Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Conferință despre mărturisirea credinței în timpul regimului comunist. Lui Marcel Petrișor i-a fost oferit Ordinul „Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș”

Preasfinţitul Iustin, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, a prezidat, la Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare, conferinţa „Prinos de cinstire adus mărturisitorilor credinţei ortodoxe din temniţele comuniste”, susţinută în faţa unui auditoriu format, în marea lui majoritate, din tineri, de scriitorul şi mărturisitorul credinţei ortodoxe Marcel Petrişor şi de conf. univ. dr. Radu Preda, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi a Memoriei Exilului Românesc (IICCMER) .

Conferinţa a avut loc sâmbătă, 14 octombrie, și a fost organizată de Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, în colaborare cu revista „Gazeta de Maramureş”, în cadrul manifestărilor dedicate „Anului comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”.

Marcel Petrişor, închis în timpul regimului comunist, a povestit tinerilor despre închisorile comuniste de exterminare, unde a stat alături de numeroase personalități. A vorbit despre Aiud, unde a fost trimisă la „reeducare” intelectualitatea acelor vremuri. Marcel Petrişor a fost încarcerat pentru că a ajutat persoane neagreate de regimul totalitar, după cum a precizat pr. Ştefan Cristian, consilier eparhial cultural. Marcel Petrişor a fost condamnat la moarte, apoi pedeapsa a fost strămutată, cu închisoare pe viaţă, iar mai târziu la 25 de ani de închisoare, ieşind după 13 ani de detenţie.

„Dacă ne întrebaţi cum de am rămas în viaţă, Dumnezeu ştie de ce ne-a scăpat. Ce vrea Dumnezeu cu noi? Să povestim celor care sunt dispuşi să ne audă şi să ne întrebe ce am petrecut între zidurile închisorii (…) Adresându-mă vouă, tinerilor, vă spun: vedeţi că sunteţi ambasadorii lui Dumnezeu pe pământ. Aşa că luaţi exemplu de la cei ce au scăpat. Şi să fiţi atenţi că Dumnezeu nu face investiţii zadarnice. Cât vă va ţine în viaţă, aveţi o mare responsabilitate: de a povesti ceea ce aţi auzit de la noi, cei ce am mai rămas în viaţă”, a spus Marcel Petrişor.

„Am reuşit să ieşim din comunism un popor creştin, ceea ce este un miracol pentru Europa. Am reuşit să nu fie afectată dogma creştină, tradiţia noastră românească, să nu fie închise bisericile, să nu păţim ce au păţit alte popoare, la care au fost transformate bisericile în grajduri şi depozite. Aşa, în mod inteligent, românii lui Petre Ţuţea au reuşit să iasă în istorie, după 45 de ani, un popor profund creştin. Cu sechelele pe care le-am acumulat: nu mai iubim munca aşa de mult, ne trădăm foarte uşor etc. Să nu ne dezcreştinăm acum, Doamne fereşte, cu ispitele care vin foarte tentante. Acum diavolul nu mai vine cu coadă şi cu păr, fioros. Vine foarte frumos ambalat, se vinde la liber şi poate să ia oricine, la orice oră ispita, poate să servească ispita, să servească păcatul. Însă noi suntem creştini şi încercăm să rezistăm şi prin faptul că avem încă între noi astfel de uriaşi ca domnul Marcel Petrişor”, a spus PS Episcop Iustin.

„Întâlnirea din această seară din Catedrala „Sfânta Treime” din Baia Mare a avut un format inedit, cel puţin pentru mine, pentru că a pus împreună o abordare de primă mână, e vorba de mărturia domnului Marcel Petrişor, şi o analiză, eu am încercat să spun teologică, a ceea ce a însemnat comunismul pentru Biserica noastră Ortodoxă, pentru societatea românească. Avem încă un deficit de analiză şi de asumare a perioadei comuniste, care ne obligă la o reevaluare, care, zic eu, ne va ajuta să înţelegem mai bine care este pedagogia lui Dumnezeu şi ce a vrut să ne spună prin tot ceea ce au trăit înaintaşii sau chiar cei pe care îi mai avem printre noi astăzi”, a spus Radu Preda, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi a Memoriei Exilului Românesc (IICCMER).

În semn de recunoștință pentru pătimirea în temnițele comuniste și apărarea valorilor creștine, a drepturilor și li­bertăților umane în lumina liber­tății desăvârșite dăruită omului de către Dumnezeu, lui Marcel Petrișor i-a fost oferit Ordinul „Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș”, iar lui Radu Preda, președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și a Memoriei Exilului Românesc, i-a fost oferită distincția „Crucea Voievodală Maramureșeană”, în semn de apreciere pentru lucrarea de a aduce la lumină adevărul despre atrocitățile și prigoana la care a fost supus poporul român în timpul regimului comunist.

 

de Andrei Fărcaș Radio Renașterea

„SINGURA SOLUŢIE ESTE SOLUŢIA HARULUI”

Părintele Amfilohie de la Diaconeşti

Jertfă, pocăinţă, trezvie şi toate celelalte arme ale Duhului ne cheamă Părintele Amfilohie să le purtăm pentru a putea să-L mărturisim pe Hristos în zilele noastre. Nu va fi uşor, însă biruinţa ne va aparţine, atâta timp cât nu vom deznădăjdui încrezându-ne în Dumnezeu. Este un cuvânt dătător de nădejde, tocmai pentru că nu urmăreşte logica înţelepciunii lumii acesteia, ci pe cea a harului, care pe toate le face posibile atunci când ne alipim cu toată inima noastră, cu toată cugetarea noastră de Hristos.

 

– Părinte, vedem că familia creştină este tot mai atacată prin legile care ni se impun şi care, într-un fel sau altul, vor să distrugă copiii şi generaţiile viitoare. Cum s-a ajuns la situaţia aceasta?

– La situaţia aceasta s-a ajuns pentru că ne-au adus aici tocmai cei care se tem cel mai mult de familie. Cea mai mare investiţie pentru neam şi pentru popor este tineretul. Nu aţi văzut că, la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, Irod era cel mai speriat? Aşa se tem şi aceştia de ceea ce poate să producă familia creştină. Aţi văzut, de exemplu, tineretul din perioada interbelică – câtă forţă, cât mesaj! De aceea se tem astăzi de ceea ce ar putea să devină tineretul când este animat de idealuri de credinţă, de viaţă, de sfinţenie, şi ajung până la martiraj. Se tem pur şi simplu de un tineret serios, provenit din familii sănătoase creştine, tineret cu frică de Dumnezeu, conştient de menirea şi rolul lui în istorie. Se tem de ceea ce Dumnezeu poate să aducă prin tineret, pentru că un tineret care luptă pentru idealul creştin este cel mai de temut. De aceea e bătălia pe familie, pentru că se tem de un tineret care să aducă acea glorie, acea frumuseţe, acea cultură care este pentru toată lumea o lumină şi o putere. Toţi irozii aceştia se tem de copiii care pot să devină un tineret de nădejde pentru ţară.

Tineretul este cheia viitorului. Lupta e pe tineret, şi ei caută să atace direct familia, după ce au compromis instituţii ca armata, învăţământul şi au la mâna lor justiţia. Şi e vorba de cea mai mare lovitură, pentru că Dumnezeu din familii poate reînsănătoşi şi Biserica, şi poporul.

 „Însănătoşirea societăţii pleacă din lăuntrul omului”

 – În ziua de azi au loc acţiuni publice prin care oamenii, majoritatea creştini practicanţi, vor să lupte pentru valorile şi idealurile pe care le susţin. În ce măsură credeţi că astfel de acţiuni sunt importante?

– Adevărul trebuie mărturisit, indiferent de epocă. Doar formele în care mărturisim acest adevăr diferă de la epocă la epocă. Şi aceste atitudini pot fi o formă, când situaţia o cere. Când vedem că anumite instituţii n-o fac, când vedem că foruri de la care te aştepţi să aibă o anumită atitudine n-o fac, oamenii ajung şi la astfel de forme – care, bineînţeles, se va căuta să fie răstălmăcite. Dar şi acestea fac parte tot din mărturisirea adevărului, şi la ora actuală trebuie să fim cât mai uniţi.

Însă, ca să o facem, trebuie să avem şi o lucrare de rugăciune, pentru că forţa lucrării lăuntrice şi a vieţii duhovniceşti se reflectă şi în comportarea noastră în societate. Nu putem să vorbim de o societate sănătoasă, cu o viaţă sănătoasă, fără să avem o viaţă lăuntrică pe măsură, pentru că toate acestea sunt foarte strâns legate. Conştiinţa de viaţă duhovnicească, apartenenţa la Dumnezeu, legile dumnezeieşti, harul Duhului Sfânt, prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, calea Crucii – de aici vine forţa duhovnicească într-un om, sădită prin întemeierea Bisericii, prin Botez şi prin toate Tainele Bisericii. Nu putem învinge puterile răului prin forţele proprii, de aceea în viaţa noastră este absolut necesar să putem ieşi şi în astfel de acţiuni publice, dar trebuie să ne dăm seama că avem nevoie de o forţă lăuntrică pentru a o face. De aceea trebuie să avem în vedere strânsa legătură între o viaţă lăuntrică şi manifestările din afară. Însănătoşirea societăţii pleacă din lăuntrul omului.

