Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Ramurile de tei și nuc de la Rusalii – ce semnifică și ce facem cu ele după ce se usucă?

La 50 de zile de la Învierea Domnului sărbătorim marele praznic al Pogorârii Duhului Sfânt, numit în popor și Duminica Mare. În această zi, în Bisericile noastre sunt binecuvântate ramurile de nuc și tei, ca simbol al limbilor de foc care s-au pogorât peste ucenici în ziua Cincizecimii.

În Duminica Rusaliilor, la finalul Sfintei Liturghii, este săvârșită o slujbă specială – „Vecernia plecării genunchilor”, numită astfel deoarece atât slujitorii Bisericii, cât şi credincioşii, îngenunchează. Știm că Sfinţii Părinţi au interzis îngenunchereaatât în ziua Învierii, cât şi în perioada postpascală, însă plecarea genunchilor din ziua Rusaliilor este justificată deoarece arată starea de smerenie şi de rugăciune stăruitoare necesară pentru a fi vrednici de Pogorârea Sfântului Duh.

În cadrul acestei slujbe sunt citite şapte rugăciuni de binecuvântare a ramurilor verzi de tei sau nuc, care se impart, apoi, credincioşilor şi care simbolizează darurile cele bogate ale Sfântului Duh. Rânduiala de binecuvântare se încheie prin stropirea ramurilor cu aghiasmă mică în faţa Sfintelor Uşi, preotul rostind:

„Se binecuvântează ramurile acestea cu harul Preasfântului Duh și prin stropire cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”.

Obiceiul binecuvântării ramurilor se întâlneşte nu doar în Biserica noastră, ci și la Ierusalim, Constantinopol sau în Damasc și are ca fundament scripturistic evenimentul descris în cartea „Faptele Apostolilor”:

„Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 4).

Tradiția creștină a ales ramurile de tei și nuc deoarece acestea redau cel mai bine forma limbilor ca de foc prin care s-a arătat harul Duhului Sfânt lucrător în ucenicii lui Hristos, trimişi de El să bine-vestească Evanghelia Sa în toate limbile lumii.

Liturgistul Badea Cireșanu notează, în volumul „Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit”, că în țara noastră s-a păstrat din vechime „obiceiul strămoşesc şi foarte frumos de a se împodobi în această zi casele creştinilor, uşile şi porţile lor, cu ramuri de jugaştri (n.n. un fel de arțar cu scoarța roșiatică, cu lemnul alb și tare, bun pentru confecționat juguri), salcie şi alţi arbori înfrunziţi. Această împodobire închipueşte speranţa în belşugul şi norocirea anului agricol. Verdeaţa este totdeauna icoana bucuriei, iar uscăciunea însemnează sărăcie, întristare şi peire”.

Având în vedere că aceste ramuri poartă binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului, cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul românesc, gospodarii păstrează ramurile chiar și după ce se usucă, împodobind cu ele nu doar uşile sau ferestrele caselor, ci și icoanele.

Este trist faptul că unii dintre creștini scot acest obicei specific sărbătorii Rusaliilor din sfera tradiției și îl îmbracă într-un „veșmânt al miraculosului”. Astfel de atitudini și false pietăți sunt departe de trăirea creștină autentică a praznicului Pogorârii Duhului Sfânt. În această zi noi nu cinstim crengile de tei sau nuc, ci Îl avem în centru pe Duhul Sfânt, „apa cea vie” care se coboară şi sfinţeşte Biserica.

sursa :Doxologia

Sâmbăta Moșilor de vară – despre suflet, iertare și ulcelele cu cireșe ale bunicilor noștri

Moşii de vară preced sărbătoarea Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh, care are loc la cincizeci de zile de la Învierea Domnului. În această zi, în toate lăcașurile ortodoxe se oficiază slujbe de pomenire pentru toți cei care au trecut la Domnul.

Biserica Ortodoxă a consacrat pentru pomenirea generală a morţilor o zi liturgică pe săptămână, sâmbăta. În această zi, la unele slujbe (cum este miezonoptica), dar și în unele cărți de cult există cântări și rugăciuni special alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților.

S-a ales această zi deoarece fiecare sâmbătă este, de fapt, o imitare a Sâmbetei Mari, a şederii lui Hristos în mormânt. Din punct de vedere teologic, aceasta este ziua în care Mântuitorul a coborât cu sufletul la iad pentru a-i înălța pe cei adormiți. În mod deosebit, două dintre aceste zile de sâmbătă din anul bisericesc sunt dedicate, în toate Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale a morţilor, prin rugăciunile și cântările înscrise în cărțile de rânduială (Triod și Penticostar):

    a) sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne (a înfricoşătoarei Judecăţi) şi

    b) sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (sâmbăta Rusaliilor).

Aceste două sâmbete poartă denumirea generică de „moși” (prima – Moşii de iarnă, iar cea de-a doua – Moşii de vară), deoarece în aceste zile îi pomenim pe părinţii, moşii şi strămoşii noştri adormiți întru Domnul. În limba greacă, aceste zile se numesc ψυχοσάββατον (Sâmbăta sufletelor), iar în slavonă, Subbota roditelskaia.

În ceea ce privește pomenirea Moşilor de vară, textul liturgic din Penticostar arată faptul că în această zi ne aducem aminte de „creştinii care au adormit în credinţă: părinţi, strămoşi, bunici şi străbuni, fraţi şi prieteni, bogaţi şi săraci, împăraţi şi domni, pe cei de laolaltă şi sihaştri”, pentru toți aceştia rugându-L pe Dumnezeu astfel: „Odihneşte-i, Doamne (…), unde sunt mulţimile tuturor drepţilor şi unde este sălaşul sfinţilor Tăi”.

Alte pasaje din cadrul slujbei din această zi ne mai spun că rugăciunea de pomenire se face și pentru cei care au avut parte de moarte năprasnică: „Pe cei ce au sfârşit sfâşiaţi de fiare, Hristoase, şi pe care peştii i-au înghiţit, pe care cutremurul, surparea pământului ori prăpastia i-au îngropat (…), pe cei ce i-au ucis sabia, cuţitul şi focul, izbitura răutăţilor, despicarea stâncilor şi tâlharii, foametea şi ciuma”, rugându-ne ca Mântuitorul să-i izbăvească pe dânșii „de groaza cea de acolo”.

În sensul acesta, trebuie să știm și că duminică, de Rusalii, în cadrul slujbei Vecerniei, se citesc șapte rugăciuni, dintre care una exprimă clar faptul că păcatele pot fi iertate și după moarte. Este vorba despre cea de-a cincea, a „plecării genunchilor”, care ne arată că rugăciunea Bisericii este atât de puternică și ascultată de Dumnezeu, încât are puterea de a salva sufletele din iad, ale celor care au plecat din viața aceasta nepregătiți sufletește:

„Stăpâne atotțiitorule, Dumnezeule al părinților și Doamne al milei (…), Cel ce măsori anii celor vii și rânduiești ceasul morții, Cel ce duci și scoți din iad (…), Care şi la acest praznic cu totul de­săvârşit şi mântuitor ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad (…), auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai ­înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; aşază sufletele lor în lăcaşurile drepţilor şi fă-i vrednici de pace şi de iertare”.

Astfel, îi pomenim pe cei adormiți ai noștri în această zi, pentru ca şi ei să se împărtăşească de mângâierea Sfântului Duh Care S-a pogorât la Cincizecime peste Apostoli şi Care îi adună adună în comuniune pe cei înstrăinați sau diferiți unul de altul. Tot în acest sens, liturgistul Badea Cireșanu afirmă că, în această sâmbătă, „Biserica iarăşi pomeneşte pe cei adormiţi pentru că, fiind sărbătoarea pogorârei Sfântului Duh, harul divin să se resfrângă şi asupra sufletelor încărcate cu povara păcatelor şi să le uşureze din munca cea grea a vinovăţiei lor”.

Până astăzi, după datinile strămoșești, în satul românesc se oferă, în sâmbăta Moșilor de vară, colivă sau colaci unși cu miere, dar și vase și căni din lut umplute cu cireșe, vin, apă sau lapte cu orez, folosite numai cu această ocazie și numite „moşoaice”. În Bucovina și în alte zone din țara noastră, pomenile amintite sunt trimise vecinilor încă de la primele ore ale dimineții.

Așadar, credincioşii trebuie să ştie că sunt datori, în această zi, să îi pomenească pe toţi strămoşii şi moşii lor şi pe toţi cei din veac adormiţi, în cadrul slujbei de parastas care se săvârşeşte în toate bisericile, la finalul Sfintei Liturghii.

sursa:Doxologia

Moștenirea Părintelui Justin

Muzeul Unirii din Iași va găzdui vineri, 14 iunie, începând cu ora 13:00, lansarea albumului „Duhovnicul. 100 de ani cu Părintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea”. Evenimentul va avea loc în cadrul conferinței omagiale intitulată „Moștenirea Părintelui Justin” și organizată la pomenirea a șase ani de la trecerea la veșnicie a Părintelui Justin Pârvu, informeazăDoxologia.
Vor lua cuvântul scriitoarea Magda Ursache, Maica Justina Bujor, stareța Mănăstirii Paltin, Arhimandritul Hariton Negrea, starețul Mănăstirii Petru Vodă,ascetul Marin Răducă, fost deținut politic și, nu în cele din urmă, Cristina Nichituș Roncea, autoarea volumului. Întâlnirea va fi moderată de către Dr. Corneliu Ciucanu, istoric la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană (Academia Română – filiala Iași), transmite sursa citată.
Albumul omagial, apărut la  la Editura Doxologia din Iași și lansat deja la începutul lunii iunie în cadrul Salonului de carte „Bookfest”, cuprinde, alături de fotografii, pastorale ale Părintelui Justin și evocări ale Părintelui Patriarh Daniel, IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, PS Calinic Botoșăneanul și ale unor apropiați ai marelui duhovnic, precum Maica Justina Bujor, Starețul Arh. Hariton Negrea și Monahul Filotheu Bălan, fost secretar personal al Părintelui Justin.
Prezent la lansarea de la Bookfest, profesorul Ilie Bădescu a afirmat că „este un Album scris cu lumină. Este lumina necreată!”. „Părintele Justin este viu și lucrul acesta este confirmat de Albumul Cristinei Nichituș Roncea”, a mai spus pofesorul Bădescu. Muzeul Unirii din Iași este situat pe Strada Lăpușneanu nr. 14. Înscrierile la evenimentul creat pe Facebook, aici – Moștenirea Părintelui Justin – Conferință Iași – Pomenirea de 6 ani
Sâmbătă, la Mănăstirea Petru Vodă, urmează să aibă loc parastasul de șase ani al vrednicului de pomenire Părinte Justin, înainte văzător și făcător de minuni chiar și după plecarea sa la Domnul, conform mărturiilor credincioșilor atestate și de evlavia populară care crește an cu an. Conferința de la Iași se desfășoară sub îndemnul Părintelui Justin, „Unitate, Pocăință, Ascultare, Rugăciune!”.

Alexandru – sfântul care a intrat de bunăvoie în temniță

Dragostea creștină a făcut pe un tânăr ostaș, Alexandru, să ceară voie de la autorități ca să meargă în temniță și să o convingă pe Antonina să jertfească zeilor. Ajuns lângă fecioară, altceva s-a întâmplat.

Viața creștinilor din epoca persecuțiilor ne este nouă pildă, peste veacuri. Pildă de credință, de curaj dar, mai ales, de dragoste. Ei au împlinit întru totul porunca Mântuitorului Iisus Hristos: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). O dragoste care depășește posibilitățile noastre de înțelegere. Exemplul cel mai grăitor îl constituie viața sfinților Alexandru și Antonina, prăznuiți de către Biserică în ziua de 10 iunie.

Așa cum ne menționează actul martiric, în timpul împăratului roman Dioclețian, pe teritoriul actual al Siriei, creștinilor le era interzis să ocupe funcții publice sau să aibă bunuri materiale considerabile. În acest context, tânăra Antonina a fost pârâtă că este creștină, fiind adusă în fața judecătorului Fist. După multe chinuri, fecioara a fost întemnițată, cu propunerea ca în zilele următoare să fie ucisă.

Dragostea creștină a făcut pe un tânăr ostaș, Alexandru, să ceară voie de la autorități că să meargă în temniță și să o convingă pe Antonina să jertfească zeilor. Ajuns lângă fecioară, altceva s-a întâmplat: Roaba lui Dumnezeu, fecioară Antonina, Domnul m-a trimis la tine, ca să-ţi spun cele ce mi-a zis mie, cum are să se păzească fecioria ta. Iar ea s-a înfricoşat, dar deodată o lumină mare a strălucit în casă şi un glas s-a auzit zicând: Nu te teme Antonino, pentru că Cel ce te-a chemat pe tine la această nevoinţă, îl cheamă şi pe acest Alexandru la aceeaşi cunună mucenicească; deci îmbracă-te cu haina lui şi, lăsându-ţi capul în jos, să ieşi de aici”.

Cei doi tineri și-au schimbat hainele, Antonina ieșind din temniță, iar Alexandru luându-i locul de bunăvoie. Când a sosit vremea execuției, soldații au găsit pe Alexandru în locul tinerei. Lucrurile au evoluat foarte repede. Alexandru a fost condamnat la moarte însă, în momentul uciderii, Antonina s-a prezentat și ea în fața judecătorului: „Şi văzând-o pe ea, Fist a început a se mânia şi a poruncit ostaşilor să o spânzure la muncire, să o bată. Iar ea, fiind bătută, n-a scos niciun cuvânt. (…) Atunci, ighemonul a poruncit să taie mâinile sfinţilor mucenici. Ostaşii, scoţându-şi săbiile, au tăiat mâinile sfinţilor mucenici”.

După multe alte înfricoșătoare chinuri, Sfinții Alexandru și Antonina au primit cununa muceniciei, lăsând peste veacuri un exemplu de dragoste care trece de limitele omului contemporan.

sursa:Doxologia

Sâmbăta Moșilor de vară – despre suflet, iertare și ulcelele cu cireșe ale bunicilor noștri

Moşii de vară preced sărbătoarea Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh, care are loc la cincizeci de zile de la Învierea Domnului. În această zi, în toate lăcașurile ortodoxe se oficiază slujbe de pomenire pentru toți cei care au trecut la Domnul.

Biserica Ortodoxă a consacrat pentru pomenirea generală a morţilor o zi liturgică pe săptămână, sâmbăta. În această zi, la unele slujbe (cum este miezonoptica), dar și în unele cărți de cult există cântări și rugăciuni special alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților.

S-a ales această zi deoarece fiecare sâmbătă este, de fapt, o imitare a Sâmbetei Mari, a şederii lui Hristos în mormânt. Din punct de vedere teologic, aceasta este ziua în care Mântuitorul a coborât cu sufletul la iad pentru a-i înălța pe cei adormiți. În mod deosebit, două dintre aceste zile de sâmbătă din anul bisericesc sunt dedicate, în toate Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale a morţilor, prin rugăciunile și cântările înscrise în cărțile de rânduială (Triod și Penticostar):

    a) sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne (a înfricoşătoarei Judecăţi) şi

    b) sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (sâmbăta Rusaliilor).

Aceste două sâmbete poartă denumirea generică de „moși” (prima – Moşii de iarnă, iar cea de-a doua – Moşii de vară), deoarece în aceste zile îi pomenim pe părinţii, moşii şi strămoşii noştri adormiți întru Domnul. În limba greacă, aceste zile se numesc ψυχοσάββατον (Sâmbăta sufletelor), iar în slavonă, Subbota roditelskaia.

În ceea ce privește pomenirea Moşilor de vară, textul liturgic din Penticostar arată faptul că în această zi ne aducem aminte de „creştinii care au adormit în credinţă: părinţi, strămoşi, bunici şi străbuni, fraţi şi prieteni, bogaţi şi săraci, împăraţi şi domni, pe cei de laolaltă şi sihaştri”, pentru toți aceştia rugându-L pe Dumnezeu astfel: „Odihneşte-i, Doamne (…), unde sunt mulţimile tuturor drepţilor şi unde este sălaşul sfinţilor Tăi”.

Alte pasaje din cadrul slujbei din această zi ne mai spun că rugăciunea de pomenire se face și pentru cei care au avut parte de moarte năprasnică: „Pe cei ce au sfârşit sfâşiaţi de fiare, Hristoase, şi pe care peştii i-au înghiţit, pe care cutremurul, surparea pământului ori prăpastia i-au îngropat (…), pe cei ce i-au ucis sabia, cuţitul şi focul, izbitura răutăţilor, despicarea stâncilor şi tâlharii, foametea şi ciuma”, rugându-ne ca Mântuitorul să-i izbăvească pe dânșii „de groaza cea de acolo”.

