Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Sfinții Împărați Constantin și Elena, cei întocmai cu Apostolii, cuvânt arhieresc

Dacă istoricul Eusebiu de Cezareea (sec. IV d.H.) nu ne-ar fi lăsat în Istoria Bisericească însemnările sale preţioase, acum am fi mult prea săraci în cunoaşterea adevărurilor din primele veacuri creştine. Duhul Sfânt, Carele pretutindeni este şi pe toate le împlineşte, şi-a întins aripile Sale ocrotitoare peste toate veacurile. Şi asupra lui Eusebiu de Cezareea, plinirea Duhului Sfânt a fost excepţională.

Printre preţioasele date istorice, un capitol special cuprinde viaţa Sfântului Constantin cel Mare şi a mamei sale Elena. Ei nu sunt sărbătoriţi ca regi sau împăraţi ci ca pilde vii de smerenie şi viaţă vrednică de urmat. După cum se ştie, n-au făcut parte din ierarhie şi nici din tagma monahală. Ceea ce a aureolat viaţa de sfinţenie a fost apostolatul lor prin decretarea libertăţii Bisericii creştine şi recunoaşterea ei ca instituţie spirituală a lumii.

După cum se ştie, Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, era din neamul nostru traco-dac, iar Constanţiu Clor era roman din familie împărătească. El moare de tânăr, în anul 306, iar fiul său Constantin este ales împărat în locul tatălui său.

Aflăm din sfintele istorii că Elena împărăteasa era o mare luptătoare ca militar. De aceea a fost singura femeie care a purtat „virtutea militară”.

Dar nu numai aceasta era virtutea ei cea mai mare. Citim cu admiraţie cum şi-a eliberat toţi sclavii şi a desfiinţat de la curte suita de doamne şi domniţe, care huzureau în lux, intrigi şi lucruri nefolositoare. Se îngrijea de familiile sărace, de orfani şi bolnavi, fiind considerată o adevărată mamă, nu numai împărăteasă şi doamnă.

Fiind botezată creştină din fragedă copilărie, gândul ei era mereu la pacea imperiului şi mai ales la libertatea religioasă. Cuprinsă de mare iubire pentru Hristos Domnul, a săpat pe Golgota şi a găsit crucea pe care a fost răstignit. Crucea Mântuitorului a fost înălţată la 14 septembrie 327, eveniment epocal care a determinat întărirea în credinţa creştină ortodoxă.

Sfârşindu-se firul vieţii pământeşti a fost aşezată în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopole, ctitoria Sfinţilor Împăraţi, apoi a fost dusă la Roma. Tronul ei şi o parte din sicriu se află expuse la Muzeul Vatican.

Sfântul Constantin cel Mare, fiul cel preaiubit al mamei sale Elena, a avut o mare binecuvântare de la Dumnezeu ca să fie oblăduit de sfânta sa mamă cea mai mare parte a vieţii sale.

Hotărât lucru, dacă azi Sfântul Constantin este prăznuit în întreaga lumea alături de sfânta mamă Elena, aceasta se datorează, mai ales, că a ascultat şi a împlinit sfaturile preţioase ale mamei sale.

Sfântul Constantin cel Mare, după ce ajunge împărat, înainte de a se lupta cu Maxenţiu, vede pe cer chipul luminos al Crucii lui Hristos cu inscripţia: „În acest semn vei învinge!”, vedenie avută, se pare, prin părţile noastre româneşti, la Dervent-Ostrov, în anul 312.

După ce învinge pe păgânul Maxenţiu, dimpreună cu Liciniu, dau Edictul de la Milano, în 313, recunoscând libertatea mult aşteptată a Bisericii creştine.

Din 18 septembrie 324, Sfântul Constantin ajunge singur stăpânitor al Imperiului de Răsărit şi Apus, începând mari reforme. Între reformele întreprinse se înscriu cu precădere:

-La anul 318 decretează înfiinţarea justiţiei şi a instanţelor episcopale;
-Întăreşte graniţele imperiului până în părţile noastre. Îl găsim la Romula-Molva, însoţit de episcopul locului, Ştefan;
-În anul 321 dă un decret pentru organizarea Bisericii creştine şi orânduieşte prăznuirea Duminicii în întreg imperiul;
-În acelaşi an 321 începe lupte împotriva carpilor, triburi de daci liberi, care atacau imperiul, şi învingându-i, împăratul ia şi numele de „Maximus Carpicum”, după cum a ridicat un arc de triumf la Roma;
-Reface trei poduri impresionante peste Dunăre: Sucidava (Celei), Drobeta Turnu Severin şi Cernavodă pentru a organiza rezistenţa împotriva popoarelor migratoare;
-În anul 322 învinge pe sarmaţi, iar în 323 pe goţii care ocupaseră populaţia daco-romană;
-Convoacă primul Sinod Ecumenic la Niceea, în anul 325, unde s-au strâns 318 Sfinţi Părinţi dând cele 7 articole din Simbolul de credinţă;
-Construieşte noul oraş pe care-l va numi Constantinopol, inaugurat la 11 mai 330, cu o grandioasă prăznuire.

Lasă prin testament Imperiul Roman de Răsărit şi Apus fiilor săi:

-Constantin al II-lea – Britania, Galia şi Spania;
-Constans – Italia, Iliricum şi Africa;
-Constanţiu (Dalmatius) – Peninsula Balcanică şi Asia.

Înainte de a muri are o vedenie care l-a determinat să dorească botezul creştin. Episcopul Eusebiu de Cezareea, la reşedinţa imperială din Nicomidia îi săvârşeşte Sfânta Taină a Botezului, despre care a scris pe larg în Istoria sa bisericească.

La 21 mai 337, marele Împărat al Răsăritului şi Apusului, Constantin cel Mare şi Sfânt, păşeşte spre zările albastre ale Cerului, iar trupul lui a fost aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli din iubitul său oraş, Constantinopol.

Peste veacuri, Sfinţii Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena, primesc cinstirea după cuviinţă a tuturor creştinilor din lume.

În România sunt numeroase biserici închinate Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Catedrala Patriarhală este pusă sub patronajul sfânt al Sfinţilor Împăraţi şi aceasta nu în mod întâmplător.

Cred nestrămutat că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au călcat cu piciorul lor nu numai pe Dunăre cu corăbiile în cetatea Celei, ci, trecând peste podurile făcute, au ajuns şi în părţile noastre argeşene.

Încă mai era cetatea Argesis!

Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, vă rugăm să ne întăriţi în credinţă şi să fim statornici!

† Calinic Argatu, Episcop al Argeşului şi Muscelului

sursa: Pridvorul

PĂRINTELE MELCHISEDEC, starețul Mân. Putna, trage cu putere clopotul trezirii neamului privind încercarea de DISTRUGERE A FAMILIEI: “Au sosit vremurile mărturisirii Adevărului și ale despărțirii apelor! NU ESTE DE TĂCUT!”

melchisedec-velnic

Dragii mei, poate va spune cineva că va fi doar o lege, dar noi ne vom vedea de viața și de credința noastră mai departe. Nu, dragii mei!Legiferarea păcatelor împotriva firii, a sodomiei, a gomoriei – păcate pentru care în Vechiul Testament, vă amintiți foarte bine, Dumnezeu a trimis foc din cer –, legiferarea acestora atrage pervertirea firii, are consecințe asupra întregului neam.

Au sosit vremurile, dragii mei, când trebuie să mărturisim Adevărul. Au sosit vremurile când trebuie să ne detașăm, să despărțim apele tulburi de apele limpezi. E timpul să spunem răului că este rău și binelui că este bine, nu să amestecăm binele cu răul.

 

mormant-stefan-cel-mare-putna-1

Preacuvioși părinți și frați, iubiți credincioși,

Mărturisim în aceste zile Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer şi ne salutăm cu salutul „Hristos S-a înălţat!” până la Duminica ce urmează, a Rusaliilor, când vom prăznui Pogorârea Sfântului Duh, întemeierea Bisericii noastre.

Proorocul Solomon, în Pilde, spune că e este cu neputinţă să cunoști mersul corăbiei pe mare, să urmărești urma șarpelui pe stâncă și drumul vulturului pe cer. Este greu să înțelegi lucrurile acestea, spune el, este greu să pătrunzi aceste taine. Sfinții Părinți tălmăcesc acest cuvânt în felul acesta: așa cum corabia pluteşte pe mare și nu se cunoaște drumul pe unde a trecut, astfel a fost zămislirea Fecioarei Maria. Urma șarpelui pe stâncă face referire la pogorârea lui Hristos la iad, căci nu a știut iadul că l-a primit pe Hristos. Iar urma vulturului pe cer face referire la Înălțarea Domnului la ceruri. Odată cu înălțarea Sa la ceruri El a înălțat şi firea noastră omenească.

Am ascultat astăzi cu toții, în această duminică, a șaptea după Paști, învățătura Bisericii noastre despre Sinodul I Ecumenic, şi în cuvântul de învăţătură a fost prezentat în detaliu tot ce s-a întâmplat la Sinodul I Ecumenic și învățătura stabilită acolo.

De ce am spus acest cuvânt de la Înțeleptul Solomon? Pentru a ne aduce aminte că scopul firii umane este să se înalțe către cele de sus, să se înduhovnicească. Noi, cum frumos spune un Sfânt Părinte, îl avem pe Hristos înaintea noastră. El a mers înainte ca să ne pregătească loc, și spre cele înalte trebuie să ne îndreptăm. În plus, Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic au pus accent pe unitatea Bisericii.

Dragii mei, vreau să atrag atenția asupra unui lucru care se petrece sub ochii noștri, ai tuturor. De multe ori noi stăm pasivi, nesimțitori la ceea ce se întâmplă în jurul nostru și această pasivitate a nu vine decât din lipsa de credință fierbinte. Nu avem o credință vie, statornică, luminată de Duhul lui Hristos, luminată de Duhul Evangheliei. Am spus că firea umană a fost lăsată de Dumnezeu ca să se înalțe, nu să se coboare, nu să se întoarcă spre cele de jos, ci să se îndrepte spre cele de sus.

Trebuie să fim uniți și să ne rugăm, căci trăim niște vremuri foarte grele pentru întregul neam. Nu ne dăm seama cu toţii de ce se întâmplă și de care vor fi urmările a ceea ce acum se dezbate și urmează să se legifereze. Am spus de atâtea ori, aici, în biserică, faptul că astăzi credința noastră și familia sunt vânate. Se vrea distrugerea familiei, a familiei sănătoase, sfinte și bune. Se urmăreşte desfiinţarea legii aceleia strămoșești bine așezate în Biserica noastră și în neamul nostru.

Au doar am fost un neam pervers? Au doar am fost un neam care n-a avut la căpătâi Evanghelia, încât astăzi trebuie să dăm și să aprobăm legi care să fie împotriva Evangheliei? Au doar trebuie să avem o Constituție care să fie departe de duhul neamului nostru? Sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem și pentru care trebuie să facem ceva, nu să stăm cu mâinile în sân.

Prima dată aș face îndemnul să ne rugăm. Au doară la temelia neamului strămoșilor noștri, la căpătâiul lui Ștefan și al atâtor domnitori oare a stat legea păcatului? Oare au fost păcatele la căpătâiul lor sau a fost Evanghelia lui Hristos? Pe ce s-a întemeiat acest neam? Pe desfrânare? Pe sodomie? Pe păcate împotriva firii, care acum ajung să fie legiferate?

Hristos S-a înălțat la cer ca să înalțe firea umană. Ne-a deschis nouă drum, ne-a arătat calea pe care trebuie să mergem. Să se întrebe parlamentarii noștri și toți cei pe care i-am votat și i-am ales ca să ne reprezinte: oare tatăl și mama lor, strămoșii lor, ce spun? Bunicii care i-au crescut, ce spun când văd ce propun ei în Parlament?

Dragii mei, poate va spune cineva că va fi doar o lege, dar noi ne vom vedea de viața și de credința noastră mai departe. Nu, dragii mei. Legiferarea păcatelor împotriva firii, a sodomiei, a gomoriei – păcate pentru care în Vechiul Testament, vă amintiți foarte bine, Dumnezeu a trimis foc din cer –, legiferarea acestora atrage pervertirea firii, are consecințe asupra întregului neam.

Prin anul 2007­–2008 l-am vizitat, împreună cu părinţii de la această mănăstire, pe Părintele Arsenie de la Techirghiol. I-am pus atunci această întrebare: „Sfinția voastră, cum interpretați acest text al Sfintei Scripturi, «urâciunea pustiirii a ajuns în locul cel sfânt», la loc de cinste?

Răspunsul părintelui a fost clar: păcatul se așează în locul cel sfânt. Care e locul cel sfânt? Mintea și inima noastră. Trupul nostru trebuie să fie templu al Duhului celui Preasfânt și nu altceva. Mintea noastră trebuie să fie locaș al Duhului lui Dumnezeu și nu altceva.

Și, pe lângă toate acestea, ce lege este aceea care îngăduie păcatul? Au doară nu am avut un regim comunist, care a vrut să impună o morală fără Dumnezeu? Dar în acea morală fără de Dumnezeu era mai bine ca acum, sincer să fim. Era mai bine atunci ca acum, pentru că acea morală îl înlătura pe Dumnezeu, dar nu legifera păcatul. Era împotriva păcatului. Pe când acum s-a ajuns să legiferăm păcatul.

Nădăjduim, dragii mei, că se vor lua decizii înțelepte. Nădăjduim că cei care atentează la ființa și la identitatea neamului nostru nu vor izbândi. Ieri l-am serbat pe Eminescu, ziua lui de naștere în veşnicie. Dragii mei, citiți Eminescu. Vedeți cât de frumos a scris despre neamul nostru, despre spiritualitatea noastră, despre rădăcinile noastre care sunt bune și sfinte. Ei bine, aceste rădăcini trebuie păstrate. Nu trebuie otrăvite. Nu trebuie injectate în rădăcina neamului nostru perversiunea, păcatul, fărădelegea, ci trebuie să ne păstrăm în demnitate sfântă și curată. De aceea, dragii mei, fiind în această perioadă, când trebuie să ne înălțăm sufletește, nu să coborâm către cele de jos, să ne rugăm mai mult.

Îndemnul nostru, al tuturor, este un îndemn la rugăciune, ca Dumnezeu să ne dea limpezime și curaj în a mărturisi Adevărul. Au sosit vremurile, dragii mei, când trebuie să mărturisim Adevărul. Au sosit vremurile când trebuie să ne detașăm, să despărțim apele tulburi de apele limpezi. E timpul să spunem răului că este rău și binelui că este bine, nu să amestecăm binele cu răul. O lege care promovează imoralitatea, aceea nu este lege, aceea este fărădelege. Aceea nu este ceva care să se impună, pentru că în interiorul nostru este sădită legea morală.

Spune Sfântul Apostol Pavel limpede în Epistola către Romani: „Păgânii care nu au lege – deci nu aveau legea creștină – din fire fac cele ale legii”. Adică își dau seama de ceea ce este bine și ceea ce este rău, de ceea ce este păcat și de ceea ce este virtute. Ei bine, să ne rugăm la preabunul Dumnezeu ca să dea tuturor limpezime minții, căci li s-a cam întunecat mintea.

S-a vorbit astăzi de Arie, de eretici și de nelegiuirile care îi stăpâneau. Dragii mei, când omul se desparte de Biserică, când se desparte de Adevăr, să nu credeți că imoralitatea este departe de el. Pe cel care se desparte, ereticul, când a plecat din Adevăr, diavolul are grijă, smulgându-l din adevărata credință, să-l treacă prin toate mârșăviile și prin toate păcatele.

Ați auzit, poate, că sunt atâtea și atâtea secte unde este promovată imoralitatea: incestul, orgii, desfrânări. Dacă nu ați auzit, veți auzi, ați auzit acum. Sunt secte unde sunt încrucișări, amestecări de sânge, care nu sunt altceva decât desfrânări în grup. V-am spus: diavolul nu se va mulțumi niciodată să-i răpească omului numai dreapta credință, ci caută să-l terfelească în cele mai urâte și în cele mai netrebnice păcate, de care rușine este și a grăi, cum spune Sfântul Apostol Pavel.

De aceea, dragii mei, fiind astăzi în Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, nădăjduim în unitatea Bisericii noastre și într-un duh cuminte, în duhul Sfinților Părinți, al Bisericii noastre. Împreună, cler și popor, trebuie să fim uniți și să ne păstrăm identitatea. Să păstrăm acest pământ sfânt și curat. De câte ori n-ați mărturisit, dumneavoastră, care ați fost plecați în afară, când v-ați întors în țară, că nu este un pământ mai sfânt și mai frumos ca acesta al patriei noastre? De ce? Pentru că a fost sfințit cu sudoarea strămoșilor noștri, cu genunchii pe care și i-au plecat, cu viața lor sfântă și curată, demnă, pe care au dus-o în frică de Dumnezeu. Ei bine, noi, cei de acum, trebuie să mergem tot așa. Tot în acest duh. Pe masa noastră de lucru tot Sfânta Evanghelie trebuie să fie, Crucea tot la pieptul nostru, trebuie să îl mărturisim tot pe Hristos Domnul și adevărurile pe care El ni le-a adus, iar păcatele, nelegiuirile care au fost legiferate în Apus și pe care vor și ai noștri să le legifereze, acestea n-au ce căuta. De aceea să fim tari, să nu vă fie rușine, să nu vă fie teamă în a mărturisi Adevărul.

Dascălii, profesorii, primarii, și absolut toți cei care aveți o funcție de conducere undeva, luați atitudine împotriva a ceea ce se întâmplă, a imoralității care ni se impune, pentru că iarăși spun: e vânată ființa, identitatea noastră națională. E un atentat la cultura noastră și la spiritualitatea noastră. Noi avem o cultură și o spiritualitate, un neam, un popor bine întemeiat, bine așezat pe niște valori și nu trebuie să le pervertim, nu trebuie să le schimbăm.

Moda lumii” – auzeam pe cineva că spunea despre ce se încearcă să se înscrie în noua Constituție pe care vor să ne cheme să o votăm. Dacă nu va fi cum trebuie nu ne vom prezenta. Să nu mergem la Referendum dacă ea nu va fi în duhul neamului și a spiritualității noastre. De ce? Pentru că nu este a noastră. Nu mă reprezintă, nu mă caracterizează.

S-a ridicat cineva și a spus că trebuie să recunoaștem meritele Bisericii Ortodoxe și a celorlalte biserici din țară, contribuția lor la istoria neamului. Și altcineva s-a ridicat și a spus: Iarăși Biserica? Când vom deveni un stat civilizat?

Aceasta e civilizație? Pardon! Dacă trebuie să fiu pervertit și să-mi pervertesc mintea și conștiința, aceasta nu-i civilizație. Acesta este un abuz. Ceea ce fac ei este un abuz împotriva ființei și a identității naționale, pentru că ei caută să ne schimbe pe noi și să fim noi cum sunt ei. N-aibă decât! Să fie ei! Dacă ei nu știu să apere valorile noastre, nu trebuie să ne facă și pe noi ca pe ei.

De aceea, dragii mei, să-mi iertați vehemența cu care poate am vorbit, dar nu este de glumit. Nu este de tăcut, ci trebuie vorbit, cum am spus și cum a îndemnat Sinodul Mitropolitan. Poate unii cunoașteți, poate unii nu cunoașteți: miercuri, la Mănăstirea Neamț, s-a întâlnit Sinodul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și a luat atitudine faţă de ceea ce se întâmplă și a îndemnat tot clerul și pe credincioși la rugăciune, la veghere, la trezvie și la adoptarea unei atitudini. De aceea nu trebuie să tăcem.

Am spus că este cel mai mare atentat care se face asupra culturii și a spiritualității noastre naționale: să pui non-valoarea în locul valorii, să pui păcatul în locul cel sfânt, la loc de cinste. Aceștia grăbesc sfârșitul, dragii mei. Îl silesc pe Dumnezeu să se comporte altfel decât vrea El. De aceea, dându-ne seama că-L silim pe Dumnezeu să se comporte astfel, noi, cu atitudinea noastră, cu bunătatea, cu dragostea, cu rugăciunea fierbinte să-i cerem lui Dumnezeu să le schimbe mintea, să le dea cunoștința Adevărului, tăria mărturisirii Adevărului, a dreptei credințe.

Cum am spus: să meargă toți aceștia să-și întrebe părinții, să-și întrebe strămoșii, să-i întrebe pe toți aceia care stau la temelia neamului nostru: ei cum au mers, ei cum au trăit, ei cum au fost? Și dacă vor avea un răspuns pozitiv, să-l urmeze. Să facă ce au făcut înaintașii și nu altceva. Găsim la biserici, la mănăstiri, tetraevanghele date de sfinții noștri voievozi, de domnitorii noștri, de cei care au întemeiat neamul și țara. Să vadă toți aceștia pe ce trebuie să întemeieze o Constituție: pe Adevăr și pe dreptate, nu pe altceva. Și Adevărul este unul: Hristos este Adevărul, Calea pe care trebuie să mergem.

De aceea, nădăjduim în rugăciunile noastre, ale tuturor. Fiecare să se roage după cum poate: să postească o zi, două, cât poate, să facă ceva. Să zică „Doamne miluiește!” de patruzeci de ori. „Dă-le, Doamne, înțelepciune; dă-le, Doamne, nițică smerenie!” Căci, dragii mei, dacă vor avea nițică smerenie își vor da seama că greșesc. Dar, când omul trăiește în înfumurare, în închipuire, este greu să-şi înţeleagă greşeala. Ce este un eretic? O minte nerăstignită. Ce este un păcătos? Tot o minte nesmerită. Pe când cine se smerește își recunoaște starea în care se află și caută să se înalțe precum vulturul și urmează Vulturului a cărui Înălțare la ceruri am serbat-o, îi urmează lui Hristos. Aici este mintea cea limpede și curată.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne păstrăm cât mai mult identitatea noastră, spiritualitatea noastră, viața noastră cea bună, familia sfântă, aceea întemeiată din soț și soție, din bărbat și femeie, căci aceasta este binecuvântată de Dumnezeu. Încă de la creaţie Dumnezeu așa a lăsat: bărbat și femeie, și nu altfel. Aceasta e temelia familiei și a societății. Nu devierile, căci sunt devieri cele ce se vor legiferate. Am spus: dacă se va ajunge și se va îngădui să vină peste noi această plagă, ea va avea urmări nefaste asupra întregului neam, dar nădăjduim că nu va fi așa ceva. Dacă vom fi uniți și ne vom ruga, nu va fi. Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin.

 

sursa: Cuvantul Ortodox

Cuvânt la Înălţarea Domnului

Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile.

Imagini pentru inaltarea domnului

Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile.

Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?

El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa. Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.

Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă. Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi Ioan şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui.

 

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.

Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se află vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere.

Biserica singură cunoaşte aceasta, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei.

În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune – ţara primăverii celei veşnice.

Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inălţat.

Nu a spus El Însuşi că El este Calea?

Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)?

Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)?

Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre, şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi.

Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi care să Se înalţe la cer pe aripi duhovniceşti, către tronul slavei şi puterii veşnice, despicând calea spre cer şi deschizând toate porţile cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovniceşti – aşa cum vulturul deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând stolului calea şi tăind rezistenţa mare a aerului.

“Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui Hristos.

De ce? El însuşi explică: “Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine; teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5).

Un asemenea înţeles cumplit al fricii de moarte şi groază de existenţă în pustiurile vieţii acesteia trebuie, ca un coşmar greu, să apese întreaga lume care are judecată, lumea cinstită înaintea lui Hristos.

“Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca să zbor din viaţa aceasta?” – aceasta trebuie să fie întrebarea pusă de multe suflete nobile şi sensibile. Dar încotro vei zbura, o, suflete păcătos? Mai poţi, ca într-un vis, să mai simţi locul acela de căldură şi lumină de unde ai fost izgonit?

Iată, porţile s-au închis după plecarea voastră, şi acolo au fost aşezaţi heruvimi cu săbii de foc, ca să vă oprească venirea voastră.

Iată, păcatul v-a tăiat aripile voastre – nu aripile de pasăre ci aripile Dumnezeieşti – şi v-a trimis cu hotărâre spre pământ.

Este nevoie de cineva, care mai întâi să vă slobozească de greutatea păcatului, să vă spele şi să vă facă să staţi drept. Şi apoi cineva trebuie să vă sădească şi să vă hrănească aripi noi în voi, ca să puteţi zbura.

Apoi aveţi nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care să-i ţină deoparte pe îngerii cu săbii de foc, ca să vă lase pe voi să treceţi spre ţara voastră slăvită.

În cele din urmă, aveţi nevoie de cineva care să afle milă pentru voi de la Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El să vă primească din nou în pământurile ţării Sale fără de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-creştine. El S-a arătat ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.

Din iubire pentru voi, El S-a pogorât din cer şi a venit pe pământ, luând haină trupească, a fost prins de dragul vostru, întemniţaţilor, a suferit sudoare şi îngheţ, a îndurat foame şi sete, Şi-a dat faţa ca să fie scuipată şi trupul Său ca să fie bătut în cuie pe Cruce, S-a aşezat în mormânt ca leş, a coborât în iad ca să strice o închisoare mai rea decât viaţa aceasta, care vă aştepta pe voi după plecarea din trup – şi toate astea pentru a vă mântui pe voi din murdăria păcatului, şi v-a aşezat pe picioarele voastre.

El a înviat din morţi, ca prin aceasta să vă dea aripi pentru zborul la cer, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer pentru a vă deschide calea şi a vă duce în locaşul îngerilor.

Nu trebuie acum să oftaţi cu, cutremur şi groază ca Împăratul  David, nici nu trebuie să doriţi “aripi de porumbel”, căci a venit Vulturul, şi a arătat şi despărţit drumul în două.

Voi trebuie numai să creşteţi aripile duhovniceşti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, şi să doriţi cu toată tăria să vă urcaţi acolo unde S-a urcat El.