Nu putem fi pasivi faţă de relele din afară. Chiar dacă structurile sunt pe mâna unor oameni care nu au nimic de-a face cu Biserica sau cu creştinismul, după cum vedem din aceste atacuri, noi nu putem abandona bătălia socială. Lupta noastră, forţa noastră trebuie însă să vină din credinţa în Dumnezeu, care este o energie pusă de Dumnezeu în sufletul nostru pe care trebuie să o lucrăm. Trebuie să punem în lucrare aceste energii dumnezeieşti – pe care Dumnezeu le-a sădit în noi şi pe care Biserica ni le pune la îndemână – cu biruinţa lui Hristos, forţa Învierii Lui, a biruirii răului sub orice formă, a duhurilor necurate. Aici este toată cheia noastră: viaţa lăuntrică să se manifeste în cele din afară. Şi atunci nu putem abandona această luptă socială, când răul ne înconjoară din toate părţile.

Duhul Sfânt este soluţia pentru toate timpurile şi pentru toate formele de arme. Şi caracteristica prigonitorilor noştri este că, nefiind sub Duhul Sfânt, ci sub puterea satanei, vor acţiona tot timpul ca să-l scoată pe om de sub har. Harul va fi soluţia noastră creştină – iar harul îl dobândim prin rugăciune, prin viaţă curată, prin pocăinţă, prin tot ceea ce ne pune Biserica la îndemână. Lupta puterilor întunericului cu lumea lui Dumnezeu aceasta este: să te lipsească de har, de lumină, de toată puterea dumnezeiască prin orice fel de mijloace, inclusiv mijloacele acestea tehnice, care, la ora actuală, vedeţi, fascinează pe atât de mulţi.

Omul, când a ieşit de sub har, va fi prins; dar când eşti sub har, nimic nu pot să-ţi facă. Şi evident că în faţa acestor tehnologii perverse, care caută să fure mintea omului, te va ţine cugetul ortodox; şi a avea cuget ortodox înseamnă o stare de trezvie, astfel încât să deosebeşti duhurile. Este o caracteristică a vremurilor noastre, a se ataca la mintea omului. Singura soluţie este soluţia harului, soluţia Duhului Sfânt. Nu avem altă armă.

„Creştinismul este cea mai mare provocare pentru umanitate”

– Spuneaţi că fiecare epocă are forma ei de mărturisire. Ce înseamnă mărturisirea creştină astăzi? Cum aţi defini-o, în contextul în care acum 2.000 de ani ţi se cerea să te lepezi de Hristos şi să te închini idolilor, iar mărturisirea însemna să nu te închini, asumându-ți jertfa?

– Indiferent de forma în care diavolul caută să rupă poporul lui Dumnezeu, în fiecare epocă se va întâlni aceeaşi luptă. Dar prin Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne vine biruinţa. De aceea diavolul caută mereu să-l rupă pe om de Dumnezeu. Tendinţa lui, indiferent prin ce forme, ce tipuri de filosofii, de concepţii de viaţă, de doctrine, indiferent prin ce forme de organizare, este să-l rupă pe om de Dumnezeu – şi asta pentru că în Dumnezeu, în Mântuitorul Hristos, oamenii au biruit și el este învins. Puterea omului e dăruită prin Crucea şi Învierea lui Hristos.

Aşa că până la sfârşitul veacurilor oamenii vor fi prigoniţi pentru credinţa în Hristos – diferă doar formele, de la o epocă la alta. Acum vedeţi foarte bine atacul la Biserică şi la credinţă, scoaterea lui Hristos din şcoli, scoaterea icoanelor, scoaterea referinţelor la întemeietorii creştini din cultura europeană și atâtea altele.

Creştinismul este cea mai mare provocare pentru umanitate. Din momentul în care Hristos S-a întrupat, din momentul în care Hristos S-a răstignit pe cruce, din momentul în care Hristos a biruit şi din momentul în care Apostolii au propovăduit mântuirea prin cruce, omenirea este pusă în faţa celei mai mari provocări: cu Hristos – sau împotriva lui Hristos. Să alegi un mod de viaţă în care să trăieşti pentru Hristos – sau să trăieşti pentru tine însuți. Centrul existenţei tale îl ocupi tu? Sau centrul vieţii tale este, pentru tine, Altul? Ei bine, acest Altul este pentru noi Dumnezeu.

Creştinismul ne învaţă a te elibera total de orice formă de egoism, a te pune total şi a te răstigni pentru acest Altul, Care este Hristos. Hristos asta vrea: cu El total. O renunţare totală la ego şi o dăruire totală lui Dumnezeu. Şi atunci apare forma aceasta de prigonire: de a ne face să ne ataşăm de orice altceva, de a ne condiţiona cu materia, cu poftele, cu tot, numai să ne lepădăm de Hristos, să ne rupem de Evanghelia şi de Cuvântul Lui. Fiindcă omul, de câte ori se apropie de Dumnezeu, primeşte putere, primeşte lumină, primeşte har, primeşte înţelepciune.

„Dumnezeu îngăduie această situaţie ca să fortifice neamul nostru”

– Astăzi se prefigurează o serie de legi prin care ni se impune să facem un loc în societate – şi chiar un loc de cinste – unor comportamente cum ar fi homosexualitatea sau căsătoria între homosexuali. A mărturisi faptul că homosexualitatea este un păcat, a mărturisi faptul că familia aparţine exclusiv relaţiei dintre bărbat şi femeie, credeţi că poate fi astăzi o formă de mărturisire?

– Vedeţi, aici este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Este punctul în care se lovește cel mai tare, dar oamenii vor sări, fiindcă în om sunt sădite de Dumnezeu nişte instincte peste care nimeni nu poate să treacă vreodată, care se declanşează în om când este pus în anumite situaţii. Armonia dintre un bărbat şi o femeie are la bază nişte instincte pe care Dumnezeu Însuşi le-a pus. Ceea ce generează iubirea dintre un bărbat şi o femeie niciodată nu poate să fie echivalat cu nici un alt fel de relaţii pe care caută aceştia să le legifereze. Sunt nişte daturi, este o realitate, că vrem sau nu vrem să recunoaştem. Exact cum vorbesc eu de mama: cine poate să-mi nege sentimentele mele faţă de mama? Nimeni. Sunt legi ale vieţii peste care nu se poate trece.

Am văzut odată într-un padoc închisă o căţea care şi-a pierdut puii la fătare, dintr-o neglijenţă. Şi a doua zi, când cineva a fost să viziteze, a rămas surprins că ea era liberă şi poarta îndoită. A închis-o din nou, iar a doua zi şi a treia zi s-a petrecut la fel. Până la urmă şi-a dat seama că acea căţea îşi căuta puii. Dacă nu i-ai mai fi dat apă, dacă ar fi luat foc, ar fi murit închisă acolo – dar pentru a-şi căuta puii a îndoit poarta aia de fier! În nici o altă situaţie n-ar fi făcut lucrul acesta. Aşa şi în om, care e incomparabil cu un animal, se declanşează acelaşi lucru, pentru că Dumnezeu a pus în el această înzestrare, acest dat existenţial – exact cum e şi cu Ortodoxia, cu dragostea de neam, cu spiritul de familie.

Avem o istorie întreagă în spate. Ori de câte ori citim despre exemplele şi vieţile de astfel de oameni şi de sfinţi, ne înflăcărăm, simţim cum se transferă în sufletele noastre putere din puterea lor. Iar când ne rugăm sfinţilor sau lui Dumnezeu, ne sfinţim chiar sufletele noastre. Din încredinţare spun lucrurile acestea.

Deci noi nu ne mai luptăm aici după principii, ne luptăm în Duhul lui Dumnezeu. Românul nostru, chiar dacă a fost terfelit în fel şi chip, are un instinct al adevărului. Dumnezeu îngăduie această situaţie tocmai ca să fortifice neamul nostru prin nişte provocări – pentru că, să ştiţi, când ne ajunge cuţitul la os, noi avem forma noastră de manifestare. Românul nu bate pasul înapoi când e vorba de aceste lucruri. Păcătuim toţi, dar când e vorba să te atingi chiar de familii, de copii, de Dumnezeu… Ei Îl neglijează pe Dumnezeul din spatele acestor oameni care mărturisesc credinţa lor.

Să nu ne fie frică. Legi s-au dat mereu, au fost şi pe timpul lui Ceauşescu. Dar în momentul în care au întrecut măsura, Dumnezeu S-a manifestat prin popor, prin oameni. Că Dumnezeu nu lucrează prin oameni mari, prin funcţii sau prin conducători, nu de ei are nevoie! Dumnezeu are nevoie de suflete curate. Prin pescari a răsturnat toată filosofia asta lumească. Din pescari Şi-a recrutat oameni, şi acum o s-o facă din copii.

