La Nicula colo-n deal”, ce are loc de la ora 12:00 din Gherla, până aici sus, la mănăstire, un drum de aproximativ șapte kilometri, ce va fi parcurs în rugăciuni și pricesne, în frunte cu Inaltpreasfințitul Părinte Andrei. După ce ajung în curtea așezământului monahal, oamenii se opresc la bisericuța de lemn, unde rostesc rugăciuni și o parte dintre ei, conform tradiției, o înconjoară în coate și în genunchi de șapte ori. Apoi se alătură șirului lung de oameni ce duce în biserica veche, acolo unde pelerinii pot săruta icoana făcătoare de minuni. Pana la altar, printre rugăciuni, ei își spun unii altora necazurile. Unii vin să ceară ajutor, înă mulți urcă an de an dealul Niculei să-i aducă Maicii Domnului mulțumire pentru că le-a ascultat rugăciunile, titrează Radio Renașterea.

Și în acest an, pelerinii din satele sălăjene au parcurs pe jos drumul spre Mănăstirea Nicula, peste 150 de kilometri. „Norodul”, cum i se spune grupului, a plecat joi dimineaţă, fiind petrecut de oamenii din sat, care le-au urat pelerinilor să ajungă cu bine. Pe drum, pelerinii s-au rugat şi au cântat pricesne, făcând doar popasuri pentru a lua mesele principale ale zilei, mâncând „din traistă bucate de post” sau la gazde. Pelerinii din Derşida și Bobota vor ajunge la Mănăstirea Nicula în cursul serii de duminică.

La Nicula se poate ajunge și cu autobusul, vor fi curse directe Cluj-Napoca-Nicula, dar și cu trenul. Pentru cei ce aleg trenul, în ziua de 15 august, acestea vor fi suplimentate, informează CFR Călători.

 

via NapocaNews

CUVÂNT al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a zecea după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a zecea după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

[…] Mărimea răului din lume şi din om nu s-ar putea explica numai din libertatea umană. Dacă vrem o explicaţie, care ţine seama de mărimea răului, dar nu-l vede ca pe un atribut al realităţii, care copleşeşte orice speranţă a omului de a scăpa de el prin libertate, trebuie să admitem ca origine suplimentară a răului libertatea unor spirite mai puternice decât spiritul uman, capabile de un rău cu mult mai mare; dar, totuşi, nu o origine a răului în libertatea spiritului divin atotputernic, căci aceasta n-ar mai face posibilă mântuirea lumii de rău şi Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu.

Deşi sunt unii oameni care reuşesc să nu fie subiecte ale răului, în practică, mulţi din ei rămân subiecte ale lui. Ni se pare un fapt incontestabil că acest rău e mai mare decât suma relelor pe care şi le fac oamenii, că există nişte amplificatori mai presus de oameni ai răului făcut de oameni, în aşa măsură că ei nu pot scăpa de el numai prin ei înşişi. Firele de rău cu care se leagă oamenii unii pe alţii sunt răsucite şi îngroşate până la a alcătui un complex de legături de nedesfăcut.

Cu alte cuvinte, răul manifestă proporţii şi puteri care nu pot fi explicate numai din libertatea noastră. Dar, pe de altă parte, omul poate ţine în frâu răul şi se poate izbăvi de el aproape în întregime, ca subiect care îl săvârşeşte, dar nu numai prin eforturile sale, ci prin eforturile sale ajutate de puterea lui Dumnezeu. Deci răul nu se dovedeşte de neînvins de către om în calitatea de subiect făptuitor al lui.

Chiar câtă vreme este stăpânit de rău, omul aproape totdeauna mai păstrează în el resturi de bine, rezistente împotriva răului, puteri de întoarcere spre bine, puteri de frânare a răului şi de căinţă pentru el. Credinţa creştină consideră că numai duhurile demonice nu mai păstrează în ele nici un rest de bine. Răul le-a devenit „o a doua natură“. Dar chiar răul produs de duhurile mai puternice apare ca având totuşi originea în libertatea, şi nu în fiinţa lor, ca unul ce este consimţit neîncetat de libertatea lor. Aceasta ne dă să înţelegem că, chiar dacă toţi oamenii ar înceta să devină subiecte ale răului, răul tot ar sufla asupra vieţii lor din alte izvoare voluntare mai presus de ei. Dar putinţa oamenilor de a se elibera de calitatea de subiecte ale răului arată în acelaşi timp că răul de care ar suferi nu ţine de esenţa realităţii, ci vine din libertatea unor fiinţe mai puternice.