În sensul acesta, trebuie să știm și că duminică, de Rusalii, în cadrul slujbei Vecerniei, se citesc șapte rugăciuni, dintre care una exprimă clar faptul că păcatele pot fi iertate și după moarte. Este vorba despre cea de-a cincea, a „plecării genunchilor”, care ne arată că rugăciunea Bisericii este atât de puternică și ascultată de Dumnezeu, încât are puterea de a salva sufletele din iad, ale celor care au plecat din viața aceasta nepregătiți sufletește:

„Stăpâne atotțiitorule, Dumnezeule al părinților și Doamne al milei (…), Cel ce măsori anii celor vii și rânduiești ceasul morții, Cel ce duci și scoți din iad (…), Care şi la acest praznic cu totul de­săvârşit şi mântuitor ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad (…), auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai ­înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; aşază sufletele lor în lăcaşurile drepţilor şi fă-i vrednici de pace şi de iertare”.

Astfel, îi pomenim pe cei adormiți ai noștri în această zi, pentru ca şi ei să se împărtăşească de mângâierea Sfântului Duh Care S-a pogorât la Cincizecime peste Apostoli şi Care îi adună adună în comuniune pe cei înstrăinați sau diferiți unul de altul. Tot în acest sens, liturgistul Badea Cireșanu afirmă că, în această sâmbătă, „Biserica iarăşi pomeneşte pe cei adormiţi pentru că, fiind sărbătoarea pogorârei Sfântului Duh, harul divin să se resfrângă şi asupra sufletelor încărcate cu povara păcatelor şi să le uşureze din munca cea grea a vinovăţiei lor”.

Până astăzi, după datinile strămoșești, în satul românesc se oferă, în sâmbăta Moșilor de vară, colivă sau colaci unși cu miere, dar și vase și căni din lut umplute cu cireșe, vin, apă sau lapte cu orez, folosite numai cu această ocazie și numite „moşoaice”. În Bucovina și în alte zone din țara noastră, pomenile amintite sunt trimise vecinilor încă de la primele ore ale dimineții.

Așadar, credincioşii trebuie să ştie că sunt datori, în această zi, să îi pomenească pe toţi strămoşii şi moşii lor şi pe toţi cei din veac adormiţi, în cadrul slujbei de parastas care se săvârşeşte în toate bisericile, la finalul Sfintei Liturghii.

sursa :Doxologia

Părintele Benedict Ghiuş – 29 de ani de la trecerea la Domnul

Părintele Benedict Ghiuş – despre a îndura suferinţa cu blândeţe

Tânărul Benedict Ghiuș

Arhimandritul Benedict Ghiuş este una din figurile „misterioase” ale Ortodoxiei româneşti. Deşi majoritatea vieţii şi-a trăit-o în mijlocul mulţimilor, el a reuşit, prin discreţie şi modestie, să se oculteze, reuşind să trăiască permanent asemenea unui autentic monah. Din această pricină mărturiile despre viaţa lui sunt puţine, singurele informaţii consistente găsindu-se în dosarul său penal, ştiut fiind faptul că părintele a fost arestat şi condamnat în cadrul lotului „Rugul Aprins”. De altfel, aspectele prezentate în continuare provin în marea lor majoritate din acest dosar.

Părintele Benedict Ghiuş s-a născut în data de 21 octombrie 1904 în satul Domneşti, comuna Pufeşti, din judeţul Vrancea, primind la botez numele de Vasile. Vocaţia religioasă a tânărului vrâncean s-a manifestat de timpuriu, iar acest lucru i-a ghidat în mod inevitabil viaţa. După încheierea în mod strălucit a studiilor teologice la Tacultăţile de Teologie din Chişinău şi Bucureşti, Benedict Ghiuş a fost propus pentru o bursă la Facultatea de Teologie din Strasbourg, de unde se va întoarce în ţară cu titlul de doctor, devenind astfel unul dintre cei mai bine pregătiţi teologi din România acelor vremi.

După întoarcerea în ţară a fost numit prefect de studii la Internatul Teologic din Cernăuţi. Aici ia contact în mod nemijlocit cu studenţii teologi simpatizanţi legionari şi ia parte la unele şedinţe ale lor. Acest lucru l-a făcut cu acordul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, interesat să afle dacă în cadrul acestor şedinţe se discută lucruri care ar putea să afecteze Biserica. Atitudinea riguros spirituală a întâlnirilor din cadrul cuibului de la internat a stârnit simpatia tânărului profesor faţă de cauza legionară, dar acest fapt nu va duce niciodată la înregimentarea sa în Mişcare. A păstrat însă permanent de-a lungul vieţii aspiraţia către o religiozitate mai profundă şi exigentă, atitudine exprimată şi în cartea din 1940, Înnoieşte-te, noule Ierusalime, scrisă împreună cu călugării Antim Nica, Ioil Babaca şi Nicodim Ioniţă: „Am tratat – spune părintele Ghiuş la ancheta din 1958 – problema unei mai bune organizări a Bisericii pe baza principiilor mistic-religioase şi făceam propuneri în această privinţă”.

În anul 1938 se va muta ca profesor la Seminarul din Bălţi, de unde va fi obligat să se refugieze la Bucureşti, în anul 1940, din cauza cedării Basarabiei către Uniunea Sovietică. Valoarea intelectuală şi morală, precum şi legăturile pe care le stabilise cu oamenii din Basarabia au fost argumente ca în 1943 să fie ales episcop de Hotin. Alegerea lui a fost însă invalidată de către Mihai Antonescu, motivele fiind destul de neclare. Se pare totuşi că un rol în luarea acestei decizii l-a avut trecutul „legionar” al lui Ghiuş. Smerit, tânărul monah îşi va accepta destinul şi niciodată nu va face caz că putea să devină ierarh.

În „Rugul Aprins”

Părintele Benedict Ghiuș

Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial începe şi pentru părintele Ghiuş aventura spirituală a „Rugului Aprins”. Iată ce îşi aminteşte părintele Benedict referitor la acest subiect (în „traducerea” Securităţii din 1958): „Subsemnatul am luat cunoştinţă şi am început să particip la întrunirile «Rugului Aprins», din câte reţin, din anul 1946, la mănăstirea Antim din Bucureşti.

Ideea acestei forme de activitate religioasă «Rugul Aprins» a fost adusă de preotul Ioan Culâghin, care a venit de la Rostov – URSS, fiind adus în timpul războiului antisovietic de către trupele fasciste şi stabilit la mănăstirea Cernica.

Întrucât preotul Teodorescu Alexandru-Daniel, care pe atunci era frate în cadrul mănăstirii Antim, fusese la muntele Athos – Grecia şi făcuse studii în privinţa acestei activităţi, a devenit conducătorul asociaţiei «Rugul Aprins».

Iniţial, din această asociaţie au făcut parte: Teodorescu Alexandru – Daniel, subsemnatul, preotul Mihail Avramescu, care în prezent are parohie în oraşul Tulcea, profesorul Mironescu Alexandru, preoţii Sofian Boghiu şi Dubneac sFelixt, care pe atunci erau călugări în cadrul mănăstirii  Antim şi alţi călugări de la mănăstire, pe care nu mi-i amintesc în momentul de faţă.

În cadrul întrunirilor «Rugului Aprins» care au avut loc în perioada 1946-1947 la mănăstirea Antim, s-a desfăşurat o activitate exclusiv religioasă. La acele întruniri era invitat şi preotul rus Ioan Culâghin, care în cadrul întrunirilor respective făcea comunicări despre experienţa şi trăirea creştină a stareţilor de la Optina şi ne povăţuia şi pe noi cum să realizăm o asemenea experienţă”. Întrebat de anchetator despre ce fel de experienţă este vorba, părintele Ghiuş a răspuns: „Este vorba despre o experienţă duhovnicească, care consta în îndemnul la credinţă, la rugăciune, la disciplină de sine, la muncă, la fapte de dragoste faţă de aproapele şi altele”.

Continuând să povestească despre activitatea acestei asociaţii, părintele arată că „întrunirile «Rugului Aprins» prin anul 1947 au luat o amploare foarte mare, în sensul că la ele au început să participe elemente din ce în ce mai multe, printre care şi o serie de vizitatori ai mănăstirii Antim.

În cadrul întrunirilor respective au început să se ţină o serie de conferinţe cu teme religioase, după un program bine stabilit de către membrii grupului, respectiv: preotul Teodorescu Alexandru Daniel, subsemnatul, profesorul Mironescu Alexandru, preotul Vasilache Vasile, Stăniloae Dumitru şi alţii.

De asemenea, au fost organizate cu călugării mănăstirii Antim coruri, care cântau la întrunirile respective.

Această activitate am desfăşurat-o sub forma arătată mai sus până în cursul anului 1948, nu-mi mai amintesc data precisă, când ne-a fost interzis să mai organizăm şi să mai ţinem asemenea întruniri, primind dispoziţiuni de la Arhiepiscopie că asemenea întruniri sunt interzise de lege.

După primirea dispoziţiuni am încetat de a mai ţine asemenea întruniri iar subsemnatul în luna martie 1950 am plecat la mănăstirea Neamţ, ca profesor la seminarul teologic de acolo şi am stat până în ianuarie 1955.

În această perioadă de timp, subsemnatul am continuat să vin prin Bucureşti în mod periodic şi să mă văd cu preoţii călugări Sofian Boghiu şi Felix Dubneac, precum şi cu profesorul Mironescu Alexandru, cu care activasem în «Rugul Aprins».

Tot în această perioadă, după anul 1950, preotul Teodorescu Alexandru a fost arestat, nu cunosc pentru care motive, şi nu m-am văzut cu el până în anul 1953, când a fost pus în libertate şi s-a stabilit la mănăstirea Sihăstria din părţile Neamţului, făcându-mi o vizită la mănăstirea Neamţ”.

Partidul nu l-a vrut ierarh

Insistând pe subiectul „Rugul Aprins”, care interesa în mod deosebit pe anchetatori, Benedict a omis să precizeze mai multe fapte importante din viaţa sa de după 1944. Trebuie amintite aici contactele pe care le-a avut cu monseniorul Vladimir Ghika, datorită cărora va fi calificat drept „catolicizant” de către unele medii din cadrul Bisericii. Apoi, pe 5 februarie 1949, a fost numit vicar patriarhal, în urma eforturilor susţinute ale Patriarhului Justinian în faţa conducerii partidului. Mai mult, Patriarhul îl dorea pe Ghiuş Episcop plin. Din păcate, lipsa de încredere a guvernanţilor în persoana arhimadritului Benedict va face ca statutul de vicar să fie doar pentru o perioadă scurtă de timp. Şi el, şi celălalt vicar patriarhal, Episcopul Partenie Ciopron, au trebuit să demisioneze din funcţii în cadrul şedinţei Sf. Sinod din 25 februarie 1950.

S-a întors la Bucureşti în ianuarie 1955, ca slujitor la catedrala patriarhală. Aici se întâlneşte la începutul anului 1956 cu Daniil Sandu Tudor, devenit stareţ la mănăstirea Rarău, care-i propune să se ocupe de un grup de tineri studenţi bucureşteni, doritori să aprofundeze căile credinţei: „După ce am acceptat propunerea lui Teodorescu Alexandru de a mă ocupa de educaţia religioasă a unor elemente intelectuale din rândurile tineretului, cunoscute de el, au şi venit la mine trimişi de acesta o serie de tineri studenţi… Cu aceste elemente am organizat întruniri la domiciliul meu, cât şi la domiciliul profesorului Mironescu Alexandru şi la mănăstirea Plumbuita. Precizez că întrunirile de la domiciliul lui Mironescu Alexandru şi de la mănăstirea Plumbuita au fost organizate de Teodorescu Alexandru şi la o parte din acele întruniri am participat şi eu”.

Arestat pentru credinţă

Părintele Benedict Ghiuș în arest

În cadrul întâlnirilor de la mănăstirea Plumbuita tinerii studenţi participau deopotrivă la slujbe şi la discuţiile pe teme religioase. Co ocazia primei întâlniri au vorbit părintele Daniil şi părintele Benedict despre o chestiune esenţială: atitudinea care trebuie avută faţă de tinerii comunişti: „sSandu Tudorta arătat tinerilor respectivi că ei la facultăţile respective frecventează cursuri laolaltă cu persoane care nu sunt credincioase şi trebuie să ştie ce atitudine să aibă faţă de asemenea persoane, în sensul de a fi un respect reciproc şi de a colabora acolo unde este posibil, iar subsemnatul dezvoltând această problemă am arătat că catolicii, spre deosebire de ortodocşi, resping comunismul şi nu colaborează cu el şi am susţinut punctul de vedere al lui Teodorescu Alexandru, în sensul de a adopta sistemul de colaborare acolo unde este posibil”.

Nu vom mai insista asupra cauzelor arestării lotului „Rugul Aprins” deoarece despre acest lucru s-a discutat în mai multe rânduri în paginile revistei ROST. La fel ca majoritatea membrilor lotului, părintele Benedict Ghiuş a fost arestat în noaptea de 13-14 iunie 1958. După anchete obositoare şi confruntări dureroase, el a „recunoscut” în cele din urmă „crimele” comise. În „concluziile de învinuire” din 26 septembrie 1958 se spunea, referitor la Benedict Ghiuş: „Susnumitul s-a încadrat în organizaţia legionară în anul 1937, stabilind legături cu o serie de elemente legionare şi participând la şedinţele şi acţiunile legionare ce au fost întreprinse în acea perioadă de timp.

În timpul guvernării legionare din 1940-1941, Ghiuş Vasile Benedict, în colaborare cu preoţii legionari: Nicodem Ioniţă, Antim Nica şi alţii, a scris o lucrare pentru reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române pe baza principiilor legionare intitulată «Înnnoieşte-te noule Ierusalime».

În anul 1945, Ghiuş Vasile Benedict, împreună cu fostul ziarist Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) mai apoi călugărit şi devenit stareţul schitului Rarău şi alţii, au pus bazele unei grupări intitulate «Rugul Aprins», organizând o serie de întruniri în incinta mănăstirii Antim din Bucureşti.

În cadrul întâlnirilor ţinute, au discutat pe lângă probleme de ordin mistic-religios şi o serie de probleme politice, făcând comentarii duşmănoasela adresa regimului democrat din ţară.

În aprilie 1948, activitatea acestei grupări a fost interzisă prin lege, însă Ghiuş Vasile Benedict a continuat să menţină legătura cu membrii grupării, iar în cursul anului 1955 şi-au reluat activitatea în mod subversiv, constituind un grup clandestin format din elemente recrutate în special din rândurile studenţilor, cu care a organizat şi ţinut întruniri subversive, atât la domiciliul său, cât şi la Mironescu Alexandru, precum şi în paraclisul mănăstirii Plumbuita din Bucureşti.

În cadrul acelor întruniri subversive, Ghiuş Vasile Benedict, Teodorescu Alexandru şi ceilalţi au făcut membrilor grupării o educaţie naţionalistă, antidemocratică şi au purtat o serie de discuţii duşmănoase, făcând agitaţie contrarevoluţionară împotriva orânduirii de stat democrat-populară din R.P.R.

De asemenea, Ghiuş Vasile Benedict a luat parte la mai multe întruniri clandestine ce au avut loc la domiciliul lui Mironescu Alexandru, în cadrul cărora au ascultat emisiile posturilor de radio imperialiste şi au făcut comentarii duşmănoase împotriva regimului democrat-popular, preconizând schimbarea acestuia ca urmare a unei intervenţii ce trebuia să survină din partea puterilor imperialiste, reinstaurându-se orânduirea capitalistă”.

Prin urmare, la fel ca şi în cazul celorlalţi arestaţi din cadrul lotului, câteva elemente biografice firave au fost diabolizate şi extinse pe stereotipurile regimului comunist din domeniul penal. Pe baza lor Benedict Ghiuş a fost condamnat la 18 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică.

A executat pedeapsa la închisoarea „C” MAI, la Jilava din 3.04.1959, la Aiud din 19 mai 1959, fiind transferat apoi la formaţiunea 0957 Ostrov din 16 mai 1962. A fost eliberat pe 25 iunie 1964, fiind graţiat alături de alţi mulţi deţinuţi politici. Restul vieţii şi-o va petrece în aceeaşi discreţie şi smerenie, devenind un adevărat model de duhovnicie pentru numeroase generaţii.

(George Enache – Revista Rost, an V, numărul 47-48 din ianuarie-februarie 2007, pp. 19-22)

Amintiri despre părintele Benedict Ghiuș, din închisori și din Rugul Aprins

L-am cunoscut pe părintele Benedict Ghiuș în toamna anului 1936, când era ieromonah și, când de la Chișinău spre Strasbourg-Franța, a făcut un popas la Mănăstirea Cernica, pentru a vizita Seminarul monahal, unde, pe vremea aceea, eram elev în clasa IV-a.

A intrat în clasa noastră cu părintele director al Seminarului, arhimandritul Chesarie Păunescu. Părintele Benedict era tânăr, îmbrăcat civil, cu începătură de barbă, cu chipul blând, cu ochii albaștri, cu o voce plăcută și clară.