El a făcut nouăzeci şi nouă la sută din tot ceea ce vă trebuie pentru mântuirea voastră; nu vă veţi osteni să faceţi unu la sută cât a rămas pentru mântuirea voastră; şi aceasta când, pentru voi, “vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos “ (II Petru 1:11)?

Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume?

Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.

La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni.

Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor.

Aşa că nu te gândi să spui: “Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: “Toate le-a făcut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune.

Şi Înălţarea Lui este de asemenea bună, a plănuit şi a rânduit cu mare înţelepciune, aşa cum sunt şi Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă şi Învierea. “Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi.

Vedeţi cum El rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni?

Fiecare cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru.

Înălţarea Lui este bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi înălţat. Dar să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte Evanghelistul Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele Apostolilor.

Domnul a spus ucenicilor Săi: “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.”

Cine a scris aceasta?

Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin prooroci şi înainte văzători, “în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în psalmi”.

Domnul socoteşte că  aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui.

Acolo s-a proorocit şi aici s-a împlinit.

Acolo erau duhuri şi lucruri de mare preţ; aici e viaţă şi adevăr. “Apoi El le-a deschis mintea ca să poată pricepe Scripturile”.

Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se uită dar nu vede; aude dar nu înţelege.

Cine se uitase şi citise cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim – dar cine a văzut cel mai puţin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul vălul gros de pe minţile lor, ca să înţeleagă şi ei ca şi Apostolii? De ce aceştia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că, în timp ce cărturarii şi bătrânii spuneau despre El: “Omul acesta este păcătos”, şi aşteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6:68).

Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare.

“Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească …”

Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească.

Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu, credincios lui Însuşi şi făgăduinţelor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să împlinească aceste făgăduinţe. “Aşa trebuie să pătimească”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aşa cum omul vede o pagină scrisă, care se află în faţa lui.

Apoi, când Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea veşnică.

“Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.” “Toată făptura” înseamnă “toţi oamenii”.

Grigorie Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toată zidirea. Cu piatra el are aceeaşi fiinţă; cu lemnul, viaţa; cu animalele, simţurile; cu îngerii, priceperea … Aşadar, prin “Toată făptura” noi trebuie să înţelegem “omul”.)

Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o otravă aducătoare de moarte?

Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul? Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă. Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiască.

Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele pământului, încep la Ierusalim.

Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1:21), este întărit de către Stăpânul Însuşi, cu experienţa celui în suferinţă şi dreptatea biruitorului.

Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru că marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, şi pentru că acolo a strălucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic – dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului – este limpede că pocăinţa şi smerenia trebuie să înceapă cu înţelegerea, şi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime.

Mândria minţii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L ucidă pe Domnul.

Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca.

Cel care a început să-şi liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea mai adâncă.

“Voi sunteţi martorii acestora.” Martorii căror lucruri? Martorii suferinţelor Domnului, martorii slăvitei Sale Învieri, martorii trebuinţei pocăinţei, martorii adevărului iertării păcatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său: “Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut” (Fapte 26:16).

Şi Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predică, după pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2:32).

Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit … vă vestim şi vouă” (I Ioan 1:1,3).

Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufleţite ale lui Hristos, ai minunilor Sale şi a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vieţii Sale pământeşti – ale tuturor acestora pe care se întemeiază mântuirea noastră.

Ei au auzit şi au văzut şi au împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi pe alţii la bord şi să se mântuiască.

Minţile lor au fost scuturate de mândrie, şi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul Însuşi le-a arătat aceasta: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate şi pipăite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi martorii regenerării şi reînnoirii omului prin pocăinţă şi curăţirii de păcat.

Evanghelia s-a desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lângă Hristos.

Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou.

Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârşit, regenerate şi strălucitoare de lumină, au putut striga: “Ştim că am trecut de la moarte la viaţă” (I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă osteneală, şovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare şi cercetare – până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioşi ai suferinţei morţii şi Învierii trupeşti ai Domnului Iisus, ca şi ai suferinţei, morţii şi învierii lor duhovniceşti?

Totuşi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiţi şi statorniciţi duhovniceşte. Şi aşa Domnul continua să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele: “Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de patruzeci de zile după Învierea Sa, arătându-Se viu prin multe “semne doveditoare … şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”. Şi de aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria din cer.

“Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.

Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă!

De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice.

El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi.

Măsura acestor înălţimi nu există în lumea zidită; poate că singurul lucru cu care se poate asemăna în direcţia opusă, stă în adâncurile în care l-a aruncat mândria pe Lucifer, cel lepădat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit să arunce întreaga omenire.

Domnul Iisus ne-a mântuit din această stricăciune fără de sfârşit şi, în locul adâncimilor acestei prăpăstii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la înălţimile Dumnezeieşti ale cerului.

El ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu.

Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor.

O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta!

Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare.

Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-ta, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28).

Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat.

O, Preabinecuvântatule între oameni!

O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!

“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.”

Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem.

La Înălţarea Sa, doi dintre ei, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făct văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor.

Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului.

“Acest Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.”

Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi.

Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ.

Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie.

Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18).

De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei.

El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie.

“Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”.

Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor.

Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”.

Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei.

El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere.

Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13); şi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). – şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).

Întunericul neştiinţei toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere.

Ucenicii se aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, “s-au bucurat”.

Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.

Frica lor s-a destrămat, şovăiala lor a dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, şi în locul acestora toate s-a aflat adeverirea – o adeverire frumoasă, luminoasă; şi din adeverire au căpătat putere şi bucurie.

Acum ei ştiau precis că Domnul şi Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui.

De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa.

Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim.

“Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”.

În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor.

El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei.

El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor.

El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23).

Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.

Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre.

Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului.

Şi în toată vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi binecuvântându-I – întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului – aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul – ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.

Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat, căruia I Se cuvine slava şi lauda, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

din “Predici”, Sfantul Nicolae Velimirovici

Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?

El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa. Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.

Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă. Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi Ioan şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui.

 

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.

Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se află vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere.

Biserica singură cunoaşte aceasta, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei.

În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune – ţara primăverii celei veşnice.

Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inălţat.

Nu a spus El Însuşi că El este Calea?

Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)?

Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)?

Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre, şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi.

Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi care să Se înalţe la cer pe aripi duhovniceşti, către tronul slavei şi puterii veşnice, despicând calea spre cer şi deschizând toate porţile cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovniceşti – aşa cum vulturul deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând stolului calea şi tăind rezistenţa mare a aerului.

“Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui Hristos.

De ce? El însuşi explică: “Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine; teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5).

Un asemenea înţeles cumplit al fricii de moarte şi groază de existenţă în pustiurile vieţii acesteia trebuie, ca un coşmar greu, să apese întreaga lume care are judecată, lumea cinstită înaintea lui Hristos.

“Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca să zbor din viaţa aceasta?” – aceasta trebuie să fie întrebarea pusă de multe suflete nobile şi sensibile. Dar încotro vei zbura, o, suflete păcătos? Mai poţi, ca într-un vis, să mai simţi locul acela de căldură şi lumină de unde ai fost izgonit?

Iată, porţile s-au închis după plecarea voastră, şi acolo au fost aşezaţi heruvimi cu săbii de foc, ca să vă oprească venirea voastră.

Iată, păcatul v-a tăiat aripile voastre – nu aripile de pasăre ci aripile Dumnezeieşti – şi v-a trimis cu hotărâre spre pământ.

Este nevoie de cineva, care mai întâi să vă slobozească de greutatea păcatului, să vă spele şi să vă facă să staţi drept. Şi apoi cineva trebuie să vă sădească şi să vă hrănească aripi noi în voi, ca să puteţi zbura.

Apoi aveţi nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care să-i ţină deoparte pe îngerii cu săbii de foc, ca să vă lase pe voi să treceţi spre ţara voastră slăvită.

În cele din urmă, aveţi nevoie de cineva care să afle milă pentru voi de la Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El să vă primească din nou în pământurile ţării Sale fără de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-creştine. El S-a arătat ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.

Din iubire pentru voi, El S-a pogorât din cer şi a venit pe pământ, luând haină trupească, a fost prins de dragul vostru, întemniţaţilor, a suferit sudoare şi îngheţ, a îndurat foame şi sete, Şi-a dat faţa ca să fie scuipată şi trupul Său ca să fie bătut în cuie pe Cruce, S-a aşezat în mormânt ca leş, a coborât în iad ca să strice o închisoare mai rea decât viaţa aceasta, care vă aştepta pe voi după plecarea din trup – şi toate astea pentru a vă mântui pe voi din murdăria păcatului, şi v-a aşezat pe picioarele voastre.

El a înviat din morţi, ca prin aceasta să vă dea aripi pentru zborul la cer, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer pentru a vă deschide calea şi a vă duce în locaşul îngerilor.

Nu trebuie acum să oftaţi cu, cutremur şi groază ca Împăratul  David, nici nu trebuie să doriţi “aripi de porumbel”, căci a venit Vulturul, şi a arătat şi despărţit drumul în două.

Voi trebuie numai să creşteţi aripile duhovniceşti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, şi să doriţi cu toată tăria să vă urcaţi acolo unde S-a urcat El.

El a făcut nouăzeci şi nouă la sută din tot ceea ce vă trebuie pentru mântuirea voastră; nu vă veţi osteni să faceţi unu la sută cât a rămas pentru mântuirea voastră; şi aceasta când, pentru voi, “vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos “ (II Petru 1:11)?

Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume?

Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.

La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni.

Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor.

Aşa că nu te gândi să spui: “Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: “Toate le-a făcut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune.

Şi Înălţarea Lui este de asemenea bună, a plănuit şi a rânduit cu mare înţelepciune, aşa cum sunt şi Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă şi Învierea. “Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi.

Vedeţi cum El rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni?

Fiecare cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru.

Înălţarea Lui este bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi înălţat. Dar să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte Evanghelistul Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele Apostolilor.

Domnul a spus ucenicilor Săi: “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.”

Cine a scris aceasta?

Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin prooroci şi înainte văzători, “în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în psalmi”.

Domnul socoteşte că  aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui.

Acolo s-a proorocit şi aici s-a împlinit.

Acolo erau duhuri şi lucruri de mare preţ; aici e viaţă şi adevăr. “Apoi El le-a deschis mintea ca să poată pricepe Scripturile”.

Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se uită dar nu vede; aude dar nu înţelege.

Cine se uitase şi citise cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim – dar cine a văzut cel mai puţin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul vălul gros de pe minţile lor, ca să înţeleagă şi ei ca şi Apostolii? De ce aceştia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că, în timp ce cărturarii şi bătrânii spuneau despre El: “Omul acesta este păcătos”, şi aşteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6:68).

Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare.

“Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească …”

Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească.

Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu, credincios lui Însuşi şi făgăduinţelor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să împlinească aceste făgăduinţe. “Aşa trebuie să pătimească”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aşa cum omul vede o pagină scrisă, care se află în faţa lui.

Apoi, când Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea veşnică.

“Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.” “Toată făptura” înseamnă “toţi oamenii”.

Grigorie Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toată zidirea. Cu piatra el are aceeaşi fiinţă; cu lemnul, viaţa; cu animalele, simţurile; cu îngerii, priceperea … Aşadar, prin “Toată făptura” noi trebuie să înţelegem “omul”.)

Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o otravă aducătoare de moarte?

Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul? Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă. Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiască.

Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele pământului, încep la Ierusalim.

Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1:21), este întărit de către Stăpânul Însuşi, cu experienţa celui în suferinţă şi dreptatea biruitorului.

Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru că marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, şi pentru că acolo a strălucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic – dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului – este limpede că pocăinţa şi smerenia trebuie să înceapă cu înţelegerea, şi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime.

Mândria minţii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L ucidă pe Domnul.

Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca.

Cel care a început să-şi liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea mai adâncă.

“Voi sunteţi martorii acestora.” Martorii căror lucruri? Martorii suferinţelor Domnului, martorii slăvitei Sale Învieri, martorii trebuinţei pocăinţei, martorii adevărului iertării păcatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său: “Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut” (Fapte 26:16).

Şi Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predică, după pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2:32).

Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit … vă vestim şi vouă” (I Ioan 1:1,3).

Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufleţite ale lui Hristos, ai minunilor Sale şi a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vieţii Sale pământeşti – ale tuturor acestora pe care se întemeiază mântuirea noastră.

Ei au auzit şi au văzut şi au împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi pe alţii la bord şi să se mântuiască.

Minţile lor au fost scuturate de mândrie, şi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul Însuşi le-a arătat aceasta: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate şi pipăite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi martorii regenerării şi reînnoirii omului prin pocăinţă şi curăţirii de păcat.

Evanghelia s-a desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lângă Hristos.

Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou.

Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârşit, regenerate şi strălucitoare de lumină, au putut striga: “Ştim că am trecut de la moarte la viaţă” (I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă osteneală, şovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare şi cercetare – până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioşi ai suferinţei morţii şi Învierii trupeşti ai Domnului Iisus, ca şi ai suferinţei, morţii şi învierii lor duhovniceşti?

Totuşi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiţi şi statorniciţi duhovniceşte. Şi aşa Domnul continua să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele: “Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de patruzeci de zile după Învierea Sa, arătându-Se viu prin multe “semne doveditoare … şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”. Şi de aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria din cer.

“Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.

Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă!

De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice.

El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi.

Măsura acestor înălţimi nu există în lumea zidită; poate că singurul lucru cu care se poate asemăna în direcţia opusă, stă în adâncurile în care l-a aruncat mândria pe Lucifer, cel lepădat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit să arunce întreaga omenire.

Domnul Iisus ne-a mântuit din această stricăciune fără de sfârşit şi, în locul adâncimilor acestei prăpăstii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la înălţimile Dumnezeieşti ale cerului.

El ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu.

Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor.

O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta!

Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare.

Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-ta, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28).

Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat.

O, Preabinecuvântatule între oameni!

O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!

“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.”

Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem.

La Înălţarea Sa, doi dintre ei, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făct văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor.

Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului.

“Acest Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.”

Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi.

Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ.

Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie.

Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18).

De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei.

El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie.

“Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”.

Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor.

Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”.

Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei.

El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere.

Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13); şi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). – şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).

Întunericul neştiinţei toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere.

Ucenicii se aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, “s-au bucurat”.

Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.

Frica lor s-a destrămat, şovăiala lor a dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, şi în locul acestora toate s-a aflat adeverirea – o adeverire frumoasă, luminoasă; şi din adeverire au căpătat putere şi bucurie.

Acum ei ştiau precis că Domnul şi Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui.

De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa.

Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim.

“Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”.

În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor.

El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei.

El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor.

El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23).

Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.

Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre.

Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului.

Şi în toată vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi binecuvântându-I – întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului – aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul – ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.

Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat, căruia I Se cuvine slava şi lauda, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

din “Predici”, Sfantul Nicolae Velimirovici

via HolyResurrectionParish

Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist

Pr. Ioan Iovan

„Nu pot și nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălțătoare momente spirituale din viața mea. Acolo m-am născut a doua oară și Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea.”

Viața

Părintele Ioan Iovan s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. Ne dăm seama că a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu.

A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată „Sfânta Euharistie şi viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie.

Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvnă pentru Biserică şi intransigentă faţă de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea în condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţă.

În cei şapte ani de slujire la Vladimireşti a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtăşanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură şi Tradiţie, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au împlinit fără discernământ.

Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se năştea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca şi ţintă diminuarea fenomenului religios. Aşa au început şicanările. Se făcea propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate a credincioşilor, erau restrânse drepturile şi libertăţile religioase.

În aceste condiţii, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: „partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”.

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Părintelui Ioan şi caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte, dată în prima instanţă, s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici.

A trecut prin mai multe penitenciare, îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Şi aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonita, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deţinuţii cei mai „periculoşi”, după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud.

Se ducea aici, ca şi-n alte închisori, o campanie asiduă de „reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Cei care datorită torturilor cedau psihic şi fizic şi se ”reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele loan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.

Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare”, le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au „reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele loan să citească din „Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la Zarcă, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Această secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede.

Printre alte personalităţi duhovniceşti din ţară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, teologul nostru mare. „Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vârfurilor intelectualităţii româneşti de către regimul comunist”.

Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. În această perioadă frământată, şi de ținere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod, care l-a prezentat Sfântului Sinod şi l-a susţinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuită din Bucureşti. Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin jertfa tinerilor martiri în 1989.

În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe Părintele Ioan şi văzând că doreşte să înceapă o lucrare duhovnicească şi misionara, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit şi Maica Stareţă Cristina Chichernea.

I-am îndemnat să meargă la Recea, judeţul Mureş, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuţă şi o clădire. Cei doi le-au definitivat şi mănăstirea şi-a început activitatea. În 1992 s-a construit un altar de vară şi o clopotniţă. În 1993 a început construirea cetăţii manăstireşti propriu-zise, iar în 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura este în mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Petru al VII-lea, dimpreună cu Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist au sfinţit biserica mănăstirii, înconjuraţi de mulţi ierarhi şi preoţi, şi peste douăzeci de mii de credincioşi.

Lucrarea duhovnicească desfăşurată aici de Părintele Ioan este una bună. Bun e şi contextul în care se afla, departe de Vladimireşti, şi concursul pe care îl dă atât stareţa, cât şi Părintele Profesor Ilie Moldovan.

Nădăjduim că apusul vieţii lui va fi încununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine făcut şi cu o obşte puternic angajată în trăirea voturilor monahale şi în slujire.

Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist

Am creionat, anterior, viaţa Părintelui Ioan Iovan, folosindu-mă de biografia ce i-a făcut-o Maica Stareţă Cristina şi din relatările pe care le-am auzit eu însumi. Iată că de data aceasta am la îndemână şi dosarul de cercetare penală pe care l-a întocmit organul de represiune comunist, atunci când a fost întemniţat. Dârzenia şi statornicia l-au însoţit pe Părintele loan în toate împrejurările, inclusiv în timpul anchetei. Voi scoate în relief câteva episoade.

La interogatoriul din 15 iunie 1955, este întrebat: „Ce activitate duşmănoasă regimului ai desfăşurat dumneata, începând de când, şi cu cine?” Răspunsul vine ferm şi categoric: „în luna martie 1945, pe când mă aflam student la Institutul de Teologie din Cluj, a avut loc în sala de festivităţi a căminului studenţilor o conferinţă, al cărei organizator am fost eu. Conferinţa a avut loc cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea societăţii studenţeşti „Credinţa Ortodoxă”, al cărei preşedinte eram eu. În calitate de preşedinte al asociaţiei, am ţinut cu acea ocazie un discurs, prin care combăteam ideile comuniste, arătând celorlalţi studenţi, care erau în sală, pericolul întunericului necredinţei şi ateismului… În anul 1946, în preajma alegerilor, pe când călătoream cu trenul de la Oradea la Cluj, venind de la părinţii mei care locuiau în comuna Oşorhei, satul Fughin, plasa Oradea în tren, în apropiere de Cluj, m-am manifestai împotriva comunismului, manifestări care, de altfel, erau strict legate de poziţia mea duşmănoasă faţă de regim şi de măsurile luate la acea dată. Discuţiile erau adresate unor călători… Ajungând la Cluj, am fost arestat, iar după câteva zile de cercetări, am fost pus în libertate.”

S-a manifestat ca vrăjmaş al sistemului de câte ori a avut ocazia, inclusiv în liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, unde, o vreme, a fost profesor de religie. Dar curaj şi mai mare a dovedit ajutându-i pe luptătorii anticomunişti fugiţi prin munţi. Se ştie că o seamă de idealişti temerari credeau că vor putea înfrânge sistemul diabolic şi represiv organizându-se prin munţi. Inclusiv o seamă de călugări şi preoţi s-au retras prin munţi, fiind urmăriţi de securitatea comunistă.

Unul dintre fugari era Lupeș Ion. La confruntarea ce i-a fost făcută cu Părintele loan, după anchetă, a recunoscut că „la Mănăstirea Vladimireşti am fost de două ori, prima oară la 15 august 1954 şi a doua oară la 27 august 1954… I-am spus Părintelui loan că trăiesc prin munţi împreună cu alţi fugari şi după aceea Părintele loan m-a împărtăşit… M-a întrebat dacă am alimente, bani şi acte, eu răspunzându-i că nu am nici alimente, nici bani și nici acte. S-a dus în altar, de unde mi-a adus 300 de lei… După ce mi-a dat banii Părintele loan mi-a spus că ducându-mă înapoi să nu ne pierdem curajul, deoarece stăteam în munţi. De asemenea, mi-a spus că dânsul urmează să fie caterisit, iar prin predicile pe care le ţine vorbeşte oamenilor să ducă acţiuni împotriva comunismului.” Lupeș însă a şi împuşcat, probabil că în legitimă apărare, oameni din organele represive ale sistemului. Din punct de vedere moral acest aspect al luptei lui poate provoca discuții.

Un alt fugar era călugăr, şi-l chemă Teodosie. L-a cunoscut, fiindu-i recomandat de către părintele Gherasim. „A revenit călugărul Teodosie în vara anului 1952, relatează Părintele Ioan, şi am fost chemat de părintele Gherasim în chilia lui, spunându-mi că e la el părintele Teodosie, că e îmbrăcat civil şi că vrea să vorbească ceva numai cu mine. Am intrat în chilia părintelui Gherasim şi ieşind părintele Gherasim, am rămas numai eu cu Teodosie… Mi-a spus să nu mă surprindă faptul că este îmbrăcat civil, deoarece el este fugar şi trăieşte undeva prin Munţii Vrancei, nespunându-mi unde anume, cerându-mi cu această ocazie ceva încălţăminte şi în acelaşi timp şi bani… I-am dat o pereche de bocanci de-ai mei şi cca. 200 lei.” Este de remarcat un lucru: n-au putut scoate de la Părintele Ioan nici cu cine petrecea Teodosie prin munţi, nici ce a discutat cu Gherasim după plecarea lui.

În timpul anchetei a fost întrebat şi despre alţi doi mari duhovnici ai României: Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Arsenie Papacioc. „Prin anul 1949-1950, nu-mi amintesc precis când, spune Părintele Ioan, a venit la Mănăstirea Vladimireşti, unde mă aflam ca preot, Părintele Ilie Cleopa, în acea perioadă stareţul Mănăstirii de călugări Slatina, însoţit fiind de către Părintele Arsenie Papacioc.” Înainte de a-i întâlni personal a auzit de faima lor: „Despre Arsenie Papacioc auzisem cu mult înainte de a-l cunosste personal, respectiv atunci când a venit la Mănăstirea Vladimireşti, pentru faptul că stareţul Ilie Cleopa se bucura de oarecare influenţă în rândurile celor ce se dedicau monahismului, lucru ce a făcut ca atunci când acesta l-a solicitat pe Arsenie Papacioc de la Institutul Biblic – unde lucra ca sculptor – dovedi că e cunoscut de către multe persoane dedicate monahismului. Astfel am auzit şi eu despre aceştia…”

Au trecut pe la Vladimireşti şi alţi bărbaţi vestiţi, unii dintre ei legionari, toţi cu sentimente potrivnice regimului totalitar ce se instala. Venirea acestor „elemente duşmănoase” la Vladimireşti: „a fost posibilă în urma faptului că întregul personal, în frunte cu conducerea Mănăstirii Vladimireşti, respectiv subsemnatul Iovan Silviu Corneliu, stareţa Veronica, secretara Mihaela, precum şi călugăriţele Teodosia, Fevronia, Tiberiada şi Epiharia, am creat o atmosferă naţională şi potrivnică comunismului… Pe unii dintre aceştia i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălţăminte, etc. Prin predicile pe care le ţinem îmi exprimam duşmănia împotriva comunismului şi sub această formă atacam regimul democrat din ţară.”

Pe 5 decembrie 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, sub preşedinţia maiorului Branovici Ion, în sentinţa nr. 1655 va afirma faptul că „Iovan Corneliu Silviu, preot la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, şi-a manifestat ostilitatea sa faţă de regim prin predicile şi cuvântările pe carele ţinea…, fie în mod făţiş, fie folosind cuvinte cu două înţelesuri…, a întreprins acte de favorizare pentru bandiţii Lupeș Ion şi Ghiţă Păiş, deşi cunoştea actele teroriste săvârşite de aceştia… a favorizat întreaga activitate a călugăriței legionare Iordache Mihaela” şi ca urmare ”cu unanimitate de voturi îl condamnă pe lovan Silviu Corneliu la muncă silnică pe viaţă, pentru favorizare la crimă de acte de teroare.., confiscă în întregime averea” Au urmat închisorile. Şi acolo Părintele Ioan lovan a făcut misiune. Dumnezeu l-a ţinut şi n-a pierit în închisoare, pentru că avea un plan cu el. Dar şi în închisoare a rămas dârz. De aceea comandantul Penitenciarului din Aiud, în caracterizarea pe care i-o face, spune că a avut o comportare „rea”: „în timpul deţinerii în penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizând un număr de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neîncadrare în program, deţinere de obiecte nepermise, a cântat cântece religioase în cameră, influenţând şi pe ceilalţi deţinuţi din cameră să cânte”.

Turnătorie, de înaltă clasă, în închisoare

Părintele Ioan Iovan a făcut misiune şi în temniţă. A slujit, a împărtăşit, a învăţat, a mângâiat şi a ajutat. Un lucru poate că nu-l bănuia părintele: acela că informatorii îi monitorizau toate acţiunile şi-l turnau. Avea părintele Ioan prieteni şi printre miliţienii ce-l păzeau. Aceştia îi făceau mici servicii, crezând că sunt strict confidenţiale. Informatorii însă înregistrau toate aceste amănunte şi le transmiteau mai departe.