Tocmai prin faptul că răul nu ţine de esenţa realităţii, de ens, sau de esenţa unei părţi a realităţii (ceea ce în fond ar compromite iremediabil toată realitatea, căci nu se poate separa o parte a realităţii de alta), se dovedeşte ca nedatând din eternitate şi având în el o anumită slăbiciune.

Pe de altă parte, răul care doare şi care chinuieşte cel mai mult este răul produs de o persoană prin libertatea ei. Răul fizic, sau răul făcut fără voie, nu doare atât de mult pe cel care-l suferă, cum chinuieşte pe cineva cel pe care-l săvârşeşte, prin conştiinţa că ar fi putut să nu-l facă. Răul ca fatalitate fizică (moarte, boală, cutremure), sau ca produs al unor forţe superioare, sau ca urmări ale răului săvârşit, poate susţine un sentiment al tragicului şi poate fi suportat ca o cruce, cu o răbdare care fortifică spiritual şi mântuieşte. Numai răul săvârşit intenţionat de o persoană produce în cel ce-l suferă o durere morală, un sentiment de nedreptate, de neînţelegere, iar în făptuitor, chinurile regretului, sau o alterare morală, când lipsesc aceste chinuri.

Toate acestea confirmă învăţătura creştină că răul, în proporţia lui mai mare decât cea explicabilă prin libertatea umană, îşi are originea în decizia liberă a unor spirite create, care la înce-put au fost bune.

Puterea şi slăbiciunea răului, sau a duhurilor care susţin răul

Dar explicarea răului prin libertatea personală nu exprimă decât un aspect al lui, nu şi celălalt aspect, care se întăreşte şi mai mult după ce răul s-a instalat în existenţă.

Răul nu e numai un act al libertăţii lipsit de conţinut, ci un act al cărui conţinut constă într-o folosire a puterilor naturii umane, dar contrar acestei naturi. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor, şi altceva nimic. Mai ales după ce s-a produs, sau cei ce l-au produs s-au obişnuit cu producerea lui, răul înmulţeşte slăbiciunea firii, sau a puterilor ei, sau deprinderea folosirii lor contrar firii. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, acela şi-a amestecat cu încăpăţânare răul în toată simţirea şi în toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimi, a celor sensibile“ 1. Răul înseamnă astfel şi un minus în existenţă, un minus care creşte continuu. Văzând acest aspect, Sfinţii Părinţi au spus că răul este o non-existenţă, sau o existenţă fără consistenţă. Nu e o lipsă totală a existenţei, ci o ştirbire, o slăbire esenţială a ei, o lipsire de ceea ce constituie cu adevărat suportul existenţei. Prin aceasta, răul intrat în existenţă strâmbă fiinţa acesteia şi în felul acesta o slăbeşte. Totuşi această strâmbare şi slăbire îşi au originea în libertate, iar durata, în consimţirea libertăţii. Nu e instalat în fiinţă fără libertate şi nu se menţine fără consimţământul ei. De aceea se poate spune în acelaşi timp că răul nu izvorăşte din fiinţă şi nu e legat de ea. Prin voinţă, fiinţa poate fi tămăduită, dar numai prin voinţa ajutată de harul lui Dumnezeu, care e un act al voinţei Lui, cu izvorul în fiinţa Lui, care nu se poate strâmba sau slăbi.

Această strâmbare sau slăbire a naturii umane se arată în pasiunile produse de actele contrare binelui, adică lui Dumnezeu. Aceste pasiuni stăpânesc pe om, arată o natură slăbită, în care se mişcă porniri pe care omul nu le poate stăpâni. Acesta e rezultatul răului. Diavolul are şi el o astfel de pasiune. Ea nu e trupească, ci pur spirituală. E la început pasiunea mândriei, apoi a urii faţă de Dumnezeu şi de oameni.