Ne-a spus câte ceva despre viața duhovnicească a studenților monahi benedictini de la Mănăstirea Maria-Laah din Germania, unde cu un an înainte își pregătise studiile de doctorat. Vorbindu-ne anume despre credința ordonată și sobră a studenților benedictini, ne-a îndemnat și pe noi să fim sârguincioși la învățătură și atenți la viața noastră duhovnicească, pentru că – spunea dânsul – Sfânta noastră Biserică are nevoie de oameni devotați și bine pregătiți. Cuvintele calde și convingătoare de atunci ale părintelui Benedict au lăsat o impresie de neuitat pentru toată clasa.

În luna noiembrie 1943, l-am întâlnit din nou pe părintele Benedict la Mănăstirea Antim.

Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei, care îl hirotonise pe părintele Benedict preot și duhovnic se afla acum în exil la Mănăstirea Antim. Îmbolnăvindu-se, a fost internat în Spitalul Brâncovenesc din Capitală. Încetând din viață la acel spital, a fost transportat la Mănăstirea Antim unde i s-au făcut funeralii naționale, ministrul Cultelor fiind Ioan Petrovici.

La prohodirea mitropolitului, în biserica mare a Mănăstirii Antim, în soborul de preoți și călugări basarabeni și munteni, a luat parte și părintele Benedict, împreună cu slujitorii mănăstirii din acea vreme.

Am fost, apoi, martor la alegerea sa ca episcop al Hotinului, în sala Parlamentului, din ianuarie 1944. Ședința a fost prezidată de mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei.

Deși nu și-a pus candidatura și nu și-a făcut nici un fel de propagandă electorală și nici nu a fost prezent în sala de alegeri, ci se afla în chilia sa de la Mănăstirea Antim, membrii Adunării Eparhiale a Episcopiei Hotinului și membrii Sfântului Sinod de atunci i-au înscris numele pe buletinele de vot alături de numele candidatului oficial.

La alegere, părintele Benedict a obținut majoritatea absolută a voturilor și a fost ales în scaunul de episcop al Hotinului.

Chemat din chilia sa de la Mănăstirea Antim și întrebat dacă primește această alegere, părintele Benedict a răspuns cu smerenie că primește. Apoi, printr-un cuvânt scurt și emoționant, a mulțumit alegătorilor pentru această deosebită cinstire.

Alegerea aceasta a fost însă anulată în chip arbitrar de Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri de atunci, sub influența răutăcioasă a neprietenilor celui ales.

Părintele Benedict s-a reîntors resemnat la Mănăstirea Antim, unde, peste câteva zile, i s-a pus în vedere să părăsească mănăstirea și să se mute în altă parte.

Deși știa de unde îi veneau asemenea amărăciuni și convins că Dumnezeu îngăduia aceste încercări, s-a mutat, totuși, în gazdă, în casa generalului Traian Tetrat, din apropierea mănăstirii.

În luna august, același an, a fost chemat profesor la Seminarul Teologic din Arad.

În anul 1945, pe baza unui concurs de mari pretenții, părintele Benedict a ocupat postul de asistent universitar la Facultatea de Teologie din București, pentru catedra de Ascetică și Mistică, având profesor titular pe Nichifor Crainic, iar după arestarea acestuia, pe părinteleDumitru Stăniloae, care s-a prezentat la post, venind de la Sibiu, abia în toamna anului 1946. Eu, pe atunci, eram student în anul al IV-lea la Teologie.

În lipsa profesorului titular, în anul universitar 1945-1946, părintele Benedict a predat și cursul de Teologie Ascetică și Mistică, pe lângă orele de seminar, pe care le-a susținut ca asistent.

Cu pregătirea sa teologică profundă, cu gândirea și logica sa clară, cu precizia și claritatea termenilor, iar pe de altă parte, cu trăirea personală a acestor realități pustnicești, părintele Benedict era un adevărat izvor de teologie, încât, la orele lui, era o liniște plină de taină în sala de curs și studenții, între care mă număram și eu , ascultau cu bucurie cuvintele pline de har ale vorbitorului. La orele părintelui Benedict veneau studenți și de la alte facultăți, ca să-l asculte, încât sala mare a facultății de Teologie era adesea plină de auditori.

În perioada 1945-1946, la Mânăstirea Antim a luat ființă mișcarea creștină ”Rugul Aprins” inspirată din Biblie(Exod III, 2-5). După interpretarea părintelui ieroshcimonah Daniil Teodorescu, inițiatorul acestei mișcări, ”Rugul Aprins”, care ardea și nu se mistuia, era simbolul rugăciunii neîncetate, a Rugăciunii lui Iisus.

Miezul ”Rugului Aprins” era tocmai rugăciunea neîncetată.

Părintele Benedict, pe atunci asistent la catedra de Ascetică și Mistică, de la Facultatea de Teologie din București, era în miezul acestor preocupări ale ”Rugului Aprins”. Conferințele care se țineau atunci în biblioteca Mănăstirii Antim erau axate în general pe tema Rugăciunii.

Aceste întâlniri aveau loc, de obicei, duminica după masă. În zilele săptămânii, seara, ne adunam numai noi, o parte din personalul mânăstirii, în sala bibliotecii, cu părintele Benedict și cu părintele Daniil, și citeam și comentam texte filocalice despre Rugăciunea lui Iisus. Menționez că în acea vreme începând din anul 1940, în perioada războiului și după aceea, până în anii 1948-1950, în Mânăstirea Antim erau peste 40 de persoane, din care o parte erau studenți monahi, absolvenți ai Seminarului monahal de la Mânăstirea Cernica, deveniți studenți la Facultatea de Teologie și la alte facultăți (medicină, litere, arte frumoase), iar altă parte monahi și frați, care lucrau în atelierul de argintărie al Institului Biblic, cu sediul în această mânăstire.

Părintele Benedict, pe vremea aceea, locuia tot la Antim. […]

În toamna anului 1945, a sosit din Rusia părintele Ioan Culighin, cu mitropolitul Nicolae al Rostovului, al cărui duhovnic era. Au fost primiți, cu aprobarea patriarhului Nicodim, la Mânăstirea Cernica. În fiecare sâmbătă, părintele Ioan venea de la Cernica la Mânăstirea Antim și lua parte la întrunirile ”Rugului Aprins”, de duminică după masă, din sala bibliotecii.

Părintele Ioan trăise din copilărie în Mânăstirea Optina, din nordul Rusiei și își însușise Rugăciunea lui Iisus. În vârstă de circa 60 de ani, părintele Ioan cunoștea foarte bine scrierile Sfinților Părinți filocalici și avea o bogată experiență de trăire a acestei rugăciuni în condițiile vieții grele din Rusia comunistă. El era un martor al Rugăciunii lui Iisus și prezența lui a fost de mare folos practic pentru ”Rugul Aprins”, între anii 1945-1947, până la arestarea și condamnarea sa la muncă silnică pe viață, fiind transportat și întemnițat în închisoarea din Odesa.

Părintele Benedict a primit de la părintele Ioan binecuvântare specială, egală cu o inițiere în rugăciunea lui Iisus.

Dar ”Rugul Aprins”, care îndruma pe membrii săi către practicarea Rugăciunii lui Iisus, aducătoare de multă pace în suflete, a fost văzut de autoritățile politice-atee de atunci ca o organizație conspirativă, ostilă ordinii de stat, deși, în realitate, aceștia nu erau dușmanii statului.

Ca urmare, s-a procedat la arestarea lor. Cei mai vinovați dintre ei, după socotelile Securității, au fost 16, laici și monahi, acuzați de uneltire împotriva ordinii sociale.

Între cei 16 arestați și condamnați la ani grei de temniță, au fost în primul rând părintele Daniil Teodorescu și părintele Benedict Ghiuș, inițiatorul acestei mișcări creștine, care întrețineau flacăra ”Rugului Aprins”, ce ardea și nu se mistuia.

Între cei 16 arestați și întemnițați am fost și eu, care scriu aceste rânduri.

Am fost arestați toți, în aceeași noapte de 13 spre 14 iunie 1958.

Ne-am văzut cu toții, pentru prima dată de la arestare, la proces, în sala de judecată a Tribunalului Militar București, apoi la Jilava. La Aiud nu ne-am văzut decât parțial. Tot parțial ne-am văzut peste 4 ani, în colonia de muncă silnică de la Salcia, aproape de Brăila.

Cât am stat la Jilava, înghesuiți într-o celulă mare, cu pereții înegriți cu păcură, unde, în afară de noi, mai erau mulți alți oropsiți, părintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la început prin cuvântul său blând, convingător și înțelept ca o mare mângâiere pentru toți cei de față – civili, ofițeri, preoți, medici, monahi, tineri și vârstnici, încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam.

După 4 ani de viață aspră și grea de la Aiud, viață statică, de celulă, în condiții de mizerie și de exterminare, am fost scoși la muncă silnică.

În regimul de la Aiud, era interzisă orice activitate, cât de neînsemnată. Trebuia să stai nefăcând nimic. Și era foarte greu să n-ai voie să lucrezi. În regimul de muncă silnică, dimpotrivă, trebuia să muncești fără pic de odihnă.

În colonia de muncă silnică de la Salcia ne-am văzut cu părintele Benedict și cu alți colegi de la ”Rugul Aprins”, mai bine de doi ani: baracă, cu paturi suprapuse; în curtea închisorii păzită cu strășnicie și înconjurată cu sârmă ghimpată ori la muncile agricole sau la săpat pământul și căratul cu roaba pe dig, zi de zi, de dimineață până seara, afară de duminici, în orice anotimp.

În primele zile de la ieșirea din Aiud, părintele Benedict, slăbit, străveziu la chip, vlăguit de reumatism, abia putea să iasă la muncă. În fiecare dimineață îl vedeam tuns și bărbierit, în aceleași haine vărgate, cu roaba în mâini ori cu sapa pe umăr. După câteva săptămâni, munca de fiecare zi în aer liber, hrana puțin mai consistentă decât în celulă, convorbirile zilnice până la locul de muncă și întoarcerea la baracă și mai ales rugăciunea neîncetată, făcută în taină, l-au întărit atât trupește, cât și sufletește.

Mai ales duminicile, se formau grupuri în curtea închisorii și în fiecare grup se afla măcar un preot, pentru că, de toți, la Salcia erau în jur de o mie de deținuți, dintre care o sută eram preoți. Grupul cel mai mare dintre toate, era cel din jurul părintelui Benedict.

Se ruga pentru toți, apoi ne vorbea din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din istorie și din propria sa viață. Ne vorbea din bogăția inepuizabilă a cunoștințelor sale și din plinătatea inimii sale umplută de har.

Cuvintele sale, pline de lumină și de îmbărbătare, mergeau direct la inimă, ca o adevărată hrană duhovnicească, bucurându-ne și întărindu-ne, încât suferințele închisorii le suportam mult mai ușor, sporind în același timp și încrederea în Dumnezeul părinților noștri.

A fost eliberat în ziua de 25 iunie 1964, după 6 ani de temniță comunistă.

La 1 septembrie, același an, a fost reîncadrat în postul de preot slujitor la Catedrala Patriarhală de unde fusese arestat. După 6 ani de slujire la Catedrala Patriarhală ca preot și mare duhovnic, părintele Benedict s-a retras la Mănăstirea Cernica, la vârsta de 70 de ani, în 1974, aproape de moaștele Sf. Ierarh Calinic față de care avea o deosebită evlavie.

Timpul cât a trăit la Cernica și l-a împărțit între rugăciune, acasă și la biserică, și îndeletnicirile sale călugărești și cărturărești.

Eu, fiind atunci la Mănăstirea Antim, îl vizitam destul de des. Aceste vizite erau pentru mine niște mari sărbători.

De multe ori l-am găsit diortosind Proloagele din literă chirilică în literă latină.

Aceste Proloage, diortosite și mult îmbunătățite de părintele Benedict, cu Viețile Sfinților peste an și cu multe învățături de suflet folositoare după tipărirea lor în 1991 și răspândirea lor în țara noastră, au ajuns să fie bogată hrană duhovnicească pentru foarte mulți creștini dreptcredincioși.

Alteori îl găseam citind din vreo carte nou apărută sau stând de vorbă ori spovedind pe vreun fiu duhovnicesc venit din Capitală, căci avea foarte mulți fii duhovnicești, care-l vizitau adesea, în liniștea de la Cernica.

Uneori îl aflam în biserică, rugându-se în taină sau ajutând pe părinții mănăstirii la pomenirea pomelnicelor.

Oriunde se afla, totdeauna erau cu zâmbetul pe buze și cu multă pace în inimă, ca rod binecuvântat al rugăciunii neîncetate, pe care o practica cu adevărat.

Când mă întorceam acasă, la Mănăstirea Antim, purtam în memorie chipul său luminos și blând, iar în inimă duceam prospețimea cuvintelor sale, de mult folos duhovnicesc.

Deși suferea de un reumatism vechi, care l-a însoțit și în închisoare, iar în ultima vreme a vieții sale avea și o rană grea la un picior, totuși, nu l-am auzit niciodată cârtind împotriva acestor neputințe sau învinuind pe cineva din foștii săi dușmani. Îi dăduse Dumnezeu puterea de a ierta din inimă.

Când suferințele se agravau, devenind insuportabile, venea la câte un spital din Capitală, transportat de către cineva din numeroșii săi prieteni și fii duhovnicești.

Părintele Benedict s-a stins din viața aceasta pământească în chilia sa de la Mănăstirea Cernica, în data de 12 iunie 1990. S-a stins ca o lumânare de ceară curată, arzând el însuși, luminând și folosind pe mulți atât prin cunoștințele sale, dar mai ales prin exemplul vieții sale jertfelnice.

(Pr. Sofian Boghiu – Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii, ediție îngrijită de Gheorghe Vasilescu, Editura România Creștină, București, 1998, pp. 3-11)

Părintele Benedict Ghiuș – Podoaba duhovnicească a ortodoxiei românești

Cei care l-au cunoscut îndeaproape, și nu sunt deloc puțini aceștia, afirmă că învățăturile pe care le dădea altora despre virtuțile creștine, verbal sau în scris, părintele Benedict Ghiuș le trăia el însuși, cucerindu-i pe toți prin modestia, sobrietatea, evlavia și bunătatea sa de călugăr cuvios și drept, prin inteligența, cunoștințele bogate, vorbirea aleasă, cumințenia în gând și faptă, pe care le-a folosit spre binele semenilor și spre slava Părintelui ceresc.

O trăsătură caracteristică a personalității sale a fost blândețea și bunătatea față de toată lumea. Chipul său exprima totdeauna blândețe, iar ochii lui, care te priveau cu toată sinceritatea, dezvăluind un suflet fără ascunse vicleșuguri, inspirau încredere și te încurajau să-ți descoperi tot păsul inimii, chiar și atunci când nu era înveșmântat cu epitrahilul de duhovnic. Cu dânsul nu puteai avea nici un diferend, decât numai dacă urmăreai intenționat acest lucru, și nici atunci, căci marea sa înțelegere pentru slăbiciunile altora era mai presus de asemenea înjosiri.

Răbdarea a fost o altă virtute a vieții sale, căci niciodată nu a s-a plâns de nici unul din necazurile existenței, ci a primit cu creștinească resemnare toate câte trebuia să fie și care nu stau în puterea noastră să fie schimbate. A avut și o înzestrare deosebită în această privință, la care a adăugat, suntem siguri, puterea credinței lui, din care se hrănea răbdarea și calmul pe care le-a arătat în toate împrejurările. A fost dotat, de asemenea, cu o excepțională capacitate de suportare a durerilor fizice, care s-au manifestat cu ocazia suferințelor provocate de boală, de care nu s-a plâns niciodată.

Tenacitatea și perseverența au constituit, de asemenea, o trăsătură caracteristică, fiindcă părintele Benedict nu s-a speriat de dificultățile vieții și nu a dat înapoi în fața încercărilor de tot felul. Cu calmul și răbdarea sa, am putea spune proverbiale, fără nicio grabă și fără o inutilă frământare, el a mers încet, dar sigur, mereu înainte, până la capătul vieții pământești, verificând din plin adevărul Sfintei Scipturi despre deștertăciunea celor ce pier și dobândind puterea de a-și păstra demnitatea în toate privințele și în toate ocaziile.

Pe lângă acestea, viața de dincolo a fost o preocupare permanentă a sa. Sfârșitul existenței terestre era ceva cu care părintele Benedict era demult familiarizat. A dat mulțumire lui Dumnezeu pentru toate câte i le-a dat în această viață, pentru toate câte l-a învrednicit să facă, precum și pentru dezlegarea lui cea din trup. Ca orice bun creștin și mai ales ca orice teolog ortodox și călugăr cuvios, părintele Benedict vorbea cu dezinvoltură și degajare despre ceasul din urmă al existenței pământești, bine știind că nimeni nu are aici pe pământ cetate stătătoare. Sfârșitul nu ne sperie, ci, dimpotrivă, îl așteptăm ca pe o izbăvire, fiind cu un pas către veșnicie și nu altfel.