Aţi văzut acţiunile din ultima vreme împotriva anumitor personalităţi din perioada interbelică. Să ştiţi că am întâlnit tineri care au zis: „Domnule, nu înţelegeam de ce atâta ură pe ei, şi-am pus mâna pe cărţi să vedem ce-i cu unii, ce-i cu alţii. Şi citind, am aflat şi noi”. Iată, s-a ajuns la lucrurile acestea. „Dar de ce-au fost omorâţi după aceea? Dar cine a fost, domnule, Vulcănescu? Cine a fost, domnule, Ţuţea? Cine a fost, domnule, Eliade?”. Şi-au pus mâna şi au citit, şi au fost pătrunşi… Deci, iată, au avut şi efectul invers. Şi au mai fost şi alte situaţii. Pentru că Dumnezeu nu-i mort, e viu!

Sunt convins că, prin toate aceste greutăţi, Dumnezeu ne pregăteşte sufletele pentru o atitudine jertfelnică în faţa provocărilor diavolului, că moleşeala, comoditatea şi toate lucrurile acestea ne strică starea de spirit şi puterea sufletească. Dumnezeu pregăteşte ţara noastră prin aceste încercări ca să se aleagă unii de alţii.

„Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne găsească vrednici a-L mărturisi”

– Cuviosul Paisie Aghioritul, în anii ’90, a ieşit la o manifestaţie în Salonic – el, care nu ieşea din Sfântul Munte decât pentru a merge la Surotì, să spovedească maicile! Era vorba despre apariţia unui film care Îl batjocorea pe Mântuitorul, şi el a ieşit şi a spus în faţă: „Trebuie să ieşim şi să mărturisim!”. Credeţi că este şi aceasta o formă de mărturisire, să ieşi pur şi simplu şi să arăţi că te opui?

– Nu cred că Cuviosul Paisie a ieşit de capul lui; s-a rugat şi a primit încredinţare pentru lucrul ăsta. Şi noi, la fel, ne rugăm – şi atunci vom ieşi şi noi. Numai că, atunci când ieşi, trebuie să ai şi forţa mărturisirii; nu trebuie să ai numai ideea, trebuie să ai şi forţa de a ţi-o exprima, trebuie să ai o convingere. Forţa mărturisirii pleacă din lăuntru. Prin tot ceea ce faci, prin rugăciune, prin înfrânare de la păcat, tu trebuie să te uneşti mai întâi cu Dumnezeu în sufletul tău ca să poţi să-L mărturiseşti în faţa celorlalţi. Trebuie să-L ai pe Dumnezeu în tine, credinţa trebuie să fie vie şi arzătoare în tine, trebuie să ne întărim în credinţa aceasta. Greutăţile ne ajută dacă ştim să le întoarcem în favoarea noastră, ca să ne întărim în credinţă. Pentru că greutăţile, cu cât sunt mai mari, îl ajută pe om să-şi pună nădejdea numai în Dumnezeu. Cu cât ni se vor crea situaţii imposibile, şi legi, şi tot, cu atât mai mult ne vom apropia de Dumnezeu. Dumnezeu ne poartă prin greutăţi, ca să ne întoarcă cu faţa şi mai mult către El. Am convingerea aceasta.

Va trebui, deci, să ieşim să mărturisim, dar dacă o facem acum nu are rezultat. E şi un moment potrivit în care trebuie făcut. Pentru asta trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne găsească vrednici a-L mărturisi. Şi omul are acest instinct al jertfei, al martirajului, al mărturisirii. Aşa a fost şi în 1989: au fost şi suflete care s-au adunat instinctiv – în afară de mişcările care s-au făcut din afară, au fost nişte reacţii pe care nu le-au luat în calcul acei oameni. Aşa a fost mereu, aşa va fi şi acum.

Trebuie să fim mult mai implicaţi, trebuie să arătăm că suntem mai dispuşi spre pătimire şi suferinţă pentru aceste adevăruri, că ne punem viaţa pentru ele – nu numai aşa, să stăm rezervaţi sau fără să spunem un cuvânt. Ar trebui să arătăm mai jertfitori, că din jertfă se naşte ceva; doar din vorbe nu se face nimic. Să fim mai dispuşi pentru o jertfă, pentru a ne pune pielea la bătaie. A intrat frica în noi şi e cam grav lucrul ăsta. Şi de unde prindem curaj? Din rugăciune, din Sfânta Împărtăşanie, din Sfintele Liturghii, din modelele Sfinţilor Părinţi, din exemplul înaintaşilor noştri. V-am spus, e un transfer de putere, e o prezenţă. Pe Dumnezeu trebuie să-L trăim în noi.

Dar noi nu ne trăim credinţa, doar vorbim despre ea – şi nu merge să slujim şi lui Dumnezeu, şi lui mamona. De asta trebuie să avem puterea renunţării. Trăim pentru noi, sau trăim pentru Dumnezeu? Şi, când trăieşti pentru Celălalt, Care ocupă centrul vieţii tale, nu mai precupeţeşti nimic. Dacă mai ţii la tine, la cele ale tale, orice formă de egoism îţi taie puterea. Dar când te pui total în slujba lui Dumnezeu, primeşti putere totală, nu ai de ce să te mai temi. Cine urmăreşte cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu nu se sperie şi nu se înfricoşează de nici o provocare a veacului acestuia. Cine încă mai ţine la materia lui, la casa lui, la ce are, atunci a pierdut. Numai dacă ne punem total în voia lui Dumnezeu, atunci dispare frica din noi.

Aşa este examenul de astăzi, şi aşa se aleg unii de alţii. Şi sunt oameni dispuşi pentru treaba asta, prin ei mai trăieşte ţara asta. Sunt mame care mai bine mor decât să avorteze, sunt preoţi care mărturisesc adevărul indiferent dacă îi paşte o ameninţare dinăuntru sau din afară, sunt încă oameni în spitale care sfătuiesc cum trebuie, sunt medici buni, mai sunt oameni – pe aceştia trebuie să-i susţinem.

(…)

Material realizat de

Gheorghe Fecioru

Articolul integral poate fi citit în numărul din octombrie 2017 al revistei „Familia ortodoxă”

Duminica a XXI-a după Rusalii- Pilda semănătorului

Iubiti credinciosi, ati auzit astazi ca s-a citit in Sfanta Biserica despre pilda semanatorului. Deci vom spune putin din talcuirea acesteia, ca sa nu ingreunam auzurile dumneavoastra cu prea multe cuvinte.

pilda-mantuitorului

Mai intai sa facem aici o intrebare : Oare pentru care pricina Mantuitorul, cand a spus pilda cu semanatorul, n-a aratat cine este acest semanator ? Ci a trecut pilda la a treia fata, zicand : Iesit-a semanatorul sa samene samanta sa.

Dar n-a aratat : Iesit-a dreptul sau sfantul cutare sau proorocul cutare sau apostolul cutare sa samene samanta sa. Sau iesit-am Eu sa saman samanta cea buna a cuvantului. Pentru care pricina nu s-a spus numele Sau ?

Pentru ca cel dintai semanator al Evangheliei este Insusi Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. El a semanat intai cuvantul acesta al vietii in urechile sfintilor Sai ucenici si apostoli si prin ei la toata lumea.

Dar n-a spus : Venit-am sau iesit-am Eu sa saman samanta cuvantului, ca sa nu starneasca zavistie de prisos si ura in urechile si in inimile fariseilor si a carturarilor, ca sa nu se arate ca un iubitor de slava desarta, ca numai El seamana cuvantul vietii. De aceea nu a spus numele semanatorului si a zis numai asa simbolic : Iesit-a semanatorul sa samene samanta sa.

Dar de ce n-a zis : ” Iesit-a plugarul ” si a zis ” Iesit-a semanatorul ?” Iata de ce : Pentru ca nu acela este plugar cu adevarat, care are samanta, dar o tine in sac sau in lada sau in pod undeva sau in hambar si nu o seamana. Ci adevaratul semanator si adevaratul plugar este acela care are samanta si o seamana pe dansa.

De aici sa trecem la samanta cuvantului.

Asa zice dumnezeiescul Ioan Gura de Aur : ” Nu este plugar al lui Dumnezeu si nici semanator al Evangheliei acela care stie multe si are multa cunostinta in mintea si in inima sa, dar nu vrea sa propovaduiasca. Ci tine ascunsa aceasta samanta, ori de frica oamenilor, ori de rusine ori de lenevire, ori alte motive are in mintea sa si asa ascunde samanta lui Dumnezeu. Ori poate are mai mult decat altul, dar nu vrea sa o samene ca sa aduca lui Dumnezeu roada insutita.

De aceea, adevaratul plugar al lui Iisus Hristos si adevaratul semanator este acela care are samanta cuvantului lui Dumnezeu si o seamana in urechile si in inimile ascultatorilor care il asculta pe dansul.

Si apoi, dupa ce-a zis Mantuitorul aceasta pilda la inceput, a aratat ca se intampla cu samanta cuvantului lui Dumnezeu exact cum se intampla si cu samanta cea materialnica care se seamana de plugar pe ogor.