Dar paradoxul răului stă, pe de o parte, în înverşunarea acestor pasiuni, pe de alta, în slăbiciunea celui stăpânit de ele. El nu poate scăpa de ele, de forţa lor. Diavolul nu poate scăpa deloc, omul poate scăpa numai prin ajutorul harului dumnezeiesc. E un amestec ciudat de slăbiciune şi de voinţa de a rămâne în ea. Iar slăbiciunea are în ea un amestec de violenţă. Slăbiciunea constă în faptul că cel robit ei nu poate scăpa de pasiunile lui, nu mai are tăria să lucreze altfel. Invidiosul nu poate scăpa de invidie, nu vede ceea ce e bun în cel invidiat. Răul e o neputinţă violentă, sau a violenţei, nesigură de existenţă.

În pasiuni şi în violenţa lor e în acelaşi timp o slăbire a caracterului de persoană şi o accentuare a caracterului de natură. Dar nu e vorba de natura naturală, ci de o natură numită aşa pentru că nu se lasă condusă de libertatea pusă în lucrare de persoană. Animată de spirit, natura omului e o natură a persoanei, a libertăţii, e natura ipostaziată. Pasiunile reprezintă o ieşire a naturii din puterea stării depline de persoană: a libertăţii, a subzistenţei ei depline. Omul care nu mai e uman în întregime a devenit inuman, pentru că a devenit în parte impersonal, pentru că această natură a lui nu mai e deplin consistentă, adică în deplină comunitate cu natura din celelalte persoane, natura personalizată simte în ea puterea care-i vine din relaţia deplină cu natura din celelalte persoane, pentru că poate fi prin aceasta izvorâtoare şi primitoare continuă de acte şi gânduri noi, generoase şi bune, şi în acelaşi timp originale, pentru că în fiecare persoană ea îşi găseşte o expresie originală, stând în acelaşi timp în comuniune cu celelalte persoane.

Această natură e profund umană şi creatoare, prin deschiderea ei, prin reciproca îmbogăţire a ei în relaţiile pozitive dintre persoane.

Când natura a căzut în toţi la starea aceasta de nedeplină personalizare, ea s-a rupt în bucăţi care nu comunică deplin între ele, în indivizi care se exclud şi nu se îmbogăţesc, ci rămân şi se afundă tot mai mult într-o sărăcie egoistă, fiecare tinzând să-l anexeze pe celălalt, ca să se îmbogăţească cu ceea ce are acela, fără voia aceluia. Căci tendinţa aceasta a unuia provoacă aceeaşi tendinţă în ceilalţi, deci o luptă generală între ei şi o slăbire generală a naturii. Starea aceasta e proprie şi demonilor în cel mai înalt grad. Ei coexistă pentru că au nevoie să se chinuiască unii pe alţii şi să lupte împotriva celor buni, într-o coexistenţă a luptei care a devenit o necesitate pentru ei, atestând prin aceasta că nimeni nu poate trăi cu totul separat de cei ce au aceeaşi natură. „Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele, şi noi, cei ce suntem de aceeaşi fire, ne mâncăm unii pe alţii ca reptilele şi fiarele“2. Răul e violent nu în a zidi existenţa, ci în a o diminua şi distruge; e violenţa neputinţei de a se întări în existenţă, violenţa lăcomiei de a se întări pe seama altora. E avalanşa prăvălirii spre nimic a unei realităţi, în căutarea în mod greşit a îmbogăţirii sale, e violenţa unei realităţi care vrea să se ţină în existenţă fără Dumnezeu, izvorul existenţei, şi fără contribuţia voluntară şi iubitoare a celorlalţi, pe care din mândrie nu o solicită. Dar prăvălirea îşi are cauza în voinţa liberă şi e sus-ţinută de aceasta. […]