Avea o putere de stăpânire în toate, care uimea, precum un ales sentiment de respect pentru drepturile tuturor, un simț al măsurii în vorbă, în purtare, în ținută, dragoste față de toți, o conștiință morală puternică și convingerea că viața și munca trebuie luate în serios.

Pretutindeni, pe unde a trecut în viața sa, a lăsat frumoase amintiri. Bunătatea sa lăuntrică radia pe fața sa senină, iar hărnicia statornică s-a vădit în împlinirea pilduitoare a îndatoririlor sale și în scrierea de lucrări teologice. Dragostea sa puternică față de om i-a adus, ca dreaptă răsplată, dragostea tuturor celor care l-au cunoscut și au simțit căldura inimii sale.

I-a îmbrățișat pe toți cei cu care a venit în legătură cu iubirea creștină, știind bine că ea este iubire fără măsură. Raza caldă a sufletului său nobil rămâne mereu în sufletul celor care l-au prețuit, rămân faptele sale frumoase, spre creștinească pilduire. Și, după cum aici pe pământ a fost luminător de suflete și rugător pentru ele, face același lucru și în lăcașurile luminii neînserate, la care l-a chemat Părintele Ceresc.

Pentru generațiile tinere de teologi și slujitori, ca și pentru credincioșii Bisericii noastre, părintele Benedict Ghiuș este un frumos și pilduitor exemplu de adevărat părinte duhovnicesc, prin tot ceea ce a gândit și înfăptuit, încă unul, pe lângă atâția alții, care au ilustrat și împodobit Ortodoxia românească. Fie ca pilda vieții lui să fie pentru noi toți prilej de îmbărbătare, de sporire a dragostei și de atașament pentru sfânta Biserică, pentru credința cea dreaptă și pentru neamul nostru românesc.

(Gheorghe Vasilescu – Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii, Editura România Creștină, București, 1998, pp. 59-61)

via Fericiti cei Prigoniti

Eduard Masichievici, un tânăr elev de o mare puritate

Imagini pentru Eduard Masichievici

Un tânăr elev, Eduard Masichievici, de o mare puritate, fiind pe moarte, a cerut să i se aprindă lumânarea. Dar după ce s-a deşteptat dintr-un somn scurt, a cerut să se stingă mucul de lumânare, care trebuia să ajungă şi pentru alţii, spunând că a văzut pe Mântuitorul, Care i-a spus: «Nu te iau în seara aceasta!». L-a chemat la El în noaptea următoare.

(Pr. Constantin Voicescu – Părintele Voicescu, un duhovnic al cetății, ediție îngrijită de Ioana Iancovinescu, Editura Bizantină, București, 2002)

Eduard Masichievici – ”era ca un înger, un tip frumos la chip, un chip luminat”

A fost o mare jale între noi, că vedeam totuși că se moare. […] A venit rândul lui Masichievici.

Eram în cameră cu Cezar Tănase, între timp se făcuseră niște mișcări. Îl cheamă pe Masichievici ofițerul politic și zice:

– Măi, vezi medicamentele? De unde au aflat ai tăi că ești aici, prin ce-ai comunicat?

– Nu știu domne’, n-am comunicat, n-am carte poștală, n-am vorbit cu nimeni.

– Măi, ești bandit, spune prin ce-ai comunicat? Uite, ai medicamentele acolo, dacă-mi spui tot ce se întâmplă în interior, îmi dai informații, îți dau medicamentele.

– Domnule locotenent major, nu mă faceți pe mine turnător, eu sunt om de ținută, eu nu pot spune să fac rău nimănui, să mint. Ar însemna să mint niște lucruri. Prefer orice s-ar întâmpla cu mine, nu pot minți, să fac rău cuiva.

– Banditule, ai rămas bandit. Ieși și mor în credința ta!

Tânărul a venit.

– Ce-ai făcut, Edi dragă? (…)

Îmi spune așa pe șoptite:

– Dragul meu, m-a forțat să devin turnător, dar am spus că nu pot face lucruri, n-am semnat nimic și nu semnez niciodată. Și mi-a zis: du-te și mori în credința ta.

Și săracu’ Masichievici a murit așa. Am publicat un articol despre el, dar n-a avut răsunet, că oamenii nu se uită. Cum moare un om sunt lucruri dureroase. Era ca un înger, un tip frumos la chip, un chip luminat. El nu înțelegea să facă rău altuia.

(Fragment de interviu luat fostului deținut politic Nicolae Itul – Aiudule, Aiudule,ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 157-158)

”Mergi și mori în credința ta banditule!”

Un alt elev grav bolnav, Eduard Masichievici, căruia familia îi trimisese medicamentele specifice (streptomicină) a fost chemat de Șleam, care i-a condiționat eliberarea lor în schimbul informațiilor cu caracter politic. Dacă accepta, primea imediat pachetul salvator. Masichievici a refuzat indignat1.

– Atunci mergi și mori în credința ta banditule!… iar Masichevici s-a întors și a murit în credința lui.

Poate că unii ar fi înclinați să spună că ar fi putut accepta formal rolul de informator și, când s-ar fi restabilit, să nu-și mai țină promisiunea. Cu bandiții te porți ca bandit și nu e cazul să-ți faci scrupule. Dar Masichevici era atât de cinstit sufletește încât nici formal n-a acceptat această ticăloșie; știa că odată intrat pe această cale, nu mai putea da înapoi; comuniștii se răzbunau crunt pe cei ce nu-și respectau angajamentul.

(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Editura Eminescu, București, 1998, pp. 98-99)


O altă relatare despre mărturisirea de credință a elevului elevul mucenic, o dă fostul deținut politic și pătimitor creștin Aurelian Guță: ”A fost un șantaj, un șantaj pe care l-a aplicat ofițerul politic. Îl chema la birou – individual, bineînțeles – și le expunea situația existentă și posibilitatea de a primi niște lucruri de acasă, în schimbul actelor de trădare și al notelor informative pe care le dădeau. A fost și un caz deosebit: era un elev, Masichievici îl cheamă, i s-a spus că, dacă vrea să se salveze, să accepte această postură și o să primească de acasă medicamente. Ba chiar primise un pachet cu streptomicină. El i-a spus: „Uite streptomicina aici: vrei să dai…?” – „Nu. În aceste condiții nu accept” – a răspuns băiatul. Și atunci ofițerul, într-o replică sadică: „Atunci, pleacă și mori acolo, în credința ta.”” (mărturia lui Aurelian Guță în Părintele Voicescu, un duhovnic al cetății, ediție îngrijită de Ioana Iancovinescu, Editura Bizantină, București, 2002, pp. 117-118)

 

via Fericiți cei Prigoniți

Părintele Mina Dobzeu, un an de la mutarea la Domnul

„Ai văzut tu pe Hristos?”

Cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea cea mult bătătorită este Sfânta Scriptură, în Biserică. Este calea supranaturală, prin care Dumnezeu se descoperă lumii. Apoi este cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea argumentelor raţionale. Şi acum, mai apare şi cunoaşterea lui Dumnezeu prin ştiinţele naturii.

Acum, celor care cunoaşteţi pe Dumnezeu şi vă afirmaţi în acest Sobor şi vă afirmaţi că şi voi îl cunoaşteţi, vi se cuvine să veniţi în Adunarea Sfântă, în Biserică, unde îl veţi şi vedea, cum spune Domnul Iisus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu” (Matei 18,20).

 

În anul 1959 am fost arestat de către Securitatea de la Iaşi, prin luna octombrie, unde am fost reţinut vreo două luni, pentru ca apoi să fiu transportat la Bucureşti, cu cătuşe la mâini, la Securitatea de pe Uranus. Acolo am fost reţinut la anchetă până pe la sfârşitul lui februarie 1960 (când am fost depus la penitenciarul Jilava), fiind deja judecat şi condamnat de către Tribunalul Militar, la şapte ani de închisoare şi patru ani pierderea drepturilor civile.

Eram la anchetă la Securitatea din Bucureşti, pe Uranus, şi comandantul împreună cu anchetatorul mă anchetau. Comandantul zice:

– Ai văzut tu pe Hristos?

Şi eu răspund:

– Da, am văzut pe Hristos.

– Şi cum L-ai văzut?

– Pentru că insistaţi să vă răspund, iată, vă spun! Şi am răspuns:

– Eram la Schitul Brădiceşti, prin anul 1954. Într-o joi seară, făceam slujba Vecerniei, fiind la strană. Pentru vineri veneau credincioşii de joi seara şi participau la Vecernie. Printre credincioşii care au intrat în biserică şi se închinau a venit şi o tânără care a mers şi s-a închinat la icoana Domnului Iisus din catapeteasmă.

Pe catapeteasmă, la icoana Domnului Iisus, era şi o icoană mică, portabilă, care era rezemată de icoana mare pe care o sărutau credincioşii. Această tânără s-a închinat şi iată ce am văzut eu: ea a sărutat pe Domnul Iisus, care nu mai era în ramă, ci a apărut în faţa ei în chipul unui om viu. Şi eu m-am mirat de îndrăzneala ei, că L-a sărutat pe Domnul Isus pe obraz! Acest lucru l-am văzut eu!

Deci Iisus a apărut în faţa ei, văzut de mine. Ea a sărutat sfânta icoană, dar nu a văzut ceea ce am văzut eu. Eu L-am văzut pe Iisus aievea, iar ea L-a văzut şi L-a sărutat în icoană. N-am întrebat-o pe ea dacă a văzut că Domnul Iisus a apărut aievea. Eu am păstrat aceasta numai pentru mine.

Comandantul m-a întrebat:

– Cum te-ai manifestat în momentul în care l-ai văzut pe Iisus?

– Normal. Fiind la strană, mi-am căutat de rugăciune, de programul de slujbă. Şi nici nu am spus la nimeni, ci a rămas o taină a inimii mele, am răspuns eu, continuând.

Ca orice închinare pe care o aducem sfintelor icoane cu toată evlavia şi credinţa, se înţelege că şi închinarea acestei tinere, făcută cu credinţa şi evlavia cuvenite, s-a dus direct la persoana Domnului Iisus, care era acolo în imagine. Aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă despre dogma cultului sfintelor icoane.

(Pr. Mina Dobzeu, Dumnezeu și savanții, ediția a II-a, Editura AXA, 2006 | disponibilă online și la arhimandritminadobzeu.blogspot.com)

 

„D-apoi eu făceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceaușescu prin scrisorile acelea”

Sorin Dumitrescu: Părinte Arhimandrit Mina, aș dori să vă reamintiți chipul lui Nicolae Steinhardt, să-l evocați așa cum l-a cunoscut Prea Cuvioșia Voastră în detenție. Ce fel de om era?

Părintele Mina: Domnule profesor, este o întrebare care mă pune oarecum în situația să iau lucrurile de la început, să-mi amintesc momentul când, pentru prima dată, l-am cunoscut pe domnul Nicolae Steinhardt… Eram în închisoareaJilava, condamnat deja la șapte ani și depus într-o celulă, celula 18. Când am intrat eu, era un singur deținut acolo, dar în scurt timp s-a aglomerat, s-au pus paturi etajate și celula a devenit arhiplină.

Erau trei rânduri de paturi. Într-o noapte, târziu-târziu, parcă văd și acum cum s-a deschis cu zgomot ușa aceea cu zăvoare… în lumina aceea sumbră am văzut că mai apare un deținut, un condamnat oarecum timid; părea un om care nu mai trecuse prin astfel de grele încercări. Avea o boccea la subțioară, stătea în pragul ușii și privea la paturile care erau toate ocupate. Eu, observându-l că nu găsește un loc unde să se odihnească, îi fac semn: „Urcați-vă aici!” – iar el consemnează acest moment în Jurnalul Fericirii. Descrie acolo cum m-am ridicat eu ca o stafie – eram foarte slăbit – și l-am invitat să urce. A spus că de data asta trebuie să facă o escaladă așa, ca o maimuță care se urcă pe arbori…

S. D.: Ce vârstă aveați atunci când vă aflați în pușcărie?

P. M.: Dacă se întâmpla prin 1960, aveam, deci, 40 de ani.

S. D.: Dumneavoastră de cât timp erați în pușcărie când a venit domnul Steinhardt?

P. M.: Eu am fost arestat în octombrie 1959, iar atunci era în 1960…

S. D.: Deci la câteva luni după dumneavoastră a apărut și el…

P. M.: Da, la sfârșitul lui februarie. Eu eram deja condamnat, cred că și el, căci făcea parte din „grupul Noica”. Erau vreo douăzeci de intelectuali condamnați pentru că aveau clubul lor și nu susțineau sistemul ideologiei materialiste a socialismului. Au fost condamnați și se aflau în diferite celule, în aceea în care mă aflam eu, din acest lot venise numai Nicolae Steinhardt. Dimineața ne-am deșteptat și am făcut cunoștință cu dumnealui… S-a atașat mult de mine, în sensul că a văzut că am simpatie față de oamenii de cultură, intelectuali, cu maniere frumoase. Iar el a zis că, dacă eu sunt preot, trebuie să fiu bun creștin. A văzut că mă manifest sincer față de el și s-a atașat foarte mult de mine. Eu zic că ceea ce l-a atras a fost faptul că a văzut că sufăr pentru o cauză, iar aceasta nu poate fi ceva întâmplător, ci eu sigur am luat atitudine pentru libertatea Bisericii. Protestasem prima dată atunci când s-a scos învățământul religios din școală, iar a doua oară când s-a dat decretul 410, de desființare a monahismului. Deci, nu era ceva întâmplător, ci luasem atitudine. Pentru el aceasta a fost o consolare își va fi zis, în conștiința lui, că nu a greșit rămânând fidel acestui grup de intelectuali, concepției lor de cultură, de spiritualitate creștină și românească. Nu a greșit alegând să nu îi trădeze pe colegii săi. Iată, suferea cu demnitate pentru o cauză dreaptă și bună. În felul acesta s-a atașat mult de mine. În cele din urmă, peste un timp, mi-a spus: „Eu sunt suferind și nu știu cum voi rezista în aceste condiții, cu masă mizeră și apa infectă. Dar eu vreau să mor creștin!” și mi-a propus mie să-l botez.

S. D.: Dar nu v-a mirat acest lucru?

P. M.: Nu.

S. D.: Nu v-a uimit?

P. M.: Nu, pentru că deja mai stătusem de vorbă cu el…

S. D.: Și ce vă spusese?

P. M.: El se atașase de mine, mai ales pentru că eu mai făceam acolo câte o slujbă. Eu, care am fost crescut în mănăstire, cunoșteam tot ritualul pe dinafară.

S. D.: Pravila…

P. M.: Pravila, cele șapte Laude, Acatistul Domnului Iisus și Acatistul Maicii Domnului, Sfânta Liturghie…

S. D.: Pe dinafară…

P. M.: Da… Iar pe el l-a impresionat mult cum recitam eu Psalmii lui David sau Vechiul Testament, pe dinafară. Se atașase de mine. Mai era Sergiu Al. George din grupul lor…

S. D.: Basarabean…

P. M.: Da. Acesta studiase limba sanscrită și monahismul tibetan. Acum mă studiau pe mine, cum este un monah creștin-ortodox și cum cunoaște el monahismul din teorii și scrieri. Apoi ne-au mutat din celula aceea și ne-am întâlnit cu o parte din grupul lor în altă celulă, cea în care a fost botezat Nicolae Steinhardt. Când și-a manifestat dorința aceasta, a spus-o colegilor săi. Atunci ei l-au întrebat în ce confesiune vrea să fie botezat.

S. D.: Dar câți erați în celulă?…

P. M.: Într-o celulă mare eram vreo șaizeci de inși.

S. D.: Și toți erau intelectuali?…

P. M.: Erau intelectuali: preoți romano-catolici, greco- catolici, ortodocși…

S. D.: Regimul de detenție era aspru?

P. M.: Foarte aspru. Gândiți-vă că erau șaizeci de oameni în celulă, care își făceau necesitățile acolo, la tinetă. Era mizerie. Mai erau și bătăile… Ne scoteau la aer sau la baie, iar când ne scoteau ne mai și băteau… Acolo erau mai mulți din grupul lor. Constantin Noica încă nu era… Se aflau acolo Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu și mulți alții.

S. D.: Părinte, acești oameni erau cu toții intelectuali. Cum suportau regimul de detenție, ei, care veniseră dintr-un domeniu mai comod al existentului, în comparație cu un țăran care muncește pe câmp sau cu un proletar… Erau descurajați?