Si a zis Preasfantul nostru Mantuitor mai departe asa : Si una din seminte a cazut langa cale, adica langa carare sau langa drum, si oamenii, nebagand seama de dansa, au calcat-o si pasarile cerului, vazand-o asa descoperita, au mancat-o si a pierit samanta aceasta semanata langa cale. Si alta din seminte a cazut pe piatra si, neavand umezeala, s-a uscat.

Dar, ca sa va dati seama ca nu chiar pe piatra goala s-a semanat, ca acolo nici nu prinde samanta deloc radacini, ascultati pe ceilalti doi evanghelisti care il completeaza pe acesta de astazi.

Matei si Marcu zic : Si una a cazut pe pietris, adica pe pamant cu piatra multa, pe pamant cu pietris, si unde samanta, neavand umezeala, a prins putina radacina si, neavand pamant bun, s-a uscat.

Gura fiecarei plante, gura fiecarui arbore este radacina lui, cu care el se hraneste mai cu seama din pamant; este adevarat ca arborii mari si multe feluri de saduri se hranesc prin ramuri din aer, cu oxigen si cu celelalte care trebuie la cresterea vietii sale. Dar mai mult decat toate, gura unei plante, cu care ea se hraneste si trage hrana, este radacina.

Deci a doua samanta, cazand pe pietris, foarte putin s-a prins si, neavand umezeala si nici pamant destul, s-a uscat.

A treia samanta a cazut in mijlocul spinilor, cum ati auzit dumnezeiasca Evanghelie, si a rasarit putin si, crescand spinii au inabusit-o, i-au luat spatiul de lumina si de hrana si asa s-a uscat.

A patra samanta a cazut in pamant bun si a adus domnului sau roada insutita. Unii din cercatorii de firi, parca s-ar contrazice cu dumnezeiasca Evanghelie, ca samanta, oricat de bun ar fi pamantul, nu poate aduce o suta de roade, adica un bob de grau sa aduca o suta de boabe de grau sau unul de porumb si asa mai departe, sa aduca o suta de boabe.

Dar n-au dreptate ! Sa se duca in Egipt, in tarina numita Vizachia, si in partile Nilului si in alte parti din Sicilia, din Italia, sa vada ca acolo holdele cure se seamana aduc uneori de doua sau de trei ori insutit roada si sa vada ca nu poate sa minta cuvantul lui Dumnezeu si ca sunt locuri pe pamant unde un graunte aduce mai mult de o suta de graunte roada in spicul sau.

Dupa ce a spus Mantuitorul pilda acestei Evanghelii, ucenicii Sai n-au inteles puterea pildei si L-au intrebat deosebi : Spune-ne noua, care este puterea pildei acesteia ! Iar Mantuitorul mai intai le-a spus : Voua vi s-a dat sa stiti tainele imparatiei cerurilor, iar acestora in pilde vorbesc, ca, auzind, sa nu auda si vazand, sa nu vada, cum a zis Isaia Proorocul pentru nesinceritatea inimii lor.

Si apoi le-a talcuit Mantuitorul asa : Samanta cea buna este cuvantul lui Dumnezeu, tarina este inima omului, cum e in pilda cu zazaniile tarinii. Samanta cea semanata pe cale sunt oamenii putin credinciosi sau mai bine sa zic aproape deloc credinciosi, caci aud cuvantul lui Dumnezeu, dar nu-i dau nici o atentie, asa in trecere : ” Eh ! Am auzit predica preotului ! Spunea unu o predica ! Am auzit ca unu citea din Evanghelie, ce-o fi mai spunand „, si nu-i da nici o atentie, ca si cum nu s-ar vorbi din Evanghelie, ci din povesti.

Unul care este indiferent si nu-i place sa asculte cuvantul lui Dumnezeu sau il trece cu vederea, la acela vine satana si mananca samanta cuvantului din inima lui si este calcat in picioare de toate ispitele dracesti, cum este calcata samanta, pentru ca nu prinde radacina cuvantul in inima iui, pentru neatentia lui si nebagarea de seama, ca nu da importanta cuvantului lui Dumnezeu.

Samanta care a cazut pe pietris sunt oamenii care aud cuvantul si pentru moment se bucura ca au inteles ceva, dar bucuria lor este pripita. Au auzit si s-au bucurat putin, iar pe urma le-a scazut toata evlavia fata de cuvantul Domnului, se impietreste inima lor de necredinta, de nesimtire, de rautate si indata se usuca din inima lor samanta cuvantului lui Dumnezeu. Nu gaseste acolo un pamant bun in tarina inimii lui ca sa creasca.

Acestia sunt aceia care sunt samanta cazuta pe piatra, adica oameni care prea putin se bucura si cred si indata pierd evlavia si credinta catre cele auzite din cuvantul vietii.

Iar samanta a treia sunt oamenii acela care cred in cuvantul lui Dumnezeu pana la o vreme, dar de la o vreme se ridica ispite asupra acestui cuvant. Ori prigoana din partea oamenilor, ori necaz din partea trupului, sau se ridica grijile lumii cele rele, sa alerge omul dupa bogatii, dupa slava desarta, dupa dregatorii, dupa bani, dupa trai bun, dupa dulcetile veacului de acum. Si toate aceste griji crescand, adica marindu-se in inima omului, il fac sa uite de cuvantul lui Dumnezeu; si asa cuvantul lui Dumnezeu, care prinsese radacina acolo si crescuse putin, se inabusa, se astupa, se otraveste de grijile veacului de acum, de mancare, de bautura, de avere, de patimi trupesti, de dezmierdari, si cine stie ce scopuri ale slavei desarte sau cine stie ce rautati, care-l impiedica pe acest cuvant sa creasca; si asa, crescand patimile in om, inabusa si intuneca lumina cuvantului lui Dumnezeu si indata incepe a se ofili, iar cuvantul cel dintai al credintei lui se usuca si piere.

Iar samanta a patra, care cade in pamant bun, sunt acei buni crestini si buni oameni de pe fata pamantului, care, atunci cand aud cuvantul lui Dumnezeu, sunt ca un pamant insetat in care cade ploaia cea binefacatoare a cuvantului vietii si, cazand in inima lor, se hotarasc pentru cuvantul lui Dumnezeu sa sufere toate necazurile, toate scarbele, foamea, setea, lipsa, ocara, durerea, crucea, moartea si nu mai dau inapoi. Acestia lucreaza impreuna cu cuvantul lui Dumnezeu in inima lor si aduc roada intru rabdare, cum zice Evanghelia, rabda toate pentru porunca lui Iisus Hristos si pentru cuvantul Sfintei Scripturi si al Evangheliei si asa aduc roada intru rabdare : unul adica, cum zice alta Evanghelie, treizeci, iar altul saizeci, iar altul chiar o suta.

Dupa ce Mantuitorul a spus si a talcuit pilda Evangheliei sfintilor Sai ucenici si apostoli, la urma a zis si acest cuvant : Cela ce are urechi de auzit, sa auda.

Prea putini sunt oamenii aceia care au urechi si nu aud in lume. Dar urechi de auzit n-au numai oamenii; au si dobitoacele, au si taratoarele, au si pasarile; numai pestii sunt surzi, cum spun Sfintii Parinti, ca n-au acest organ al auzului dat de Dumnezeu, ci au numai simtire grozava, ca simtind valurile, sa se fereasca de primejdie, ca ei sunt surzi.

Dar celelalte vietuitoare si oamenii, toti au urechi. Dar de care urechi este vorba Evanghelie ? Ce credeti ? De urechile acestea trupesti ? Nu ! Indoit este omul si doua feluri urechi are, dupa cum si doua feluri de ochi. Ochii acestia simtiti cu care vede cele simtite si are ochii mintii, sau mai bine zis are mintea, care-i ochiul sufletului, cu care priveste cele inteligibile, cele nevazute, ca dogmele credintei si invataturile Sfintei Scripturi si alte cate sunt nevazute.

Asa si la urechi sa intelegeti ! Cela ce are urechi de auzit, adica ale sufletului, ca multi aud cu urechile acestea si stau in biserica si aud cantand la strana si aud proorocii citindu-se, si aud evanghelii si apostoli si taine mari, multi stau aici si aud, dar aud numai cu urechea din afara, iar urechea cea duhovniceasca a mintii lor si a sufletului lor este astupata de satana, ii intunecata si nu intelege puterea cuvantului, pentru ca urechile sufletului lor sunt surde.

Catre aceste urechi s-a adresat Mantuitorul cand am auzit : Cela ce are urechi de auzit, sa auda. Adica prin urechile acestea simtite sa dea cuvantul urechilor celor nevazute si cu acelea sa auda cuvantul si sa-l inteleaga, ca apoi, intelegandu-l, sa aduca roada lui Dumnezeu prin lucrare si prin rabdare.