Lucrarea duhurilor rele în lume

Dacă îngerii buni sunt aproape de Dumnezeu, rânduiţi pe diferite trepte de apropiere de El, dar în acelaşi timp sunt aproape şi de oameni – dintre care cei mai buni se bucură de o sesizare mai accentuată a lor, duhurile rele sunt departe de Dumnezeu, dar sunt aproape de oameni, şi au o influenţă puternică asupra celor răi. Ei (demoni, n.r.) sunt sesizaţi nu numai de unii din cei răi, ci şi de unii dintre oamenii progresaţi duhovniceşte. În pasiunile umane şi în relaţiile pasionale ale celor stăpâniţi de ele colcăie ca într-o mocirlă fierbinte şi pestilenţială aceste duhuri, care au în ele porniri înrudite cu aceste pasiuni, aşa cum îngerii au mişcări curate înrudite cu virtuţile şi cu gândurile curate şi înalte ale celor buni. Dacă îngerii buni pot ancora statornic în trupurile înfrânate, dar mai ales în sufletele bune şi în minţile lor curate, duhurile rele sunt şi mai adânc ancorate în trupurile bântuite de porniri pasionale, în părţile inferioare ale lor, dar şi în minţile lor care uneltesc gânduri viclene, încorporările lor sunt mai vădite pentru că (demoni, n.r.) sunt mai apropiaţi de lume, de oameni, pentru că oamenii stăpâniţi de ei sunt mai mulţi, pentru că rolul lor e să pună de fapt stăpânire pe oameni, câtă vreme al îngerilor buni este să-i elibereze, să-i ajute să fie cu adevărat ei înşişi, în afară de orice mândrie. Prezenţa lor (a demonilor) în cei stăpâniţi de ei se arată şi în feţele lor întunecate, crispate, în râsul nestăpânit, în vorbe necontrolate, obscene, în fapte nesocotite.

Dar pentru stăpânirea strânsă ce o pun pe cei pătimaşi se vorbeşte şi de un fel de posedare a acestora de către demoni, şi de un fel de încorporări, de apariţii ale lor. Această apropiere face ca pasiunile produse şi susţinute de ei în unii oameni să şi le facă ale lor proprii. Pe de altă parte, întrucât vor să atragă pasiunile unor oameni spre persoane şi lucruri, duhurile rele iradiază din aparenţe atractive aşezate pe suprafaţa acelor persoane şi lucruri. Se vorbeşte astfel de duhuri prezente în apă, în foc, în bani, în lucruri frumoase, în persoane de sex contrar.

Sfântul Apostol Pavel declară că aceste duhuri sunt răspândite în văzduh, adică în jurul nostru pretutindeni, că stăpânesc întunericul acestui veac, adică întind întunericul peste viaţa aceasta, opunându-se să străbatem la lumina de dincolo de ea, făcând lumea netransparentă pentru noi (Ef. 6, 12). Ele ne leagă de suprafaţa lucrurilor, spun scrierile ascetice, făcând-o frumoasă, dar de o frumuseţe nespirituală, netransparentă, sau înfăţişând-o ca pe ultima realitate, nelăsându-ne să pătrundem la sensurile lor. Mântuitorul îl numeşte pe diavol „stăpânitorul lumii acesteia“ (In. 12, 31; 14, 30; 16, 11). E vorba de lumea aceasta privită în ea însăşi, în suprafaţa ei opacă. Această suprafaţă stricăcioasă, dar atrăgătoare, o poate dărui Satana şi o promite şi lui Hristos (Mt. 4, 9).

Mihail Psellos spune: „În felul acesta, demonii îşi fac convorbirea cu noi în chip ascuns, ca să nu simţim de unde ne este războiul… Trupurile (încorporările, am zice noi) demonice, luând de la fiinţa lor imaginativă chipuri şi culori şi formele pe care le voiesc, le introduc în sufletul şi duhul nostru şi ne înfăţişează prin aceasta multe lucruri, ne sugerează sfaturi, ne arată forme, ne împrospătează amintirile unor plăceri, chipuri de patimi, ne tulbură adeseori în stare de veghe sau de somn, uneori excită şi părţile genitale ale noastre prin mângâieri, aprinzându-le spre porniri erotice nebune şi nelegiuite, iar adeseori iau în ajutor şi sucurile calde din noi“3. „Introducându-se în duhul nostru imaginativ, întrucât şi ei sunt duhuri, emit cuvinte de ale patimilor şi plăcerilor.“4 Fiind duhuri, se introduc atât de intim în duhul şi trupul nostru, că aproape îşi îmbină eul lor cu eul nostru, încât ne este greu să distingem ce este manifestarea noastră de ce este manifestarea lor. De aceea Părinţii cer atenţie şi o mare sobrietate la produsele imaginaţiei, sau la „năluciri“.