P. M.: Cum suportau?! Ei trecuseră prin anchete. Și să știți că acolo a fost mult mai aspru, bătăi, constrângeri grave, iar unii erau supuși torturii. Eu am scăpat de tortură prin faptul că mă feream de miliție. Atitudinea mea s-a împotrivit ateismului și am criticat această înclinare. Preoții trebuie să rămână la datoria lor, să nu facă politică. Nu mă luam nici de colectivizare, nici de politica lor socialistă, de nivelare socială. Mă feream de aceste lucruri și din această cauză am fost cruțat de a fi pus la încercări grele, de tortură. Comandantul Securității de pe Uranus, ca să mă protejeze oarecum, m-a dus în fața criminalilor care executau aceste torturi și mi-a pus astfel de întrebări încât m-a scos din categoria celor care erau împotriva politicii comunismului, a colectivizării. Deci, am scăpat mai ușor în felul acesta. Ceilalți, însă, au trecut prin grele încercări! Dar, cum erau depuși la Jilava în detenție, cum simțeau un moment de eliberare, într-un fel… Cum spune chiar Nicolae Steinhardt: „De-abia acolo ne simțeam și noi liberi să discutăm, să vorbim orice fără grijă”. și totuși, nu era chiar așa, pentru că și în celule erau turnători… Când Nicolae Steinhardt a cerut a fi botezat, pe el l-a impresionat mult că eu m-am oferit imediat și n-am pus problema că ne află cineva, că ne denunță la administrație, că o să suferim…

S. D.: Dar această chestiune a botezului s-a discutat public?

P. M.: Nu.

S. D.: S-a discutat doar între dumneavoastră?

P. M.: Între noi doi. Dar el comunica cu ceilalți colegi pentru că, atunci când s-a pus problema, colegii lui l-au întrebat în ce confesiune vrea să se boteze. Când a răspuns că la cea ortodoxă, colegii i-au spus că trebuie să îl boteze „călugărul”. Eu eram călugăr acolo pentru ei. Ați citit în Jurnalul Fericirii cum ne-am pregătit. I-am făcut o mică catehizare, pentru că era evreu. El cunoștea și alte religii, dar când a fost întrebat să facă o selecție în creștinism, nu s-a făcut nici baptist, nici adventist, nici catolic, ci a aderat la Ortodoxie. El spune în Jurnalul Fericirii de ce a ales Ortodoxia, în primul rând, a ales astfel pentru că el făcea parte din acel grup de intelectuali și era convins de spiritualitatea acestui popor care este creștin-ortodox… și a acceptat să se boteze la religia ortodoxă, deși erau acolo și romano-catolici, și greco-catolici. I-am făcut o pregătire, o catehizare, explicându-i ce a însemnat pentru noi Vechiul Testament, care este faza pregătitoare pentru un popor prin care avea să vină creștinismul, o religie universală pentru toate popoarele, explicându-i că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care coboară și aduce înțelepciunea dumnezeiască pentru a ne scoate de sub influența păgânismului. L-am învățat simbolul credinței. Pentru el era ușor, căci nu-i era deloc străin. Spunea că în copilărie era alături de copiii creștinilor și mergea în casele lor, de multe ori ciocnea și ouă roșii la Paști… Mai târziu, împreună cu alți membri ai grupului de intelectuali din care făcea parte, mergea la mănăstiri, unde a cunoscut părinți duhovnicești. Deci, nu era deloc străin de Ortodoxie.

S. D.: Dar, ca evreu, v-a spus de ce vrea să se încreștineze?

P. M.: Nu. Nu s-a pus problema așa, că e evreu și de ce vrea să se creștineze. Nu s-a pus problema să angajăm o discuție în felul acesta, ca el să facă o mărturisire de ce a ajuns la convingerea că legea Vechiului Testament e greșită sau condamnată… Când i-am făcut catehizarea, i-am spus că legea Vechiului Testament este o lege prin care Dumnezeu a făcut cunoscută dreptatea Lui, pentru ca omenirea să cunoască ce înseamnă dreptatea, adevărul, și comportarea omului față de dreptatea divină și comportarea față de semenul său. În Vechiul Testament s-a pus accentul pe dreptate, iar cine nu o respecta era condamnat, pe când în creștinism avem Legea Harului. Se zice într-un Psalm că „mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat, adevărul din pământ a răsărit – adevăratul Hristos este – și dreptatea din cer a venit…” Dumnealui și-a însușit această concepție. Am vorbit despre Adevăr și Credință, despre creștinism, despre Legea Harului care este Milă, Adevăr și Dreptate.

Ne-am hotărît că la data de 15 martie vom face botezul, înainte de a ieși la aer, eu pregătisem toate cele cuvenite și i-am spus că, atunci când vom veni, vom face botezul prin turnare de apă, așa, mai pe neobservate… El a rămas în cameră pe motivul că era bolnav, și, pe deasupra, nu putea merge, căci îl rodea o gheată. Eu am mers la aer, iar la întoarcere am fost primul. Dacă vă amintiți, în Jurnal spune că a fost botezat cu apă viermănoasă dintr-un ibric. Eu, care-i făcusem pregătirea, am oficiat botezul: „Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae, în numele Tatălui, Amin, în numele Fiului, Amin, în numele Sfântului Duh, Amin.” Botezul a fost făcut prin turnare, cu semnificația Botezului Sfânt. După aceea, i-am spus simbolul credinței, tot așa, în șoaptă: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat…” și altele, improvizate. Apoi el s-a dus la colegii lui. Mai erau de față doi preoți greco-catolici, unul Făgărășanu și altul Nicolae, iar aceștia comunicau cu el. Pentru că aceștia știau că se botează și au participat la acest act, botezul a fost considerat unul ecumenic. Adică, și cu participarea lor.

S. D.: A mai multor confesiuni…

P. M.: Da, romano-catolici, pastori… în cele din urmă, toți s-au bucurat, pentru că era într-adevăr un moment deosebit. După cum a mărturisit și în Jurnalul Fericirii, după botez, Steinhardt a avut o stare inexprimabilă de fericire. Mai apoi, spune că aceia care au fost botezați de mici nu-și dau seama de importanța acestuia, pe când el, care a fost botezat la vârsta aceasta, a trăit momente de înaltă fericire indicibilă. Dumnealui, care era scriitor de nivel superior, reușește să exprime în cuvinte această stare de fericire pe care o trăiește după botez, care nu se explică altfel decât prin faptul că botezul este adevărat, că Sfintele Taine sunt adevărate. în Jurnalul Fericirii, povestește cum trăiește într-adevăr această stare de fericire, ca niște salturi din treaptă în treaptă. Apoi i-am spus că trebuia să primească și mirungerea, dar, acolo neavând posibilități, o vom face după ce vom ieși din închisoare. I-am spus să se ducă atunci la Biserica „Sfînta Ecaterina” de la Institutul Teologic, unde îl va găsi pe Părintele Teodorescu. Pe acesta eu îl cunoșteam ca pe un om cu multă demnitate, evlavie și cu o comportare de preot demnă de toată cinstea. Dar, în 1964, când a ieșit din închisoare, Steinhardt a uitat unde și la cine trebuia să se ducă. Întâmplător, s-a dus la Schitul Darvari…

S. D.: Acolo era Părintele Teodorescu…

P. M.: Da. Abia atunci și-a amintit că eu tocmai la el îl trimisesem. A vorbit cu el și a stabilit ziua când să vină să-i facă mirungerea. Și spune Steinhardt în Jurnalul Fericirii că am fost și nașul lui de botez…

S. D.: Vă vizitați’?

P. M.: Da, țineam legătura. Mă duceam la București, la el acasă. Apoi eu am fost chemat de parohie, de către Prea Sfințitul Partenie; dânsul a venit prin 1971 la mine și mi-a spus că și-ar dori să rămână monah aici, în mănăstire, pe lângă mine. Dar Prea Sfințitul Partenie nu l-a acceptat, căci pe vremea aceea, comuniștii nu ne dădeau voie să primim personal, mai ales că era vorba de un intelectual, evreu creștinat… Eu i-am dat recomandare către înalt Prea Sfințitul Teofil și Prea Sfințitul Iustinian Vicarul. I-am spus că înalt Prea Sfințitul Teofil mă cunoștea bine și mă iubea, căci era între noi o apropiere duhovnicească. Și l-a primit pe Nicolae Steinhardt, găsindu-i loc în Mănăstirea Rohia, unde peste un timp a fost uns în monahism. La început i s-a dat ocupația de a se îngriji de bibliotecă. El s-a ocupat de aceasta, a pus-o în rânduială, a făcut fișiere. Asta a fost ocupația lui inițială în mănăstire, dar, fiind uns în monahism, a intrat în disciplina monahală și s-a integrat întru totul. Dar ținea legătura și cu Uniunea Scriitorilor, participa la întrunirile lor; a mai scris și alte opere, iar în timpul din urmă a scris opere religioase, după convingerile lui de creștin ferm, în spiritul Ortodoxiei.

S. D.: Cum vă explicați că, în momentul când se pregătea să moară, v-ați găsit împreună?

P. M.: Așa este, dar de unde ați aflat lucrul ăsta? E interesant. M-am dus întâmplător…

S. D.: Dar nu este un lucru uimitor?

P. M.: Eu spun, ori de câte ori mi se oferă posibilitatea să vorbesc despre Steinhardt, că Pronia divină l-a chemat la creștinism. Eu am fost o mână întinsă din partea Bisericii, pentru ca să primească botezul în confesiunea noastră creștin-ortodoxă, iar el a fost o mână întinsă spre intelectuali și să le spună „Iată! L-am cunoscut pe Hristos! Veniți la Hristos! Nu se poate explica altfel starea de fericire pe care am trăit-o eu!” Deci, Pronia divină l-a chemat, întâmplarea ca eu să fiu în preajma lui, în ultimele sale zile, a fost iarăși o lucrare a Proniei divine.

S. D.: V-a spus atunci ceva?

P. M.: Era luni seara, când am ajuns acolo cu mașina, cu un coleg de-al meu. El stătea în casa poetului Ioan Alexandru, îl găsesc și îmi spune: „Frate dragă, tare sunt bolnav. Trebuie să merg la București, la doctorul meu. Am scos bilet la avion, iar miercuri o să plec.” Dar eu l-am întrebat dacă nu poate obține un bilet și pentru mine, ca să mergem împreună la București. El a acceptat și, mai târziu, a dat un telefon și a obținut încă un bilet. A doua zi, am plecat cu mașina mănăstirii de la Rohia spre Baia Mare; cu noi se mai aflau un preot și un tânăr teolog, de la care am aflat, discutând, lucruri frumoase, interesante.

Cînd am ajuns la Baia Mare – pentru faptul că era marți, iar noi trebuia abia miercuri să plecăm la București -, pe mine m-a condus la o gazdă, o cunoștință de-a lui, iar dumnealui s-a dus la altă gazdă. Peste un timp îmi dă telefon și îmi zice:„Frate dragă, mi s-a făcut rău în mașină… Eu nu o să mai merg la București, pentru că sunt bolnav, grav. Trebuie să mă internez, de urgență, la spitalul de aici…” Către seară m-am dus la gazda unde era el. Se simțea mai bine. Am discutat lucruri frumoase, interesante, căci se afla într-o familie de oameni intelectuali. La un moment dat, mi-a spus: „Frate dragă, mă torturează niște gânduri sinistre, că Dumnezeu nu mă va ierta de păcatele mele din tinerețe. Și nu am liniște…” Eu am căutat să-i răspund, nu pentru ca să găsesc niște cuvinte de consolare, ci pentru ca să-i spun un adevăr. I-am zis: „Să știi că Satana’, când vede că de-acuma nu te poate mâna la păcate, așa, după placul său, te torturează cu păcatele trecutului, ca tot să n-ai liniște. Aceasta este uneltirea vrăjmașului diavol! Iar dumneata, care ești un om blajin… în primul rând, nu uita că te-ai convertit la creștinism, te-ai botezat. Prin botez, se iartă păcatul originar și păcatele personale. Ți s-au iertat toate păcatele din trecut! În al doilea rând, ai intrat în monahism, ceea ce reprezintă un alt botez. Ai ieșit din viața civilă, ai renunțat la viața în duh lumesc și ai trecut la viață curată și sfântă! Aici te-ai spovedit, te-ai împărtășit, ai dus viață de evlavie și de rugăciune. Trebuie să fii liniștit, pentru că aceasta e uneltirea vrăjmașului, care vrea să-ți tulbure liniștea… Cu dumneata s-au petrecut lucruri mari și frumoase. Dumnezeu te-a ales, te-a chemat…Te-a sfințit și ți-a dat încredințare că El este Dumnezeul milei și al îndurării. Te-a primit cu drag, căci ai trăit acele momente de fericire, care ce altceva ar fi putut fi decât un semn, pe care: noi, în limbajul nostru, le numim bucurii de paradis… Dumneata ai gustat din acestea!”

S. D.: Spuneți-mi, înainte de moartea domnului Steinbardt, știați de existența Jurnalului Fericirii?

P. M.: Nu știam…

S. D.: Îl ținea ascuns?

P. M.: Da.

S. D.: Dar dumneavoastră, care ați trăit toată epoca și toate evenimentele acelea, considerați acest Jurnal o operă – să zic așa – obiectivă, perfect descriptivă? Descrie Steinhardt în jurnalul Fericirii în mod obiectiv ceea ce s-a petrecut acolo?

P. M.: Da, sigur. Sunt încredințat că era obiectiv. Pentru el…

S. D.: Eu vă întrebam cum vi se pare cartea…

P. M.: Este foarte important că el avea o memorie atât de bună; în perioada aceasta de patru-cinci ani, a avut multe discuții, cu diferiți intelectuali, dar și cu alte categorii sociale. A scris despre sectanți, cum s-a confruntat cu ei și cum a înțeles problemele lor. Toate aceste fapte le-a reținut și le-a scris după ce a ieșit din închisoare. Astea sunt realități. A dovedit că era sincer, prin convertirea sa la creștinism și prin îndepărtarea sa de iudaism și de concepțiile iudaice.

S. D.: Spuneți-mi, acolo, pe aeroport, unde i s-a făcut rău, a apucat să vă mai spună ceva?

P. M.: Nu, căci nu am mai ajuns la aeroport… Am spus că era la o gazdă și s-a internat acolo în spital. Am plecat la București, asta se întâmpla joi-vineri. Vineri eram acasă. Sâmbătă am primit telegramă că Părintele Nicolae a murit în spital la Baia Mare. Cei de la mănăstire mă invitau să mă duc la înmormântarea lui, dar era prea scurt timpul, nu mai aveam când să ajung.

S. D.: Era urmărit?

P. M.: El, cât era la mănăstire, sigur că era urmărit…

S. D.: Dar dumneavoastră erați?

P. M.: Bineînțeles că și eu eram urmărit. El îmi mai scria câte o scrisoare la sărbători, nu scăpa din vedere… în fiecare an, la ziua când a fost botezat, îmi scria câte o carte poștală; scria foarte scurt, cu mulțumiri pentru momentul acela, atât de important în viața lui. Nimic mai mult. Cărțile poștale le mai am și acum… Dar de ce scria prin carte poștală? Ca să fie deschisă de la început și să înceteze urmărirea mea sau a lui.

Cât despre mine, eu eram stareț aici, iar securiștii de-aici îmi dădeau telefoane să mă duc la ei. Eu nu mă duceam niciodată. Niciodată, absolut niciodată! Apoi veneau ei, începeau cu vorbe bune, îi mai serveam cu o gustărică… După ce se ridica temperatura, mă luau la foit!… Le răspundeam: „Ce vreți dumneavoastră?… Am înțeles, vreți să fiu un informator… Bine, bine, dar îmi dați și un salar, ca să mă pot deplasa, să pot culege informații? Dar să îmi mai dați și un pistol, că eu trebuie să mă apăr la nevoie!” Altădată le-am zis: „Bun, eu fac ce-mi ceri, dar vii matale să faci serviciul meu, la biserică? Hai să ne schimbăm rolurile!” Trecea asta, și iar veneau, și iar începeau…

S. D.: Părinte, spuneți-mi, în principiu, sunteți de acord ca oamenii să aibă acces la dosarele lor de la Securitate? E o problemă care frământă lumea acum…

P. M.: Este o problemă care frământă, da. Sub un anumit aspect sunt de acord, dar să nu dea publicității. Să-i urmărească pe demnitarii noștri, care astăzi sunt în funcții de conducere, și care au fost securiști sau informatori. Cel puțin în secret să li se pună în vedere să se retragă, să-și recunoască vinovăția… Să-și facă mea culpa. Pentru aceștia, da, sunt de acord cu deschiderea dosarelor, însă, pentru ceilalți, nu e bine să trecem la răfuială. Nu e bine. Eu, ca preot creștin convins, despre ceilalți am zis că, în libertate este treaba lor cu ce se ocupă. De exemplu, eu m-am întâlnit cu un securist. Eram cu un profesor, iar în discuția noastră s-a băgat unul dintre foștii securiști, care știu bine cine a fost și cum s-a purtat cu mine și cu alții… Iar el a intrat în discuție cu noi, că „e bine să ne mai vedem, să ne mai știm, să ne mai cunoaștem…” Acum doi ani, a venit un cunoscut al meu, care fusese și el cu securiștii și cu care am avut și eu probleme… Era împreună cu comandantul Securității de aici, din oraș, cel care a fost, și care este și-acuma… Au venit să-mi spună așa, prietenește, să nu-i mai vorbesc de rău. Să nu-i mai vorbesc de rău, că și Nicolae Ceaușescu a fost om bun, creștin…

S. D.: Și ce ați răspuns la asta?

P. M.: Dați-mi voie să vă spun cum a fost. Le-am zis că Domnul Iisus a spus:„Lăsați copiii să vină la Mine…”, pe când comuniștii, cu ideologia lor materialistă, ziceau: „Lăsați copiii să vină la noi, la Antihristul…” Copiii erau mustrați în cabinetul directorului sau al pedagogului pentru că au mers la biserică, pentru că gândeau așa cum au fost învățați de părinții sau bunicii lor. Dar tineretul utecist, în ce relații a fost cu Biserica? Ei au fost educați în sensul părăsirii Bisericii! Dar clasa muncitoare, care a fost forța conducătoare a acelui partid fără Dumnezeu? Dar intelectualii? Ei erau puși să predea în școli ateismul, să scrie și să susțină ideologia materialistă. Dar bietul țăran? Cât a fost stăpân pe țarina și pe ogorul lui, știa, după tradiție, să meargă la biserică, să se spovedească și să se împărtășească de sărbători. Când a trecut la colectiv, nu a mai avut timp să meargă la biserică, să se roage. Aceasta a fost realitatea!