Iubiti credinciosi, dar oare care este cauza nerodirii cuvantului lui Dumnezeu in ziua de astazi ? Sunt multi preoti predicatori, si-n capitala tarii, si-n orase, si-n sate, multi predicatori sunt astazi si prin manastiri si oriunde vei intalni predicatori buni. Chiar si unii din credinciosi cunosc Scriptura, dar nu se mai vad astazi roadele Evangheliei, nu se mai vad suflete roditoare, cum erau la inceputul crestinismului, cu toate ca se rosteste cuvantul lui Dumnezeu.

Care este pricina pentru care nu rodesc sufletele oamenilor astazi cum rodeau alta data ? Am sa zic ca nu sunt altele decat cele patru pe care le-a aratat Mantuitorul, sau trei, ca al patrulea a rodit. Dar care este pricina nerodirii cea adevarata, in cele trei chipuri ale Evangheliei, care s-au zis mai sus ?

Unii vor zice : ” Da, parinte ! Astazi nu se mai intorc oamenii la pocainta, nu se mai vad roadzle pocaintei la multi, pentru ca nu se mai fac minuni ca la inceputul crestinismului „. Cand Apostolul Petru a inceput sa predice in Ierusalim, spune dumnezeiasca Scriptura ca, numai intr-o zi au crezut trei mii de oameni.

Iar a doua zi, a predicat in pridvorul, care se zicea ” al lui Solomon ” si, au mai crezut inca cinci mii. Iata minune mare, in doua zile opt mii de oameni au crezut in Hristos prin gura Sfantului, slavitului, intru tot laudatului Apostol Petru, care nu era nici teolog, nimic, ci numai avea teologia cea mai inalta, pe Duhul Sfant pe Care il primise.

Dar zic ei : ” Da, parinte, au crezut atunci multi pentru ca-l auzeau pe Petru vorbind in toate limbile de sub cer „, ca asa a fost la Cincizecime, vorbeau doisprezece barbati galileeni, apostoli, si ei auzeau maririle lui Dumnezeu, fiecare in limba lui, cati erau adunati acolo cu ocazia praznicului Cincizecimii.

Si aceasta nu mica minune a fost, cum fiecare auzea predicandu-se Evanghelia in limba lui, cu toate ca un singur om vorbea acolo si aceasta a atras pe multi sa creada.

Iar cand a predicat Petru a doua zi, au crezut cinci mii de barbati. Iarasi, pentru ce ? Pentru minunea cea mare cu ologul Enea, care statea in pridvorul bisericii, numita ” Frumoasa „, in care Apostolul Petru si Ioan Evanghelistul numai cu un cuvant l-au ridicat si l-au facut sanatos si aceasta spaima si minune mare i-au facut pe toti sa creada in invatatura apostolilor.

Da ! Ajutat-au atunci foarte mult minunile. Asa spune si Evanghelistul Marcu : Domnul impreuna lucrand, i-a trimis la propovaduire, i-a imbracat cu putere de sus, cu Duhul Sfant, si le-a dat putere sa invie si mortii, sa scoata dracii, sa calce peste leu si peste balaur si peste toata puterea satanei. Si in baza acestor minuni multi au crezut.

Dar oare numai minunile aveau puterea de a face oamenii sa creada in Hristos ? Si pentru aceea nu cred altii astazi ? Nu-i adevarat !

Iata, noi vedem de foarte multe ori si atunci si astazi ca oamenii cred fara minuni. Mantuitorul a fericit pe cei ce cred fara sa vada. Ce minuni a vazut famenul Candachiei, cand mergea cu imparateasa Etiopiei si marele Apostol Filip a fost rapit de Duhul Sfant si a fost langa caruta lui, unde citea pe Proorocul Isaia si ajunsese la stihul acela : Duhul Domnului peste Mine.

Si i-a talcuit de acolo inainte, ca Hristos a fost acesta, nu Proorocul Isaia, si a zis famenul : Uite apa ! Ce ma impiedica sa ma botez ? A crezut famenul, s-a dat jos din caruta si s-a botezat si indata Duhul a rapit pe Filip din Gaza – unde-i Gaza ? Pana in Asia Mica -, pana la Azot l-a dus intr-o clipeala de ochi, cum a dus alta data pe Proorocul Avacum cu zama din Iudeea in Babilonila la Daniel in groapa cu lei, ca organe ale Duhului Sfant au fost si proorocii si apostolii.

L-a rapit dupa ce a botezat pe famenul Candachiei, care a fost cel dintai apostol si cel mai mare misionar din Etiopia, inainte de a merge acolo Sfantul Apostol si Evanghelist Marcu.

Deci n-a vazut famenul nici o minune, dar i-a explicat si a crezut si a avut inima buna si a prins cuvantul lui Dumnezeu repede si ca roada a fost botezul lui si credinta lui statornica. Ce minune a facut Apostolul Pavel in Iconia, in Listra si in Derbi ?

Ce minune a facut Sfantul Apostol Filip in Samaria, cand a crezut toata Samaria, primind cuvantul lui Dumnezeu ? Predica cu putere cuvantul Domnului ! Nu in tot locul, deci, se faceau minuni, dar multa lume se intorcea la Dumnezeu numai prin credinta. Credinta vine prin auz, iar auzul prin cuvantul lui Dumnezeu si celelalte.

Deci iata, care are tarina buna a inimii sale, nu asteapta sa vada minuni.

Va zice cineva : ” Da ! Nu numai minunile, dar si viata Sfintilor Apostoli, ca erau asa strasnici, asa de mari sfinti si neprihaniti in viata, poate de aceea prindea cuvantul Domnului care-l predicau „.

Nici aceasta nu-i ! Pentru ca vezi, n-a zis Mantuitorul azi in Evanghelie : Iesit-a sfantul, iesit-a apostolul sau dreptul sa samene, ci a zis asa simplu : Iesit-a semanatorul sa samene samanta sa.

De multe ori un om simplu spune din cuvantul lui Dumnezeu, dar spune si el sincer si cu credinta si se altoieste acest cuvant in alta inima sincera si aduce roada insutita.

Deci cauza nerodirii cuvantului lui Dumnezeu in ziua de astazi, nu este din vina persoanei care predica, nici pentru ca nu se mai fac minuni si alte pricini care le spun oarecare in aceasta privinta.

Ci cauza nerodirii cuvantului lui Dumnezeu in masa poporului de astazi este aratata de Mantuitorul in Evanghelie, ca oamenii ori sunt cale batuta, unde nu se poate cuprinde cuvantul lui Dumnezeu, inima lor este batuta de grijile lumii si de draci si de patimi si nu mai prinde cuvantul Domnului radacini. Ori au inimile impietrite si cuvantul Domnului numai putin se opreste si se usuca, ori au inimile lor pline de interese materiale si nu numai atat, ci prinsi si intunecati de ura si zavistie, de betie, de lacomie, de fatarnicie, de viclenie si de toata rautatea si din cauza aceasta nu rodeste in inima lor cuvantul Domnului, ca se inabusa de aceste pacate pe care le gaseste acolo in inima omului.

Deci daca va intreaba cineva, de ce oare nu se intoarce astazi lumea la pocainta, sa stiti ca din cauza rautatii si a asezarii sufletelor celor patimase. Ca unii din noi suntem cale batuta, altii suntem spini si altii piatra si de aceea cuvantul Domnului nici nu prinde radacina, si, chiar daca prinde, se usuca si se inabusa.

(Parintele Cleopa)

via Ortodoxia Tinerilor

Părintele Mina Dobzeu – „botezătorul” lui N. Steinhardt și mărturisitor al credinței ortodoxe în închisorile comuniste a primit distincția „Crucea Moldavă”

În cadrul Sfintei Liturghii arhierești dedicate sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, Arhimandritul Mina Dobzeu a primit distincția „Crucea Moldavă”Rămas în memoria tuturor ca fiind „botezătorul lui Nicolae Steinhardt”, s-a născut la 5 noiembrie 1921, în Grozești, județul Lăpușna din Basarabia și a purtat numele de mirean Mihail. A fost unul dintre cei șapte copii ai părinților săi și i-a plăcut de mic să învețe carte. Adesea, mama sa îi așeza în față Acatistul Sfântului Pantelimon, iar băiatul citea și se ruga stăruitor.

La doar 13 ani, intră ca frate la Mănăstirea Hâncu, unde rămâne până în 1938. Urmează doi ani de ucenicie în sculptura bisericească, la Mănăstirea Căldărușani. În 1940 se întoarce acasă și găsește locul pustiit de ocupația sovietică. A luptat pe front la Timișoara și în Ungaria, fapt pentru care este veteran de război al Armatei Române.

După război, reia parcursul educației, studiind 4 ani la Școala de Cântăreți de la Constanța, apoi 5 ani la Seminarul Teologic al Mănăstirii Neamț.

În anul 1946 este tuns în monahism la Schitul Brădicești, în Episcopia Hușilor, fiind hirotonit ierodiacon în 1948.

În anul 1955 primește Taina preoției. Slujește 5 ani la Mănăstirea Nicula, în Parohia Jimbor (Cluj) și la Schitul Brădicești.