Târâianu de pildă, pe care Părintele îl credea un confident onest, era foarte precis şi râvnitor în rapoartele pe care le făcea. Când pe 14 iulie 1955 Părintele Ioan a fost anchetat de trei colonei şi confruntat cu sora vitregă a lui Lupeș Ion, după ceasuri lungi de chin, a simţit nevoia să discute cu Târâianu. I-a relatat acestuia cu amănuntul discuţiile de la anchetă. „De ce părinte, l-a întrebat anchetatorul, te menţii pe poziţia aceasta şi nu vrei să declari tot? În unele ai recunoscut tot, altele pe jumătate, iar unele deloc; alţii, când au văzut că au greşit, au recunoscut tot şi au căutat să se îndrepte, dar dumneata tot duşman vrei să, rămâi.” Să nu-i lase în nedumerire Părintele le-a spus „că ura contra doctrinei comuniste nu va dispare din el până va muri şi nimic pe lume nu va putea face să dispară aceasta, iar taina mărturisirii nu o va divulga pentru nimic în lume.”

În ce priveşte secretul spovedaniei Târâianu a mai adăugat un lucru: Părintele Ioan„recunoaşte că a greşit în faţa legii prin faptele care le-a făcut, dar ca preot nu. Ca slujitor a lui Dumnezeu trebuie să facă ceea ce a făcut; iar în ce priveşte taina mărturisirii, chiar dacă ar fi pus să semneze declaraţie pentru pedeapsă capitală, de divulgat nu va divulga nimic.” Anchetatorii ar fi dorit să afle amănunte legate de fugarii pe care i-a ajutat Părintele. Ori, Părintele era categoric.

Părintele avea prieteni şi printre gardieni. Un asemenea prieten îi era sergentul Gheorghe. Vorbeau îndelung. Numai că Târâianu în rapoartele sale prindea convorbirile. Aşa aflăm că„în seara zilei de 13 iulie 1955, după ora 22, după ce a luat în primire serviciul, domnul sergent a stat de vorbă prin vizetă cu Părintele Ioan. Părintele l-a întrebat: – Ce mai faci frate Gheorghe, bine? Dar soţia şi Mihăiță, copilul? Când am să fiu liber, am să vin să-l binecuvântez. Frate Gheorghe, mai am o rugăminte la tine. Vezi cum poţi face ca să-i dai părintelui Gherasim nişte împărtăşanie, că şi dânsul săracul e grav bolnav. I se bagă aer în plămâni. Această împărtăşanie – pentru el ca preot – foloseşte mult. Aşa că, te rog, fă cum ai putea. Nu te oblig frate Gheorghe, vezi cum poţi, şi când e momentul. Eu îţi spun acestea pentru că am încredere în tine, şi de aceea ţi-am spus pentru ce suntem aici, şi ce mă întreabă la anchetă. Când vom scăpa de aici şi vom fi liberi… te vom ajuta şi noi cum ne-ai ajutat tu aici.”

De fapt pe 21 iunie 1955 Părintele Ioan îl sfătuise pe Gheorghe „să nu mai stea în Securitate, că omul pe pământ nu-i fericit, ci să-şi pregătească un trai mai bun, cât trăieşte pe pământ, pentru lumea cealaltă care e veşnică.” Sergentul l-a aprobat întru totul spunându-i „că el a fost forţat să se încadreze în Securitate, după ce şi-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l întrebase de ce e credincios, lucrul următor: „dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu că aveţi două stele pe umăr; dar eu chiar dacă o să le am, tot voi crede”.”

Ce solidaritate sfântă se putea realiza între unii gardieni şi deţinuţi! Discuţia s-a încheiat aşa:„Părintele i-a mai spus domnului sergent că a fost scos la anchetă şi că aceştia vor să-l facă legionar, ceea ce nu e adevărat; după aceea i-a dat noapte bună şi s-a culcat, fără să mai stea de vorbă cu domnul sergent, până a ieşit din serviciu.” În râvna sa de a-i împărtăşi pe deţinuţi Părintele Ioan se folosea de toate mijloacele, inclusiv de ajutorul gardienilor.

Târâianu a aflat de la Părintele Ioan şi alte lucruri, mult mai duhovniceşti, pe care le-a raportat apoi mai departe. De pildă unele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu la Mănăstirea Vladimireşti. „În anul 1946 obştea nu mai avea ce să mănânce şi a venit o soră şi i-a spus maicii Veronica: „Maică, nu mai avem ce mânca”. Şi i-a spus maică: „du-te şi roagă-te la Maica Domnului să ne dea”. Şi atunci au căzut amândouă în genunchi şi s-au rugat. Şi iată că a apărut un car încărcat cu saci de făină, de grâu şi de porumb, adus de un cetăţean din Vladimireşti, numit Neculaie Lupoaie. Acesta le-a zis: „luaţi acestea că, decât să le dau lor, că îl aveam ascuns, mai bine donez mănăstirii.””

Pentru Maica Veronica, care până atunci nu deviase în credinţă şi-n morală, Părintele Ioan avea un respect aparte, „Mi-a spus, relatează Târâianu, că pe când era diacon, a plecat cu maica Veronica la Mănăstirea Miclăușeni de lângă Roman. Această mănăstire urma să fie desfiinţată şi el cu maica Veronica au trimis mai multe călugăriţe, numai să nu fie desfiinţată mănăstirea. Acum această mănăstire nu mai este, a rămas doar biserica, mănăstirea devenind depozit de muniţii. Atunci când au fost acolo, era un sicriu cu moaştele a mai multor sfinţi, printre care şi a Sfântului Mina. Maica Veronica s-a rugat şi din acele oase a început să curgă Sfântul Mir, cu care s-au uns pe faţă şi pe ochi.”

Sergentul Gheorghe este cel care i-a adus la cunoştinţă, la un moment dat, că în celulele Internelor este şi maica Veronica. Şi tot prin el, atât Veronicăi cât şi altora, le trimetea biletele şi Sfânta Cuminecătură. „În ziua de 26 iunie 1955, raportează Târâianu, preotul i-a spus lui domnul Sergent tot prin vizetă: Frate Gheorghe, nici nu ştii ce fericit sunt că mi-ai adus vestea că maica Veronica şi celelalte sunt aici tocmai în ziua mea de naştere, că azi împlinesc 33 de ani…” Sergentul Gheorghe ducea mesajele Părintelui Ioan şi unei nepoate, care ţinea legătura cu Mănăstirea Vladimireşti şi cu Părintele Gherasim, celălalt duhovnic al mănăstirii. Mai apoi şi Gherasim a fost arestat. Toate acestea se făceau în mare „taină”, numai că „taina”, prin Târâianu, ajungea de-a dreptul la Securitate.

Când a fost caterisit, sub presiune politică, Părintele Ioan nu voia ca şi cei apropiaţi să sufere. În raportul lui Târâianu este menţionat şi acest amănunt: „în luna ianuarie l-a chemat pe tatăl său, care a venit cu un frate, şi le-a spus: Tată, eu pe ziua de 27 ianuarie am fost caterisit din preoţie… şi acum mă aştept să fiu arestat, şi în urma memoriului pe care l-am făcut şi i-am dat drumul. Aşa că voi, dacă mă arestează pe mine, o să fiţi cercetaţi. Să vă duceţi acasă şi controlaţi biblioteca şi casa, ca să nu găsească ei ceva. De mine declaraţi că nu ştiţi nimic, de când am fost făcut călugăr…”

În discuţiile din celulă a fost amintit şi cazul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, a cărui caterisire sinodul a ridicat-o după 1989. „Mi-a spus, raportează Târâianu despre convorbirea cu Părintele Ioan, că aceşti preoţi care l-au caterisit pe el, l-au caterisit şi pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion… care în prezent se află în Franţa la o mănăstire catolică şi că acesta a vorbit de mai multe ori la radio de acolo din străinătate…”

Îşi amintea cu drag Părintele Ioan de prietenii din Cluj: „Printre altele mi-a spus că a avut la Cluj un prieten bun… iar în 1946 acesta a fost şeful rebeliunii studenţilor din Cluj, la care rebeliune a luat parte şi preotul lovan, motivând aceasta prin aceea că pe atunci era tânăr şi cu elan şi, fiind şi un naţionalist înfocat, trebuia să ia parte. Acest prieten nu a fost arestat pe motivul că e susţinut de Patriarh, şi un cuvânt să spună acesta şi ar fi imediat arestat… În prezent acesta s-a călugărit şi e diacon şi bibliotecar la Patriarhie, sub numele de Vartolomeu… „

Dacă discuţiile acestea aveau loc în celulele Ministerului de Interne din Bucureşti, amintirile acopereau un interval mult mai mare de timp. ”În timpul discuţiilor ce le-am avut cu preotul, mi-a pomenit din nou de confruntarea care a avut-o la Securitate la Galaţi cu un preot, referitor la vedenie; acest preot se numeşte Leonida Plămădeală, iar numele călugăresc este Antonie. Făcea parte din obştea Mănăstirii Slatina…” Este vorba de I.P.S. Antonie al Ardealului, pe atunci călugăr la Slatina, iar mai apoi arestat. „Vedenia” amintită probabil că e cea cu Ilie, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care ar fi trebuit, după maica Veronica, să se pogoare în 1955 şi să pună capăt sistemului totalitar. Şi Părintele Ioan Iovan are astăzi un punct de vedere realist şi duhovnicesc faţă de toate „vedeniile” de la Vladimireşti.

Părintele Ioan Iovan era un bun şi altruist camarad. Când a aflat, tot prin Sergentul Gheorghe, că şi Părintele Gherasim e arestat, i-a transmis să nu recunoască nimic, pentru că ia totul asupra sa. Era vorba de cazul călugărului fugar Teodosie, pe care-l întâlnea și-l ajuta Părintele Ioan în chilia lui Gherasim.

În relaţii apropiate era şi cu Părintele Dumitru Fecioru. „Cam pe la miezul nopţii, raportează Târâianu, i-am surprins iar când vorbeau preotul Ioan cu domnul Sergent, în care părintele i-a spus că mâine, duminică, să se ducă la preotul Fecioru şi să-i ceară împărtăşanie. În tot cazul, după slujbă, să caute să vorbească, când e liber, şi să poată să-l întrebe şi pe el ce situaţie e la mănăstire.”

Avea şi în închisoarea Ministerului de Interne grija mănăstirii. A avut-o şi când era închis la Galaţi. „Să vezi frate Ioane, îi destăinuia Părintele Ioan lui Târâianu, aşa era şi la Galaţi cu scrisorile. Aveam pe Sergentul Major Ioan. Acesta făcea totdeauna o gălăgie, ca să vadă ceilalţi că e activ şi e vigilent. Când mă întorceam de la anchetă, mă scotea la W.C. şi acolo stăteam şi scriam măicuţelor tot ce mă anchetau şi ce declaram… şi se mirau cei de la anchetă că declarăm la fel cu toţii… „ Oare o fi existat şi la Galaţi un „Târâianu”?

(IPS Andrei Andreicuț – Cuvinte împărtășite, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 5-21)

Ioan Iovan – un preot plin de har și un mare trăitor în Domnul

Părintele Ioan Iovan

Despre părintele Ioan de la Vladimirești am auzit pentru prima dată în închisoarea Jilava. Toți vorbeau foarte frumos despre dânsul și trăirea sa spirituală. Era considerat ca un ascet și martir al credinței noastre creștine. Aici, în salonul cel mare de TBC-iști din închisoarea Aiud, am avut ocazia să-l cunosc personal și să mă încredințez că, într-adevăr, era un preot-călugăr plin de har și un mare trăitor în Domnul.

Dânsul a intrat în această secție ca un real bolnav de plămâni, având chiar și o cavernă pulmonară. Dar, cu toată seriozitatea bolii de care suferea, a refuzat tratamentul. Avea tratamentul său: rugăciunea. Tot timpul cât am stat împreună, caverna pe care o avea nici nu a progresat, nici nu s-a închis.

Era fiu de preot din Oradea și, în afară de viața sa duhovnicească, tot ce se întâmpla în jurul său îl interesa mai puțin…

Dimineața se ruga, după-amiaza se ruga, la miezul nopții se ruga. Despre acest lucru nu mi-a spus nimeni deoarece l-am văzut eu personal. După părintele Sofian [Boghiu], a fost al doilea preot căruia m-am spovedit în închisoare și am făcut bine, căci m-am simțit foarte ușurat.

În timp ce administrația închisorii Aiud începuse să pregătească reeducarea noastră prin citirea cu voce tare din ”Călăuza comunismului”, părintele Ioan venea în fiecare seară, chiar sub patul meu și ne povestea câte ceva din minunile petrecute la Vladimirești.

El însuși feciorelnic, a fost duhovnicul maicilor fecioare de la această mănăstire, unde a ajuns tot printr-o minune a Maicii Domnului, căci măicuțele, după ce au fost părăsite de primii doi duhovnici – părintele Visarion și părintele Clement, primul bătrân s-a mutat la cer, iar celălalt s-a mutat din proprie voință la altă mănăstire, tot de maici, au făcut rugăciuni fierbinți și au ajunat tot soborul (post negru), trei vineri, la rând, să le trimită Maica Domnului un duhovnic bun, blând și iubitor de Dumnezeu. Aceste rugăciuni ale măicuțelor fecioare au coincis, după trei săptămâni de cereri, cu dorința tânărului absolvent în teologie, Silviu Ioan din Oradea. Acesta se hotărâse în inima și cugetul său să-și închine fără de prihană viața sa, Domnului.

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 295-297)

Părintele Ioan – Drumul de la Vladimirești spre temnițele comuniste

Alt cunoscut, dar din libertate, de la mănăstirea Sâmbăta din Făgăraş, era părintele Ioan de la Vladimireştii Tecuciului. Când îl cunoscusem eu purta numele din studenţie, Silviu Iovan. Fusesem contemporani şi la Sibiu, dânsul învăţa pe arunci la Academia Teologică Andreiană, dar ne-am întâlnit în cadrul F.O.R.S.-ului (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), fie la şedinţele de la Universitate, fie la cele ţinutela Academia lor, unde în timpul Postului Mare ţineau meditaţii şi vecernii la paraclisul din incintă, pictat cu acelaşi talent de Octav Smighelschi, pictorul care a împodobit şi Catedrala Mitropolitană. Intrând în viaţa monahală, a primit numele de Ioan, traducerea în calendarul românesc a sârbescului Iovan.

Auzisem de la mulţi oameni, între care şi de la doctorul Aurel Iubu, povestea acelei mănăstiri. Maica Mihaela, sora lui Iordache Nicoară, cel ucis fără judecată în 1939, trecuse la monahism şi adunase la această mănăstire până la 60 de maici fecioare.

Preot slujitor şi duhovnic venise acolo acest părinte Ioan. Pătruns de mult duh creştin şi tare în credinţa sa, nu s-a ruşinat şi nu s-a ferit să o mărturisească din amvon.

Povestea despre el şi predicile sale au străbătut ţara. Patriarhia, la solicitarea Resortului cultelor (cum se numea forul suprem guvernamental pentru culte), căruia nu-i convenea puternicul curent creştin iscat în plină epocă de materialism ştiinţific, a încercat să-l mute pe duhovnic, dar nu l-au lăsat maicile să plece. Atunci au împestriţat cinul maicilor, ca nişte buni securişti ce erau, şi au adus aici şi călugăriţe mai bătrâne, retrase la mănăstiri după ce şi-au trăit viaţa lumească. Lumea însă venea în pelerinaj din ţară şi de prin toată Moldova. La un praznic s-au strâns ca la 10.000 de pelerini. Cum mulţimile voiau să se mărturisească părintelui Ioan – slujbele se ţineau în câmp -, duhovnicul nu mai prididea să-i asculte pe toţi, pe fiecare în parte, şi a reintrodus spovedania colectivă, ca în creştinismul primitiv. Spuneau cei care au fost acolo că era impresionant să vezi atât popor îngenunchiat şi când preotul spunea păcatul, din mulţime răspundeau ici-colo păcătoşii respectivi: „am furat”, „am preacurvit”, „am pus mărturie mincinoasă” şi toate câte au întinat sufleteleşi viaţa oamenilor.

Vreo 70 de preoţi din regiune, alarmaţi că li se duc poporenii la alt duhovnic, ori poate puşi de vreo autoritate fie clericală, fie mireană, au făcut plângere (adică denunţ sau reclamaţie). Genul ăsta de spovedanie era împotriva canoanelor, biserica renunţase de mult la el şi iată-l pe părintele Ioan eretic.

Securitatea însă l-a luat pe altă latură. O măicuţă tânără şi firavă avea un frate mai mic, elev de liceu în 1948, când afost condamnat. A fost închis la Târgşor, închisoarea elevilor, de unde a reuşit să evadeze. S-a tras către casă şi a trăit ascuns prin împrejurimi. Asista nevăzut – căci era ascuns pe aproape, ori o găsea adesea pe mama sa maltratată de şeful de post din comună. Într-o zi s-a întâlnit – elevul evadat – cu miliţianul, la o punte. Il prinde. A tras. A fugit mai departe. A căutat-o pe sora lui la mănăstire. Aceasta l-a dus la duhovnic să se mărturisească. A primit de la maici şi un buletin de identitate din cele pierdute de pelerini.

Când a arestat-o pe măicuţă, aceasta mai slabă de înger a depus contra duhovnicului cum voia Securitatea. Părintele neagă. I-a pus apoi faţă-n faţă pe anchetaţi şi fata a repetat cu voce tremurândă cele semnate. După care s-a întors către anchetator, spunându-i: Dar acuma îmi daţi aer?

Părintele Ioan a priceput. Măicuţa era bolnavă de tuberculoză şi i se făcea un tratament cu pneumotorax (metodă încă practicată pe vremea aceea, constând în insuflare de aer în cavitatea pleurală, în scopul colabării – turtirii – plămânului bolnav şi al apropierii pereţilor cavernelor). O şantajaseră cu tratamentul: nu spui cum zicem noi, nu-ţi mai dăm tratamentul. Fata disperată de moarte, a acceptat jocul. Dar acuma (subînţeles după ce am spus cum aţi vrut) îmi daţi aerul? Şi duhovnicul, ca să nu o mai chinuie pe măicuţa bolnavă, a spus că semnează. L-au încadrat la complicitate cu criminalul şi i-au dat 25 de ani de condamnare.

A fost un proces mare, care s-a soldat cu desfiinţarea şi apoi cu dărâmarea mănăstirii. Apărătorul mănăstirii fusese avocatul Petre Pandrea, care acum se găseaşi el condamnat laAiud. (…)

Părintele Ioan avea acum o tuberculoză pulmonară şi deşi era strict interzisă viaţa religioasă în comun, în camera sa, unde erau „pulmonarii” avansaţi ca stadiu al bolii, cuteza să oficieze duminica rugăciuni de mântuirea tuturor, făcea Liturghia chiar dacă nu avea cu el şi Sfintele Taine.

(Ioan Muntean – La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)

”Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu”

 Silviu Iovan - student la teologie

Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie [Boca], cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că nici un preot român n-a fost mai calomniat şi mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creştină. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul.

Dacă am în vedere o aserţiune rostită de Mama Sica, pe părintele loan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea.

L-am cunoscut pe părintele loan mai mult în ipostaza de Silviu Iovan. A venit spre mine în ziua în care îmi terminasem lucrarea susţinută la F.O.R.S. Mi-a dăruit atunci „Urmarea lui Hristos”, această sublimă „osana” adusă dumnezeirii, acest imn de iubire neegalat încă. Numele părintelui loan mi-a rămas legat de această carte. Silviu avea un suflet cu limpezime de copil, o puritate ce nu putea fi ruptă de nici un demon flămând de pervertire a sufletelor mari. Uneori, în temniţă, când mi se oferea spectacolul trist al omului ne-om, mă gândeam la Silviu ca la o reabilitare a OMULUI.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica [Lațcu n.n.] unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie ne-am adunat să sărbătorim ziua de aniversare a poetei, despre care profesorul nostru, Dimitrie Popovici, spusese că ea a reuşit să atingă cerul poeziei pure.

Fusese o zi minunată, în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „lumină lină”, cântat atât de frecvent la vecerniile de la mănăstire. La plecare Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvară. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul capătă un albastru intens. Ningea rar, cu fulgi mari, care, pe fondul albastru, păreau fluturaşi albi sau petale de floare. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Ducici, despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce dădea o anume feerie clipei. Am numit această clipă „ora albastră” şi am identificat-o cu personalitatea părintelui loan.

În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri îmi permiteau să văd cerul, contemplam acest moment al zilei în declin, după care se instalează „ora albastră”. Reuşisem cu timpul să deosebesc, după nuanţele de albastru ale acestei ore, cum va fi ziua următoare: geroasă sau caldă, ploioasă sau senină, calmă sau bântuită de vânturi. Pe părintele loan aveam să-l reîntâlnesc în libertate, după 1989. Doamne, ce emoţie, ce regăsire!

(Aspazia Oțel-Petrescu – Doamne, strigat-am!, ediția a II-a, Editura Platytera, București, 2008, pp. 56-57)

Delectări duhovnicești cu părintele Ioan, în zarca Aiudului

A doua zi, în cursul dimineţii, se animă viaţa de pe coridor. Se aud paşi şi comenzi înăbuşite. Uşa celulei mele se deschide şi un gardian, cu un aer plin de mister, îmi ordonă să-mi pun zeghea pe cap şi să ies afară. După câţiva paşi, sunt ataşat unui grup de trei deţinuţi şi ne îndreptăm spre o celulă. Ne oprim în faţa unei uşi. În momentul în care intrăm, unul dintre necunoscuţii mei camarazi scoate capul de sub zeghe, îşi ridică ochii şi murmură enigmatic:

– Cinci! Numărul Maicii Domnului!

În timp ce intrăm, mă întreb cine o fi omul care a interpretat numărul viitoarei noastre celule în sens creştin. Rămaşi singuri, ne privim cu bucurie şi interes. Din prima clipă, un nume produce efectul unei explozii: Părintele Ioan Iovan de la Vladimireşti! Auzisem atâtea lucruri interesante şi chiar uimitoare despre Mânăstirea Vladimireşti, iar faptul că mă aflu în compania Părintelui, mă bucură la culme. (…)

Părintele Ioan are un program propriu, pe care îl realizează permanent. În fiecare dimineaţă, după programul comun de celulă, în colţul din dreapta (privind spre uşă), care este în unghi mort faţă de vizetă, Părintele Ioan săvârşeşte Sfânta Liturghie. Noi, ceilalţi, asistăm cu respect şi evlavie, în tăcere, la momentul religios suprem.

Scopul principal al acestui moment liturgic este invocarea harului şi ocrotirii lui Dumnezeu pentru călugăriţele de la Vladimireşti, risipite în cele patru vânturi de către “braţul înarmat” al revoluţiei proletare.

Pentru cele din închisoare se cere ajutor şi întărire în suportarea suferinţelor, iar pentru cele alungate în lume, ajutor şi ocrotire în biruirea ispitelor şi păstrarea întru puritate. Părintele Ioan nu poartă zadarnic acest nume. Suferă cu toată intensitatea de grija fiicelor sale duhovniceşti.

Părintele Ioan vine în comunitatea celulei noastre după o lungă şi dură perioadă de singurătate şi prigonire.

În fiecare din cele două mari închisori prin care am trecut, am stat cu preoţi în celulă. În închisorile comuniste, luptătorii români care s-au împotrivit comunismului ateu, aveau credinţa că ei repetă în momentul istoric actual rezistenţa şi martirajul creştinilor din primele veacuri de prigoană. În aceste condiţii, prezenţa şi rolul preoţilor sunt covârşitoare. Răspândiţi prin celulele închisorilor, ei propovăduiesc credinţa, stimulează eroismul creştin şi acordă Sfintele Taine. După atâţia ani de încarcerare, deţinuţii nu au mai avut posibilitatea să se mărturisească şi să se împărtăşească, aşa cum o dorea cu ardoare sufletul lor de creştin şi cum o impunea ameninţarea permanentă a morţii în condiţiile de exterminare în care trăiesc. De aceea, este o favoare providenţială ca să stai în celulă cu un preot. (…)

Aici, în Zarcă, în cursul zilei, Părintele Ioan ne delectează cu momente duhovniceşti. Are pericope evanghelice preferate. Pune în ele atâta har, încât simţi cum te pătrunde farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura Părintelui Ioan, devine o poartă deschisă spre luminile cerului. Când începe cu prima frază: “Simone, am să-ţi spun ceva”, ai certitudinea că acum două mii de ani, cu aceeaşi nuanţă în glas, s-a adresat Mântuitorul lui Simon cel lepros. “Simone!” – o adresare blândă, în gura celui care putea porunci cu autoritate. O rugăminte, parcă timidă, pentru a fi ascultat o clipă. O şoaptă, ca în momentele marilor destăinuiri. Parcă-l vezi pe Simon cum s-a pătruns de misterul clipei solemne, pierzându-şi obişnuita lui aroganţă de fariseu, şi spunând cu smerenie şi maxim interes: “Spune, Învăţătorule!”

Nu lipsesc, bineînţeles, povestirile de scene şi ziceri din vieţile Sfinţilor. Mărgăritarele din Pateric ni se relevează în toată splendoarea lor. (…)

Dar ceea ce aşteptăm noi, cel mai mult de la Părintele Ioan, este adevărul în legătură cu Mânăstirea Vladimireşti. Încă din copilărie, fiind fiu de preot şi luând cunoştinţă de timpuriu de problemele religioase, a fost frământat de misterul harului şi al prezenţei şi lucrării divine în lume. Părintele şi-a format convingerea că Dumnezeu se manifestă mult mai activ şi mai vizibil în lume, decât li se pare în general oamenilor. Cei indiferenţi sau refractari la miracolul divin nu sunt capabili să sesizeze lucrarea lui Dumnezeu în lume. Era în preajma hirotoniei, când, fiind la Mânăstirea Sâmbăta, a auzit prima oară de Vladimireşti. În clipa aceea a simţit că şi-a descoperit misiunea şi că locul lui este acolo. A fost hirotonit de Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, marele episcop al Oradei şi mai târziu apărător şi martir al Bisericii.