Fiind apropiaţi de oamenii cu diferite pasiuni şi susţinându-le pe acestea, demonii au în ei ceva înrudit cu aceste pasiuni. De aceea se deosebesc după cei stăpâniţi de pasiuni diferite. Sfântul Ioan Casian vorbeşte de cele opt duhuri ale celor opt patimi (duhul lăcomiei pântecelui, duhul desfrânării, al iubirii de avuţie, al mâniei, al tristeţii, al trândăviei, al slavei deşarte, al mândriei)5. Dar ele lucrează într-o solidaritate, pentru că şi patimile se ţin în lanţ. Chiar mândria, care pare patima cea mai spirituală, e produsul legării de suprafaţa lumii, de o nevedere a lui Dumnezeu ca suportul personal infinit al ei. Această vedere ar lua spiritului creat prilejul mândriei. Întristarea vine fără voia noastră aproape pe nesimţite, pentru nereuşita în lucruri lumeşti de mai mare sau mai mică importanţă. Ea poate ajunge până la disperare şi la sinucidere. Duhul cel rău se apropie întâi ca o furnică, pentru a creşte încet, încet şi a deveni puternic ca un leu. Pe unii îi face muţi de întristare, pe alţii surzi la cuvintele altora. Dar lucrează şi asupra trupului şi a lumii înconjurătoare, producând atracţii sau pagube în ea, ca să ne întristeze, ca să ne mânie, ca să slăbească credinţa în Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Împărăţia vicleană şi pierzătoare a diavolului… aţâţă puterea poftitoare ca să dorească cele potrivnice firii, îndemnând-o să aleagă cele sensibile în loc de cele inteligibile; apoi le răscoleşte iuţimea (mânia) ca să lupte pentru lucrul sensibil ales de poftă; în sfârşit, învaţă raţiunea să născocească diferitele moduri ale plăcerilor celor după simţuri (ca să slujească astfel simţurilor). Cu un cuvânt ea aşază ca stăpân peste aceste puteri (ale sufletului) lucrurile sensibile, sau face să domnească peste facultăţile sufletului legea pă-mântului…“ Diavolul „se ascunde în chip nevăzut în înfăţişările lucrurilor sensibile şi cheamă în chip amăgitor spre fiecare din ele dorinţele sufletului prin fiecare simţ“. El „face ca fiecare patimă să fie stăpânită de ceva corespunzător din cele sensibile. Faţa diavolului este poleiala plăcerii, prin care pune stăpânire peste orice suflet ce se grăbeşte să o primească şi preţuieşte mai mult lucrurile sensibile care vrăjesc simţurile decât contemplarea celor inteligibile care îngraşă mintea“6.

Lupta împotriva ispitelor duhurilor rele cere subţirime (agerime, n.r.) pentru a le surprinde de la început, dar şi un efort încordat şi o tenacitate neobosită, pentru a nu ne lăsa luaţi în stăpânire de ele. Dar lupta aceasta n-o poate duce cu succes omul singur. Puterea şi succesul ei îi vin de la trupul lui Hristos cel curat şi izvor al puterii de curăţie.

Dacă Satana a compromis trupul şi sensibilitatea lui umană şi suprafaţa sensibilă a lumii, Hristos a restabilit valoarea lui şi a lumii sensibile. El a făcut sufletul purtător de dumnezeire şi prin aceasta a restabilit puritatea trupului şi a sensibilităţii lui şi rolul lumii de a fi un (loc) trans-parent al lui Dumnezeu. El a arătat că răul nu e legat în mod fatal de trup şi de lume. El a restabilit în acelaşi timp puterea voinţei umane, de a ţine trupul nestăpânit prin sensibilitate de suprafaţa lumii. Trupul şi simţurile Lui au devenit în El ceea ce trebuiau să fie, organ de sesizare curată a lumii sensibile; iar aceasta, loc transparent al prezenţei lui Dumnezeu.