În 1957 a început să studieze la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, dar în anul al II-lea este exmatriculat, scos din monahism și condamnat la închisoare pentru exprimarea opoziției față de Decretul 410/1959 privind desființarea mănăstirilor și reducerea personalului monahal.

A făcut pușcărie la Galați, Jilava, Gherla și la Canal – colonia de muncă din Delta Dunării, unde s-a întâlnit și a devenit camarad cu importanți oameni de cultură ai vremii: Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, iar la Gherla cu Alexandru Zub, Alexandru Ivasiuc și Vasile Vasilache (ajuns vicar al Episcopiei Românești din New York). La Jilava, pe 15 martie 1960, monahul Mina Dobzeu l-a botezat ortodox pe Nicolae Steinhardt.

„Nu mi-a fost teamă. Nu m-am lăsat!” – crezul părintelui Mina în perioada detenției comuniste

În închisorile comuniste, părintele continuă să răspândească învățătura de credință ortodoxă, fără să se gândească la riscuri, învățându-și colegii de celulă rugăciuni. Acest lucru i-a adus de multe ori consecințe usturătoare: „Eu am fost pedepsit și am fost închis într-o temniță care se numea Neagra. Am stat o săptămână la izolare. Acolo nu aveam nici un scaun, era multă umezeală, pe jos numai apă, pavimentul era din ciment, și din cauza asta stăteam toată ziua în picioare. Mi se dădea de mâncare o dată pe zi, seara, la ora nouă, după care se aducea un pat, iar dimineața la cinci îl luau”, își amintește părintele.

A ieșit din închisoare în 1964, iar cinci mai târziu a început să slujească la Mănăstirea „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Huși – Catedrala episcopală. Între anii 1978-1988 a fost chiar starețul mănăstirii.

În 1971 reușește să încheie studiile de licență în Teologie (întrerupte de condamnarea din 1959).

În anul 1988 intră din nou în detenție, pentru 8 luni, fiind acuzat de „uneltire împotriva siguranței statului”, în urma celor șapte scrisori adresate direct dictatorului Nicolae Ceaușescu, cu privire la morala poporului român și la ateismul pe care comunismul voia să-l impună.

Între anii 1996-2002 a îndeplinit funcţia de consilier cultural-misionar al Episcopiei Huşilor, continuându-și activitatea de misionariat. De-a lungul anilor, a scris 12 cărți.

Dintre acestea, poate cea mai cunoscută carte a Părintelui Mina Dobzeu este Rugăciunea lui Iisus pentru începători, în care părintele subliniază faptul că „Rugăciunea lui Iisus nu este o taină pe care s-o oficieze numai preoții sau o practică ce aparține exclusiv monahilor nevoitori. Tot creștinul trebuie să strige cu pocăință, cu smerenie, ca vameșul, ca desfrânata, ca tâlharul de pe cruce, ca femeia cananeancă, către Domnul Iisus Hristos. Creștinul devine curat cu inima când mintea se întoarce în casa ei, în inimă, și face curat. Astfel putem lupta cu toate josniciile care se întind perfid, ca o pată ucigătoare, asupra lumii. Bogatul și săracul, regele și președintele, ucenicul și duhovnicul să strige neîncetat: Iisuse, ai milă de mine!, Iisuse Fiul lui David, miluiește-mă!, Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

După o viață zbuciumată, în care nici o amenințare nu i-a stăvilit curajul mărturisirii credinței și misiunea creștină neîntreruptă, ajuns la 96 de ani, părintele Mina Dobzeu și-a pierdut vederea și suferă de multe boli ale trupului. Cu sufletul, însă, trăiește încă de pe acum bucuria întâlnirii cu Hristos, Cel pentru care a mărturisit și a trăit.

 

sursa: Doxologia

50.000 de pelerini la Iași de sărbătoarea Sfintei Parascheva

50.000 de pelerini, potrivit unor surse oficiale, și-au petrecut noaptea de vineri spre sâmbătă stând la un rând de aproximativ cinci kilometri și înfruntând frigul pentru a ajunge să se închine la raclele cu moaștele Sfintei Parascheva și ale Întâi Mucenițe Tecla, care au fost aduse de la mănăstirea Neamț…

…Cei mai mulți dintre pelerini stau la rând din cursul zilei de vineri, special pentru a se închina sâmbătă, de hramul Cuvioasei Parascheva, la racla sfintei, precum și la racla Muceniței Tecla. Moaștele celor două sfinte sunt depuse într-un baldachin special amenajat în Curtea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

Sâmbătă, în Catedrala Mitropolitană din Iași a avut loc Slujba Sfintei Liturghii oficiată special de hramul Sfintei Parascheva. Ceremonialul religios s-a desfășurat în curtea Catedralei Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

Anual, în preajma datei de 14 octombrie, când creștinii ortodocși sărbătoresc Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, Iașiul se transformă în unul dintre cele mai mari centre de pelerinaj din țară.

Cuvioasa Parascheva, cunoscută îndeosebi de bisericile ortodoxe greacă, română, bulgară, rusă și sârbă, s-a născut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, astăzi Boiados, nu departe de Constantinopol, pe la începutul secolului al XI-lea, într-o familie de neam bun și cu credință în Dumnezeu. Ea a primit o creștere aleasă și educație religioasă.

La 15 ani, aflându-se într-o biserică, a auzit cuvântul evanghelic „Cine va vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Profund marcată, a ieșit din biserică, și-a împărțit hainele săracilor și s-a hotărât să-și dedice viața lui Hristos. Astfel, a intrat într-o mănăstire de fecioare din orașul Ieracleea Pontului.

Petrecând cinci ani în acea mănăstire, s-a dus apoi să viziteze mormântul Domnului, din Ierusalim, unde a rămas într-o mică așezare de călugărițe pustnice de pe Valea Iordanului. La 25 de ani s-a reîntors în locurile natale și a locuit încă doi ani în biserica satului, după care a trecut la cele veșnice.

Câțiva ani mai târziu, în urma unor minuni petrecute la mormântul ei, moaștele sale au fost găsite întregi și neputrezite, fiind depuse în biserica Sfinților Apostoli din satul Epivat, pentru închinare și cinstire. Acolo au stat timp de 175 de ani.

În anul 1223, țarul Ioan Asan al II-lea a strămutat moaștele Sfintei Parascheva la Târnovo, în Bulgaria, în catedrala cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cultul Sfintei Parascheva a trecut și la nordul Dunării, în cele trei țări române.

În anul 1393, după ce Bulgaria a căzut în mâinile turcilor, moaștele sale au fost dăruite, pentru trei ani, lui Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești (1386-1418), ca apoi să ajungă în Serbia, la Belgrad, unde au rămas timp de 125 de ani.

După ce turcii au ocupat Serbia, moaștele sale au fost duse la Constantinopol, unde au fost răscumpărate de Patriarhia Ecumenică pentru 12.000 de ducați de aur, rămânând în catedrala patriarhală din Fanar timp de 120 de ani.

În 1641, acestea au fost dăruite domnului Moldovei, Vasile Lupu, drept recunoștință pentru achitarea datoriilor Patriarhiei către turci.

În același an, moaștele Cuvioasei Parascheva au ajuns la Iași, fiind așezate cu cinste în biserica Sfinții Trei Ierarhi, aflată în prezent sub patronaj UNESCO, care a fost gândită pentru a deveni chivot al Sfintei Parascheva. Acolo au stat până în decembrie 1888, când au scăpat ca prin minune dintr-un incendiu, fiind transferate mai târziu în noua Catedrală Mitropolitană din Iași, unde se află și în prezent.

Generalizarea cultului Cuvioasei Parascheva a fost hotărâtă în 1955 de membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Tot atunci a fost stabilită și data de sărbătorire a Sfintei Parascheva — 14 octombrie.

 

sursa: NapocaNews

Părintele Ilie Cleopa – Predică la Sfânta Preacuvioasa Maica noastră Parascheva

Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine,
sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie
 (Matei 16, 24)

Iubiti credinciosi,

Astazi Biserica Ortodoxa face praznuirea Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva, care a stralucit in lume cu viata sa sfinta, faptele cele bune, fiind impodobita de Dumnezeu ocrotitoare a Moldovei. Pentru nevointa si petrecerea sa fara de prihana a binevoit Dumnezeu sa o proslaveasca pe pamint cu faceri de minuni si sa o puna ca o faclie mult luminoasa in sfesnicul Bisericii Sale spre a lumina pe toti si a fi rugatoare, ajutatoare si mingiiere tuturor celor ce alearga la dinsa cu credinta.

Sfinta Cuvioasa Maica noastra Parascheva s-a nascut in pamintul Traciei, aproape de cetatea Calicratia, intr-un sat ce se chema Epivat, din parinti macedo-romani dreptcredinciosi, care umblau neabatuti in toate poruncile lui Dumnezeu, impodobindu-si viata lor cu milostenii si cu faceri de bine. Parintii fericitei Parascheva au dat celor doi copii ai lor o crestere cu totul aleasa, deprinzindu-i dragostea de Dumnezeu si mila pentru oameni. Apoi parintii ei, trecind in cerestile locasuri, au lasat pe Parascheva mostenitoarea casei impreuna cu fratele sau Eftimie, care mai tirziu a fost Episcop al Maditiei si multe si preaslavite minuni a facut acolo, atit in viata sa, cit si dupa moarte.