S. D.: Aș vrea să vă întreb un lucru. Ați făcut închisoare, ați fost prigonit pentru aceste atitudini legate de interzicerea învățămîntului religios sau a monahismului. Ați trimis scrisori…

P. M.: În 1959 am trimis vreo treisprezece scrisori în toate centrele culturale. Securitatea a fost informată de peste tot.

S. D.: Aș vrea să știu dacă mai cunoașteți alte cazuri de preoți sau monahi care au făcut precum dumneavoastră, care s-au adresat în scris puterii sau stăpânirii?

P. M.: Nu pot să zic că știu ceva. Nu știu.

S. D.: Atunci am să vă întreb așa. În raport cu modul prin care creștinismul este înțeles ca o doctrină aproape a resemnării, cum justificați dumneavoastră această replică pe care ați considerat că trebuia să o dați? În epocă, eu cunoșteam destui preoți care spuneau: „Asta este, trebuie să îndurăm, căci e de la Dumnezeu. ” și cu asta, basta. Cum justificați această luare de atitudine extrem de vitală și de răspicată a dumneavoastră?

P. M.: Cu toată sinceritatea, precis și categoric. Am făcut-o în 1948, când…

S. D.: Știu… Cum explicați însă acest lucru, din punct de vedere teologic? Comportamentul acesta cadrează cu mentalitatea ortodoxă?

P. M.: Ceea ce am făcut eu cadrează cu mentalitatea ortodoxă, doar e cuvântul Evangheliei. Cel ce mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și eu înaintea Tatălui. Cel ce se va lepăda de mine și eu mă voi lepăda de dânsul. Dar se spune în proorocul Daniel că pentru vremurile acestea mulți vor suferi și vor trece prin sabie și foc. Iar alții se vor fățărnici, ca să treacă timpul.

S. D.: Explicați-mi mai bine această treabă cu fățărnicia… Ce înseamnă că „alții se vor fățarnici’?

P.M.: Iată, vă spun. După ce m-am întors din închisoarea de la Galați, am avut vreo cinci ani domiciliu obligatoriu. De două ori pe lună, mă prezentam la Huși, mergând pe jos, și iarna și vara, o distanță de 30 de kilometri, căci nu era autobuz. Dar la un moment dat, peste un an, se prezintă la mine un securist cu grad mare, de la Iași sau de la București, și-mi vorbește frumos despre preoți. Că preoții au fost întotdeauna alături de popor, că au fost oameni de cultură și trebuie să îndrume poporul, căci poporul îi ascultă. Deci vorbea frumos. Ce să înțeleg de aici?… Securiștii și-au spus: „Noi nu o să avem acces în rândurile populației cu concepțiile noastre, pentru că, iată, Biserica ne denunță că suntem antihriști…” Atunci ei au schimbat politica, propunându-și să-și ia colaboratori din rândurile preoțimii. Deci, vă spuneam despre ofițerul acela… Ne solicita pe noi să colaborăm cu ei, pentru că – vezi, Doamne… – ei ne respectă, întrucât noi suntem valoroși și reprezentăm ceva în societate… De aceea, ne propun nici mai mult, nici mai puțin decât să fim alături de ei! Cine a fost alături de ei nu a avut de suferit. Cine s-a opus, a avut de suferit. Deci, așa era privită atitudinea colaboraționiștilor și a celor care erau oarecum mai rezervați. Eu am fost pe poziția aceea permanentă, pentru că mi-am schimbat unghiul de vedere încă din 1941 și apoi, fiind la Institutul Teologic…

S. D.: Dar această poziție de revoltă… Faptul că dumneavoastră ați trimis scrisori la stăpânire a reprezentat o poziție atipică, pe care – târziu, încoace – a mai avut-o doar Părintele Calciu.

P. M.: Eu am intrat în monahism pe vremea când deja comunismul se impunea, în 1946. Am înțeles ce înseamnă viața monahală, lepădarea de duhul lumesc și dăruirea aceasta se expune până la capăt! Iar Părintele Coman, când a venit la prelegeri, a spus că scrisoarea este făcută de un sfânt. Nu avea nici un cusur. Dar cu noi ce s-a întâmplat? Toate mănăstirile au fost desființate, au aruncat călugări bătrâni pe drumuri… Iată, astfel îmi explic atitudinea mea, prin ceea ce s-a petrecut și se petrece cu călugării. Asta mi-a fost răspunsul.

S. D.: Părinte Arhimandrit, care este, după părerea Prea Cuvioșiei Voastre, defectul principal al vieții bisericești în România, în momentul de față?

P. M.: Eu spun că Biserica noastră a ieșit de sub păgînism, care a fost o îngrădire gravă, dar preoții au rămas cu același limbaj și cu aceeași atitudine. Ni s-a pierdut graiul duhovnicesc, în timpul comunismului, pentru că era alături de el un securist sau un turnător, un preot nu mai discuta despre cele duhovnicești. Discuta alte povești, despre filme, despre meciuri și voia să apară că e și lumesc puțin, cu țigara în gură și cu băutura… și acum preoții sunt încă lipsiți de grai duhovnicesc. Te întâlnești cu ei, și tot acestea li-s graiul și discuția. Dar de ce? Și în timpul comunismului a intrat mult tineret în viața clericală, dar de unde au fost recoltați tinerii aceștia? Tot dintre cei care aveau educația care a fost peste tot atunci. Răsfățați, liberaliști în gândirea lor, orice, numai să nu fie mistici. Misticismul era condamnat! Iar pe cei care își manifestau simțul mistic, mai ales preoții căutau să îi tempereze. De exemplu, un tânăr venea din facultate cu educație bună, care rămânea numai la nivel de teorie, căci, atunci când tânărul preot încerca să o aplice, era sancționat de către protopopi și de către departament.

S. D.: Ce ar trebui, după opinia Prea Cuvioșiei Voastre, să se schimbe în momentul acesta în Biserică?

P. M.: Trebuie să schimbăm optica și să facem mai multă activitate pastorală individuală. În ce constă aceasta? Unii zic că ar însemna să umblăm ca și sectarii, din casă în casă, cu Biblia în mână. Preotul are prilej de a se întâlni cu credinciosul la Ajunul Bobotezii, la Ajunul Crăciunului, la posturi, – când umblă din casă în casă și face rugăciuni -, la logodnă, cununie, înmormântare, școală, lehuzie, la spovedanie, împărtășire, Sfântul Maslu. Are atâtea motive să iasă din această stare de atrofiere. Să ieșim din starea aceasta de rutină! Se duce preotul în casa omului, dar aceasta a ajuns o rutină, preotul nu mai zăbovește să-i explice credinciosului importanța momentului, să-i vestească cuvântul Evangheliei, să trezească în el evlavia. Asta e. Eu privesc această problemă cu toată seriozitatea. Eu mă exprim astfel: să gândim profund, logic, corect, cuminte și Bine intenționat. Să privim, deci, lucrurile cu toată seriozitatea. Aceasta e calea pe care trebuie să mergem. Ieșim din această rutină în cult și în manifestările noastre de pastorație individuală.

S. D.: Părinte, facem politică o secundă? Ce părere aveți despre Rege?

P. M.: Despre Rege?

S. D.: Despre Regele nostru.

P. M.: Eu am crescut cu Regele. Sunt născut în același an cu el. Părinții mi-au pus numele Mihai, iar Regele tot Mihai se numește.

S. D.: Cum vă cheamă pe dumneavoastră?

P. M.: Mihai.

S. D.: Și mai cum?

P. M.: Dobzeu.

S. D.: Deci Mihai e numele dumneavoastră…

P. M.: Da, iar părinții, să știți, au fost influențați de numele Regelui născut în vremea aceea. La fel, unui frate al meu i-au pus numele de Gurie, pentru că în anul acela Mitropolitul Gurie venise și sfințise locul bisericii din sat.

Eu am crescut în perioada aceea cu Regele, tot ce auzeam era: „Trăiască Regele! Trăiască Patria!”

S. D.: Ar câștiga România dacă ar fi condusă de un rege?

P. M.: Sub comunism, partidele istorice au fost desființate, completamente distruse. Or, tocmai monarhia era blamată, desconsiderată și disprețuită. Putem să-i schimbăm mentalitatea așa ușor generației de astăzi? Oamenii nu-l primesc. Nu sunt pregătiți. Cei care acum au ajuns – susținuți de un partid, ori de altul – să fie președinți, niciodată nu vor da locul lor unui rege. Deci, nici partidele, nici societatea nu sunt pregătite. Regele nu are succes.

S. D.: N-are șansă…

P. M.: N-are șansă. Mai ales că nu are un urmaș masculin. Unii intelectuali, chiar și Ioan Alexandru, spuneau că țara noastră a avut domnitori, nu regi. Dar noi nu defăimăm rolul cultural pe care l-a avut Regele în perioada aceasta, pentru orientarea și dezvoltarea culturală și economică a statului nostru. Regele fost un sprijin.

S. D.: Dar, după părerea dumneavoastră, părintele Nicolae de la Robia l-ar fi vrut pe Regele Mihai?

P. M.: Eu zic că l-ar fi vrut.

S. D.: De ce?

P. M.: Pentru că era un intelectual și avea o orientare spre Occident. Ținea legătura cu marii intelectuali din Occident. Era cu o orientare mult mai largă către Occident, care însemna democrație, libertate, progres, cultură.

S. D.: Spuneți-mi, Părinte, aveți mulți ucenici?

P. M.: Da. În această problemă o să mă denunț singur, o să spun care a fost realitatea, întrucât eu eram permanent în opoziție, – deci urmărit de securitate și de cei din jurul meu -, nu era permis cuiva să se apropie mai mult de mine. Toți mă defăimau, toți fugeau de mine. Chiar și după ’89, când am pățit-o mult mai grav.„Vai, vai, acesta e unul singur, dar… Ne punem rău cu Securitatea, ce ne-om face pe urmă?… Mai bine să-l lăsăm pe ăsta…” M-au izolat și mai mult… Prieteni…

S. D.: Părinte, în încheiere, v-aș ruga să ne spuneți un cuvânt de folos pentru cei care or să urmărească convorbirea noastră.

P. M.: Eu voi spune despre toată perioada pe care am petrecut-o cu suferințe, cu necazuri, cu greutăți. Pot să spun, și o spun așa după ani de zile, că am dus o viață comodă, în sensul că, trăind în mănăstire, cum zice și Nicolae Steinhardt, călugărul este mereu pregătit să suporte de toate, viața mai mizeră, masa și dormitorul, așa cum sunt.

În închisoare pe mine mă vedeau toți cu fruntea sus. Nu m-am înșelat în atitudinea mea pe care am luat-o față de regimul care a fost, și am avut încredințarea că am o chemare deosebită. Am simțit mâna lui Dumnezeu ocrotitoare și nu numai în lucrurile mari, ci și în cele mici; de multe ori eu gândesc că ar trebui să rezolv cutare problemă, dar Dumnezeu așa rânduiește totul, încăt eu rămân uimit. Adică mă știu sub ocrotirea mâinii lui Dumnezeu întotdeauna, și nu-mi mai fac nici o grijă pentru ce se va întâmpla, pentru ce va fi. Cum am zis și în trecut, o să suport tot, după cum este voia lui Dumnezeu, pentru că nu sunt singur, ci sunt cu Dumnezeu. Vă pot spune că totdeauna am spus ceva care era potrivit pentru acel moment și care era în sprijinul spiritualității noastre bisericești.

Acum, în special după ’89, am acceptat să merg prin toate închisorile din Eparhia Romanului și Hușiului și am fost preot pentru pușcăriași, pentru azile de bătrâni, pentru orfelinate. Făceam slujbe, iar când a murit Părintele Stăniloae, – pe care l-am avut și eu profesor la Institut, am fost un ucenic al dumnealui -, Prea Fericitul Patriarh a spus la înmormântare să luăm aminte la învățăturile pe care ni le-a lăsat. Eu am cerut atunci Prea Fericitului Patriarh să-mi dea voie să merg prin toate mănăstirile și să propag rugăciunea inimii. Și am scris această pagină,„Rugăciunea inimii”. Și acest articol a fost publicat și la București. Eu am mers prin mănăstirile Eparhiei Romanului și Hușiului, prin Buzău și prin Craiova, și le-am vorbit oamenilor despre calitatea rugăciunilor și despre inimă. Am zăbovit câte o zi-două, le-am explicat și am trecut și la aplicare practică. Aceasta a fost ocupația mea. Acum sunt consilier cultural și am scris mai multe articole.

S. D.: Aș vrea să vă pun ultima întrebare, dacă acceptați…

P. M.: Vreau să vă spun că nu m-am înșelat în credința mea, că am fost cu Dumnezeu, iar Dumnezeu este cu mine întotdeauna. Cineva a zis că nu întotdeauna a fost Dumnezeu cu noi. Nu, zic eu, Dumnezeu este cu tot păcătosul! Eu spun că am înțeles că am avut o chemare deosebită și am fost oarecum liniștit, și chiar fericit în starea mea. Dacă cineva mă întreabă care este starea mea acum, îi spun ceea ce îmi spunea un inspector de culte pe care îl avem aici, în județul Vaslui, domnul Popa Ion. Reușisem să ne apropiem sufletește, dar, deodată, mi-am dat seama că el umbla cu lucruri mai aspre, false; a văzut că nu are succes cu mine și s-a decis să fie mai sincer, îi destăinuiam niște lucruri, iar el mi-a zis: „Ești omul cel mai fericit!” Exact, dar nu înseamnă că de acum sunt scutit de ispite, de necazuri, de greutăți. Sunt fericit prin aceea că am încredere în Dumnezeu și nu mă îngrijorează, și nu mă înspăimântă nimic. Așa cum nu m-a înspăimântat nici trecutul. Știți ce înseamnă să zici că regimul de conducere este Antihristul, întrucât distruge viața spirituală, desființează monahismul, bisericile… Acestea le ziceam fără frică! Când m-au arestat prima dată, șeful Securității zicea către administratorul episcopiei, care luase parte la arestarea mea: „Vreau să scape, să-și schimbe ideea!..” Iar a doua oară când m-au arestat, procurorul m-a acuzat în instanță că eu spuneam că textul Bibliei zice „Când vor fi persecuțiile fiilor aceștia, nu intrați în cetate. Fugiți! Fugiți la munte!” și ei au înțeles că eu îndemn populația să fugă să întărească rezistența din munți!…

Eu am înțeles că Dumnezeu a fost alături de mine întotdeauna, iar Dumnezeu m-a ocrotit ca să văd rezultatul luptei și să mă bucur de triumful Adevărului. Hristos astăzi biruiește.

S. D.: Voiam să vă pun ultima întrebare și vă rog să aveți bunăvoința să-mi răspundeți. Ați putea fi duhovnicul unui șef de stat?

P. M.: Al unui șef de stat…

S. D.: Precum odinioară Daniil Sihastrul, ați putea fi duhovnicul unui șef de stat?

P. M.: D-apoi eu făceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceaușescu prin scrisorile acelea. Prin scrisorile acelea mă făceam duhovnic! L-am îndemnat: „Nu e bine să persecutați creștinismul. Dați libertate creștinismului, ca în țara noastră să se sărbătorească, să se respecte calendarul Bisericii, astfel încât credinciosul, duminica, să se întâlnească cu cei dragi lui. Să se simtă liber în familia lui, în casa lui, nu să fie mânat la muncă… Combăteam darwinismul, cu argumente. Ateismul este nefiresc, neștiințific, abject. Scoteam în evidență superioritatea credinței creștine…

S. D.: Deci ați fost deja duhovnicul unui președinte…

P. M.: Am fost, am fost…

S. D.: Mulțumim, Părinte.

P. M.: Să aveți sănătate!

(Pr. Mina Dobzeu, Am fost duhovnicul lui Ceaușescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 80-101)

via Fericiți cei Prigoniți

“Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” Gând de Duminică – a Sinodului I Ecumenic

Hristos S-a înălțat!