Părintele este convins că acolo s-au petrecut o serie de lucruri miraculoase. Dar cea mai mare şi mai evidentă minune, a fost prezenţa a zeci de mii de pelerini care îşi căutau popas şi alinare la această mânăstire. Regimul comunist, nemulţumit de afluenţa extraordinară a credincioşilor, a dispus înscenarea unui proces politic şi desfiinţarea mânăstirii. Părintele Ioan îşi exprimă regretul că au existat ierarhi, care pentru a răspunde dorinţelor regimului comunist ateu, au combătut pelerinajele. Una din personalităţile mânăstirii era Maica Mihaela, sora marelui trăitor al spiritului creştin românesc, Iordache Nicoară.

Cazul Mânăstirii Vladimireşti rămâne o dovadă clară a ateismului distrugător, instalat în România de către comunişti. Orice manifestare religioasă ce nu se încadra în limitele minime impuse de ei, era redusă la tăcere. Ei n-au suportat prezenţa a zeci de mii de oameni ce căutau consolare la mânăstire şi îşi manifestau, în acest fel, opoziţia faţă de bolşevismul ateu. Comuniştii români, pentru că nu mai puteau reedita prigoana anticreştină totală din timpul instaurării comunismului în Rusia.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Părintele Ioan față în față cu zbirul Crăciun

După alte două-trei luni, din nou am fost adunaţi, noi cei de la Zarcă, într-o cameră mare.

Colonelul Crăciun cu suita lui au luat loc la o masă pe scenă. Toţi au luat loc pe scaune, în afară de colonel care a rămas în picioare.

Întâi ne-a privit – parcă analizându-ne pe fiecare în parte.

Apoi a zis:

– Domnilor, am venit la dumneavoastră cu un ziar în care sunt o mulţime de articole foarte interesante. Dar unul e din cale afară de important. Cine dintre dumnevoastră vrea să vină aici să-l citească?

Toţi detinuţii căutau pe jos cu ochii, poate-poate vor găsi o crăpătură unde să se ascundă.

S-a făcut o linişte de mormânt.

Comandantul Crăciun din nou a început să cerceteze din ochi masa de deţinuţi.

Şi-a fixat ochii asupra părintelui Ioan duhovnicul mânăstirii Vladimiresti din judeţul Tecuci.

La rândul său ieromonahul îl privea pe colonel sever, nemişcat, drept în ochi. Parcă nici nu clipea.

– Părinte Ioane, hai dumneata şi citeşte.

Zâmbetul din colţul gurii comandantului, din ironic deveni viclean şi insistent. Dar părintele Ioan i-a răspuns demn, pe acelaşi ton aspru şi plin de sobrietate:

– Domnule colonel comandant Crăciun. Eu nu citesc cărţile şi ziarele oferite de dumneavoastră. Legea căreia eu mă supun îmi interzice să citesc cărţi eretice. Pur şi simplu, nu citesc!

Colonelul Crăciun, văzând că nu reuşeste să-l păcălească pe călugăr ca să se murdărească cu cititul ziarului „Scânteia”, se prefăcu că oftează neputincios la încăpăţânarea prelatului şi reînoi invitaţia către ceilalţi:

– Dacă părintele Ioan nu vrea să citească, atunci să vină un voluntar. Să vedem, care vrea?

(Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, pag. 196-197)

Toată mâncarea de regim o dădea altora

Într-o zi la un film eram așezat tocmai în banca din urmă1.Se stinseseră luminile spre a vedea filmul. Cineva l-a condus pe întuneric la mine pe marele monah Ioan Iovan, fostul duhovnic al Mănăstirii Vladimireștii Tecuciului.

Știam că e în temniță, că e bolnav de tuberculoză, că e la regim îmbunătățit și că mai toată mâncarea de regim o dă altora, încât te miri cu ce trăiește.

Îi admirasem activitatea de la Vladimirești, deși fusese atât de contestat și chiar caterisit. Totuși îl admiram încă. Şi iată-l acum lângă mine. Ne-am îmbrățișat fără să ne vedem. Apoi tot timpul am discutat împreună.

Mi-a descris pe larg toate marile și minunatele întâmplări de la Vladimirești. Acolo a fost cel mai mare, cel mai puternic focar spiritual la noi, în perioada comunistă, până la desființarea mănăstirii în 1954.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)


1. Acțiunea avea loc la închisoarea Aiud, când ”reeducarea” intrase în ultima fază, combinându-se metodele dure (foamea, izolarea, umilințele) cu cele pașnice (propagandă comunistă, promisiuni, etc), dar toate având scopul de a înfrânge rezistența morală a deținuților.

”Avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune„

Cam la o lună după „plimbările” celor mari1, s-a organizat prima şedinţă de reeducare, scoţându-se din celule câteva sute de oameni care-au fost introduşi într-o sală cu capacitatea de cinci sute de persoane. Printre cei scoşi m-am numărat şi eu. Comandantul, colonelulCrăciun a deschis şedinţa cu o scurtă cuvântare, elogiind intenţiile bune ale guvernului de a se ocupa de soarta condamnaţilor politici. Apoi a luat de pe masă un ziar al armatei, „Glasul Patriei” şi l-a pus pe unul dintre deţinuţi să citească articole ale celor care fuseseră scoşi cu jeepul la „plimbare”. Articolele se refereau, bineînţeles, la realizările „socialismului” şi la bunăstarea „oamenilor muncii”.

Cu prilejul acelei şedinţe, am avut marea surpriză şi imensa bucurie de a-l întâlni pe părintele Ioan, duhovnicul de la Mănăstirea Vladimireşti, jud. Galaţi. Era tuns, bărbierit şi slab, ca un sfânt. Fusese trecut prin încercări grele, prin camere de tortură şi mai ales prin multe izolări. Fusese anchetat de câteva ori şi de colonelul Crăciun.

Deschid aici o paranteză. În urmă cu nouă ani, după eliberarea mea de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în vara anului 1954 fusesem la Mănăstirea Vladimireşti, împreună cu toată familia. Cornelia avea atunci 13 ani, iar Olguţa 9. Valuri de credincioşi soseau în acea după-amiază la sfântul locaş. O maică ne-a dus în chilia ei, unde am dormit până dimineaţa.

După aprecierea măicuţei care ne găzduise, se strânseseră în curtea mănăstirii cam la cinci mii de suflete. Toţi veniseră pentru slujba de-a doua zi, la marea sărbătoare a „Adormirii Maicii Domnului”. Mulţi doreau să se mărturisească şi să primească Sfânta Împărtăşanie.

În zorii zilei de 15 august, părintele Ioan a mărturisit, în comun, miile de suflete care se aflau acolo, căci altfel nu se putea, spunându-le să repete după dânsul: „toate acestea le-am făcut şi mai mult decât atât”.

Dar, să revenim. Pe la mijlocul şedinţei „de reeducare” s-a luat o pauză de o jumătate de oră.Oamenii au putut să iasă în curte, să se plimbe sau să discute. Câţiva au rămas în sală, acuzând boli de inimă sau de picioare. Am rămas şi eu cu părintele Ioan, folosind aceleaşi pretexte. Ne-am retras apoi într-un colţ şi, în cea mai desăvârşită comuniune sufletească, am primit Taina Sfintei Mărturisiri. Mă simţeam fericit şi sufletul mi-era ca un fulg. Pentru mine întâlnirea cu părintele Ioan în acea zi a fost o adevărată minune. (…)

În întunecatele şi îngheţatele noastre celule, unde în timpul iernii apa nu mai rămânea în stare lichidă, am văzut oameni stând în genunchi, ore întregi, cu mâinile împreunate, rugându-se. Părintele Ioan, de la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune…

(Costache Caragață – Caietele tristeții. Însemnările unui învățător în cătușe pentru copiii liberi, f.e., f.l., 2010, pp. 168-169, 225)


1. Este vorba despre celebra scoatere din Zarca Aiudului a marilor personalități politice, culturale și teologice, pentru a fi plimbate prin țară cu scopul de a se ”convinge” de marile ”realizări” ale regimului comunist și ”binefacerile” acestuia în plan social. Acțiunea de reeducare viza compromiterea vârfurilor de rezistență anticomunistă pentru ca restul deținuților să cedeze sub efectul de domino.

Părintele Ioan și darul înainte-vederii

Prezentul material este un extras din cartea ”Jurnalul convertirii”, a cunoscutului teolog Danion Vasile. Această mărturie este scrisă din perspectiva unui om care, deși se afla sub influiența unor învățături ezoterice, străine de duhul ortodoxiei, totuși era în căutarea adevărului. Pe măsura întoarcerii la ortodoxie, vom constata cum  autorul își va schimba radical convingerile greșite, inclusiv față de anumite persoane sau întâmplări. Ceea ce însă dorim să evidențiem aici, este darul înainte-vederii al părintelui Ioan Iovan:

16 mai 1992

După atâta aşteptare s-a întâmplat şi ceea ce aşteptam de mult: am plecat spre Sfântul Ioan Evanghelistul1, la Recea. (…) În oraş [Alba-Iulia n.n.] ne-au cazat nişte creştini care nu ne cer nici un ban; au văzut că sunt cu noi măicuţele şi au făcut milostenie. Mâine e Liturghie la Catedrală, slujeşte patriarhul. Maicile sunt foarte supărate pe el pentru distrugerea bisericilor, pe vremea lui Ceauşescu. Spun că e omul diavolului.

Îmi place viaţa curată pe care o duc. Au citit toată seara rugăciuni şi au comentat scrierile maicii Veronica. Ce păcat că sunt atât de prigonite2… Nici ele nu vor să se laude din care ceruri superioare3 s-au întrupat.

Le-aş putea spune că sunt întruparea lui Rama, că eu am fost conducătorul spiritual al Orientului, dar nu vreau să crea­dă că mă laud; ele sunt oricum mai sus în ierarhia cosmică.

De-abia aştept să ajungem la Recea: cum o arăta Sfântul Ioan Evanghelistul? Ce onoare pentru noi, să mergem la ucenicul iubit al lui Iisus, la cel care a pus capul pe pieptul Mântuitorului… Şi ceilalţi nu au habar de această taină.

Teoctist ar trebui să alerge să îi sărute picioarele, că doar e mai mic un patriarh decât un apostol. Da, lumea se va separa în cei care sunt cu adevărul şi cei care sunt cu dogmele. În spiritele superioare şi cele inferioare.

Întâlnirea cu Sfântul Ioan este pentru mine crucială; prin­ci­palul motiv pentru care mai întâi am amânat plecarea la Swami Shivamurti, şi apoi am renunţat la ea, a fost de a-l cu­noaşte pe marele apostol. Dacă nu era Sfântul Ioan, dacă nu era A.R.S.-ul4, eu eram acum între yoghini. Şi acolo nu îmi pu­team pune în valoare harismele şi misiunea mea pe această planetă.

Am auzit că la prima întâlnire sfântul se poartă mai rece cu cei care vin pentru prima dată la el, deoarece stareţa mânăstirii e o securistă pusă de Patriarhie să îl supravegheze. Şi abia după ce te încearcă, abia după ce te goneşte o dată, abia atunci îţi spune mesajele pe care cerul i le pune în gură. De emoţie mi-a cam trecut somnul. Dar trebuie să mă odihnesc, ca să am mintea limpede.

17 mai 1992

Unii dintre creştinii ăştia sunt nişte ticăloşi. Dimineaţă am fost la Liturghia ţinută de Teoctist. La un moment dat una dintre maicile noastre a început să strige că Teoctist este securist şi să spună alte lucruri adevărate. Eu auzisem că au curajul de a-l înfrunta pe patriarh, dar nu ştiam că o vor face şi azi. Lumea a început să le bată. Au scos tot grupul nostru în pumni şi picioare. Fratelui Ionel i-a ţâşnit sângele pe nas. El a lovit atunci cu pumnul în tava în care se strângeau bani pentru biserică, şi toate monezile au sărit în sus. A fost parcă o secvenţă de film. Cei care îşi spun creştini ne prigonesc fără teamă. Eu am încercat să îl protejez pe Ionel, ca să nu mai dea în el. Ca prin minune, pe mine m-au lăsat în pace.

A apărut şi un poliţist, dar i-am arătat legitimaţia de la Policlinica Ministerului Apărării Naţionale şi s-a cam speriat. A crezut că sunt cine ştie ce fiu de colonel. Dacă nu aveam legitimaţia asta, putea fi mai rău.

Restul grupului nu mai vrea să vină la Recea, se întoarce la Bucureşti. Doar eu cu Cosmina vom ajunge la mănăstire. Merită osteneala. (…)

18 mai 1992

A avut loc întâlnirea cu Sfântul Ioan. Cum am ajuns la Recea, el era aproape de poarta mânăstirii. Cum ne-a văzut, a zis: „Voi sunteţi yoghini, nu-i aşa? Afară de aici, rătăciţilor! Aici e mănăstire, nu e loc pentru voi. Ce căutaţi în acest loc sfânt? Auzi, băiat cu fată împreună la mănăstire. Păcătoşilor, nu vă este ruşine? Aţi mai venit şi împreună… Steineriştilor, teozofilor…“, bombănea, intrând în clădirea cu chiliile.

Nu mă aşteptam la o primire atât de rece. Da, suntem yoghini sau, mai bine zis, am fost. Cosmina l-a citit pe Rudolf Steiner. Părintele făcea tot circul numai de ochii stareţei, deşi aceasta nu se vedea prin preajmă.

Am intrat în biserică, gândindu-ne că nu ne va scoate afară. Peste câteva clipe a intrat şi părintele. Ne-a arătat cu degetul şi zicea oamenilor: „Uitaţi-vă la ei… Credeţi în reîn­car­nare, nu?“ „Da, am răspuns“, convins că trebuie să apăr adevărul. În faţa mulţimii, de emoţie, m-am zăpăcit puţin.

„Credeţi că sunt Ioan Evanghelistul, nu?“ „Da“, am răs­puns cu tărie. Mi s-a părut că din ochii Cosminei curgeau la­crimi. Nici ea nu se aştepta la o primire atât de războinică. Eu, care eram hotărât să primesc orice mustrare, ştiind că e doar de ochii lumii, rezistam eroic.

„Afară din biserică, rătăciţilor. Aici e Casa Domnului şi dacă nu vă lepădaţi de rătăcire, nu aveţi ce căuta în ea.“ Nu mă aşteptam chiar să ne gonească din biserică. Ştiam însă că, atât în tradiţia creştină, cât şi în cea orientală, învăţătorul încearcă uneori răbdarea ucenicului în cele mai neaşteptate moduri. Şi eu nu aveam de gând să cedez.

„Sunteţi cu maicile de la Vladimireşti, nu? Cu diavoliţele alea… Ori renunţaţi la toate prostiile, ori plecaţi de aici!“

Era momentul să plecăm. Sfântul nu dădea nici un semn că ar vrea să ne comunice ceva. Ce păcat că e obligat să joace atâta teatru, numai şi numai pentru a păcăli ierarhia… El tună împotriva Vladimireştiului, unde a slujit atâta vreme, unde a făcut atâtea minuni, şi de fapt abia aşteaptă să se întoarcă acolo. Măicuţa Veronica a scos deja potirul mare cu care împărtăşea el. Potirul îl aşteaptă, şi la vremea potrivită sfântul se va întoarce la Vladimireşti. (…)

19 mai 1992

Cei din Bucureşti aşteptau întoarcerea noastră. Nu s-au mirat de peripeţiile prin care am trecut. „Sunteţi tari, dacă v-a dat afară atât de brutal, prin asta a arătat cât vă apreciază. Dar data viitoare vă va spune tot ce are de spus.“

Nici nu ne-am întors bine şi de-abia aştept să plec din nou la Recea. Sfântul e atât de impresionant… Nu seamănă cu ceea ce ştiam din icoane, pentru simplul motiv că în icoane pare tânăr. Voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să mă întorc la el.

22 august 1992

Din nou la Recea. De astă-dată singur. Din păcate, părinte­le Ioan s-a arătat la fel de potrivnic învăţăturilor de la Vla­di­mireşti. Nu mai ştiu ce să cred. Când s-a răstit la noi prima dată, credeam că joacă teatru. Dar acum nu mai avea nici un rost. Ori m-a încercat a doua oară, ori el nu este Sfântul Apostol Ioan, ci doar părintele Ioan Iovan şi atât.

Dacă ar fi Sfântul Apostol, de ce nu mi-a spus nimic de­spre planurile sale spirituale? Dacă nu e decât părintele Ioan, înseamnă că tot ceea ce ţine de Vladimireşti este în­şe­lare. Am auzit şi ideea asta, că el însuşi s-ar fi rupt de maicile de acolo şi că tot încearcă să atragă atenţia asupra peri­co­lu­lui pe care îl constituie acel focar.

De unde a ştiut că eu şi Cosmina am făcut yoga? De unde a ştiut că suntem cu Vladimireştiul? E puţin probabil să îşi fi dat seama de aceasta numai privindu-ne. Cred că părintele Ioan e văzător cu duhul, aşa cum se spune. Şi dacă Dum­nezeu i-a descoperit că suntem pe un drum greşit, a făcut-o spre întoarcerea noastră.

Auzisem despre părinţii care sunt văzători cu duhul, dar nu mă aşteptam ca întâlnirea să fie atât de şocantă. Da, cred că părintele Ioan ne-a mustrat serios, nu doar de ochii sta­re­ţei. Toată povestea cu stareţa securistă îmi pare drept minciu­nă gogonată.

Poate Cosmina şi-a dat seama că părintele nu glumea. Şi nu mi-a zis nimic pentru că îmi vedea fanatismul. Ea, fiind mai matură decât mine, a înţeles situaţia. Îmi pare rău că nu a încercat să îmi deschidă ochii încă de atunci. Cred că o terminam pe loc cu toate rătăcirile.

Sunt ca o corabie care pluteşte în derivă. Nu ştiu ce să mai cred. Sunt atât de sătul de trecerea de la o rătăcire la alta… Mă voi duce prin mai multe mânăstiri, în Moldova. Acolo este centrul duhovnicesc al României. Poate mă voi lămuri acolo cum stau lucrurile.

26 august 1992

…Nu îmi iese din minte a doua întâlnire cu părintele Ioan. Nu mă aşteptam să mă gonească iar. De fapt, a zis că oricând voi fi gata să primesc învăţătura creştină, el este dispus să mă spovedească. Oare unde o fi adevărul? Deocamdată plutesc în derivă şi nu a apărut nici o luminiţă.

7 septembrie 1992

Am ajuns iarăşi la Recea. Părintele Ioan m-a primit cu dragoste. Mi-a zis să mă pregătesc pentru spovedania de mâine. Aştept cu nerăbdare clipa în care voi primi dezlegare de păcate. Ştiu că nu sunt vrednic să mă împărtăşesc, dar va veni şi clipa aceea binecuvântată. În viaţa mea se va trage o linie clară. Voi primi puterea să mă lupt cu patimile care mă apasă, voi fi al lui Hristos. (…)

11 februarie 1993

Au venit la noi la biserică aşa-zisele maici din grupul de la Vladimireşti. Părintele Dumitru a oprit slujba şi le-a invitat să spună ce au de spus. Ele au strigat de câteva ori: „Teoctist – securist!“ şi altele asemenea, dar şi-au dat seama că lumea le priveşte cu milă şi cu compătimire şi s-au oprit. Părintele le-a cerut să plece şi au făcut-o. Of, cum a trecut timpul! Parcă ieri făceam parte din A.R.S., parcă ieri am fost cu ele la Alba-Iulia.

Acum lucrurile mi se par cu totul altfel. Brutalitatea cu care le-au lovit atunci oamenii mi se pare oarecum explica­bi­lă. Cei care le-au lovit erau oameni cu necazuri, cu greutăţi, care veniseră la slujbă să guste puţin din liniştea comuniunii cu Dumnezeu. Şi când au auzit strigătele care au tulburat slujba, au lăsat la o parte liniştea şi le-au gonit ca pe nişte vrăjitoare. De fapt, grupul de la Vladimireşti este tot un soi de grup de vrăjitoare, chiar dacă sunt mai civilizate. Nu de­gea­ba părintele Ioan de la Recea zicea despre ele că sunt diavoliţe.5

(Danion Vasile – Jurnalul convorbirii)


1. Autorul jurnalului se afla la acea vreme sub influența ereziilor orientale, printre care și reîncarnarea. În grupul în care activa Danion Vasile la acea vreme, părintele Ioan Iovan era perceput ca fiind reîncarnarea Sf. Apostol Ioan.

2. Scrierile maicii Veronica Gurău, respectiv ”Vedeniile măicuței Veronica”, „Viața Măicuței Veronica” și ”De vorbă cu cerul și cu mine însămi”, au fost condamnate de Biserica Ortodoxă Română ca fiind cărți cu învățături potrivnice credinței ortodoxe (eretice), iar mai târziu, chiar maica Veronica le-a repudiat.

3. Aceasta este una din ereziile pe care le-a susținut și maica Veronica în cartea ”De vorbă ce cerul și cu mine însămi”: ”Am avut marea şi nespusa bucurie, de a fi purtată până în Cerul sau Stratul al VII-lea, strat din care făceau parte cei doi însoţitori ai mei: Filip şi Serafia. (…) Am aflat cu această ocazie că în total sunt 9 Ceruri (Straturi), care sunt de fapt, ca să zic aşa, 9 Trepte de sfinţenie. Sfinţenia propriu-zisă începe de la Cerul al V-lea. Până la V, adică Cerurile de la I până la al IV-lea inclusiv, sunt cele în care stau sufletele venite de pe Pământ, repartizate fiecare după meritul şi frumuseţea hainelor pe care şi le-a cucerit prin râvnă şi sârguinţă intensă, fiecare având o anumită luminozitate, care creşte odată cu treptele Cerurilor. După cum am spus, de la Cerul al V-lea încep Cerurile celor care au atins treapta sfinţeniei, ale căror suflete şi haine emană Lumină. Luminozitatea aceasta creşte odată cu numărul Cerurilor, ajungând ca albul din V, în stratul IX (care se numeşte Oraşul de Aur), sufletele şi veşmintele să lumineze ca soarele.”

4. Asociația pentru Renașterea Spirituală (ARS), deși avea personalitate juridică în raport cu statul, totuși, față de Biserică a fost o sectă. Această sectă s-a format dintr-un mic grup de foste viețuitoare de la mănăstirea Vladimirești, iar liderul sectei nu era altcineva decât Gheorghe Vasâi, fostul soț al maicii Veronica Gurău, stareța mănăstirii Vladimirești. Grupul sectar a devenit cunoscut prin ieșirile sale spectaculoase în public, scandând lozinci în timpul sfintelor slujbe, împotriva Patriarhului Teoctist și a ierarhilor BOR.

5. Părintele Ioan Iovan a condamnat ferm abaterile grave ale acestor false călugărițe care, nu de puține ori, s-au folosit în acțiunile lor de numele și autoritatea părintelui, fapt pentru care părintele a avut mult de suferit. Într-un dialog cu părintele Remus Onișor, părintele Ioan povestește că, odată, ”m-am dus la Cernica să mă închin la moaște și fiind în mașină le-am văzut. Când m-au văzut în mașină, fuga după mine. Am vrut numai să mă închin și să mă întorc înapoi. Când m-am întors la mașină erau acolo, am întins așa palma a respingere și ele au zis: ”Dați, părinte, că ne sfințiți!”. Astea erau. Însă știți ce făceam? Pentru ca lumea să nu aibă impresia că sunt de acord cu ele și să vadă că le resping, le certam chiar și în public.”(Cuvinte împărtășite de părintele Ioan și maica stareță Cristina, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 103)

„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”

„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”, m-a îndemnat domnul profesor Nicolae Balotă. „Trebuie neapărat să stai de vorbă cu dânsul. La capătul unui drum pe care l-ai străbătut timp de douăzeci şi cinci de ani, discutând cu dânsul vei găsi dezlegare la multe.”

Am poposit la Mânăstirea Recea într-o zi de septembrie, însoţit de copiii mei – George (de aproape şapte ani), Mihnea (de aproape cinci ani) şi de doamna mea, Ruxandra Manuela. De la început am rămas impresionaţi de complexul de arhitectură specific românească ridicat lângă Târgu Mureş de oameni pricepuţi şi harnici, conduşi de Maica Stareţă Stavrofora Cristina. Păşind în incinta sacră am simţit îndată înfiorare şi înălţare sufletească. Doar trecerea maşinilor pe şosea, vuietul avioanelor de pe aeroportul din vecinătate mai aminteau emblemele lumii din care veneam. Iar întâlnirea cu Părintele Iovan, petrecută la ceas de noapte, după ce-şi isprăvise îndatoririle zilnice, va rămâne pentru mine ca o atingere dintr-un alt tărâm. Am vorbit îndelung despre suferinţă şi puterea de a o îndura fără a-ţi pierde speranţa, despre ticăloşia oamenilor şi măreţia lor, despre ce te poate păstra vertical în viaţă, despre izbăvirea prin credinţă, despre ce primejduieşte fiinţa umană şi căile ei de a se salva. Şi am mai vorbit despre generozitate şi iertare.

La sfârşitul convorbirii, Părintele duhovnic al Mânăstirii Recea mi-a înmânat câteva pagini de confesiuni zguduitoare despre ce i-a fost dat să pătimească. „Aveţi binecuvântarea mea de a le folosi cum veţi crede de cuviinţă.”

– Unde aţi văzut lumina zilei?

– Sunt de origine bihorean, născut în 26 iunie 1922. din părinţii: preot Gavril şi presbitera Maria. Studiile primare le-am făcut în satul natal, iar cele medii la liceul „Emanoil Gojdu” din Oradea, ultimele două clase sub ocupaţie maghiară, la liceul „Sfîntul Ladislau”, secţia română, cu profesori maghiari. Apoi am urmat teologia la Cluj, în paralel şi dreptul, timp de trei ani. După ce mi-am luat licenţa în teologie, la Sibiu, am frecventat doi ani seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind repartizat, după absolvire, profesor la liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj. Admis la doctorat în 1947, la Bucureşti, timp de doi ani am studiat sub îndrumarea părintelui Stăniloaie, susţinându-mi şi câteva lucrări. Cunoscând viaţa monahală în Mânăstirea Sâmbăta, în 1947 am renunţat la învăţământ şi am plecat la Mânăstirea Vladimireşti, lângă Tecuci.