Dupa moartea parintilor ei, fericita Parascheva a inceput o viata de aspra nevointa in rugaciune, post si milostenii, pasind pe calea cea sfinta care duce la imparatia lui Dumnezeu. Apoi, aprinzindu-se de rivna pentru cele ceresti nu a voit sa vietuiasca mai mult in lumea cea plina de tulburari. Deci, parasind toata grija paminteasca s-a dus la o manastire de calugarite din pustiul Iordanului si acolo petrecea viata ingereasca, urmind vazatorului de Dumnezeu Ilie si lui Ioan Botezatorul, mincind numai verdeturi si din acelea foarte putine. Apoi se chinuia de frig si de arsita si cauta cu ochii mintii sale numai la Cel ce poate a mintui de imputinarea sufletului pe cei smeriti cu inima. Dar cine va putea spune izvorul lacrimilor Cuvioasei Parascheva si suspinele ei cele neincetate? Sau ostenelile si privegherile de toata noaptea, ispitele de la diavoli si metaniile ei cine le va povesti, decit Unul Dumnezeu, care stie si vede toate?

Ea nu mai purta grija de cele pamintesti, ci numai de cele sufletesti si de ceasul judecatii ce va sa fie. Ca mireasa a lui Hristos neincetat se pregatea sa iasa intru intimpinarea mirelui iubit, zicind: “Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc si pe Tine Te cauta inima mea”. Apoi cugeta si la cuvintele din Cintarea Cintarilor: “Spune-mi mie pe cine l-a iubit sufletul meu?”; gindul ei era numai la cele de sus, adica, cum isi va impodobi candela sa si cum va iesi cu fecioarele cele intelepte intru intimpinarea Mirelui si va auzi glasul cel dulce al Lui si se va indulci de vederea frumusetii Lui. Alteori, pe cind se ruga, zicea: “Cind voi veni si ma voi arata inaintea fetei lui Dumnezeu?”

Asa vietuind ea in pustie, vicleanul diavol zavistuia bunatatile ei si se sirguia s-o infricoseze cu naluciri si aratari mincinoase. Dar Sfinta Parascheva, mireasa cea buna a lui Hristos, isi punea nadejdea sa spre Cel Preainalt si, facind rugaciuni cu lacrimi, se insemna cu semnul Sfintei Cruci si indata se risipeau toate cursele vrajmasului ca o pinza de paianjen.

Cu niste osteneli ca acestea si cu multe fapte bune impodobindu-si sufletul, Cuvioasa Parascheva s-a facut mireasa iubita a lui Hristos si camara de taina a Preasfintei Treimi, devenind astfel biserica a Dumnezeului Celui Viu, curata si neintinata de pacat.

Dupa cinci ani de nevointa in pustiul Iordanului, pe cind se ruga cu miinile inaltate spre cer dupa obiceiul sfintilor, a vazut pe ingerul Domnului in chip de tinar luminos, care i-a zis: “Lasa pustiul Iordanului si te intoarce in patria ta, pentru ca acolo ti se cuvine sa-ti dai trupul pamintului, iar sufletul tau sa treaca la cerestile locasuri!”

Deci, Cuvioasa, socotind puterea vedeniei si intelegind ca porunca este de la Dumnezeu, se bucura de moartea cea trupeasca, dar se intrista de parasirea pustiului, pentru ca nimic nu curateste asa de bine sufletul si nu-l aduce la chipul cei dintii, precum viata de pustie si linistea.

Lasind fara de voie pustiul, Cuvioasa Parascheva a venit in imparateasca cetate Constantinopol, s-a inchinat in Biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu din Vlaherna, s-a impartasit cu Trupul si Singele lui Hristos, apoi s-a dus in patria sa Epivat, unde a petrecut doi ani de zile neschimbindu-si osteneala cea pustniceasca, adica postul, rugaciunea si privegherile de noapte. Sosind ziua mutarii sale catre Dumnezeu, s-a rugat cu multe lacrimi pentru sine, pentru Biserica, pentru sfintii slujitori, pentru sihastri, pentru cei bolnavi si pentru toata lumea, apoi si-a dat sufletul cu pace in miinile Domnului, iar trupul sau, dupa obiceiul crestinesc, s-a ingropat in pamint la un loc neinsemnat pe malul marii.

Mai tirziu, vrind Dumnezeu sa proslaveasca pe Cuvioasa Parascheva, i-a descoperit sfintele ei moaste intr-un chip minunat ca acesta: Era un sihastru stilpnic aproape de locul unde era ingropata Cuvioasa. Deci s-a intimplat ca a murit un corabier acolo, al carui trup mirosea greu. Oamenii au sapat o groapa sa ingroape trupul corabierului. Dar dupa rinduiala lui Dumnezeu au aflat trupul nestricat al Sfintei Parascheva zacind in pamint, si fiind oameni nepriceputi, au aruncat alaturi de moastele Cuvioasei trupul corabierului si, acoperindu-l cu pamint, s-au dus acasa.

Intr-o noapte, unul din acei oameni, anume Gheorghe, fiind iubitor de Hristos, pe cind se ruga lui Dumnezeu in casa sa, a adormit si a vazut in vedenie o imparateasa sezind pe scaun luminat si multime de ostasi stind imprejurul ei. Unul din acesti ostasi, luindu-l de mina, l-a ridicat de jos si i-a zis: “Gheorghe, pentru ce ati trecut cu vederea trupul Cuvioasei Parascheva si ati ingropat la un loc cu dinsul trupul cel necurat si stricat? Deci, scoateti-l din groapa si-l puneti la un loc ales, ca a voit Dumnezeu sa proslaveasca pe roaba sa pe pamint”. Asemenea si acea imparateasa in vesminte luminate i-a zis: “Degraba scotind moastele mele, la loc insemnat sa le puneti, pentru ca si eu am fost ca si voi si patria mea este Epivatul, unde voi acum locuiti!”

In aceeasi noapte, o femeie cinstita, anume Eufimia, a avut aceeasi vedenie. A doua zi au spus toate la oamenii cei dreptcredinciosi. Apoi au alergat cu luminari in miini la moastele Cuvioasei Parascheva, pe care aflindu-le in pamint intregi si binemirositoare ca o comoara de mult pret, le-au asezat cu mare bucurie in biserica Sfintilor Apostoli Petru si Pavel din satul Epivatului.

Dupa multa vreme, credinciosul imparat romano-bulgar Ioan Asan, auzind de minunile ce se faceau la moastele Cuvioasei Parascheva, a trimis pe mitropolitul Marcu cu multi episcopi si preoti si a adus cinstitele ei moaste in orasul Tirnovo, unde se tamaduiau numerosi bolnavi care veneau aici cu credinta. Dupa o vreme, cind turcii au cucerit o parte din Imperiul Bizantin, cu ingaduinta lui Dumnezeu, sultanul Baiazid da moastele Sfintei Parascheva lui Mircea cel Batrin, domnul Tarii Romanesti in anul 1393. Dar nu stau aici decit trei ani, ca miniindu-se turcii pe Mircea cel Batrin, dupa luptele de la Nicopole din 1396, au dat acest odor de mare pret cnezinei Anghelina care le-a dus la Belgrad, unde de asemenea se vindecau multi bolnavi. Si au stat moastele Cuvioasei Parascheva la sirbi, in Belgrad 124 de ani, din 1396 pina in 1520, cind sultanul Soliman le stramuta la Constantinopol. Sfintele moaste sint rascumparate apoi de la turci de Patriarhia din Constantinopol, unde stau 120 de ani.

In anul 1639, evlaviosul domn al Moldovei Vasile Lupu, terminind de zidit biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi din Iasi, dorea sa impodobeasca ctitoria sa cu moastele unui sfint renumit spre mingiierea poporului nostru binecredincios. Deci, auzind Vasile Lupu de moastele Cuvioasei Parascheva si dorind sa le aduca la Iasi, i-a implinit Dumnezeu cererea astfel: Patriarhia din Constantinopol avea mari datorii catre sultan si neavind de unde plati, patriarhul Partenie a acceptat sa daruiasca moastele Sfintei Parascheva lui Vasile Lupu, cu conditia ca domnul Moldovei sa-i achite datoria de 300 de pungi de galbeni pe care o datora turcilor. Deci achitind toata datoria Patriarhiei din Constantinopol, a primit odorul cel de mult pret, adica moastele Sfintei Parascheva, aduse la Iasi cu mare alai si cinste la 13 iunie, 1641, de catre trei mitropoliti – Ioanichie al Iraclei, Partenie al Adrianopolei si Teofan al Paleopatariei.

In marginea Iasilor sfintele moaste, insotite de Vasile Lupu si Mitropolitul Varlaam al Moldovei, au fost intimpinate de un mare cortegiu de clerici, monahi si credinciosi cu faclii aprinse in miini si au fost asezate cu mare cinste in biserica Sfintii Trei Ierarhi. Din anul 1641 pina astazi se face praznuirea anuala, la 14 octombrie, a Sfintei Parascheva.