Ne salutăm cu ”Hristos S-a înălțat” ca semn al biruinței asupra legăturii cu moartea pe care Hristos a învins-o cu propria Sa moarte și a făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu care a primit de bună voie a se face Fiu al Omului. Evanghelistul Ioan încredințează , că ”atât a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul Său Fiu ca oricine crede în El să nu piară și să aibă viață veșnică”. Răspundem ”Adevărat s-a înălțat” pecetluind un legământ al firii umane cu Fiul lui Dumnezeu înomenit într-o reconfigurare a statutului ontologic al omului câtă vreme este recunoscut că religia creștină nu se reduce la o morală, oricât de superioară ar fi acesta. Ortodoxia este un mod de a fi al omului creat după chipul lui Dumnezeu spre a lucra asemănarea cu El în tot ce gândește, glăsuiește și lucrează. Ea cuprinde întreaga existență creată Dumnezeu și a cărei coroană este omul, taina ce l-a făcut pe David să întrebe: ”Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l socotești pe el?” Înălțarea lui Hristos închide întru deschidere Taina mântuirii omului ca ființă întru înveșnicire pentru că poartă ca o efigie ”Chipul lui Dumnezeu”. E o taină care se deschide spre alta după care ”împărăția lui Dumnezeu” este un tărâm al duhului care-l recunoaște pe Hristos ca ”împăratul tuturor”. În același timp, Împărăția lui Dumnezeu este și în interiorul fiecăruia dintre cei care-L primesc în adâncul cel mai adânc al sufletului unde neștiută poate pâlpâie lumina apărută când Dumnezeu, pământul fiind ”netocmit și gol” a zis ”Să fie lumină”. Atunci ”a văzut Dumnezeu că lumina este bună și a despărțit lumina de întuneric”. În miezul nopții de Paște, preotul cheamă întru începutul unui nou eon: ”Veniți de luați lumină” iar salutul nostru din aceste zile consfințește Adevărul care ne face liberi, adică Hristos care e deopotrivă și Cale și Viață.

Ca Împărat al tuturor, Hristos ne-a învățat cum să ne rugăm Tatălui ceresc sfințindu-I numele cu cugetele, cuvintele și faptele, cu rugăciunea și cu lucrul mâinilor actualizând astfel Împărăția Sa în care să fim ”pomeniți”, chemați pe nume adică, prin ceea ce noi am făcut în viață spre a ne învrednici de ea. ”Nomen est omen”, numele este destin și Hristos învață că viața, darul cel mai de preț făcut de Părintele Ceresc, se cuvine a fi trăită ca o rugăciune în ”Duh și Adevăr”, o necontenită vorbire și făptuire împreună cu Tatăl Ceresc, desprinsă de concretețea imediatului fiindcă adevărata noastră patrie este în cer. Spunea cândva psalmistul că ”pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer”. După ce ucenicii au mărturisit că era vremea ca fiecare să meargă ”la ale sale și să-L lase singur”, Mântuitorul a adăugat spre necesară luare aminte: ”Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.” Întocmai este și cu cei care îl chemă în adevăr și de aceea recunoaștem smeriți: ”Cu noi este Dumnezeu/ Înțelegeți oameni și vă plecați/Căci cu noi este Dumnezeu.” În nemărginita-i dragoste, Hristos le spune apostolilor ca în El ”pace să aveți”, pace cu atât mai necesară cu cât ”în lume necazuri veți avea”, necazuri pricinuite de vrăjmaș care ne vrea ai lui, rupți de Dumnezeu. De aceea, potrivnicul L-a urmărit neîncetat pe Hristos ca Fiu al Omului. Realismul cuvintelor nu este, nici pe departe, descurajator, dimpotrivă, un dar care să dea sens și rost vieții noastre, pentru că Hristos îndeamnă:”Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” Lumea acesta este una a amestecului între bine și rău, o lume căzută, nu lumea în general; o lume a minciunii la care potrivnicul a apelat de la început pricinuind căderea și nu încetează s-o facă tot sperând că va subjuga definitiv omul.

Rugăciunea – deschiderea inimii spre sfințirea numelui lui Dumnezeu pe pământ

Îndată după ce a rostit aceste cuvinte ca Arhiereu, dar ca Acela anume care se aduce pe Sine ca jertfă, și-a înălțat ochii la cer și s-a rugat Părintelui Ceresc ca și noi s-o facem în tot ceasul rugându-se: ”Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău ca și El să Te preaslăvească/Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul ca să dea viață veșnică acelora pe care Tu I-ai dat Lui”. Ne amintim cum Fiul cel rătăcitor, cu care ne asemuim, s-a întors acasă abia atunci când s-a confruntat cu limita răului, s-a rugat: ”Părinte am greșit la cer și înaintea Ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primește-mă ca pe unul dintre argații tăi”. Acum, În apropierea clipei când Hristos s-a adus pe Sine ca jertfă pentru iertarea păcatelor noastre, ne face, moștenitori ai vieții cele veșnice liberă care este ”a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis.” E o lucrare tainică în care omul se supune voii Ziditorului, care pe toate le-a făcut cu înțelepciune, sinonimă cu iubirea jertfelnică. E mai lesne să jertfești orice altceva, chiar și un alt om, dar ai trebuință de hotărâre nedezmințită pentru a face voia Tatălui Celui care a făcut cerurile și pământul cu tot ce are viață. Pe Dumnezeu nu este dat omului a-L vedea fiindcă nu are cum să vadă zidirea pe Ziditor, dar îl putem recunoaște prin semenii care lucrează ascultător Voia Sa. Cu sufletu-i curat o recunoștea indirect țăranul nostru zicând despre cineva ”omul lui Dumnezeu” și uneori ”pâinea lui Dumnezeu” ce trimite gândul la Cina cea de taină. Cunoașterea nu este un proces între altele, ea este o unire și unitate și cele mai noi descoperiri ale fizicii pun în evidență relația foarte specială dintre cunoscător și ceea ce cunoaște. Or, Hristos anume s-a întrupat ca omul să se poată îndumnezei, stare pe care o recunoaștem în pacea pe care El o dăruiește. Este un dar însă nu pentru oricine spune ”Doamne, Doamne…”, ci pentru acei care, urmându-L respectă poruncile care L-au călăuzit ca Fiu al Omului încununate cu ”porunca nouă” dată ca Fiu al lui Dumnezeu: ”Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. Și ne-a iubit până la jertfa Sa pe cruce când s-a rugat pentru iertarea păcatelor spre dobândirea vieții celei veșnice. A înțeles foarte bine Shakespeare, care în sonetul 66, după ce face o înșiruire a ”necazurilor”acestei lumi într-o perpetuă reluare ca o temă cu variațiuni, scrie: ”Mă uit scârbit la tot și-aș vrea să mor/ Să-l văd slăvit pe ticălos,/Iar pe sărman de râsul tuturor/Să-l văd tăgăduit pe credincios,/Pe vrednicul de cinste oropsit…Și adevărul vorbă de netot/ Și i strâmbul poruncindu-le la drepți/ Mă uit scârbit la tot, și bun rămas!/ Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?” La vremea lui, fericitul Dionisie scria că ”răul din draci” pe care ei îl seamănă cu prisosință peste tot constă ”în mânia fără judecată, în poftirea fără minte, în închipuirea pripită”. La rându-le ”lipsa de judecată și pripirea la ființele raționale sunt scăderi ale rațiunii, ale minții și ale chibzuirii iar căderile vin după aptitudini”. Vin de acolo pentru că nu așa a fost de la început, ci după ce oameni s-au făcut răi, adică, în spiritul Rugăciunii arhierești a lui Iisus, fiind în lume s-au făcut asemenea ei, s-au lăsat biruiți, au trecut de partea păcatelor, îndemnând pe alții să-i urmeze. Or, ca Arhiereu, Hristos învață nevoia vitală a rugăciunii, nu ca să fim luați din lume, ci să fim păziți de cel rău, așa cum spunem și în Rugăciunea împărătească: ”nu ne lăsa să cădem în ispită/Și ne izbăvește de cel viclean.”

Iubirea jertfelnică a lui Hristos întru împăcarea omului cu Dumnezeu

Ca Împărat ”al tuturor”, Iisus ne-a dat Rugăciune izbăvitoare și spunem ”Tatăl nostru”, nu al unuia sau altuia anume dintre noi, ci al tuturor și trebuie ascultat lucrător așa cum îngerii o fac în ceruri. Ca Arhiereu Suprem, slujind Ziditorului a toate câte sunt pe Sine s-a dat ca jertfă, într-un sens dublu subliniat de Părintele Stăniloae: împacă pe Dumnezeu după ce neascultarea singurei porunci a făcut ca Adam și Eva să cadă din rai și, totodată desăvârșește natura umană pe care o face aptă de ascultarea lui Dumnezeu, ascultând El însuși și învățându-ne a ne ruga: Facă/se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”. Scria Părintele Dumitru: ”jertfa lui Hristos ca Arhiereu Suprem are ca ascultare absolută o direcție dreaptă către Dumnezeu Tatăl pe care îl așează din nou în comuniune cu omul, prin natura umană vindecată prin răstignire, înviere și înălțare. Dar are și o direcție spre umanitate pe care o restaurează mai întâi prin El și apoi în fiecare credincios care se împărtășește cu Trupul și Sângele Său desăvârșite, în care locuiește toată plinătatea Dumnezeirii”.

Hristos nu s-a adus pe Sine jertfă pentru un om sau un grup al celor aleși, ci pentru toți, deci și pentru fiecare dintre acești toți, comuniunea fiind deplinătate întru desăvârșirea la care ne cheamă, sinonimă cu a fi bun, așa cum este Unul Dumnezeu ”că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți” . Peste primii spre spor în tot lucrul cel bine plăcut Lui; peste ceilalți spre neuitare a datoriei ce le revine ca fiii ai Celui Preaînalt. Prin tot ca a făcut, Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului L-a preaslăvit e Tatăl ceresc, a făcut ceea ce i s-a dat a face – cunoașterea lui Dumnezeu prin Fiu al Său întrupat, ca omul să se lepede de întuneric și să poată binemerita a fi cetățean al patriei cerești. Numai făcând voia Tatălui Ceresc, preaslăvindu-L întru toate, Fiul Omului poate fi, la rându-i primit în slava cerească de care s-a înstrăinat prin cădere. În ființa Sa trupească, Hristos a făcut cunoscut numele Lui Dumnezeu, nume suprem care acoperă ceea ce nici un alt nume nu o poate face, cum tot Apostolul Iubiri scrie: ”La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul/Acesta era la început Dumnezeu/Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor”.

Cum neîncetat a lucrat voia Domnului în tactul ”venirii ceasului”, nici mai devreme și nici mai târziu, pentru că ”pentru orice lucru este o clipă prielnică”. Acum, la ”venirea ceasului” prea bine știind tot ce avea să urmeze, s-a rugat Tatălui Ceresc începând prin a-L preaslăvi pentru ca prin slava Tatălui să fie slăvit și Fiul Cel Unul născut înaintea tuturor veacurilor. Această ”venire a ceasului” nu era una străină de voia Lui, în virtutea unui destin prescris, ci El Însuși cu Tatăl a rânduit toate câte s-au petrecut. Fericitul Augustin, punându-le într-o mare acoladă, începe cu Nașterea Sa din Fecioara Preasfântă și până la sfârșitul vieții Sale pe pământ făcând-o din iubire pentru om și al preaslăvirii Sale ca Fiu al lui Dumnezeu, subliniind: ”Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te preaslăvească”. Toate cele petrecute vin să ateste adevărul lucrător al cuvintelor ”Eu și Tatăl Una suntem”. Este nimerit ca și noi, respectând diferențele specifice, să ne rugăm pentru ceea ce mărește slava lui Dumnezeu spre a -L putem numi ”cu îndrăznire fără de osândă ”Tatăl nostru”. Plămădit cu mâinile Sale după ”chipul și asemănarea Sa”și primind suflarea Duhului Sfânt, omul a fost înzestrat cu toate cele necesare asemănării întru îndumnezeire după cum tâlcuiește Didim cel orb: ”Tatăl preaslăveşte pe Fiul Său, punând tot ce este sub soare sub ascultarea Lui. Tatăl, în schimb, a fost preaslăvit prin Fiul, iar Fiul a fost preaslăvit prin Tatăl, pentru că El era încredinţat cu toate lucrurile Fiul şi Urmaşul, Vlăstarul Celui ce le poate pe toate. Tatăl în schimb, a fost preaslăvit, aşa cum un tată este preaslăvit de fiul său. Când Fiul este văzut ca îndeplinind cu bucurie fiecare mare faptă, bunăvoinţa numelui Său trece la Cel care L-a născut. Această preaslăvire trece apoi la noi. Aceea care este pe deplin supusă, stând sub mâna Cuvântului lui Dumnezeu (care este mai puternic decât toate lucrurile) şi care a fost eliberată odată şi pentru totdeauna trebuia să rămână pentru bine, de vreme ce nu mai este condusă de moarte sau guvernată de corupţie sau supusă păcatelor şi răutăţilor trecute.”

Despărțiți prin fire de Dumnezeu, ne unim cu El prin lucrarea asemănării

Condiția omului dată de Dumnezeu este de a fi ”Una” cu El, nu prin fire, ci prin asemănare: ”Fiți milostivi cum Tatăl vostru Ceresc milostiv este”. El ne-a pilduit blândețea: ”Învățați de la Mine; că Eu sunt blând și smerit cu inima” , adică aceasta se cuvine a fi atitudinea fiecăruia dintre noi făcând din unitatea treimică un prototip al relațiilor dintre noi, unitatea fiind mai puternică în fața răutăților zilei. Continuă Mântuitorul spunând că atunci ”când eram în lume, Eu îi păzeam în numele Tău și n-a pierit niciunul dintre ei, decât Fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura”. Iuda, s-a făcut pe Sine ”fiu al pierzării” căci apostol fiind, de unul singur a ales să slujească lui Mamona, care, în cele din urmă l-a împins spre gestul disperat al sinuciderii. Când și-a dat seama într-un târziu și a recunoscut nevinovăția ”dreptului Acestuia”, nu s-a pocăit și a rămas de-a pururi cu cel căruia i-a slujit. Simpla recunoaștere nu este pocăință și deci nu vine în întâmpinarea împărăției cerurilor. ”Pierzarea” sufletului nu depinde de nimic altceva decât de voia proprie. Iuda era în ”pierzanie” chiar când a răspuns chemării la apostolat, nu pentru că Hristos – Doamne ferește – i-ar fi dat pierzării . Nici că, așa cum mai susțin unii pe ici pe acolo, s-ar fi scarificat ca Hristos să apară ca Mântuitor. Iuda și cei care îi seamănă nu au fost lăsați la voia întâmplării, dar Mântuitorul nici nu folosește vreo formă coercitivă să-i aducă înapoi. Făgăduind să-L urmeze pe Hristos s-a lepădat cu bună știință de cele spuse, deși Mântuitorul a amintit odată că ”unul dintre voi mă va vinde”. De mântuit însă a făcut-o tâlharul cel drept, care și-a recunoscut viața păcătoasă pocăindu-se și rugându-se lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: ”pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta.”

Era ceasul în care Hristos mai era ”în lume” spune aceasta când erau împreună ”ca bucuria mea să fie deplină întru ei” și se poate pune întrebarea ce fel de bucurie poate fi într-o lume căzută, în care ”necazuri veți avea”? Un răspuns lămuritor aflăm în cea de a doua Epistolă a Sf. Ap. Ioan din Evanghelia căruia se află și Rugăciunea lui Iisus: ”Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este cu el”. Din lume vin toate cele poftite ”trupul, pofta ochilor, trufia vieții” și toate-s trecătoare ca lumea și rămâne cel ce face ”voia lui Dumnezeu” lucrându-și veșnicia. Acea veșnicie pe care poetul filosof o credea născută la sat pentru că ”aici se vindecă setea de mântuire” pentru că, odinioară, țăranul român se lăsa în voia Domnului, nu ca într-o abandonare ci făcându-se parte a ei întru sfințire.