– În acel an eram şi eu la Tecuci, de-abia văzusem lumina zilei…

– În 26 mai 1948, am fost hirotonisit diacon de P. S. Nicolae Popovici – un episcop martir – în 27 noiembrie 1949, tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în decembrie 1949, hirotonisit ieromonah pe seama Mânăstirii Vladimireşti. Aici am slujit până în 1955, când, din cauza unui memoriu, înaintat Conducerii Statului şi Conducerii Bisericii Ortodoxe, s-a hotărît, ilegal, caterisirea mea. Pe „tovarăşi” îi deranja Mânăstirea Vladimireşti, intenţionau să o desfiinţeze. M-am opus. Comuniştii se temeau de minunile ce se întâmplau la acea mânăstire cu ajutorul lui Dumnezeu. La praznicul hramului „Adormirea Maicii Domnului”, ultimul din 1954, cu toată teroarea comunistă, au fost prezenţi peste treizeci de mii de credincioşi. Gheorghe Apostol era originar din satul Vladimireşti şi lupta şi el să desfiinţeze mânăstirea cu orice preţ. Probabil că din ordinul ruşilor. Tatăl lui, un bun creştin, i-a spus: „Eu te-am făcut, eu te omor dacă te legi de mânăstire”.

– Cum aţi fost arestat?

– Printr-o înscenare mârşavă, din cauza unui denunţ mincinos, am fost acuzat de instigare la terorism, arestat din ordinul Securităţii şi condamnat la muncă silnică pe viaţă de Tribunalul Galaţi şi încarcerat în Penitenciarul Semicerc din aceeaşi localitate, într-o celulă fără geam, fără calorifer. Acolo mi-am petrecut Sfintele Sărbători.

– Desigur, a urmat ancheta.

– Slăbit după o anchetă grea – cei de la Interne făceau exces de zel – eram hotărît să-mi văd de mântuirea sufletului, conştient că din zi în zi mi se scurtează firul vieţii.

Zdrangănul metalic al uşilor devenise o adevărată tortură. Când solicitam să merg pentru mine, mi se spunea: „Aşteaptă”; zile întregi mi se răspundea: „Aşteaptă”. Aveau un sistem diabolic de a te distruge moral şi fizic, îţi măcinau nervii şi trupul. La un moment dat am făcut un TBC glandular. Concomitent, mâinile, din cauza mizeriei şi a frigului mi-au crăpat până la os. Cu toate acestea, făceam un efort supraomenesc să mă rog de fiecare dată în poziţia de rugăciune. Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de vin tonic ca medicament. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente din ebonită sfinţită. Într-o noapte, pe 7 februarie, am avut un vis cutremurător. Am visat-o pe mama moartă în casa parohială unde m-am născut. Era înconjurată de flori şi, când am păşit să-i sărut mâna, m-am trezit cu picioarele pe cimentul rece din celulă. Visul m-a tulburat, fiindcă de obicei nu reţineam visele. La ora 10 s-a deschis vizeta şi un ofiţer de securitate, care se ocupa de mine, mi-a spus: „Iovan Silviu, fă-ţi bagajele!”

– De ce?

– M-au transferat în celula numărul 26 de la etajul 1, cu căldură şi geam. Păream un câine hăituit, scăpat dintr-o grotă. În aceeaşi săptămînă a venit doctorul Shoferman de la Spitalul Penitenciarelor, care văzând în ce hal sunt, i-a întrebat pe medicul şi sanitarul Penitenciarului din Galaţi: „I-aţi dat vreo îngrijire?”. Răspunsul a fost: „Nu!”, „Atunci de ce nu l-aţi împuşcat? Să-l duceţi cu proxima dubă la Văcăreşti”. Când a sosit prima dubă pe care scria: „Caravană cinematografică” mi-au pus lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, şi, întins pe podea, am fost transportat la gară. Acolo am auzit cum împrăştiau oamenii spunându-le că au de încărcat cartofi în vagoane. La Văcăreşti m-au primit doctorul Shoferman şi doctorul Blidaru, fiu de preot. Aceştia m-au îngrijit şi m-au vindecat. Când s-au împăcat ruşii cu americanii am avut dreptul să scriu acasă, să chem pe cineva la vorbitor.

– Pe cine aţi chemat?

– Am chemat-o pe mama. În 28 august, la scadenţa vorbitorului, o aşteptam cu nerăbdare. Mare mi-a fost mirarea când a apărut tata. Fără să-i spun „Sărut mâna”, l-am întrebat de ce nu a venit mama. Mi-a răspuns să fiu liniştit că va veni rândul viitor. Am ţipat: „De ce-mi spui lucrul acesta? Mama venea şi dacă era bolnavă pe targă. Ce s-a întâmplat pe 7 februarie?” Tata, surprins, a început să plângă. „Cine ţi-a spus?”, „Am visat pe 7 februarie că era moartă. Cred că a ajuns la Maica Domnului şi a rugat-o să aibă grijă de copilul ei”, i-am spus plângând. Bietul tata a căzut zdrobit pe gardul de sârmă şi mi-a şoptit: „Mi-am rupt doliul, am băut un pahar de vin să prind curaj, dar văd că ştii”.

– Visul!

– Tot la Văcăreşti, înainte de a fi transferat la Jilava, unde era o închisoare de tranzit, am trăit un moment de înălţare sufletească. De Sfintele Paşti, cu mare greutate am reuşit să-l conving pe părintele vicar romano-catolic de la Iaşi, Xaveriu, care a murit în închisoare, şi pe părintele greco-catolic nerevenit Nicolae Opriş, fost paroh la Bonţida-Cluj, să oficiem împreună, întrucât eram deţinuţi de toate confesiunile. S-au folosit obiecte sfinte, funcţie de ce era posibil în condiţiile de detenţie aspră. Totul a decurs cu bine până la momentul consacrării, adică epicleza (chemarea Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor) când părintele vicar a ezitat să consacre. Rugându-l insistent să aibă în vedere şi faptul că ne găsim la o răscruce a vieţii, să treacă peste confesionalism, a acceptat până la urmă Prefacerea în comun a Sfintelor Taine.

Pentru mine a fost un moment de fericire sublimă, le-am şi spus, că acolo, închişi între ziduri, am reuşit să realizăm unirea dintre cele trei confesiuni. Apoi a urmat împărtăşirea tuturor deţinuţilor într-o atmosferă de extaz creştinesc.

– Ce-a mai urmat?

– De la Văcăreşti am fost transferat la închisoarea de la Jilava, un penitenciar socotit de tranzit, unde, ca de altfel în toate penitenciarele cu deţinuţi condamnaţi la pedepse mari, se practica o încercare diabolică, perversă, de corupere morală, pentru a te obliga să-ţi renegi convingerile, să trădezi, să recunoşti că ei sunt cei care au dreptate. M-au dus într-o celulă de lângă camera mortuară, unde erau încarceraţi condamnaţii la moarte, cei care îşi aşteptau sfârşitul. Acolo am trăit momente de groază. Aveam impresia că sunt închis într-un mormânt. Gura de aerisire era într-o a treia cameră, iar gradul de umiditate atât de ridicat, încât niciodată nu reuşeam să-mi usuc prosopul sau batista. Poate şi de aceea îi zice Jilava, de la jilăveala simţită până în măduva oaselor.

– I s-a găsit cel mai potrivit nume.

– Am rămas consternat şi profund impresionat de faptul că lângă mine un condamnat la moarte (deţinut politic) a încercat să evadeze. În disperare, a săpat cu mâinile în interiorul celulei, iar pământul îl ducea afară la tinetă, ascuns sub haine. Sărmanul om credea că nu-l vede nimeni, gardianul ştia însă totul, dar îl lăsa să continuie, până într-o zi când un alt deţinut politic i-a comunicat prin Morse să nu se mai chinuie, fiindcă-i descoperit şi se distrau pe seama lui. În scurt timp l-au executat prin împuşcare în Valea Piersicilor.

– Acolo vi s-a întâmplat ceva neobişnuit?

– Acolo, la Jilava, am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. M-au culcat la pământ, pe spate, mai rău ca pe un animal şi, deţinuţi de drept comun, condamnaţi pentru crime, viol, tâlhărie, ne aruncau în batjocură lanţuri să ne alegem. Mărturisesc că în momentul în care am pus mâna pe lanţ, m-am ferit de deţinuţii de drept comun, l-am închinat şi l-am sărutat gândindu-mă la Sfântul Apostol Pavel, socotindu-l ca o încercare pentru credinţa în Dumnezeu. Recunosc că nu am făcut o alegere bună a lanţului. În loc să aleg unul mai gros şi mai lung, am ales unul mai scurt şi mai uşor, ceea ce nu-mi permitea să mă mişc în voie. M-au prins şi m-au aşezat cu piciorul pe nicovală pentru a-mi fixa niturile, iar când au lovit nu i-a interesat că metalul a muşcat din carnea vie a picioarelor mele; urmele se văd şi azi. M-au ridicat şi mi s-au pus cătuşe la mâini, le zicea „cătuşe americane”, aveau particularitatea de a se strânge automat în momentul când mişcai mâna, provocându-ţi dureri îngrozitoare.

– Cum le-aţi suportat?

– Echipat cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, de la fierărie am pornit înapoi spre celulă umilit cu înjurătura de rigoare „Mişcă, banditule!”. La jumătatea drumului dintre fierărie şi celulă, preocupat să nu-mi pierd echilibrul din cauza scurtimii lanţului şi a durerilor, mai ales că-mi sângerau picioarele, nu am fost atent că vine cineva din spate şi mă pomenesc dintr-o dată cu o lovitură de cizmă în zona lombară, o izbitură aplicată cu sete, cu toată forţa, însoţită şi de o înjurătură urâtă de mamă. M-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Atunci am simţit minunea, prin faptul că m-am redresat şi cum eram într-o stare de balans, am exclamat: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul Iisus Hristos să te ierte pe tine fiule duhovnicesc după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată te iert şi te dezleg de toate păcatele tale în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.” În momentul acela am ştiut cu adevărat că sunt creştin şi preot, şi am făcut dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc, s-a dat la o parte speriat de gestul meu. Colegii din celulă m-au îndemnat să ies la raport să-l reclam, fiindcă nu avea dreptul să lovească un rănit, un om în lanţuri şi cătuşe. N-am acceptat. Le-am spus că nu pot ierta şi reclama în acelaşi timp. Autorul loviturii a fost un gardian pe care nu-l ştiu şi nici nu m-a interesat cine este.

– Aţi rămas în continuare la Jilava?

– De la Jilava, după ce mi-au fixat lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, fără să ne spună traseul şi destinaţia, am fost îmbarcat în duba-tren şi transferat, împreună cu alţi deţinuţi politici condamnaţi la pedepse mari, la Penitenciarul Gherla, o închisoare cu 365 de camere, construită de Maria Tereza. Când am coborât din dubă ne-au întâmpinat, ca de obicei, cu huiduieli şi ironii: „De ce nu ţi-ai văzut de slujbă, mă, banditule, ca să nu ajungi aici?”

– Aţi trăit ceva mai important la Gherla?

– Chiar în perioada când am fost încarcerat la Gherla s-au petrecut evenimentele din Ungaria, din 1956. Ne-a surprins pe toţi faptul că ofiţerii deţinuţi politici au fost scoşi dintre noi şi încarceraţi în celule separate; ulterior am aflat că erau hrăniţi foarte bine, în timp ce noi făceam foamea obişnuită. La un moment dat, prin noii veniţi şi prin „ţeavă” (sistemul Morse) am primit vestea că în Ungaria a fost baie de sânge. A doua zi după acest eveniment am fost scoşi şi înghesuiţi în holul penitenciarului şi obligaţi să ne aşezăm pe burtă, cu gura lipită de ciment. A urmat o scenă diabolică, de neînchipuit. Comandantul Goiciu cu toţi subalternii, inclusiv doctorul şi sanitarii au început să ne lovească, să ne calce cu cizmele pe unde se nimerea. Ne-au lovit cu tot ce le pica la îndemână, cu o cruzime de nedescris, păreau nişte nebuni furioşi. Era un vacarm îngrozitor, lovituri, ţipete, gemete înăbuşite, înjurături bestiale. Mi-au rămas întipărite în minte doar următoarele cuvinte: „Hei, bandiţilor, să încercaţi şi voi ce au făcut colegii voştri din Ungaria, că trecem cu tancurile peste trupurile voastre, nu cu cizmele!”

A fost ironia soartei, culmea ipocriziei, când, după amiaza, medicul şi sanitarii au venit să ne panseze, să ne oblojească rănile.

– Erau diabolici!

– La scurt timp a urmat o altă tragedie, tot în ideea reprimării, mai bine zis a prevenirii unei posibile acţiuni protestatare din partea noastră. Ne-au numărat şi fiecare al cincilea deţinut, pe cine pica nenorocul, era scos şi dus în camera şefului de secţie, unde era aşezat pe un scaun, în poziţia de bătaie cu un cearşaf ud. După care, în prezenţa medicului, i se aplicau cincizeci de lovituri cu ranga. Nu pot înţelege cum au putut inventa asemenea sisteme de tortură. Asistam neputincioşi, înspăimântaţi în celule, iar pentru a ne distrage atenţia de la ţipetele colegilor, conducerea a ordonat să ni se introducă hârdaiele cu mâncare, deşi nu era ora mesei.

Din camera noastră a fost scos aviatorul Dumitru Cucu, considerat recalcitrant, căruia i s-au administrat şaptezeci de lovituri. Când l-au adus în celulă era negru, am crezut că este imposibil să scape cu viaţă. Şi, totuşi, Dumnezeu l-a ajutat: spre bucuria mea, în luna noiembrie 1991 m-a căutat la Episcopia din Alba Iulia şi mi-a lăsat o scrisoare în care mă anunţa că trăieşte şi că este profesor universitar în Canada.

– Ce-a urmat?

– După evenimentele din Ungaria, un lot de deţinuţi politici cu pedepse mari, condamnaţi la 20-25 de ani muncă zilnică, am fost transferaţi la Penitenciarul din Aiud. Aici ne-au concentrat în camere mici, cu paturi supraetajate, fără aer, încât am fost nevoiţi să forţăm vizeta pentru ca să putem respira. În scurt timp au apărut îmbolnăvirile, dizenteria făcea ravagii foarte mari. Nu ni s-a acordat nici un fel de asistenţă socială sau medicamente. Din cauza mirosului pestilenţial provenit de la tinetă şi a lipsei de aerisire ne chinuiam, sleiţi de puteri, cu limba scoasă, abia dacă mai aveam putere să ne facem vânt cu cearşaful. Când medicul şi politrucul efectuau vizita de rigoare, se opreau la uşă, izbiţi de miros şi de aerul înăbuşit. „Ăştia-s criminali, mergem mai departe, îşi spuneau scârbiţi fără să ne acorde vreo atenţie”.

Desigur, pentru unii, acest calvar pare incredibil. Uneori îmi vine să strig: „Doamne, este o minune dumnezeiască faptul că trăiesc!”.

Conducerea şi-a propus să ne extermine, zilnic scoteau morţi dintre noi. Cel mai mult m-a zguduit lipsa de omenie a gardienilor, nişte brute. Atunci când deschideau uşa să scoată morţii exclamau rânjind: „Aici numai doi au crăpat?”. Cu un risc enorm, colegii au scobit în obloane să poată privi în curte cum erau duşi morţii… „Acum îi duc pe ai noştri!” şopteau la un moment dat şi în celulă se aşternea o linişte tulburătoare, de moarte. Duc până dincolo de mormânt amintirea unui coleg dobrogean, macedonean din Baia. După ce l-am împărtăşit, terminând rugăciunea, „Cela ce-n toată vremea şi în tot ceasul… ”, mi-a luat mâinile şi mi le-a sărutat, şoptindu-mi cu vocea stinsă de muribund: „Te rog, părinte, spune acasă că am murit creştineşte, ca un bun român, care nu şi-a trădat conştiinţa.” Când au deschis uşa şi-a dat duhul. Au fost şi cazuri când au fost scoşi oameni care abia mai respirau, erau pe punctul să-şi dea sufletul, pe unii îi loveau cu cizma în cap.

Şi iată că, din nou, sufletul mamei m-a salvat de la moarte.

– Cum?

– M-am îmbolnăvit de dizenterie şi ieşeam mereu la tinetă cu dureri îngrozitoare. Era o atmosferă de iad, o senzaţie permanentă de sufocare, plus veştile îngrozitoare despre moartea colegilor. Cu toate acestea, nu am întrerupt în nici o zi Sfânta Liturghie. Devenisem conştient că într-o zi voi muri. Dar dorinţa de a împărtăşi, de a fi duhovniceşte, haric, alături de colegii în suferinţă, îmi dădea o anume putere. Acolo, printre noi, domnea cu adevărat spiritul de colegialitate, de dăruire, toţi suportam acelaşi chin, aceeaşi suferinţă. După ce am făcut cu mare greutate Liturghia şi am terminat, la Prefacere, când colegii au început să cânte „Cuvine-se cu adevărat”, Axionul, am căzut, m-am prăbuşit la pământ. Colegii m-au spălat cu apa puţină pe care o mai aveau şi, când m-am trezit, le-am spus: „Veniţi repede să vă împărtăşesc, fiindcă nu ştiu dacă voi mai trăi”. Cu ajutorul lui Dumnezeu, din acea Liturghie am reuşit să-i împărtăşesc şi sleit de puteri, am rugat să mi se permită să mă întind pe un pat din unghiul mort al celulei. Am aţipit pe loc şi am avut un vis ca o viziune. Mă găseam într-un amfiteatru în aer liber, cu tot soborul meu, îmbrăcat în costum monahal. La un moment dat, o voce a anunţat că vom vedea un model de mamă preoteasă. Aruncându-mi privirea spre scenă, am văzut-o pe mama. După ce a făcut câţiva paşi, a apărut deasupra ei Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Pruncul şi Maica ne priveau vii, cu atâta strălucire în priviri, încât am rămas cu ochii pironiţi asupra mamei. Încet, mama a păşit spre cabina sufleorului. Era o preotească modestă de la ţară, aveam impresia că mă întreabă „Ce caut eu aici?”. Mă privea cu duioşie în mijlocul soborului, iar noi nu conteneam a adora pe pruncul Iisus în braţele Maicii Sale. Mama nu s-a întors cu faţa de la noi, ci s-a retras spre culise, cu spatele. Mântuitorul şi Maica Lui tot timpul radiau cu harul spre noi, cei din amfiteatru. Când mama a ajuns la culise m-am trezit şi am sărit din pat strigând: „Unde este Maica Domnului şi Pruncul Iisus?”. Colegii au socotit că aiurez. Le-am relatat visul şi, spre marea mea fericire, dar şi a colegilor, am constatat că m-am trezit vindecat complet. De unde aşteptam să fiu scos pe targă, m-am trezit sănătos, din nou salvat de sufletul mamei.

– Cum treceau zilele în închisoare?

– Într-una din zile, în timp ce-mi făceam rugăciunile (Pravila), cu faţa în direcţia crucii însemnate de mine pe perete, cu apă, s-au deschis uşile şi a intrat anchetatorul cu un general, însoţiţi de gardian. Eu, crezând că generalul este un procuror militar, nu m-am tulburat la intrarea lui. „Ce ai făcut dumneata acolo la perete?” – m-a întrebat generalul. „M-am rugat…”, „Te ţii de prostii! Ce te-a făcut să îndobitoceşti lumea la mânăstire, ca să ajungi aici?” – a continuat cu dispreţ. „Aş vrea şi pe dumneavoastră să vă îndobitocesc, domnule general, cu intenţia nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, aşa cum am făcut-o la mânăstire cu oamenii credincioşi” – i-am răspuns pe acelaşi ton.

„Pe mine n-ai să mă îndobitoceşti niciodată, decât pe prostimea şi ţărănimea care mai crede în minunile voastre!”. „Să ştiţi, domnule general, că la mânăstirea noastră veneau oameni de la general până la cioban să se închine. Frumos din partea dumneavoastră care vă legitimaţi cu ţărănimea şi prostimea, că acum o defăimaţi”. „Uite la el, ce obraznic răspunde ca şi la anchetă!” s-a adresat însoţitorilor indispus. Anchetatorul s-a tras un pas în spate şi îmi făcea semne disperate cu mâna, să tac. Gardianul s-a repezit şi a închis geamul, să nu audă deţinuţii din celelalte celule. După ce generalul a ieşit din celulă, anchetatorul s-a reîntors şi mi-a spus: „Ai stricat totul, toată ancheta a fost dată peste cap, şi atitudinea dumitale va avea urmări grave, fiindcă a fost în control chiar ministrul de Interne, tovarăşul Alexandru Drăghici. „Să fie sănătos şi să nu-mi insulte credinţa; eu sunt gata să-mi dau şi viaţa pentru credinţa mea” – i-am spus calm.

– Din nou aţi fost transferat.

– În transferul la Securitatea din Bacău am fost adunaţi mai mulţi deţinuţi politici pentru a fi repartizaţi la penitenciarele din ţară. Acolo am aflat, cu groază, de la un deţinut supus reeducării la Piteşti, despre un tratament de un diabolism incredibil. Ne spunea că li se propunea să-şi renege credinţa în Dumnezeu; în caz contrar erau obligaţi să-şi mănânce excrementele din propria gamela (rog să-mi scuzaţi expresia). Erau aşezaţi ore în şir într-o poziţie chinuitoare, aplecată, cu mâinile la vârful picioarelor, în caz de mişcare îi loveau cu ranga peste spate. De multe ori asistau neputincioşi la profanarea bestială a Mântuitorului, prin aceea că unul dintre ei trebuia să se aşeze ca la jocul de capră, iar un altul îl încăleca, zicând: „Acum intră Mântuitorul în Ierusalim călare pe asin”. Paranteza la aceste fapte mârşave este mult prea mare ca să o închei aici. Ulterior, în libertate, mi-am dat seama că această blestemată reeducare a avut atâtea faţete, care de care mai vicleană încât, pe bună dreptate, iniţiatorul ei (diavolul) este numit „cel mai înţelept în răutăţi”.

Una dintre feţele ipocrite ale reeducării a fost metoda folosită la Aiud. O mare parte dintre deţinuţi – ortodocşi şi catolici – i-au căzut victimă destul de uşor, prin promisiunea că vor fi eliberaţi mai devreme, iar cei care consimţeau, se întreceau într-un spectacol grosolan „mea culpa”, recunoscând cât de mult au greşit dacă s-au împotrivit regimului comunist, pe care, acum, îl ridicau în slăvi, pretinzând solemn că niciodată nu vor unelti împotriva lui, socotindu-l o adevărată fericire. Fiindcă noi ne împotriveam să participăm, au recurs la metoda impunerii cu forţa, ne-au montat în celule difuzoare, obligându-ne în felul acesta să ascultăm ceea ce ne era greaţă să mai auzim.

– Din cîte înţeleg, n-aţi făcut nici un compromis.

– Refuzând categoric că citesc colegilor din Biblia hazlie, comandantul Crăciun a încercat să-mi explice că şi Petru, pentru a se salva de la înec, a dat din mâini şi din picioare, în felul acesta oferindu-mi o soluţie de salvare, l-am răspuns că nu-mi permit să mă compar cu Sfintul Petru, dar încă n-am senzaţia de scufundare. „Domnule comandant, sunt convins că mă voi mântui şi în celulă ca şi în chilia călugărească din libertate”, i-am spus cu tot curajul. La răspunsul meu s-a înfuriat şi a ordonat gardianului să mă ducă la izolator – una dintre cele mai grele pedepse din închisoare.

În momentul când m-am îndreptat spre ieşire, colegii mei au început să murmure. „Opreşte-l!” a strigat comandantul. Încurajat de gestul colegilor mei, m-am întors cu faţa spre el şi l-am întrebat: „Parcă spuneaţi, domnule comandant, că reeducarea este liberă!”. Cu falsă mărinimie i-a spus gardianului: „Lasă-l, socialismul nu se împiedică de un popă reacţionar”.

Dar nu mi-a iertat curajul. A doua zi a ordonat să fiu transferat la Zarca, o închisoare în închisoare, cea mai dură, mai austeră izolare, creată special pentru exterminare. Îmi dădeau trei surcele de lemne pe noapte pentru a face foc într-o sobă de tuci, nici nu se aprindeau bine că se şi terminau. Noaptea dormeam încovoiat cârlig, din cauza frigului. De altfel, se ştia că atunci când ajungeai la Zarca erai condamnat la exterminare; puţini au scăpat teferi din acel mormânt.

Asupra mea au început să se facă din nou presiuni pentru cedare. N-au reuşit.

După câteva luni de detenţie cruntă în Zarea, aveam o senzaţie de sfârşeală, simţeam pe zi ce trece că mă duc, mă sfârşesc. De câte ori n-am avut această senzaţie în anii grei de puşcărie! Într-una dintre nopţile acelea lungi, când aşteptarea îmi măcina treptat-treptat nervii şi trupul, mi-au apărut imagini de la hirotonie. În capul Sfintei mese, pe un scaun, era aşezat P. S. Episcop martir Nicolae Popovici. După ce m-a privit cu blândeţe şi m-a binecuvântat am avut o senzaţie puternică de fericire. A doua zi dimineaţa am fost scos de la Zarca şi transferat înapoi în incinta penitenciarului din care, la data de 1 august 1964, am fost eliberat.