Dacă răul ar fi fost legat în mod fiinţial de trup şi de lume, întruparea Fiului lui Dumnezeu nu ar fi avut nici un rost. La fel, dacă omul ar fi fost iremediabil luat în stăpânire de rău. Numai pentru că răul nu a fost legat esenţial de om şi de lume – şi pentru că răul nu s-a produs din ini-ţiativa exclusivă a omului, care nu a fost numai autor al răului, ci şi victimă pasivă a lui, protes-tând prin ceea ce a rămas bun în el în mod neîncetat împotriva răului spre care e ispitit – Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, având putinţa să strice chiar prin trup lucrurile diavolului (1 In. 3, 8).

Pe de altă parte, un progres real al nostru şi al relaţiilor noastre cu semenii nu ne poate aduce decât lupta cu pasiunile, ajutată de harul lui Hristos, Care Se opune oricărei căderi a naturii Sale umane sub robia pasiunilor.

*Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. IEditura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 470-485. (Sublinierile din text aparţin redacţiei)
Note: 1  Răspunsuri către Talasie, Filocalia românească, vol. III, 8-9.
2 Op.cit, p. 16.
3  M. Psellos, Dedaemonumoperatione, P.G. 120,col. 848, 861.
4 Ibidem, col. 848.
5  Despre cele opt gânduri ale răutăţii, Filocalia românească, I, p. 97, urm.
6  Răspunsuri către Talasie, Filocalia românească, III, pp. 200-201.

Sursa: http://basilica.ro/

Mitropolitul Visarion Puiu, condamnatul la moarte de regimul comunist ateu

Visarion Puiu a deschis lista clericilor stigmatizați de regimul totalitar ateu, fiind singurul condamnat la moarte de comuniști. Nu peste mult timp, numeroși episcopi s-au văzut îndepărtați din scaune și trimiși în uitare și ignoranță, dar nici un altul nu a primit o astfel de crudă înfierare. Dacă nu s-ar fi aflat în exil, mitropolitul ar fi sfârșit probabil răpus de gloanțe. Bunul Dumnezeu l-a salvat pe credinciosul Său rob, precum oarecând pe Iosif de prigoana fraților săi.

După 1944, România a cunoscut dramatice schimbări pe toate planurile vieții politice, sociale, economice și religioase. S-au comis nenumărate abuzuri în numele noțiunii de „dreptate socialistă și comunistă”. Nedreapta „dreptate” i-a adus marelui Mitropolit Visarion Puiu condamnarea la pedeapsa capitală. În luna mai a anului 1945 se înființase Tribunalul Poporului din București, având menirea să depisteze și să condamne persoanele care au uneltit împotriva intereselor statului român, considerate vinovate pentru dezastrul țării. S-a întocmit un tabel cu 302 inculpați. La numărul curent 293 era trecut în acel registru Mitropolitul Visarion Puiu, șeful misiunii ortodoxe din Transnistria. Persoanele incriminate au fost grupate în așa-numite loturi. Visarion Puiu făcea parte din lotul 11, alături de Gheorghe A. C. Cuza, Alexandru C. Cuzoin, Alexandru Gregorian și alții. Capetele de acuzare sunau cam în felul următor: „Fac parte din coloana a V-a germană din România, care prin grai, prin scris, prin acțiune personală au subjugat țara Germaniei hitleriste din punct de vedere ideologic, politic, militar, economic și financiar, au declarat și susținut războiul împotriva URSS, au semănat și cultivat ura contra popoarelor conlocuitoare din România”. Actul de învinuire cuprindea 46 de file pentru toate cele 11 persoane; la 19 februarie 1946 Consiliul de Miniștri l-a aprobat, hotărând sesizarea Tribunalului Poporului, spre judecare. A urmat chemarea în judecată, pe 20 februarie, prin citație publicată în „Monitorul Oficial”, ziarul „Scânteia” și prin comunicate difuzate la postul național de radio. În ziua stabilită a avut loc procesul, Visarion Puiu fiind judecat în lipsă. Ierarhul luase drumul unui amar și îndelungat exil încă din luna august 1944. Sentința s-a pronunțat în ziua următoare. Iată ce cuprindea hotărârea cu nr. 11, luată în ședința publică din 21 februarie: „Acuzatul Visarion Puiu, fost Mitropolit al Odessei, este acuzat de dezastrul țării prin săvârșirea crimei de război prevăzută de art. 2, lit. J și pedepsită de alin. 3 din Legea 312/1945. De aceea este condamnat să sufere pedeapsa cu moartea”.