Glăsuind cu Tatăl în fața ucenicilor, o făcea anume spre plinirea bucuriei de a fi împreună, pentru că ispita nu vine de la El, Însușii fiind ispitit până în ceasul din urmă. Cea mai cumplită ispită a fost când i-a promis toate împărățiile lumii, dacă primește a i se închina. Atunci a rostit cuvintele pe care ar fi de folos dacă le-am pune în inimă și minte spre neuitare. ”Domnului, Dumnezeului Tău să i te închini și numai Lui Unuia să-I slujești”. În virtutea libertății date, Mântuitorul nu-i va obliga să de întoarcă pe cei plecați de la El prin voia lor. Această convorbire este de un sublim absolut, dacă se poate spune așa, pentru că ne face părtași cu Hristos aici, în lume, anume ca pacea și binecuvântarea Sa să vină în lume, acel ”aici” al căderii omului”. Mai e un aspect paideic fiindcă dacă vrem să o dobândim fiecare dintre noi trebuie să drept, cumpătat, evlavios. Înfățișându-se deopotrivă ca Dumnezeu, cum mărturisise Petru, făcându-se piatră pe care s-a întemeiat Biserica: ”Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, El arată cum lucrarea Lui a început din veci și nu se va opri în lucrarea desăvârșirii, atribut esențial al divinității. Este ceva ce depășește înțelegerea comună și se poate apropria prin deschiderea inimii, cu acele rațiuni ale ei despre care vorbea Pascal dat fiindcă omul este o ființă mărginită de atributele care-i și dau specificitate. Sf. Grigorie de Nazianz surprinde foarte bine această capacitate de a uni contrariile pe care omul nu o poate face. Ca Fiu ascultător până la moarte, ca Unul Născut, însă de nedespărțit Hristos se roagă ca Tatăl să-i păzească și o face ca ”Unul Născut, nu Făcut, Cel de o ființă cu Tatăl prin care toate s-au făcut”.

Suferința – singura legătură între Dumnezeu și om

Ca Fiu, Hristos și-a preaslăvit Tatăl pe pământ și a făcut-o cu smerenie ca, la rându-ne, să unim smerenia cu ascultarea ca să fim părtași slavei pe care a avut-o înainte de întrupare ca noi s-o vedem în veșnicia ei întreruptă de Nașterea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Sa. Ceva din această taină a ne-o șoptește poetul –gânditor Blaga când scrie: ”viața mea/O clipă de-ar fi fost să ție,/am întrerupt cu ea o veșnicie,/Și-am ispășit/cu suferinți o mie/Am ispășit /cu câte o bucurie”. Mare este taina suferinței care e răscumpărată de bucuria unică de a fi dimpreună cu cei dragi pentru care propria jertfă se convertește răscumpărare încununată cu slava cea de dinainte de veci. Tot Blaga, aducând laudă suferinței se roagă: ”Tată care ești și vei fi/nu ne despuia, nu ne sărăci,/nu alunga de pe tărâmuri orice suferință./Alungă pe aceea doar care destramă,/dar nu pe-aceea care întărește/ființa întru ființă/…singura legătură între noi și Tine.”

Ruga Mântuitorului nu se referă la dumnezeirea, ci la omnitatea Sa de nedespărțit prin aceea că în cer nu are mamă iar pe pământ nu are tată. Ca Părinte Ceresc, Tatăl i-a dăruit oamenii care, dintru început erau ai Săi, ca să-și plinească menirea pentru că astfel li se face cunoscut anume ”că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine”. A făcut-o prin cuvinte, prin înțelepciunea pe care le-a făcut-o cunoscută prin viu grai și întărită prin fapte ca parte a unui Legământ pentru că ei, primindu-L, ”au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit, și au crezut că tu M-ai trimis – văzul se face pecete a credinței împlinite. Și apostolul Toma a spus, după Înviere, că nu va crede până când nu va ”vedea” și nu va pipăi ”rănile”, vederea fiind după unii Sfinți Părinți o pipăire nematerială. Dar, de ce acum Domnul se roagă doar pentru ucenici? Mulți au fost cei care i-au ascultat cuvintele și cei pentru care a făcut minuni doar de El făcute, dar de rugat o face pentru aceștia. Cuvintele și faptele bune sunt asemănătoare acelor ”semințele” aruncate pe câmp și doar unele au rodit în ”pământul cel bun” al ucenicilor. Ei erau pregătiți prin pocăință ca înainte mergătoare a împărăției cerurilor propovăduită de Sf. Ioan Botezătorul cum erau Petru și Andrei și toți care i-au urmat, făcându-se apoi, apostoli. În toți a fost proslăvit ca Dumnezeu și ca Om, Cel care este proslăvit în cer, înaintea Scaunului Sfintei Treimi și a cetelor. Prin Hristos Întrupat, omul a fost”restaurat”, cum spune Părintele Stăniloae, readus la starea inițială ce fac posibil să vorbim despre Hristos ca ”al doilea Adam. Dacă primul a fost făcut ”suflet viu” insuflat de Dumnezeu, al doilea, Hristos este Duh dătător de viață. Bucuria Sa este, într-o egală măsură, a Fiului care, săvârșind voia Tatălui se întoarce la El și a faptului că a adus pacea pe care a lăsat-o celor care, crezând, L-au urmat. Celorlalți nu pentru că nu poate fi pace pentru cel înstrăinat de Dumnezeu de unul singur, cum fiul cel rătăcitor nu a avut pace nici atunci când cheltuia moștenirea dată de tatăl său. Plăcerile acestei lumi sunt trecătoare ca însăși lumea vremelniciei și străine pentru cei care, crezând, urmează lui Hristos Calea – nu o cale între cele multe – Adevărul – care eliberează de moarte – și viața în lumina neapusă a veșniciei. În cele din urmă este bucuria inimii curate și smerite, cu frică de Dumnezeu, pe care ”nu o va urgisi” fiindcă intră îi Iubirea Lui ”care nu cade niciodată”. Pentru ei, aflați în unitate, Hristos cere Părintelui ”Păzește-i” cum a și făcut în fața ereziei lui Arie și altora ce-au fost și poate fi-vor. Tuturor, Hristos trimite pe Duhul Sfânt, Cel de viață făcător cuprinzându-i ca într-o îmbrățișare, așa cum cu mâinile întinse pe cruce până la sfârșitul veacurilor se roagă: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului se roagă neîncetat pentru noi ca să ne păzească de rău și să vegheze la mântuire, pentru că vrea ”ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”.

Uniți în această sfântă îmbrățișare a lui Hristos pe cruce, aducem Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, ”Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, rugă în care ne regăsim ca unul în bucuria de a fi vrednici să fim numiți ”cununa” creației lui Dumnezeu. Această Rugăciune ține mersul veacurilor spre veșnicie Încheiem rugându-ne dimpreună cu ieromonahul Sandu Tudor: ”Să mântuiască lumea voind/ Împodobitorul tuturora/ către dânsa a venit,/ De Sine însuși făgăduit,/ Și ca un Dumnezeu, Păstorul El fiind/ omenește ca noi S-a închipat/ Că în asemănare chemând pre cel asemănat/ Să ne audă pre noi Dumnezeu/ într-un: Aliluia”.

de Elena Solunca Moise

Primul Sinod ecumenic de la Niceea

Astăzi rememorăm primul Sinod de la Niceea (astăzi localitatea Iznic din Turcia) ale cărui lucrări s-au desfășurat în anul 325 și în cadrul căruia a fost pus temeiul dogmatic al religiei creștine confruntată cu mai multe erezii dintre care cea mai puternică era aceea a lui Arie. Preot din Alexandria, Arie și-a întocmit t învățătura pe ideea neadevărată că Fiul lui Dumnezeu nu are aceiași natură cu Tatăl, că era o creatură superioară tuturor celorlalte, Logos. Numai că înțelesul dat logosului era mai aproape de cel dat de Platon, adică de putere, cu totul altul decât cel creștin care postulează că ”La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Și toate prin El s-au făcut.” Astfel pentru arieni, Hristos este un fel de Fiu adoptiv și nu ”de o ființă cu Tatăl” și, în consecință, divinitatea lui este una împrumutată, adițională. Unele surse spun că la acest Sinod (conciliu) au participat au participat 200.altele 318 episcopi. Conciliul a fost convocat de însușii împăratul Constantin, interesat să aducă la pace pe cei dezbinați și care a participat la deschidere. Firesc într-un fel, împăratul dorea unitatea Imperiului mai mult decât să influențeze formularea doctrinei Bisericii însă a sesizat un adevăr universal – anume că disensiunile din interiorul Bisericii sunt ”mai periculoase decât războaiele, sau alte conflicte și ”îmi provoacă mai multă durere decât orice altceva”.

Importanța cu totul specială a acestui Sinod pentru Biserica Creștină constă în faptul că atunci au fost formulate primele puncte din Crez, valabile și astăzi. Printre participanți erau Eustațiu al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Ossiu de Cordoba. Tot la acest Sinod au fost stabilită și o suită de canoane pentru viața și activitatea clericilor. Rememorarea acestui eveniment crucial în viața se face în dumineca a șaptea după sărbătoarea Învierii Domnului când la Sfânta Liturghie se citesc primele 13 versete din Cap. XVII al Evangheliei Sf. Ap. Ioan cu Rugăciunea pe care Hristos o face pentru Sine, pentru apostoli și pentru toți creștinii. O chintesență a Învățăturii lui Hristos care se încheie emblematic: ”Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis/ Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit să fie între ei și Eu în ei.” Altfel, după cuvântul Sf. Grigorie de Nazianz, ”a spune ce este Dumnezeu este cu neputință, iar a-L înțelege cu mintea este și mai cu neputință”. Rămâne inima, ”organul transcendenței” pe care atunci când e ”înfrântă și curată Dumnezeu nu o va urgisi”. O asemenea inimă va primi cu bucurie să vadă cum, prin Hristos, toate lucrurile care nu pot fi împăcate pot fi puse sub semnul păcii în rostirea cum nu se poate mai simplă ”Tatăl nostru carele ești în cer”. Rugăciunea marchează trecerea de la Lege la Evanghelie, de la condamnare la iertare, de la porunci la fericiri. Între acestea din urmă o amintim fericirea făcătorilor de pace că ”aceia fiii ai lui Dumnezeu se vor chema”, adică dimpreună moștenitori ai vieții veșnice care este cunoaștere – cu sens de unire și unitate – a singurului Dumnezeu Adevărat și Hristos pe care L-a trimis. Din preaplinul desăvârșirii Sale, Dumnezeu Tatăl a făcut-o ca ”iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei.” Amin.

sursa: Ziaristi Online

Predică la Duminica a VII-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) – Despre păstrarea dreptei credințe – Părintele Cleopa Ilie

Cuvântul de învăţătură al părintelui Cleopa Ilie la Duminica a VII-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic).

Imagini pentru duminica a 7 dupa pasti

Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie.

„Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt și Acești trei Una sunt!” (I Ioan 5, 7)

Iubiți credincioși,

Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinților Părinți de atunci, fiind primul împărat creștin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocși – episcopi, mitropoliți și patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învățături de credință creștină neclare încă, și de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă și condamnă toate abaterile de credință, străine de învățătura Sfintei Evanghelii și a Sfinților Părinți și exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toți ereticii care sfâșie unitatea de credință a Bisericii, simbolizată prin cămașa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfânta Evanghelie: „Cămașa era fără cusătură, de sus țesută în întregime” (Ioan 19, 23). Prin cuvântul „sinod” înțelegem adunare, consiliu; prin cuvântul „erezie” înțelegem părerea sau învățătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învățăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinții Părinți să se adune la un loc și să apere dreapta credință? Pricina a fost apariția unui mare eretic, anume Arie, care învăța pe creștini o credință nouă, zicând că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o ființă cu Tatăl și că a „fost un timp când Fiul nu era”. El numea pe Iisus Hristos „creatură superioară”, „cea dintâi dintre creaturi”. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mândru și neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspândit în câțiva ani atât de mult încât rupsese Biserica în două și amenința să se răspândească în tot imperiul roman de răsărit și de apus.

Sfinții Părinți, nemaiputând răbda hulele lui Arie împotriva Mântuitorului și a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniștirea Bisericii lui Hristos și condamnarea învățăturii hulitoare a lui Arie și a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfânt, marele împărat creștin a hotărât să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitați toți marii ierarhi ai Bisericii creștine din Răsărit și din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinți Părinți la care s-a adăugat și o delegație a Papei Silvestru I al Romei, pentru că până în anul 1054, Biserica creștină era una, nedespărțită în două – cea Ortodoxă de Răsărit și cea Romano-Catolică de Apus. De aceea și sinoadele până la dezbinarea Bisericii se numesc „ecumenice”, adică generale, pentru că au luat parte la ele și ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinții Împărați Constantin și Elena și a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de față și ereticul Arie cu ai lui, Sfinții Părinți s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întâmplat ca în timpul discuțiilor, Sfântul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfântul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul și Evanghelia și să fie aruncat în temniță pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mântuitorul în temniță și i-a dat din nou Evanghelia în mâini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineață, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfântul Nicolae iarăși la sinod și își cereau iertare toți de la el, văzând râvna și răbdarea lui pentru credință.

La fel și Sfântul Ierarh Spiridon, căutând să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi și cum că toate cele trei persoane sunt de o ființă și de aceeași cinste, a luat o cărămidă arsă și, făcând semnul sfintei cruci, când a strâns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pământ și lutul a rămas în mâna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat și apa pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care a fost trimis în lume.

În timpul sinodului cei 318 Sfinți Părinți au dat anatemă pe ereticul Arie și învățăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinții au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt de o ființă și nedespărțite. Tot la acest sfânt sinod s-a întocmit partea întâi a Crezului, primele șapte articole despre Tatăl și Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfântul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinței ortodoxe, și se rostește zilnic în biserici și prin casele creștinilor ca o mărturisire a dreptei credințe apostolice.

Deși Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creștini învățătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încât i s-au vărsat măruntaiele și a murit cumplit, spre veșnică osândă în gheena iadului.

Iubiți credincioși,

Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creștină, ca și eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte și erezii, unele mai periculoase decât altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creștine a fost în anul 1054 când a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit și Apus, luând astfel naștere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol și cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rândul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri și sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, și de Calvin din secolul al XVI-lea, urmați după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.

Primul eres a cuprins aproape integral țările din nordul Europei, așa numitele țări protestante; iar religia anglicană s-a răspândit în Anglia, America de Nord și Australia, formând Biserica anglicană.

Vedeți cum a reușit satana să rupă cămașa lui Hristos, adică să dezbine și să sfâșie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toți mărturisim „o credință, un Domn, un botez”, însă datorită mândriei și începătorilor de eresuri, care au schimbat învățătura de credință ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum și din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creștine – două apostolice – cea Ortodoxă și cea Catolică și trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată și anglicană.

Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începând din secolele XVIII și mai ales XIX, au apărut în America și în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite „secte”.

Astăzi, în lume se află până la o mie de secte și grupări religioase creștine, unele mai fanatice, mai periculoase decât altele, cum ar fi „martorii lui Iehova”, „templul satanei”, cu așa numita „liturghie neagră”, în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-și facă noi membri în rândul credincioșilor interesați, a celor certați cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale și mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai ușor.

Să luăm deci aminte la noi și la familile noastre ortodoxe. Înmulțirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevestește sfârșitul veacurilor.

Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaște cât mai bine Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Catehismul și operele principale ale Sfinților Părinți. A doua datorie, dacă nu cea dintâi, este să trăim cu mare credință în Dumnezeu și să ducem cu râvnă și evlavie viața noastră religioasă de familie, în desăvârșită moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfânta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atât cu texte din Biblie, cât mai ales cu viața morală smerită, curată, sfântă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În fața unor creștini corecți, milostivi și evlavioși, ei se rușinează și tac.

A treia mare datorie ce ne revine este să ne creștem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă și atenție. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viața noastră, a părinților, îi pierdem sufletește pe fii, nu ne mai aparțin și foarte ușor îi pot amăgi sectele, patimile, beția, desfrâul și necredința. Un tânăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca și părinții, trebuie să știe de mici Tatăl nostru, Crezul și Psalmul 50, și să învețe cunoștințele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu știe pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu poate fi împărtășit cu Sfintele Taine.

Altă mare datorie a creștinilor ortodocși este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfânta Liturghie și de la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credință, cu post și lacrimi este viața noastră, pâinea noastră duhovnicească, mântuirea noastră. Apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toți oamenii, mai ales cu cei din familie și să facă după putere milostenie, care „acoperă mulțime de păcate”.

O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înțelept, la care să-și mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate și să-l asculte ca pe Însuși Hristos. Creștinii noștri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, și nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi.

Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credință, au dat anatema pe eretici și au formulat Crezul ortodox. Să rămânem credincioși Evangheliei lui Hristos și Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii suntem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut și învățat calea mântuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toți sfinții și icoanele lor ca cei ce sunt „prietenii Domnului” și se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste unii cu alții, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creștem copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mântuirea noastră și să păstrăm cu sfințenie dreapta credință ortodoxă, fără de care nu ne putem mântui oricâte fapte bune am avea.

Închei cu o scurtă istorioară.

Un părinte cu viață sfântă a intrat noaptea să se roage în biserică și prin minune dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lângă sfânta masă ședea un prunc luminat cu cămașa ruptă. Și l-a întrebat cuviosul: „Copile, cine ești tu?” Iar el a răspuns: „Eu sunt Hristos, Mântuitorul lumii!” „Dar cine ți-a rupt cămașa?” întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: „Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” și S-a făcut nevăzut.

Oricine propovăduiește altă Evanghelie decât cea vestită de Hristos, de Apostoli și de Biserică, sfâșie cămașa Domnului și-și agonisește osândă veșnică, fără iertare.

Să cădem deci în genunchi și să slăvim cu evlavie și dreaptă credință pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Amin.

via Doxologia

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php