La despărţirea de Părintele Iovan, mi-am învins sfiala şi l-am rugat să facă un lucru mai puţin obişnuit pentru un bun creştin. L-am rugat să-şi arate picioarele. „Nu pentru mine, Părinte, – eu pot să-mi închipui. Vreau însă ca băieţii mei să vadă ceva ce vor înţelege mai târziu. Să vadă ce au pătimit unii dintre noi pentru că nu au acceptat nici un compromis cu o societate strâmbă. Poate că ei vor trăi într-o lume mai bună. Dar n-aş vrea să uite de unde s-a pornit. Şi poate că ei vor reuşi să trăiască astfel încât să nu aibă nimic să-şi reproşeze, să nu aibă parte de frământările de conştiinţă ale tatălui lor. ”

Părintele Iovan s-a uitat îndelung la mine, a ezitat şi până la urmă mi-a îndeplinit rugămintea. Realitatea a depăşit orice închipuire. După treizeci şi cinci de ani de când nu mai poartă lanţuri, picioarele Părintelui Iovan sângerează în continuare şi trebuie zilnic pansate.

De fapt, deoarece am fost puţini ca Părintele Iovan, întreaga societate românească de azi încă mai sângerează…

(Interviu realizat de George Arion, în anul 1999 – O istorie a societății românești contemporane în interviuri (1990 – 1999), Vol. II, Fundația ”Premiile Flacăra – România”, 1999, pp. 525-532)

Omul lui Dumnezeu – Părintele Ioan de la Recea

La Mănăstirea Recea de lângă Targu-Mures, biserica e mereu neîncăpătoare. Credincioşii, veniţi din toată ţara cu miile, bat drum greu să-l asculte pe duhovnicul lor, părintele Ioan Iovan.

Aşteptând calvarul

În biserica înaltă, cu turle înălţate spre cer ca două mâini în rugăciune, vocea părintelui răsună puternic, asemeni unui clopot-mistic, răscolitor. Chiar şi simplu privitor fiind, te cutremuri. Cuvintele părintelui vin din adânc. Au forţă.

Vorbeşte despre Hristos, de parcă ar fi de faţă, chiar lângă el. „Mântuitorul e cu noi. E aici, pe sfânta Masă!”. Nu există zi în care să nu predice despre Taina Împărtăşaniei. „Să stăm drepţi, să stăm cu frică.” Cuvintele lui au măsură şi greutatea rugăciunii, a numeroşilor ani de temniţă grea, în care – caz unic printre preoţii ortodocşi arestaţi – a săvârşit zilnic Sfânta Liturghie.

Întărit în credinţă, cu post şi rugăciune neîntreruptă, părintele Ioan a transformat celula zăbrelită în altar. În loc de icoane, a desenat pe tencuiala ponosită a peretelui semnul mântuitor al crucii, cu degetul muiat în apă. În 1955, în ziua arestării sale, huidumele de la securitate i-au confiscat patrafirul, ca pe un acuzator corp delict. Părintele îi aştepta. Îşi cususe antimisul, obligatoriu în celebrarea Liturghiei, pe spatele maieului, iar Potirul era o cutie de medicamente sfinţită anterior. Calvarul putea să înceapă. Părintele Ioan era pregătit.

Nu e uşor să vorbeşti cu părintele Ioan. La Mănăstirea Recea, credincioşii aşteaptă şi 2-3 zile până să le vină rândul la spovedanie. În plus, părintele refuză – fără prea multe explicaţii – presa. La ce bun să-ţi dezgoleşti în faţa tuturor rănile, urmele adânci de cătuşe, vizibile şi acum la încheietura picioarelor? Oftând în ascuns, părintele pomeneşte în mai multe rânduri de maica Mihaela Iordache, de ceilalţi anonimi care s-au săvârşit în temniţă ca nişte martiri, mărturisindu-L neîncetat pe Hristos. Simplul fapt de a trăi nu e motiv de laudă. Totul e dat de Dumnezeu – şi încercările, şi puterea de a le trece fără să-ţi vinzi sufletul.

„Este un miracol că am ieşit viu din închisoare”, zice părintele, „dar cel mai mare miracol în celulă este să-ţi păstrezi mintea întreagă, să rabzi până la capăt şi să mulţumeşti lui Dumnezeu, chiar şi atunci când eşti în cea mai neagră suferinţă.”

În camera morţii, unde apa curgea neîncetat pe pereţi

Arestat în urma unei înscenări grosolane, acuzat de instigare la terorism şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, părintele Ioan a suit, pas cu pas, drumul crucii sale: Galaţi, Jilava, Văcăreşti, Gherla, Bacău, Aiud. Închis la Galaţi, într-o celulă fără geam şi fără sobă, a trecut printr-o anchetă crâncenă, care i-a declanşat un Tbc ganglionar, în timp ce – din cauza frigului şi a mizeriei – mâinile îi crăpaseră atât de tare, încât îşi vedea prin rănile deschise falangele degetelor. La Gherla, după revolta din Ungaria, a trecut prin bătăile bestiale ordonate de comandantul Goiciu, care lovea cu ranga şi cearşaful ud, în prezenţa medicului, gata să intervină când cel pedepsit leşina. Apoi, la Aiud, când dizenteria făcea ravagii printre deţinuţi, a fost obligat să stea săptămâni la rând într-o celulă mică şi suprapopulată, unde, din cauza mirosului pestilenţial de la tinetă şi a geamurilor bătute cu scânduri, murea zilnic cineva, spre uimirea cinică a gardienilor, care exclamau aproape râzând, la inspecţia de dimineaţă: „Numai doi au crăpat aici?”.

Mai grele decât frigul, foamea şi bătăile erau umilinţele. Nu trupul, ci sufletul voiau securiştii să-l distrugă. Oftând tăcut, părintele se minunează şi acum de puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu să nu cedeze. Dacă la reeducarea de la Piteşti studenţii teologi erau obligaţi în batjocură să oficieze Sfânta Liturghie, ţinând în mână o gamelă cu propriile lor excremente, la Bacău, părintele era pus să stea ore în şir într-o poziţie chinuitoare, îndoit de la mijloc, cu mâinile la vârful picioarelor, ca apoi altcineva să-l încalece, zicând într-o grea profanare: „Acum intră Mântuitorul în Ierusalim, călare pe asin.”

„Cea mai mare umilinţă”, îşi aminteşte părintele, „aveam s-o trăiesc în ziua întâi de Paşti, când, după Sfânta Liturghie săvârşită cu colegii de suferinţă, vorbeam despre Învierea Domnului. Un gardian, tătar de naţionalitate, poreclit de noi „cap pătrat”, mă ascultă după vizeta şi, deschizând uşa, m-a dat pe mâna ofiţerului de serviciu, care a ordonat să-mi tai barba. Degeaba am încercat să mă apăr, vorbind despre dreptul deţinuţilor de alte confesiuni, care puteau purta barbă. Doi gardieni s-au repezit asupra mea, m-au prins cu forţa şi ofiţerul m-a tuns cu o foarfecă. Gestul lui m-a tulburat profund şi i-am spus fără teamă: „Dumneata eşti creştin ortodox, fiu de ţăran din Minteiu Gherlei. Cum eşti capabil să faci această batjocură în ziua de Paşti?”. Am plâns apoi cu colegii mei de celulă, nu atât pentru suferinţa, cât din cauza umilinţei provocate de un frate român. Ofiţerul nu a uitat însă curajul meu de a-l înfrunta. A cerut drept pedeapsă mutarea mea în cea mai mizeră celulă din Gherla, unde apa curgea necontenit pe pereţi, dirijată într-un fel anume. Pare de necrezut, dar paiele au putrezit sub mine în câteva zile. În mod normal, nimeni nu putea rezista în frigul şi umezeala de acolo. Mai trăiesc acum doar printr-o minune dumnezeiască.”

„Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea”

Calm şi liniştit ca o apă adâncă, părintele povesteşte lucruri cumplite ce par a fi fost trăite de altcineva: morţii scoşi din celula ca nişte baloturi de paie; cele 70 de lovituri cu ranga administrate aviatorului Dumitru Cucu; preotul Mircea din Liteni, care a murit auzind că soţia a divorţat de el; deţinutul politic de la Jilava lăsat special de către gardieni să sape o galerie pentru a-l prinde apoi în momentul evadării şi a-l împuşca. Dincolo de cruzimea amănuntelor, glasul părintelui trădează o anume nostalgie, un regret uşor, ca o adiere venită de departe. „Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălţătoare momente spirituale din viaţa mea. Acolo m-am născut a doua oară şi Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea. După 64, am fost anchetat şi închis de încă trei ori. De fiecare dată, am regretat că am ieşit.” Printre genele înzăpezite de ani, părintele vede cu ochii minţii. Sunt scene şi întâmplări tulburătoare, pe care timpul nu le va şterge niciodată: noaptea în care a visat-o pe mama sa, de pildă. Un vis ca la lumina zilei, în care mama părintelui era înconjurată de flori superbe, în timp ce restul familiei veghea alături cu lumânări în mână. Şapte luni mai târziu, chemat fiind la vorbitor, îl va întreba pe tatăl său, venit singur: „Ce s-a întâmplat cu mama? Ce s-a petrecut pe 5 februarie?”. Auzindu-l, bietul om a căzut zdrobit pe gardul de sârmă şi abia a mai şoptit: „Mi-am rupt doliul, am băut un pahar de vin să prind curaj, dar văd că ştii”. Într-adevăr, pe 5 februarie, în noaptea visului, mama părintelui murise.

Minunile nu sunt nici mari, nici mici. Ele se petrec pur şi simplu, răscolitor şi inexplicabil. „Eram la Gherla”, va continua părintele Ioan. „Tocmai sosise un lot de prizonieri români graţiaţi de sovietici, prizonieri pe care securitatea română îi aşteptase la Ungheni şi, apoi, după o anchetă sumară, i-a condamnat din nou la ani grei de închisoare. Revoltat sufleteşte de această mârşăvie şi ştiind că noii noştri colegi nu se împărtăşiseră de mulţi ani, am hotărât să le trimit Sfintele Taine. Mijlocul de transport era aşa-numita „Măgăriţa”, o pungă mai mare, în care introduceai obiectul pe care voiai să-l trimiţi. Se lega cu o sfoară şi, cu un scripete improvizat, punga era lăsată jos, printre obloane. În acelaşi timp, bătând în ţeava în Morse, anunţam destinatarii. Pe la jumătatea drumului, reflectorul a surprins „Măgăriţa” şi s-a dat alarma. Gardienii au venit direct la celula noastră. Chiar dacă colegii mei au rupt punga în grabă şi au vârât-o în colţul unei saltele, gardianul a venit la mine, întrebându-mă despre punga cu pricina, pe care era cusută o cruce neagră. Ştiam ce mă aştepta, dar fără să ezit nici o clipă, am recunoscut tot ce făcusem pentru fraţii noştri, şi aşa chinuiţi destul printre străini. În clipa aceea, s-a întâmplat ceva. Gardianul, vestit pentru brutalitatea sa, n-a mai zis nimic, a pus capul în pământ, mulţumindu-se doar să mă avertizeze: „Pentru că ai fost sincer, n-o să păţeşti nimic. Altă dată să nu se mai întâmple, căci altfel te pândeşte izolatorul”. Că Dumnezeu înmuiase inima gardianului, aveam să mă conving câtva timp mai târziu. Tocmai săvârşisem Sfânta Liturghie, la care aveam drept cântăreţ pe părintele greco-catolic Nicolae Opriş din Bonţida, când, spre sfârşitul slujbei, acelaşi gardian a deschis vizeta şi a intrat în celulă, împingându-l cu forţa pe colegul de planton. Deşi treceam printr-o mare primejdie, nu m-am întrerupt. Am continuat celebrarea Liturghiei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La sfârşit, gardianul m-a chemat la vizetă şi, surprinzător, în loc de urlete şi înjurături, mi-a spus cu o voce scăzută: „Pentru că n-ai întrerupt slujba şi m-ai considerat şi pe mine creştin, nu-ţi fac nimic”. Din clipa aceea, a devenit aliatul nostru. De câte ori se pregătea o percheziţie, el căuta să ne atragă atenţia, spărgând o sticlă de podea şi strigând: „De ce dormi, mă, acolo?”. Alţi gardieni, mai câinoşi, îşi lipeau pâslă pe tălpile cizmelor, pentru a nu fi auziţi. Inventivi, colegii mei ingineri au găsit remediul şi la acest neajuns. Au presărat puţin nisip în dreptul uşii, astfel anunţându-ne orice mişcare. În temniţă, cel mai slab se dovedeşte cel mai puternic. Când n-ai nimic, ai totul. Îl ai pe Dumnezeu.”

Liturghia cu păsări

Închisoarea te învaţă multe, împlinind lucruri pe care nici cu gândul nu gândeai că ar fi posibile. În celulele prigoanei comuniste, deţinuţii scriau pe talpa bocancului, făceau picturi pe gamelă, scriau poezii pe bucăţi de cârpă, împleteau din resturi de flanea paltoane şi scurteici călduroase, ţineau prelegeri savante, uimind auditoriul cu ştiinţa lor. Dinu Mateescu ştia Noul Testament pe de rost, aviatorul Cucu „editase” un întreg dicţionar englez pe spatele unei cămăşi. La rândul său, părintele Ioan celebra zilnic Sfânta Liturghie. O făcea atât de aprins şi de fierbinte, încât, duminică, la ora slujbei, pervazul celulei se umplea de păsărele, aşteptând parcă şi ele cântecele molcome şi tăinuite ale deţinuţilor. Pedepsit mereu, pentru că bocancii lui inegali (unul avea 46, iar altul 42) lăsau impresia că nu stă niciodată în poziţie reglementară, părintele a învăţat în temniţă răbdarea şi virtuţile adânci ale smereniei. „La Jilava am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lanţ din mulţimea celor aruncate de către un deţinut de drept comun. Apoi, l-am închinat şi l-am sărutat, gândindu-mă la patimile Sfântului Apostol Pavel. Recunosc că nu am făcut o alegere prea bună a lanţului. În loc să iau unul mai gros şi mai lung, am preferat pe cel care mi s-a părut mai scurt şi mai uşor. Fierarul m-a prins şi mi-a aşezat piciorul pe nicovală, iar când a lovit niturile, metalul a muşcat cu sete din carnea vie a picioarelor mele – urme pe care le port şi astăzi. Echipat în acest fel şi cu cătuşe americane la mâini, am pornit înapoi spre celulă, cu înjurăturile obişnuite: „Mişca, banditule!”. La jumătatea drumului, atent fiind să-mi păstrez echilibrul, m-am pomenit deodată cu o lovitură cumplită în spate. Atunci, am simţit minunea – m-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Mai mult chiar, am simţit forţa lui Dumnezeu, care m-a întărit să-mi păstrez cugetul netulburat de ură, şi i-am zis gardianului ce mă lovise: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui, al Fiului şi Sfântului Duh”. În momentul acela, am înţeles că sunt cu adevărat creştin şi preot. Făcusem dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc şi s-a dat speriat la o parte. Smerenia şi iertarea învinseseră ura şi bestialitatea.”

„Speranţa noastră: suntem născuţi, nu făcuţi creştini”

Părintele Ioan Iovan are multe să povestească: cum a fost salvat miraculos de mai multe ori de la moarte; cum un ţăran simplu din Baia a murit după Sfânta Împărtăşanie, zicând ca un adevărat mărturisitor al lui Hristos: „Te rog, părinte, să spui acasă că am murit creştineşte, ca un bun român.” A îndurat, fără să cârtească, toate suferinţele, dar a avut forţa să strige la proces: „Poporul român nu e ateu… Dumnezeu nu ne îndeamnă să dăm Cezarului ateu ce e al Cezarului”. Sunt lucruri pe care tinerii sau cei ce se cred a fi în suferinţă ar trebui să le ştie şi să cugete asupra lor. Suntem mai puternici decât credem şi mai slabi decât ne dorim. Privită de la înălţimea celor peste 80 de ani ai părintelui, viaţa apare ca o durere plină de lumină. „Să-L prindem pe Hristos ca Mântuitor”, îndeamnă fierbinte părintele. „Altfel, îl vom regăsi ca Judecător, atunci când nimic nu se mai poate face. Să luăm mereu aminte la cuvintele Lui: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Nu vă întunecaţi la necazurile lumii. Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată. Să nu ne pierdem speranţa şi să închidem fereastra provocărilor lumeşti. Tot răul şi cumplita disperare vin din necredinţă. Cum să nu crezi în Hristos, în veşnicie? De aici vin toate bolile şi toate căderile lumii actuale.”

Când a fost închis, părintele avea 33 de ani. „Mâncam foc şi mă gândeam numai la o moarte de mucenic. Doream să mor în genunchi, rugându-mă. A trebuit să trec prin atâtea încercări, ca să-mi dau seama că celula temniţei e tot o chilie călugărească. Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu. În închisoare, mă gândeam în fiecare zi că Dumnezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poţi mântui. De aceea zic că tinerii să-şi revizuiască busola conştiinţei, păzind ca îndreptarea lor să fie neabătut spre divinitate. Indiferenţa religioasă a lumii de astăzi e cea mai grea boală – un nou ateism. E ca şi cum ai face cruce pe comunismul vechi. Să nu rătăcim, ajungând în situaţia celui care jos nu vrea, iar sus nu poate. Avem o zestre enormă, aceea de a fi născuţi, şi nu făcuţi creştini. De aici vine şi optimismul meu. Avem o vigoare creştină străbună care ne va ajuta să vedem, în sfârşit, lumina.”

(Sorin Preda – Revista Formula AS numărul 732 din anul 2006)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Arestările din 14 Mai 1948: Terorismul comunist în acţiune

Arestările din 14 Mai 1948

Terorismul comunist în acţiune

Un articol de Silviu ARONEŢ

zavor Închisorile-comuniste

Ziua de 14 mai, mai exact noaptea de 14/15 mai 1948 marchează începutul altei prigoane – a câta oare? – îndreptată împotriva neamului românesc. Aceasta a fost începutul unui val de arestări, care viza Mişcarea Legionară, studenţimea, organizaţiile subversive (subversive pentru România erau de fapt guvernul comunist, securitatea care se năştea şi celelalte din arcul guvernamental), dar şi Biserica, cultele religioase şi partidele politice. Iar arestările au continuat pe tot parcursul anului ’48, când loturi masive de oameni au fost aduşi în aresturile miliţiei şi securităţii, apoi la anchete, condamnaţi şi vărsaţi sinistrelor închisori.

Putem spune că pregătirea listelor cu opozanţii regimului au fost întocmite încă din 1947, cu multe luni înainte şi au fost folosite chiar pentru a forţa abdicarea Regelui Mihai. Astfel, în ziua de 30 Decembrie 1947 primul ministru, Petru Groza şi secretarul PCdR, Gheorghiu Dej folosesc în scop de şantaj politic listele cu opozanţii comuniştilor. Nicoletta Franck, în articolul Coroana secerată consemnează momentul:

„- Şi dacă refuz să semnez?

– Dv. aţi văzut – totul a fost prevăzut! Ordinele sunt date, noi deţinem poziţii cheie. Dacă noi nu părăsim deîndată această casă ducând cu noi actul semnat al abdicării, Guvernul va pedepsi cu străşnicie. Înainte de lăsatul serii. Lista cu miile de oameni care vor fi arestaţi este deja întocmită (subl. mea). Poate vom avea un război civil. Eu nu pot răspunde de securitatea nimănui. Nici chiar de aceea a Reginei-mamă. Va curge sânge. Şi Dv. veţi purta responsabilitatea!”, a răspuns Groza .  

Lista, listele, adnotate şi completate vor fi puse în aplicare ceva mai târziu, în primăvara anului următor şi va însemna arestarea într-o singură noapte a 10-15 mii de oameni, potrivit diferitelor surse. Acestora se vor adăuga mai multe mii în lunile următoare, oameni ale căror nume au fost dezvăluite în cumplitele bătăi şi torturi la care au fost supuşi cei din primul val. Au fost arestaţi atunci Părintele Justin Pârvu, preot slujitor la Seminarul Teologic Neamţ, Păr. Zosima Oancea şi Arsenie Boca, Pr. Dr. Gheorghe Chiriac şi fostul rector al Inst. Teologic Cluj, Liviu Munteanu. Virgil Maxim şi Ioan Ianolide, aflaţi în temniţe de pe vremea Mareşalului Antonescu – mare călău al tineretului român – consemnează în memoriile lor sosirea sutelor de arestaţi din primăvara şi până în toamna anului, de tristă amintire, 1948.

De fapt este foarte greu să facem referire la o singură zi, o zi din neagra noapte comunistă, când arestările erau ceva obişnuit în acele vremuri şi care au început în 1945, după intrarea în ţară a comuniştilor, veniţi pe tancurile sovietice şi până la amnistierea celor care mai trăiau în 1964 în temniţele care împânziseră ţara.

Nu putem vorbi de 14 mai 1948, fără a aminti de 14 iunie 1947, când securitatea le-a întins la Tămădău o cursă fruntaşilor PNŢ, pentru a părăsi ţara la bordul unui avion utilitar; chiar ei înşişi aveau această dorinţă, de a fugi din ţară şi a continua rezistenţa împotriva comuniştilor din exil. Arestarea liderilor ţărănişti a însemnat începutul distrugerii partidelor istorice, PNŢ şi PNL, dar şi a PSD-ului. Acestea culegeau, practic, ce au semănat. Prin laşitatea şi complicitatea lor, alături de trădarea regală, a fost posibilă predarea ţării în mâinile ocupantului sovietic.

Nu putem vorbi de 14 mai ’48, fără a face referire la 14 iunie 1958 când au fost arestaţi, tot aşa printr-o operaţiune desfăşurată la scară naţională, cei care făceau parte din mişcarea Rugul aprins. Şi în acest caz, Părintelui Daniil Tudor şi cei apropiaţi lui, clerici, monahi şi laici, au urmat numeroase arestări în perioada următoare. Arestări determinate de dezvăluirea numelui altor şi altor oameni, obţinute prin cumplite şi inimaginabile torturi.

De asemenea, nu putem să nu remarcăm că băieţii cu ochii albaştrii şi petliţele ca cerul aveau o simpatie deosebită spre data de 14, fie ele mai sau iunie. Să fie o simplă coincidenţă sau… dar mai bine nu, să nu se spună că vedem peste tot conspiraţii şi semne oculte.

Noi nu ne considerăm victime ale comunismului

Asta afirmau unii din cei trecuţi prin sistemul concentraţionar comunist românesc, adăugând: am fost învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o [şi] am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Însă conştient îşi asumaseră această luptă şi acest deznodământ.

Arestările din noaptea de 14 mai 1948 făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova şi care purta numele de cod, după unele surse, Operaţiunea Ganayeh. Acesta a fost pus în practică de Brigada mobilă (echivalentul românesc al Smerş-ului rusesc) coordonată de generalul Saharovski, pe plan extern şi de gen. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), de col. Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de ministrul de interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), pe plan intern.

Prin Ordinul nr. 5/13 mai 1948, al acestuia din urmă se declanşează operaţiune, în noaptea de 14/15 mai, concomitent pe teritoriul întregii ţări. Şefii unităţilor de siguranţă erau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau indicaţia de a-l deschide atunci când vor primi un anumit semnal şi de a executa ordinele aflate în el .

Traian Popescu – Macă îşi aminteşte: s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era, de regulă, agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis, conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare.

Şi Pr. Gheorghe Calciu, student la medicină în acele zile rememorează: arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi a tuturor indivizilor periculoşi […].

Studenţii se aflau printre cei vizaţi cu precădere şi toate facultăţile mari erau sub stare de asediu, înconjurate de efective mari formate din agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei aflaţi pe listele negre. „În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţii care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor, pe agenţii siguranţei şi indicând acestora pe agenţii vizaţi. Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii şi academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României. Numele acestor nemernici vor trebui făcut publice – unii dintre ei trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor ”, consemnează Florin Dobrescu.

 

De ce a îngăduit Dumnezeu o asemenea prigoană?Sfinții Închisorilor - Cristina-Raileanu-Cluj-3

Acum după mai bine de o jumătate de veac de la acele evenimente stăruie întrebarea: de ce? De ce a îngăduit Dumnezeu o asemenea prigoană? Un posibil răspuns îl putem găsi în cartea părintelui Moise de la Oaşa, Sfântul închisorilor:

„Ne putem întreba de ce nu au reuşit legionarii să dea ţării o aşezare politică creştină. Deşi unii pun eşecul politic pe seama violenţelor care l-au făcut pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la ei , totuşi, ţinând cont că sistemul satanic comunist a fost îngăduit de pronia divină chiar dacă a făcut sute de milioane de victime, cred că – dar cine poate şti gândul lui Dumnezeu? – altul este răspunsul. Odată cu căderea în 1917 a ultimei orânduiri statale de inspiraţie creştină, Imperiul Rus, darul unei aşezări creştine a societăţii, pentru păcatele oamenilor, a fost ridicat din lume. Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme anume pentru orice îndeletnicire de sub cer, spune Sfânta Scriptură. În faza apocaliptică în care a intrat omenirea în veacul XX nu mai era vreme pentru o orânduire creştină, cum ar fi dorit-o legionarii. Chemarea pe care la început au înţeles-o politic era de fapt ceva mult mai înalt: martirajul. De aceea o încercare de resuscitare astăzi a Mişcării Legionare sub aspect politic mi se pare utopică. Nu mai este vreme pentru aşa ceva . De la ei ne rămân doar – şi nu este puţin – moştenirea spirituală pe care fiecare o putem folosi în lucrarea mântuirii (subl. mele).

Este un punct de vedere cu care putem sau nu fi de acord, dar la care trebuie să medităm. Cum trebuie să medităm şi la sensul versurilor poetului închisorilor, Radu Gyr, care spune:

„Ne vom întoarce într-o zi…/ Şi cei de azi cu paşii grei/ nu ne-or vedea, nu ne-or simţi/ cum vom intra încet în ei.// Ne vom întoarce ca un fum,/ uşori, ţinându-ne de mâini,/ toţi cei de ieri în cei de-acum, cum trec fântânile-n fântâni.