Visarion Puiu a deschis lista clericilor stigmatizați de regimul totalitar ateu, fiind singurul condamnat la moarte de comuniști. Nu peste mult timp, numeroși episcopi s-au văzut îndepărtați din scaune și trimiși în uitare și ignoranță, dar nici un altul nu a primit o astfel de crudă înfierare. Dacă nu s-ar fi aflat în exil, mitropolitul ar fi sfârșit probabil răpus de gloanțe. Bunul Dumnezeu l-a salvat pe credinciosul Său rob, precum oarecând pe Iosif de prigoana fraților săi. Dosarul P-24541 – existent la ASRI – vol. VIII, filele 122-148, 157, unde se lămuresc condițiile condamnării la moarte a Mitropolitului Visarion Puiu, arată încă un amănunt foarte important, deși vor fi necesare cercetări intense spre a-l clarifica. Se amintește de un recurs făcut de condamnat, ce demontează punct cu punct toate acuzațiile aduse. Nu se menționează căile prin care s-a intentat recursul. Probabil că ierarhul a reușit să țină legătura cu prieteni sau rude rămase în România. Cea mai plauzibilă ipoteză ar fi aceea că vlădica a trimis din exil apărarea, iar un avocat din țară ar fi încercat soluția recursului, dar fără sorți de izbândă.

Statul român nu s-a mulțumit doar cu pronunțarea condamnării la moarte, ci a încercat să obțină extrădarea inculpatului în vederea executării pedepsei. Același fond documentar conține o altă dovadă grăitoare în acest sens. Ne referim la un document al Legației Regale a României din Italia, datat din luna august 1947. Opisul cuprinde un răspuns al sus-numitei instituții către Gheorghe Tătărăscu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul afacerilor externe. Din el se deduce că Guvernul român a făcut repetate demersuri pe lângă Ministerul Afacerilor Străine italian, cerând extrădarea Mitropolitului Visarion Puiu. Răspunsul statului italian preciza limpede: „Mitropolitul român nu este inclus în listele criminalilor de război ale Comisiei Națiunilor Unite pentru crime de război”. Cu greu ne putem închipui durerea sufletească ce l-a cuprins pe vlădica Visarion la aflarea acestei tragice și nedrepte condamnări. Din însemnările apropiaților din exil deducem faptul că pribeagul ierarh a fost preocupat în mod constant de această problemă. Faptul că a încercat să conteste sentința, faptul că a pregătit apărarea, demontând punct cu punct capetele acuzării, demonstrează din plin acest lucru.

Deși acuzațiile aduse vlădicului Visarion s-au lămurit în decursul celor 27 de ani trecuți de la evenimentele din 1989, dovedindu-se neadevăruri grosolane, totuși, din punct de vedere juridic, după aproape trei decenii de libertate, mitropolitul rămâne, din păcate, cu aceeași condamnare nedreaptă: criminal de război. Oare cât timp va mai trece până ce autoritățile în drept vor înțelege că învinuirile și procesul intentat Mitropolitului Visarion n-au reprezentat decât ieftine mașinațiuni politice regizate de dușmanii Bisericii și neamului?

Acum, când comemorăm cei 53 de ani de la mutarea în veşnicie a Mitropolitului Visarion Puiu, îi mulţumim cu recunoştinţă lui Dumnezeu pentru darul ce l-a făcut Ortodoxiei româneşti prin persoana acestui mărinimos ierarh şi patriot, dar ne exprimăm şi nădejdea că printr-un efort concertat şi cu voinţă din partea autorităţilor în drept să putem reaşeza personalitatea  sa acolo unde îi este locul: între marii luptători pentru binele Bisericii şi al neamului său.

de Arhimandrit Mihail Daniliuc Doxologia

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php