Nu ştiu, însă, dacă se vor întoarce atâta timp cât nu suntem pregătiţi să-i primim, atâta timp cât suntem orbi şi neputincioşi în a mărturisi tot adevărul şi îl spunem doar fragmentar, făcând exact jocul celor care vor cu tot dinadinsul să ni-l ascundă. Iar povestea adevărată spune că:

„În jurul Căpitanului s-au strâns cele mai puternice suflete, caractere şi minţi pe care le aveau atunci românii, cu un singur dor: să-l urmeze în noua încercare a neamului românesc de a aduce dovada iubirii de Hristos. Şi l-au urmat: şi în viaţă şi în moarte. Astfel au fost pregătiţi tinerii legionari pentru examenul pe care l-au susţinut în temniţe – pentru martiraj. Acest fenomen nu are precedent în istoria contemporană a Bisericii. […]; tot aşa trebuie spus răspicat despre Corneliu Zelea Codreanu că are meritul de a fi fost ales, pentru a educa şi pregăti o generaţie – nu câţiva români – să aducă slavă lui Hristos, aducându-se jertfă pe ei înşişi, cu gândul la mântuirea neamului românesc” .

Vedem că în ambele citate există un cuvânt comun – martirajul. De asemenea Rugăciunea pentru neam a Părintelui Gheorghe Calciu se încheie cu încheie cu cuvintele: Şi trecând prin patimile toate, curăţiţi prin suferinţă să ajungem la Sfânta Ta Înviere, Iisuse, slăvindu-Te pe Tine împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!.

 

sursa: Bucovina Profundă

14 mai 1948 – Arestarea Părintelui Justin Pârvu. Ziua sfinţilor mucenici şi martiri ai închisorilor comuniste

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”. Descrierea aparţine părintelui Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceva, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea.

La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă“, mărturisea părintele.

Detalii inedite despre dosarul întocmit de Securitatea din Roman părintelui Iustin Pârvu au fost făcute publice în numărul din 20 decembrie 2013 al ziarului „Lumina”. Condamnarea părintelui Iustin a avut loc în urma aplicării la nivel naţional a ordinului nr. 5 al Cabinetului Ministrului Afacerilor Interne, care prevedea arestarea legionarilor şi “reacţionarilor”. Pe linia legiunilor de jandarmi, autorităţile locale au primit ordin să înainteze liste nominale cu persoanele din categoriile “reacţionare” (manişti, brătienişti, titelişti şi legionari), iar în aşa numita “noapte fulger” – 14 /15 mai 1948 – au fost arestaţi mii (după unii autori 1000, după alţii 3000, după alţii 5.000) de elevi şi studenţi din centrele universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj. Numai în fostul judeţ Roman au fost reţinute 44 de persoane suspectate că ar duce activitate legionară conspirativă. Printre aceştia s-au numărat studenţi, intelectuali, preoţi şi chiar elevi din liceele romaşcane. Cei mai în vârstă dintre arestaţi erau consideraţi continuatorii activităţii legionare, concretizată mai ales prin recrutarea tinerilor liceeni din şcolile din Roman. Între ei s-a aflat şi părintele Iustin Pârvu, care avea atunci 29 de ani şi era student la Seminarul “Sfântul Gheorghe” din Roman.

Despre momentul arestării, urmat de cele zece zile de coşmar petrecute în podul Securităţii şi apoi de anchetele susţinute de “haidamaci specializaţi în bătăi şi torturi crunte”, aflăm din evocările pline de dramatism ale părintelui Iustin.

“Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi-am dat seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic:     «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul. «Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că suntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens…

(…) La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă… Unde intrăm? La „securitatea” din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul… Hai!… Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „Nu mişti de aici, banditule!”… Atunci am luat şi eu contact cu acest termen, de bandit, şi asta m-a urmat şaisprezece, şaptesprezece ani. N-am mai avut alt nume, decît acela de „bandit al poporului”.(Pr. Justin Pârvu Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005, pp. 57-58)

“În podul Securităţii, cu faţa în jos, am stat zece zile, într-un întuneric înfricoşător, străpuns de lumina palidă a unei lumânări şi de înjurăturile spurcate ale haidamacilor care ne păzeau, atunci când li se părea că schiţăm vreo mişcare. Căci nu e uşor să stai ca un răstignit, zile şi nopţi în şir, cu faţa în jos, să nu poţi face cea mai neînsemnată şi inofensivă mişcare. Ţin minte că timpul detenţiei în pod a fost un timp de coşmar, de suferinţă şi deznădejde, un timp care mi s-a părut cât veşnicia, căci am trăit senzaţia că nu va mai lua sfârşit.

După zece zile de penitenţă încordată, securiştii au început să-şi dea arama pe faţă, respectiv să ne ancheteze. Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare. Anchetatorii, oameni cu experienţă în chinuirea semenilor, se dădeau la tot felul de mârşăvenii, fără teama că vor fi traşi la răspundere sau că încalcă cele mai elementare reguli ale respectului faţă de om.

Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia, erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită.”

(Pătimirile unui monah – fragment dintr-un interviu acordat, în 1991, de părintele Iustin Pârvu pentru revista “Credinţa neamului”- Mănăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ)

Imagine similară

Binecuvântată fii, închisoare!

 La capătul anilor grei de detenţie, părintele Iustin păşea în lume transfigurat şi lămurit, precum aurul în topitoare. Căci nici foamea, nici frigul, nici bătăile, nici prigoana, nici umilinţele nu l-au doborât, ci i-au întărit credinţa, iubirea de oameni, înţelegerea şi iertarea. “Dacă n-aş fi avut experienţa pe care am avut-o, în închisoare, dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor. Şi aşa, dacă m-am apropiat şi am ţinut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comuniune între mine şi ei. Şi chiar dacă nu se duce el, omul, chiar satisfăcut, că nu i se întâmplă mare lucru că a venit la mănăstirea Petru-Vodă şi a plătit un pomelnic, rămâne dialogul nostrum, ne ascultăm unul pe altul. Dar el tot acelaşi om rămâne. Doar că îi dă Dumnezeu mai multă răbdare, mai mult îndemn spre viaţa asta şi ştie că undeva cineva se roagă pentru el…” (Pr. Justin Pârvu Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005, p. 55)

Alături de părintele Iustin, se cuvine să pomenim, în ziua de 14 mai, pe toţi sfinţii mucenici care au pătimit în temniţele comuniste din România şi care, între anii 1945 – 1964, au fost chinuiţi cu foame, sete, frig, bătăi şi torturi inimaginabile, cu teroare continuă, insulte şi umiliri nenumărate şi care s-au săvârşit, mărturisind dreapta credinţă. Să ne adăpăm mereu din izvorul lor de apă vie şi să le urmăm exemplul de jertfă pe altarul credinţei şi al neamului, astăzi, când întreaga societate resimte atât de acut lipsa modelelor autentice. Să ne cuminecăm din durerea şi din jertfa acestor eroi, aşa cum ne îndeamnă poetul Radu Gyr, şi el un martir al închisorilor comuniste:

 

Morminte dragi, lumină vie,

Sporite’ntr’una an de an,

Noi v’auzim curgând sub glie,

Ca un şuvoi subpământean!

 

Aţi luminat cu jertfe sfinte

Pământul, până’n temelii,

Căci arde ţara de morminte,

Cum arde cerul de făclii.

 

Ascunse’n lut, ca o comoară,

Morminte vechi, morminte noi,

De vi se pierde urma’n ţară,

Vă regăsim mereu în noi!

 

De vi s’au smuls şi flori şi cruce

Şi dacă locul nu vi-l ştim,

Tot gândul nostru’n el v’aduce

Îngenuncheri de heruvim.

 

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,

Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,

Noi am făcut din voi icoane,

Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

 

Nu plângem lacrima de sânge,

Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.

Nu! Neamul nostru nu vă plânge,

Ci se cuminecă prin voi.

 

(Radu Gyr – Imn morţilor)

Irina Nastasiu / Doxologia

Sursa: MARTURISITORII

 

„Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”. Vindecarea orbului din naştere – Gând de Duminică

Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”

Cu femeia din Samaria, Hristos ne-a învăţat ca, închinându-ne Tatălui ceresc, s-o facem în Duh şi Adevăr, pentru că „Duh este Domnul şi cei ce i se închină trebuie să i se închine în Duh şi Adevăr”. Când, femeia, care a devenit sfânta Fotini, i-a spus că ştie de venirea lui „Mesia care se cheamă Hristos şi care va vesti toate”, Iisus i-a spus „Eu sunt”. Pe Moise, Dumnezeu Tatăl l-a încredinţat : „Eu sunt cel ce sunt” existenţa în plenitudinea ei esenţială. Hristos spune „Eu sunt”, prezentul mereu alături în concretitudinea lui, Dumnezeu Cel întrupat anume ca omul să se poată îndumnezei. Cele două Legăminte sunt părţi ale unui singur tot înţeles ca atare în închinarea „în Duh şi Adevăr”. Femeia samarineană a intuit Adevărul şi aplecat spre ai săi care au crezut-o şi, mai mult, L-au rugat pe Hristos să rămână încă două zile şi a primit, dăruindu-le din învăţătura Lui o apă vie. Au crezut, dar nu i s-au închinat, continuând să rămână fidelii Legământului Vechi. Apoi, fariseii, neobosiţi în stăruinţa de a-L „prinde” în cuvânt, au adus o femeie adulteră care, după Lege, trebuia lapidată. Ca şi de alte rânduri, ei singuri s-au prins în vicleşugul lor când Mântuitorul le-a spus: „Cel ce este nevinovat, să arunce primul cu piatra.” Rând pe rând pârâşii s-au retras şi,rămânând singur cu femeia, Hristos i-a spus că şi El o iartă sfătuind-o să nu mai păcătuiască.

Cum fariseii tot discutau căutând nod în papură, Hristos aproape că s-a văzut nevoit să mărturisească: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus deci că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre”. Tulburarea a crescut şi fariseii orbiţi de trufie murmurau într-una iar Hristos le-a explicat că tot cel ce rămâne în cuvântul Său va cunoaşte Adevărul care îi va face liberi. Mânia fariseilor nu mai avea margini şi l-au invocat pe Avraam, susţinând că sunt liberi într-o înţelegere ciuntită de mărirea lor deşartă. Nu puteau şi nu pot fi liberi pentru că, Mântuitorul spune şi spre folosul nostru: „oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului”şi robul rămâne în „casă” într-un loc determinat, pe când Fiul, depăşind locul, rămâne în veac. „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac”. Poticniţi în propria lor inimă împietrită, fariseii, apărători ai credinţei strămoşeşti dar încremeniţi în literă, şi-au ieşit din fire peste măsură şi L-au prigonit aruncând cu pietre. Este în aceasta o logica rea, pervertită spre păcat,pornirea de a ucide adevărul, crezând în „ştiinţa” lor vinovată că, astfel îşi pierde puterea iar ei pot să rămână liniştiţi, nemişcaţi în vana lor„supremaţie”. Câţi dintre noi, cei de astăzi nu aruncăm cu piatra vorbelor de ocară în semenii care greşesc sau care, pur şi simplu, nu ne împărtăşesc concepţiile sau atitudinile? Cele ce urmează arată puterea credinţei celei drepte care face ca orbul să vadă iar cei ce cred că „văd” să se cufunde în întunericul propriilor fărădelegi. Despre asemenea oameni scris David că: „se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel ce face fărădelege pe sine se binecuvântează”. Orbirea minţii este cu mult mai nocivă decât lipsa de vedere a ochilor, că atunci când sârguinţa nu e spre îndreptarea vieţii, duce omul spre căile rătăcirii. Calea dreaptă este una singură – Hristos spune „Eu sunt Calea” – însă cele ale rătăcirii sunt nenumărate şi anulează libertatea omului împingându-l spre disoluţie, derizoriul, absurd.

Lucrările Domnului

Pornind pe cale împreună cu ucenicii, au întâlnit un orb din naştere pe lângă care mulţi or fi trecut fără să-l bage în seamă. Hristos nu a făcut astfel, ci s-a oprit în dreptul lui, cercetându-l. Curioşi, ucenicii L-au întrebat dacă întunericul în care trăia se datora păcatelor făcute de el sau părinţii lui. Răspunsul este uluitor: „Nici el nu a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să arate în el lucrările lui Dumnezeu”. E o ipostază nemaiîntâlnită: cum să se arate lucrarea lui Dumnezeu într-un om orb din naştere? Dar, ştiind că pe toate Domnul cu „înţelepciune le-a făcut” , vom vedea cum minunea se înscrie iconomia acestei lucrări, astfel încât prin vindecarea unui om, Hristos dăruieşte un leac pentru toată orbirea. A făcut-o ca „Lumină a lumii” cum mărturisim la Sfânta Liturghie: „Am văzut lumina cea adevărată. Am văzut Duhul cel ceresc. Am aflat credinţa cea adevărată a nedespărţitei, sfintei Treimi închinându-ne. Că aceasta ne-a mântuit pe noi”. Este Lumina în care vedem lumină şi pe care întunericul nu o poate acoperi cum o face cu oricare alta pentru că este din Lumina începătoare: „Şi a zis Dumnezeu să fie lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina şi a despărţit lumina de întuneric.” În această Lumină, omul poate vedea lumina vieţii sale spre înveşnicire, îndepărtându-se de întuneric unde se ascund nebănuite pietre de poticnire. Să ne amintim că Iuda a ieşit din întuneric şi a preschimbat sărutul păcii în cel al trădării Mântuitorului şi i-a fost propria-i pierzanie. L-a dat pe Hristos –Omul spre moarte, dar ca Dumnezeu, El a înviat biruind moartea cum Lumina biruieşte întunericul.

Aici se vede limpede înţelepciunea cu care Domnul a făcut toate în cer şi pe pământ în credinţa insuflată celui născut orb ca o cale către desăvârşire pe care să mergem dimpreună. Creaţia a fost „bună foarte” dintru început şi atât de deplină încât cuprinde şi posibilitatea de a o recupera in integrum din orice ipostază. Astfel, vindecarea unui om se desăvârşeşte în consecinţele binefăcătoare asupra tuturor, îndemnând la dreaptă credinţă spre cunoaştere şi recunoaştere, la închinare ca expresie a evlaviei, şi hotărârea de a-L urma prin lucrarea poruncii iubirii care luminează calea vieţii. „Lumina lumii” este Iubire – Dumnezeu este Iubire – iar Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu vrea ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. O presimţea David când scria că „ziua zilei spune cuvânt şi noaptea, nopţii vesteşte ştiinţă”, cunoaştere şi făptuire. Parafrazându-l pe Kant, am spune că fără făptuire, cunoaşterea este oarbă , iar fapta fără cunoaştere este goală. Pe tot parcursul acestei lucrări dumnezeiești , orbul nu a rostit un cuvânt, a făcut supus ceea ce a spus Hristos într-o ascultare pilduitoare, demnă de a fi urmată. Credinţa avea a-i fi confirmată. Când totul a fost plinit, şi-a mărturisit-o şi i s-a închinat lui Hristos, găsind până şi tăria de a-i înfrunta pe farisei. E şi spre întărirea noastră întru credinţă fiindcă anume a luat salivă ca să se vadă că nu apa Siloanului l-a vindecat pe nevăzător. Este o recompunere a facerii omului din pământ iar redarea vederii apare ca întruparea Cuvântului dintru început care a luminat lumea. Trimiterea la apa Siloanului arată că orbul a primit mai mult decât vederea trupească şi dacă amintim că Hristos este şi arhiereu intuim taina botezului. Sf. Ambrozie cheamă la botez ca să poţi spune „am fost orb şi acum văd”, „noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape”. Pentru Sf. Efrem Sirul la împărtăşanie, „nu apa pocăinţei ne curăţeşte, ci rostirea numelui Sfintei Treimi ne dă mântuirea”.

Orbirea celor care văd

În vindecarea orbului transpare vindecarea întregii umanităţi de îndoială, care ca odinioară pe Petru face să ne scufundăm în valurile întâmplărilor. Îndoiala şi-a făcut sălaş în inima omului de când vrăjmaşul i-a zis lui Adam „oare” referindu-se la singura poruncă dată de Dumnezeu – de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi al răului că, atunci, vor muri. Şi azi nu puţini sunt cei care se îndoiesc de lucrarea Domnului, nu cred, aşa cum nu le venea a crede nici vecinilor orbului care se întrebau contrariaţi: „Nu acesta este cel care stătea şi cerşea?” Iar s-a auzit rumoare printre ei şi el le-a răspuns: „Eu sunt”. Cât de minunat e Domnul îl lucrările sale şi bunătatea Sa nu are hotar încât acoperă cu egală măsură şi pe acest cerşetor căruia i-a dăruit vederea. Domnul nu caută „la faţa omului”, la funcţia sau avutul său, El îl vrea pe om asemenea Lui, moştenitor al vieţii celei veşnice. Pentru Iubitorul de oameni hotărâtor este „a fi” iar „a avea” un derivat al cărui importanţă se raportează la pământ sau cer. Averile pământeşti sunt trecătoare „moliile le rod” şi oricând hoţul le poate fura. Fariseii din toate timpurile pot lua aminte că Hristos nu i-a aruncat un ban ca să-şi arate milostivirea, ci anume i-a dăruit vederea ca să poată fi asemenea celorlalţi şi împreună vieţuitor cu ei. Dacă nu ar fi recunoscut ei, ar fi făcut-o tina pe care o mai avea pe faţa când a plecat spre apa Siloanului.

Mai spune Hristos că trebuie să facă „lucrările Tatălui cât este ziuă,căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze”, aşa cum făcea bietul orb din naştere. A mai adăugat: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, acea Lumină care „luminează pe tot omul în lume”. Cum nu a fost crezut, a repetat cum Hristos, a făcut tină cu care a uns ochii orbului din naştere iar lui i s-au „deschis ochii”. Rumoarea a crescut între cei prezenţi care nu auziseră ca cineva vreodată să redea vederea unui orb. A zis hotărât „eu sunt”, recunoscându-şi noua identitate de om reintrat în normalitate. Întrebarea ce urmează este cum nu se poate mai firească: Cum ţi s-au deschis ochii?” Cum orbul doar auzise că omul care l-a vindecat era Iisus, a povestit pe îndelete cum a scuipat în tină, a uns ochii şi şi-a spus să meargă şi să se spele şi, întorcându-se, a văzut. Minune a fost şi că primul om pe care l-a văzut a fost Hristos, fără să ştie că El era tămăduitorul. Adevărat „scandal pentru raţiune”, minunea nu poate fi explicată, fiind lucrare a lui Dumnezeu ce poate recupera toată existenţa în orizontul Luminii se făptuieşte prin ascultarea omului. Singur Domnul face „toate câte vrea în cer şi pe pământ” dar lucrările Sale nu pot fi cuprinsă de raţiunea omului, ele „se arată”, se fac văzute pentru a vedea calea pe care şi noi s-o putem urma. Spune Sf. Talasie că Dumnezeu a dat tuturor lumina dar cei ce nu ascultă de El se întunecă pe ei înşişi şi orbul din naştere a dat ascultare în lumina pe care o avea în interior. Aşa se face că, văzându-l, oamenii au început să se întrebe dacă este el sau altcineva, şi primind confirmarea, l-au întrebat cum i s-au deschis ochii iar el a repetat. „Omul care se numeşte Iisus, a făcut tină şi a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloanului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă am văzut.” Întrebarea ce urmează este bizară şi pare inutilă – cum să întrebi un om care abia acum a început să vadă unde este tămăduitorul? El auzise doar că se numea Iisus, nu-L văzuse, un prilej excelent pentru farisei să nu-l ia în seamă şi să decreteze fără nici un temei decât cel al urii ce a lăsat răutăţii din inima lor cale liberă. Cum pe deasupra era şi zi de sâmbătă, mai marii au dat verdictul: „ Acest om nu este de la Dumnezeu”. Nu ne miră, dar tocmai aceste cuvinte arată cât de orbi sunt cei care de voia lor s-au îndepărtat de Dumnezeu cel adevărat, pentru că orb este cu adevărat cel ce se depărtează de Dumnezeu.

„Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”

Orbul din naştere, umilul care cerşea la margine de drum se transformă căci a dobândit nu doar vederea fizică ci şi aceea a duhului care l-a preschimbat într-un mărturisitor dârz al Mântuitorului. Sf. Augustin consemnează metanoia: „Vedeţi cum a devenit el un vestitor al harului. Vedeţi cum propovăduieşte Evanghelia. Vedeţi cum, odată ce-i este dăruită vederea, el devine martor. Acel orb mărturisea şi cei necredincioşi erau tulburaţi în inimile lor pentru nu aveau în inimile lor ceea ce vedeau în el.” Ei rămăseseră în întunericul minţii, indistinctul vederii înceţoşate de himera trufiei, în afara oricărui înţeles, legaţi doar de ura care îi oprea să înţeleagă cuvintele lui David: „Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă”, cunoaştere şi făptuire. O spune deschis fostul orb care a înţeles minunea: „Că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Răspunsul fariseilor celor trăitori în minciună este tipic pentru cei care vor să-şi ascundă ura şi minciuna, învăluindu-le stângaci în straiele corectitudinii: „În păcate te-ai născut şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară”. Gestul este paradigmatic pentru toţi cei se cred că autoritatea funcţiei suplineşte autoritatea personalităţii şi deloc întâmplător Jung să vorbea de criza de autoritate ca generatoare a crizei contemporane. Domnia autoritară a celor fără o reală autoritate generează neînţelegeri şi conflicte de toate felurile.

Hristos auzise cum l-au izgonit pe bietul om şi întâmpinându-l i-a spus ca unui apropiat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Răspuns-a omul: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?” Răspuns-a Iisus: „L-ai şi văzut. Şi Cel ce vorbeşte cu tine, acela este.” Mărturisirea credinţei – “Cred Doamne” – este urmată de închinare, recunoaştere şi recunoştinţă: recunoaştere mai întâi pentru că de cunoscut, l-a cunoscut după glasul care l-a întrebat, recunoştinţă apoi în faţa Fiului lui Dumnezeu, întrupat în om, anume ca omul „să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină.” Sf. Vasile cel Mare scrie: „Închinarea urmează credinţei, şi credinţa este confirmată de putere. Dar dacă spui că cei credincioşi ştiu, ei ştiu ceea ce ei cred; şi viceversa, ei cred din ceea ce ştiu. Noi ştim pe Dumnezeu din puterea Lui. Noi de aceea credem în El, pe care-L ştim, şi ne închinăm Lui, în Care credem.” Acestei închinări îi urmează ascultarea făptuitoare a Iubirii fără de care riscăm să ne asemănăm fariseilor, să convertim creştinismul într-o ideologie printre altele, pustiindu-l şi deschizând cale secularizării. Abia făcând cele spuse de Mântuitorul vedem cum să facem voia Lui Dumnezeu cum spunem în rugăciunea împărătească: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Cu credinţa moştenită din străbuni, să înţelegem trecutul, să cercetăm prezentul ca să scrutăm viitorul ca unii care cred şi se închină lui Dumnezeu cel Unul în Treime .

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online

„FĂRĂ NEAM SUNTEM FĂRĂ FAMILIE”

Arhim. Iustin Miron de la Oașa

Acum, în Anul Centenar, se cuvine să ne gândim mai mult la jertfa înaintașilor, la frații noștri din Basarabia și Bucovina de Nord, la ce am putea face fiecare pentru neam și țară. Având în cuget aceste lucruri, l-am rugat pe Părintele Iustin de la Oașa să ne împărtășească câteva cuvinte despre luarea-aminte la rolul pe care fiecare român îl are atât în propriul său neam, cât și în propria sa luptă duhovnicească. Căci, după spusa Părintelui, unirea cea dintre noi nu va putea dăinui fără să ne aplecăm și asupra unității lăuntrice, fără a păstra ceea ce Regele Ferdinand  numea, cu prilejul primei sale vizite la Mănăstirea Putna, „duhul sfintei uniri în inimile noastre”. (R.T.)
– Părinte Iustin, vedem că în zilele noastre se împuţinează dragostea. Ce putem face fiecare dintre noi ca să reînvie duhul dragostei între fraţi?
– Păcatul este realitatea care scade dragostea. Și atunci, dacă vrem să avem mai multă dragoste, trebuie să începem să eliminăm păcatul. Păcatul ne separă de Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste. Separarea de El este echivalentă cu separarea de dragoste, cu îndepărtarea de dragoste. Și, de asta, pentru a ne putea apropia din nou de Dumnezeu, de iubirea Lui, trebuie să ne curăţim mai întâi de păcate. Asta înseamnă să intrăm în pocăinţă, să ne asumăm duhul pocăinţei. Ştiţi că Părintelui Teofil îi plăcea tare mult să spună că pocăința înseamnă părăsirea păcatelor. Pocăinţa înseamnă mai mult, nu numai atât, dar înseamnă şi părăsirea păcatelor. Prin pocăinţă părăsim păcatul şi tot prin pocăinţă ne unim cu Dumnezeu, care este dragoste.
Fiecare virtute pe care o lucrăm, fiecare lucru bun pe care îl facem trebuie să se finalizeze în dragoste, trebuie „să producă”, ca să zic aşa, dragoste. Însă virtutea care înmulțește cel mai mult dragostea, zic Sfinţii Părinţi, este rugăciunea. Deci în primul şi în primul rând să ne rugăm şi, cu cât ne rugăm mai mult, cu atât avansăm mai mult în iubire.
„Pentru noi nu există vrăjmaşi”
– Vorbiţi de iubire. Să ne oprim puţin la iubirea pentru vrăjmaşi, atât de greu de împlinit…
– Este un lucru foarte greu, este vârful să-l iubeşti pe vrăjmaş. E uşor de zis „să-ţi iubeşti vrăjmaşii”, dar e deja foarte mult să-i iubeşti și pe cei care te iubesc. Adică e foarte greu să iubeşti în general, să iubeşti cu adevărat, dar să ajungi să-i iubeşti şi pe vrăjmaşi… Se începe tot cu rugăciunea pentru ei şi pentru noi. Sunt niște trepte până la vârful acesta.
Mai întâi, nu trebuie să îi ai ca vrăjmaşi. Prin credinţă, noi putem să întoarcem totul în favoarea noastră. Dacă la modul exterior sunt lucruri care ne sunt dăunătoare, duhovniceşte noi putem să le întoarcem în favoarea noastră. Adică, dacă este cineva care ne face rău, noi să ne rugăm pentru el, să punem vina pe noi şi să spunem că noi suntem de vină pentru ceea ce ni se întâmplă.
După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere atunci când avem vrăjmaşi, când cineva e împotriva noastră, este să luăm aminte la noi înşine. Trebuie să iei aminte la tine, să te întorci către tine şi, prin credinţă, să întorci acel demers al lui în favoarea ta. Ei, atunci, de fapt, nu mai ai vrăjmaş. Iubirea faţă de cei care îţi sunt vrăjmaşi este mult mai la îndemână. Îţi este mult mai uşor să ţii la cineva atunci când tu te consideri vinovat pe tine. Este o greşeală de principiu dacă fixezi răul în afară, dacă zici că celălalt e vinovat pentru ceea ce ţi se întâmplă ţie. Nu, eu şi numai eu sunt de vină pentru ceea ce mi se întâmplă; sau e pentru păcatele mele, știe Dumnezeu.
Trebuie să ajungem la starea în care, de fapt, nu avem vrăjmaşi. Pentru noi nu există vrăjmaşi, toţi sunt fraţii noştri, şi toate demersurile lor negative în raport cu noi sunt pozitive în planul mântuirii. Iar dacă totuşi cineva sau ceva ne face rău, este pentru că nu am ştiut să ne raportăm corespunzător la situaţia respectivă.
Deci cauzele sunt interioare. Însă trebuie să înaităm treptat, cu ajutorul duhovnicului. Viaţa duhovnicească se uceniceşte şi, în relaţia cu duhovnicul, vei vedea până unde poţi tu să mergi.
– Aţi vorbit la început despre pocăinţă. Credeţi că ar trebui să facem pocăinţă şi pentru păcatele aproapelui?
– Bineînţeles că da, pentru că suntem responsabili şi pentru asta! Cum spunea Părintele Teofil, cel mai important om este omul de lângă tine. Ei, dacă omul ăla de lângă tine are nevoie de pocăinţă, nu-i de ajuns să-i spui tu lui „Pocăieşte-te!” şi să-i dai sfaturi. Poți să-i dai mai mult, adică să faci tu pocăinţă pentru el. Dacă ţi-e greu, poate mai corect este să faci pocăinţă pentru tine, cumva, cu gândul la el.
Nu poţi să depăşeşti ceva exterior, decât dacă îţi devine interior. Spun Sfinţii Părinţi că ce nu e asumat nu poate fi mântuit. Vrei să-l mântuieşti pe fratele tău de o situaţie? Trebuie să ţi-l asumi şi pe el, ca frate, şi situaţia lui: să ţi-o asumi, să fie a ta, să o transferi înăuntrul tău – și asta iubindu-l, pentru că doar prin iubire se poate face transferul unei realităţi din exterior în interior. Atunci, odată situația asumată, o poţi depăşi.
Eu nu pot să depăşesc sau să înving decât răul care este înlăuntrul meu, nu pot depăşi un rău exterior. Dacă totuşi vreau, atunci trebuie să mi-l asum.
„Aşa se loveşte, în special în Biserică”
– Aţi putea să faceţi o radiografie a neamului nostru, cu bune şi cu rele?
– Referitor la neamul nostru, îmi amintesc de un cuvânt al lui Vulcănescu, care zicea că noi, românii, nu facem ceva că „se poate”, ci facem că „nu se mai poate” – şi acesta este un defect. Când s-a putut, n-am făcut. Acum, când am ajuns că nu se mai poate, acum vrem să facem.
Am observat că, în plan organizatoric şi al unităţii, am stat prost întotdeauna. Herodot spunea, cu 500 de ani înainte de Hristos, că dacii sunt cei mai viteji și mai drepţi dintre traci, iar despre traci zicea că, dacă ar fi uniţi, ar fi cel mai puternic popor din lume. Dar tot el spunea în continuare: „Dar ei niciodată nu vor putea fi uniţi sub un singur rege tracic, de aceea vor fi de-a pururi slabi”. Şi s-au confirmat aceste lucruri. Pe fond, asta am văzut, că nu am fost uniţi, nu suntem uniţi nici acum şi nu suntem nici organizaţi. Vedeţi zona politică, partea de organizare şi de conducere a poporului…
Ce avem noi ca puncte tari? Credinţa noastră. Înclinaţia noastră spre credinţă este, cred, calitatea noastră cea mai mare. Deși încet, încet, suntem şi noi goliţi de putere de către alte forţe, externe, dar avem înclinaţia aceasta spre cele sfinte. Nu am fost centraţi pe structuri mari, de asta am şi rezistat în faţa popoarelor migratoare, pentru că nu ne-am întemeiat pe chestiuni mari, exterioare (armată, organizare), ci mai mult pe familie, pe relaţia noastră cu Dumnezeu.
Vedeţi că de asta au venit slavii şi i-au slavizat pe toţi, numai pe noi nu. De ce? Pentru că nu aveam nişte structuri pe care ei să le dărâme. Noi aveam relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu familia. Acum sita este mult mai deasă şi e lovită familia din plin, din plin… Mă bucur că aveţi numele acesta de „Familia Ortodoxă” – foarte, foarte sugestiv.
– Da, din păcate, familia e lovită cel mai mult. De ce se întâmplă acest lucru?
– Pentru că asta a mai rămas şi asta a ţinut. Şi la noi, poate şi în alte părţi, a fost lovită familia. În primul rând femeia e lovită, e scoasă în faţă, „emancipată” şi distrusă. Şi automat atunci pică şi copiii, şi familia. Dar și tinerii, care sunt luaţi cumva separat. E foarte deasă sita acum, nu mai e cum a fost în istorie, cândva, când familia scăpa. Acum nu mai scapă. Asta pentru că popoarele nu au încetat să se cucerească unele pe altele, deși sunt alte forme de cucerire acum.
Mereu am fost, cumva, într-o formă de vasalitate: ba a fost Imperiul Otoman peste noi şi-a trebuit să plătim biruri, ba în Ardeal alţii peste noi, şi tot aşa… Acum e altă formă, Comunitatea Europeană – formă modernă, dar tot de stăpânire, tot de dominare, nu faci ce vrei. Ca să-i poţi stăpâni pe oameni, ca să-i poţi controla, ca să-i poţi manevra trebuie să le distrugi sistemele valorice.
În mare, aşa se loveşte, în special în Biserică, în sistemul ei de valori, şi după aceea în familie. Și, dacă-i dezbini până la individ, atunci mult mai uşor poţi să-i controlezi.
„Doar prin credinţă poţi să fii unit înlăuntrul tău”
– De ce se spune că dezbinarea e cel mai mare defect al românilor?
– Dezbinarea este o realitate foarte gravă pentru orice popor, dar este aşa pentru că noi nu am reuşit în planul unităţii decât foarte puţin şi, atât cât am reuşit, am reuşit acasă, în familie şi în Biserică. Fără credinţă, noi, românii, nu putem – nu mai suntem români, ne pierdem cu totul. Noi nu avem o morală laică, ci doar una religioasă, bisericească. A picat asta? A picat tot, pentru că societatea nu are o morală laică, cum au, spre exemplu, nemţii. Ei au valorile lor morale laice, nu religioase, prin care se ţin. Noi nu avem asta.
– Poate fi privită dezbinarea dintre noi ca o reflectare a dezbinării noastre lăuntrice?
– Bineînţeles, bineînţeles! Dezbinarea lăuntrică şi dezbinarea exterioară se condiţionează una pe alta, se cresc una pe alta, îşi transmit putere una alteia. Aici trebuie neapărat credinţă. Fără credinţă nu putem să avem o unitate lăuntrică şi, dacă o avem, e destul de superficială. Doar prin credinţă poţi să ajungi să fii unit înlăuntrul tău. Este tot mai greu acum să ajungi să te întâlneşti cu tine, să ajungi la tine, să te vezi pe tine.
E foarte important să citim, spre exemplu, Vieţile Sfinţilor, dar mi se pare şi mai important să îţi „citeşti” viaţa ta. În fiecare zi, dacă ai putea, să stai să-ţi faci o analiză duhovnicească a vieţii tale din ziua respectivă, adică să-ţi „citeşti” viaţa din ziua aceea, cum ai făcut şi ce ai făcut – bineînţeles, şi cu o atitudine de pocăinţă, de asumare a lucrurilor negative, cu hotărârea de-a nu le mai săvârși. Prin lucrarea duhovnicească începem să lucrăm la unitatea noastră lăuntrică, care automat se va vedea şi în afară.
Dar şi unitatea din afară vine spre interior. Adică dacă ești într-o familie foarte unită, dacă ești într-un neam foarte unit, asta te influenţează şi pe tine, îţi influenţează unitatea ta lăuntrică. Foarte-foarte important este să lucrăm cât mai mult la interiorul nostru.
Uite, spre exemplu: vreau eu să-mi duc părinţii la biserică, sau pe prieteni, dar ei nu vin, nu mă ascultă. Nu-i pot duce la modul exterior, dar îi pot duce la modul interior, lăuntric. Mă duc cu ei în inima mea şi-i pun acolo, în faţa lui Dumnezeu, şi-i prezint lui Dumnezeu. Cumva Îi fac cunoştinţă lui Dumnezeu cu ai mei, deşi El ne cunoaşte pe toţi. Ei, în modul acesta eu lucrez relaţia în interior. Zic Sfinţii că e mai mare lucru să-I spui lui Dumnezeu despre cineva, decât să-i spui cuiva despre Dumnezeu.
Poate că la nivel exterior unitatea, în lucrarea ei, are diferite obstrucţionări, și asta pentru că oamenii sunt liberi: acceptă, nu acceptă, vor, nu vor şi aşa mai departe – ai limite acolo, eşti restricţionat în exterior. Dar în interior eşti fără limite: poţi să te uneşti cu ei, să-i iubeşti la infinit, nu ai limite aici. În interior nu ne opreşte nimeni să lucrăm relaţia bună cu Dumnezeu şi unitatea cu Dumnezeu.
Cum au făcut-o şi în închisorile comuniste: da, la modul exterior nu erau liberi, dar în interior nu au putut să îi oprească. Nu te poate opri nimeni să te uneşti înlăuntrul tău cu Dumnezeu şi cu neamul tău – şi cu toată omenirea, până la urmă.
(…)

Duminica orbului. Cine sunt orbii zilelor noastre? PREDICĂ MĂRTURISITOARE A PS SEBASTIAN: “Respectaţi-ne pe Hristos, fără de Care, de Europa se va alege praful”

“Sa-L slujim pe Dumnezeu asa cum ni L-au propovaduit oamenii sfinti de care am vorbit, singurele si adevaratele repere si indreptare ale vietii noastre spirituale, neluandu-ne dupa mintea noastra mai inainte de a ne sfinti viata. Sa nu cutezam, mai inainte de a ajunge sfinti — nu doar inteligenti, dar nu intelepti, si informati, dar nu „formati” duhovniceste suficient — a ne crede „invatatori”!

Sa nu indraznim, mai inainte de a duce o viata sfanta si de a dobandi minte luminata si inima curata, a debita alte „adevaruri”, improvizate in starea noastra de neputinta si de pacat”.

*


Duminica Orbului din nastere (In. 9,1-38)

REINCARNARE, EREDITATE SAU RE-CREATIE?

Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi (In. 9, 39)

Dreptmaritori crestini,

Acestea sunt cuvintele ce urmeaza imediat textului evangheliei de astazi, pericopa in care Iisus Hristos vine si, ca un act suplimentar la creatie — aratandu-Si, ca la Facere, puterea de Demiurg — adauga tina pe ochii orbului care, in virtutea planului lui Dumnezeu, nu se nascuse „intreg”. Ca la creatie, cand Dumnezeu l-a facut pe om din tina, si astazi, printr-un act „reparatoriu”, Domnul vine si desavarseste fiinta orbului.

Este o evanghelie pe care o auzim in fiecare primavara, in ultima duminica din perioada pascala, o evanghelie simpla la prima vedere si pe care multi o stim aproape pe de rost, dar care starneste, totusi, multe intrebari.

Iata, de exemplu, o prima intrebare ce s-ar putea pune ar fi chiar aceea pe care au pus-o si ucenicii: „Invatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?” Si a raspuns Hristos: Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu“. Si, intr-adevar, lucrarea lui Dumnezeu S-a preaslavit, pentru ca, in fata tuturor — si a celor care L-au primit si a celor care au cartit; si a celor care s-au bucurat, si a celor care L-au renegat — Iisus Hristos a savarsit aceasta minune, spre mirarea tuturor: „Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere“.

Prima intrebare este, asadar: „Cine a pacatuit? O intrebare care a dat loc, de-a lungul veacurilor, la mai multe interpretari, unele chiar eronate, pentru ca, plecand de la faptul ca ucenicii au intrebat daca nu cumva a pacatuit el de s-a nascut orb, au crezut unii ca putem admite si in Cresti­nism reincarnarea sau metempsihoza. Potrivit acelora, orbul ar mai fi avut cel putin o alta viata mai inainte, sau, oricum, o forma de preexistenta, in care ar fi pacatuit, si de aceea s-a nascut, drept pedeapsa, orb. Este adevarat, Hristos nu i-a contrazis pe Apostoli si nu le-a atras atentia ca orbul n-ar fi putut pacatui. A trecut foarte usor peste aceasta ipoteza, dar, lucrul acesta nu ne indreptateste numaidecat la invatatura ca am putea avea mai multe vieti, eventual sapte, dupa cum sustin unii.

Dorind sa gasesc raspunsul la aceasta dilema, unde am cautat? La cei care sunt reperele si indreptarele intelegerii noastre. La Sfintii Parinti, care au scris si au gandit la aceste lucruriin genunchi si rugandu-se, nu filosofand la o cafea si o tigara, ori in fotoliu la televizor, cum se cauta astazi raspuns marilor intrebari si dileme care ne provoaca viata spirituala. Am mers, asadar, la Sfantul Chirii al Alexandriei, cu al sau „Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan” (P.S.B. vol. 41). Nici prin gand nu i-a trecut acestuia ca ar putea fi „suspecta” invatatura lui Hristos de reincarnare. Evreii, din cate se stie, in general nu impartaseau aceasta teorie.Probabil ucenicii nici nu si-au dat seama ce spun, iar Hristos a considerat inutil sa-i corecteze, asa cum se va intampla si in seara Cinei de Taina: „Cel ce nu are sabie sa-si vanda haina si sa-si cumpere… Iar ei au zis:Doamne, iata aici doua sabii. Zis-a lor: sunt de ajuns…” (Lc. 22, 36 si 38).

Se poate, insa, sa fi fost si pe vremea aceea unii care credeau, in mod gresit, in reincarnare, dar, in invatatura noastra ortodoxa, Sfintii Parinti n-au acceptat aceasta. Simplul fapt ca uneori simtim anumite similitudini intre unele momente sau locuri, nu este de ajuns. Daca ar fi fost asa, Mantuitorul ne-ar fi spus-o limpede: Vedeti ca aveti doua, trei sau sapte vieti si tot atatea sanse sa va mantuiti. Bagati de seama cum o folositi pe a doua, pe a treia sau pe a saptea! Or, Iisus Hristos ne-a vorbit tot timpul de o singura viata si de o singura sansa. Aici ne dobandim ori ne ratam mantuirea — in viata aceasta. Aici trebuie sa ne mantuim!

Dar, intrebarea ucenicilor mai starneste o nelamurire: Nu cumva au pacatuit parintii si l-a pedepsit pe el Dumnezeu, de s-a nascut orb? Puteau pacatui parintii si sa „plateasca” el? Ei bine, de asta data raspunsul este „da”, caci la Iesire, 20, 5-6, precum si in Deuteronom 5, 9-10, se spune:

Eu Domnul Dumnezeul tau sunt un Dumnezeu zelos, Care pedepsesc vina parintilor in copiii lor pana la al treilea si al patrulea neam pentru cei ce Ma urasc si Ma milostivesc pana la al miilea neam catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele“.

Asadar, putea fi si cazul acesta: vina si pacatele parintilor transmise urmasilor prin intermediul arborelui genealogic, ceea ce ne da prilejul sa mai lamurim un lucru:parintii pot transmite raul copiilor, nepotilor si asa mai departe, dupa cum pot transmite si binele. Cum? Ereditar, daca e vorba de inclinatii ori slabiciuni trupesti si sufletesti, si ca responsabilitate ori binecuvantare, daca e vorba de perpetuarea unor nedreptati, respectiv a unor fapte bune. Iata, asadar, ce responsabilitate au parintii, dincolo de faptul in sine si natural al nasterii copiilor — transmit totodata urmasilor si binele si raul. De aceea, cel care isi ia in serios viata de crestin poate transmite urmasilor sai noian de binecuvantare, sau poate bloca transmiterea raului,vindecandu-si, astfel, arborele genealogic.

Motivul insa, pentru care omul nostru se nascuse orb, nu a fost nici acesta, ci acela de a se slavi Dumnezeu prin minunea ce s-a savarsit. S-a slavit, insa, doar „in ochii” unora, caci pentru cei care n-au voit sa creada sau „sa vada” pe Cel ce a daruit lumina orbului, ca si pentru cei care au pornit o ancheta penibila, luptand impotriva „luminii dumnezeiesti” ce a inundat fiinta orbului, „orbirea” lor a ramas netamaduita.

Fariseii si carturarii cartitori Il resping pe Dumnezeu. Ba, mai mult, Il „ancheteaza”, in timp ce pe orb incearca sa-l intimidezeVino incoace orbule, spune daca ai fost cu adevarat orb! Povesteste-ne cum s-a intamplat aceasta!… Dati-l afara ca nu e bun de nimic! Aduceti-i pe parintii lui! Pe aceia i-au intrebat: E adevarat ca e fiul vostru? Ce s-a intamplat cu el? Parintii, speriati, au dat din colt in colt, temandu-se de fariseii care pornisera o campanie de orbire generala, caci ei nu cautau „sa vada”, ci doreau ca nimeni sa „nu mai vada Adevarul”; doreau sa imbrace totul in minciuna si in „intuneric”, in pofida „Luminii care a venit in lume sa lumineze pe tot omul” (In. 1, 9). O ancheta ridicola, in care este chemat orbul din nou. Este amenintat de data aceasta. I se sugereaza sa se renege pe sine si sa se intoarca in „intunericul de unde venise“. Ce spectacol dezgustator! Ce incapatanare sinistra! In cele din urma au gasit un argument „mai plauzibil”: Draga Doamne, era sarbatoare cand a „lucrat” Hristos, de a facut tina. Haide!…Ei lege aveau, si dupa legea lor Adevarul trebuia „nimicit” cu orice pret. Cautau acum sa-L sileasca pe Dumnezeu sa se supuna formalismului lor ridicol, hotarand ei, oamenii, cand ii este ingaduit lui Dumnezeu „sa lucreze”; cand are voie sa creeze sau sa re-creeze, cand sa se odihneasca si, mai ales, cand sa plece din lumea aceasta si sa ii lase in pace, pentru ca ei aveau anchetele lor penibile si propriul lor spectacol religios.

Apropo de spectacol! In ultima vreme se face si de catre unii dintre contemporanii nostri spectacol religios sau, mai bine zis anti-religios: filme, piese de teatru, „documentare” si romane, care lovesc sistematic in Crestinism. „Iisus Hristos Superstar”, „Ultima ispita a lui Iisus”„Evanghelistii”„Codul lui da Vinci”, „Evanghelia lui Iuda”, „Noul mormant al lui Hristos”, toate „spectacole” in genul celor jucate de „orbii” din evanghelia de astazi. Hristos a vindecat asadar orbul, dar, subit i-a apucat orbirea pe ceilalti. Aceasta, ca sa se implineasca ceea ce s-a scris:

Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi (In. 9, 39).

In loc sa se mearga la repere, la indreptarele sfinte si la adevarul intiparit de veacuri in fiinta noastra, se vine cu aceste spectacole si gaselnite ieftine, dar ofensatoare, si se incearca sa se dezradacineze tot ceea ce a mai ramas sfant si sanatos in noi. M-am bucurat vazand intr-o dimineata, la „Universul credintei“, o emisiune care a luat in dezbatere un lucru ce a ingrozit, cred, la vremea aceea, pe toata lumea. Va mai amintiti ce fel de muzica a fost premiata la Eurovision in anul 2006, la Atena? Antimuzica! Anticultura! Si, am ramas placut impresionat sa vad ca realizatorii emisiunii de care va spuneam au avut inspiratia sa puna fata in fata aceasta antimuzica si antispectacol cu armonioasa cultura atat de valoroasa a vechilor greci. Sper sa fi fost mistificate voturile de evaluare, pentru ca, daca trupa castigatoare chiar a fost votata drept „reper” pentru muzica europeana, suntem mai de plans ca oricand! [Este vorba de trupa „Lordi” din Finlanda, ai carei membri, deghizati in monstri, promovau mai degraba Satanismul, decat cultura nobila a cantului].

Asadar, cine vede si cine este orb in evanghelia de astazi, ar fi o alta intrebare la care, cred, am si raspuns deja: orbul „a vazut” pe Iisus, iar fariseii si carturarii au ramas anchetandu-L si orchestrand acel oribil „spectacol”, ce i-a dovedit pana la urma pe ei a fi orbi.

Si, o ultima intrebare: cine vede si cine este orb in ziua astazi? Cel care accepta cu sfintenie „Adevarul” de veacuri, sau cei care, asemenea „orbilor” din evanghelie, nu mai contenesc cautand fel de fel de fatete ale diferitelor adevaruri si refuzand „sa vada” si sa cunoasca „Adevarul” adevarat. Aceasta fac, din pacate, toti cei care batjocoresc invatatura si valorile noastre crestine, promovand, sub diferite forme de „cultura”, o anticultura si cultivand un anticrestinism din ce in ce mai „orb”. Daca ii veti intreba de ce o fac, va vor spune ca este vorba de arta, fictiune, „noi descoperiri stiintifice” (cazul Evangheliei lui Iuda si al asa zisului mormant al lui Iisus). Va intreb, insa, cine ne da noua dreptul sa batjocorim ori sa facem spectacol ridicol din viata si invataturile unui Dumnezeu Care S-a jertfit pentru noi?

Nu vreau sa dau dreptate musulmanilor care raspund cu violenta, distrugand magazine, atacand ambasade si dandu-le foc, ajungand chiar si sa ucida, atunci cand le este ofensata credinta ori este batjocorit Profetul lor. Doamne fereste! Aceasta nu este atitudine! Un slujitor al lui Dumnezeu nu poate si nu trebuie sa fie violent. Violenta arata o data in plus ca aceia mai au mult pana sa-L cunoasca pe Adevaratul Dumnezeu... Nu ne este ingaduit sa fim violenti, insa, musulmanii au reusit sa puna opinia publica internationala pe ganduri!… Un raspuns ferm, cred, se cere si din partea noastra: Nu va jucati cu sentimentele noastre religioase! Nu va jucati cu credinta noastra! Nu va jucati cu Dumnezeul nostru! Respectati-ne pe Hristos, fara de Care, de Europa se va alege praful… S-au potolit o vreme cei care i-au provocat pe musulmani… De frica insa, pentru ca le ardeau ambasadele, sau trimiteau teroristi peste ei. Asadar, tot de frica ar trebui sa stim?… Indrazneste cineva astazi, intr-o tara araba, sa ofenseze credinta in Alah? Noi insa, pentru ca ne pretindem „civilizati”, in numele „drepturilor omului” lasam „drepturile” lui Dumnezeu sa fie calcate in picioare…

Cine vede si cine este orb, asadar? Aceasta ar trebui sa fie ultima intrebare pe care sa ne-o punem si noi astazi! Si, sa ne raspundem pretuind minunile si invatatura Mantuito­rului Hristos, pentru ca spre slava Sa si spre mantuirea noastra a fost toata lucrarea Lui. Nu „rascolind”, cartind, ori interpretand in fel si chip; nu regizand, cu rea intentie, anchete ori spectacole, ci primind adevarul lui Dumnezeu asa cum ni l-a incredintat El si l-au pastrat, cu sange de multe ori, parintii si invatatorii Bisericii. Sa-L slujim pe Dumnezeu asa cum ni L-au propovaduit oamenii sfinti de care am vorbit, singurele si adevaratele repere si indreptare ale vietii noastre spirituale, neluandu-ne dupa mintea noastra mai inainte de a ne sfinti viata. Sa nu cutezam, mai inainte de a ajunge sfinti — nu doar inteligenti, dar nu intelepti, si informati, dar nu „formati” duhovniceste suficient — a ne crede „invatatori”! Sa nu indraznim, mai inainte de a duce o viata sfanta si de a dobandi minte luminata si inima curata, a debita alte „adevaruri”, improvizate in starea noastra de neputinta si de pacat.Sa-L credem pe Dumnezeu „pe Cuvant” si sa nu ne indoim de ceea ce inaintasii nostri au venerat cu toata sfintenia!

Dumnezeu sa ne ajute tuturor sa-L primim asa cum este El, sa-I pretuim invatatura si minunile, ca El sa traiasca in noi si noi in El, ducand viata bineplacuta Lui, Amin.

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

 

sursa: Cuvantul Ortodox

Peştera Apocalipsei din insula Patmos

Sfânta carte a Apocalipsei, care întregește Sfânta Scriptură, este o scriere importantă pentru întreaga lume creştină.

Imagini pentru Peştera Apocalipsei

Peştera a fost transformată în locaş de închinare de către întemeietorul Mănăstirii Patmosului, Cuviosul Hristodul. În zilele noastre, de la intrare se coboară destule trepte pentru a se intra mai întâi în mica biserică încorporată peşterii. În dreapta se poate admira spaţiul impunător al peşerii.

Galerie foto: Mănăstirea „Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan” din Insula Patmos

Sursa: monastiria.gr

via Doxologia

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php