Moastele Cuvioasei Parascheva au stat in biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi timp de 250 de ani, adica pina la 12 decembrie, 1888, cind au fost stramutate in noua catedrala mitropolitana unde se afla si astazi. Aceasta stramutare s-a facut in urma unei mari si infricosate minuni, pe care o aflam scrisa in Vietile Sfintilor si in Mineiul pe octombrie. Si iata ce scrie despre aceasta: Moastele Cuvioasei Parascheva se pastrau iarna in sala gotica a lui Vasile Lupu, unde era paraclisul manastirii. Iata insa ca din neglijenta sau si cu oarecare ingaduinta dumnezeiasca, in anul 1888, in noaptea de 26 spre 27 decembrie, paraclisierul a uitat o luminare aprinsa in sfesnicul de lemn de linga racla sfintei, dupa slujba de miezul noptii. Dupa un ceas sau doua, s-au aprins: sfesnicul, asternuturile, baldachinul si vesmintele.

Apoi insusi sicriul Cuvioasei Parascheva a fost cuprins de flacari. Totul era o vatra de jaratec. Din aceasta cauza s-au topit definitiv sicriul de aur, daruit de domnul Vasile Lupu si multe alte odoare de mare pret. Abia in zorii zilei a fost simtit focul. Un elev de la scoala ce functiona in curtea Manastirii Trei Ierarhi, a dat alarma. S-a adunat lumea, a venit si batrinul mitropolit Iosif si vazind paraclisul in flacari si sicriul invaluit de jaratec, plingeau cu totii si ziceau cu durere: “Au ars moastele Cuvioasei Parascheva!” Dar, stingindu-se putin vapaia, au rascolit jaratecul si au vazut o infricosata minune. Sicriul Cuvioasei Parascheva era invaluit de flacari. Tot aurul si argintul erau topite si risipite de foc, iar sicriul de lemn era ars numai pe dinafara. Apoi, saltind capacul de lemn, au vazut ca nici urma de foc sau de caldura, nu patrunsese inauntru. Numai perna de sub capul sfintei era putin afumata. Aceasta a fost cea mai mare minune facuta de Cuvioasa Parascheva. Cum a oprit ea focul sa nu arda sicriul de lemn si nici un vesmint din sicriu? Cum a dormit Cuvioasa o noapte intreaga, nevatamata de jaratec, ca pe pat moale imparatesc asternut cu flori? Cit de minunat este Dumnezeu intre sfintii Sai! Cel ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc…

Deci, plingind cu toti de bucurie si dind slava lui Dumnezeu si multumita Cuvioasei Parascheva, au cazut cu totii in genunchi si au facut acatistul Sfintei. Apoi, insusi mitropolitul impreuna cu clericii, au luat sfintele moaste si le-au dus in noua catedrala. Iar in locul vechiului sicriu topit de foc, evlaviosul mitropolit Iosif, numit de credinciosi “cel sfint”, a facut un nou sicriu de argint care se vede si astazi, a pus in el sfintele moaste si le-a asezat in partea dreapta a catedralei, unde se pastreaza nestramutate pina in zilele noastre. Iar sicriul de lemn ars numai pe dinafara, se pastreaza in biserica de alaturi, ca o marturie a minunii ce s-a facut atunci de Cuvioasa Maica noastra Parascheva.

Iubiti credinciosi,

Astazi toti credinciosii sint in sarbatoare. Astazi se praznuieste patronul cel de peste an, Preacuvioasa Maica noastra Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, rugatoarea si grabnic ajutatoarea tuturor credinciosilor care cer mijlocirea ei. In aceasta zi se aduna la Catedrala mitropolitana de la Iasi, inca din ajun, mii de credinciosi care vin sa se roage, sa se inchine si sa sarute cu evlavie racla cu moastele Sfintei Parascheva. Iata sint aproape 350 de ani de cind aceasta mireasa a lui Hristos ne ocroteste cu sfintele ei moaste. Ce slujbe frumoase si cintari alese nu se fac acum in sfintele noastre manastiri, in cinstea Cuvioasei Parascheva? Si cite credincioase nu-i poarta cu evlavie numele, ii citesc acatistul si isi dobindesc cererea lor? Dar cine poate spune de cite primejdii nu ne-a scapat Dumnezeu, de-a lungul secolelor, cu mijlocirea Cuvioasei?

De aceea, frati crestini, sintem datori sa cinstim pe sfinti ca ei sint “prietenii lui Dumnezeu” si rugatorii nostri la cer. Sa cinstim cu credinta si pe Cuvioasa Parascheva, sa-i sarutam cu evlavie sfintele ei moaste ori de cite ori avem posibilitatea. Apoi sa citim adesea acatistul ei, cintindu-i cu totii intr-un glas aceasta scurta rugaciune: Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare! Amin.

Predică a Pr. Constantin Galeriu la Duminica a XX -a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori si vrednici de iubire crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

In Duhul Sfant, de viata facator, ne impartasim acum din cuvantul Evangheliei. Apoi, cei care se pregatesc, si din Trupul Mantuitorului, Care ne-a adus Evanghelia, Vestea cea buna. Si asa, in aceasta constiinta, de Dumnezeu luminata, sa primim cuvantul, samanta vietii. Caci cuvantul dumnezeiesc este samanta din care creste viata dumnezeiasca in noi.

Imagini pentru Invierea fiului vaduvei din Nain

“S-a dus Iisus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te. Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in toata imprejurimea” (Luca 7, 11-17).

Iubitilor, sa ne ridicam si noi acum, cu ochii duhului, si sa vedem acel moment sfant. Dumnezeiescul Maxim Marturisitorul spune ca fara lucrarea, atingerea Duhului Sfant, a harului, sufletul nu se inalta. Adica din el insusi, din sinea lui. Deci cu acest gand, in clipa aceasta, sa ne ridicam ca niste inviati, ca acel tanar pe care Hristos l-a inviat. Asa sa auzim acum cuvantul si sa ne indreptam privirea ochilor duhului acolo, caci ne-a daruit Dumnezeu gandirea, sa se arunce peste timp si spatiu, dupa chipul lui Sau.

Acolo, la acea cetate, Nain, iesind pe poarta cetatii, un convoi funebru, un tanar, unicul fiu al unei mame vaduve, ramasa si fara barbat, fara capul familiei, si fara unicul ei copil. Multimea, in jur, la inmormantare. Adesea mi-am zis: parca mai curand moartea ne aduna, ne uneste, decat viata, in dezbinarea ei; ne risipeste. …Iisus Se apropie, si cel dintai cuvant il rosteste mamei: “Nu plange!” Rostit de El, acest cuvant nu e numai o imbarbatare dumnezeiasca; e ceva mai adanc. In Hristos e schimbare radicala, si de gandire, si de viata. Insusi faptul ca e Dumnezeu si Om. Cuvantul Lui, acum, nu e doar un cuvant de sentiment (era si aceasta); o mutatie.

Nu plange!”… A inceput Mantuitorul Fericirile: “Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor”. Apoi, imediat: “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 3-4). Deci, de la inceput, plansul. Si profetul spusese: “Caci roua Ta este roua de lumina si din sanul pamantului umbrele vor invia” (Isaia 26, 19). Iar Parintele nostru Grigorie de Nysa, spune: Lacrimile sunt ca sangele ce curge din ranile sufletului. Si Ioan Gura de Aur zice, iarasi: Iar lacrimile sunt in stare sa stinga si focul iadului (cainta, care stinge iadul). De aceea Ioan Scararul va spune: Pocainta trezeste; lacrimile ciocnesc in usa cerului, iar smerenia o deschide. Acum, insa, inaintea acestui tanar care era pe pragul dintre viata de aici la cea de dincolo nu mai era taina caintei, ci a sfarsitului. Parintele nostru, Simeon Noul Teolog, spune: “Daca nu ai cainta invierii cat esti viu, cum ai s-o ai cand esti mort?”. De aceea Mantuitorul spune: “Nu plange”. Acum inima are alt curs. Cand El insusi mergea spre Golgota si femeile mironosite, insotindu-L pe drum, il plangeau, Iisus le spune: “Nu Ma plangeti”. Altfel spus: nu Ma plangeti pe Mine, Care sunt pe pragul Crucii si Invierii. Si mironositele vor auzi, in ziua Invierii, cuvantul “Bucurati-va”. In fata vietii nu mai e plans, ci e bucurie.

Iar acum, cand Mirele e de fata, inaintea celui raposat, nu e plans. “Nu plange!” – Stiind ce avea sa savarseasca El, stapan pe viata si pe moarte. Cu acest cuvant, pe care mama il aude, prin glasul Lui, sa simtim toata aceasta prezenta. Daca o traim, altfel stam aici. Nu obosim, nu adormim. Se apropie de sicriu si rosteste: “Tanarule, tie iti zic: Scoala-te!” Cuvantul lui dumnezeiesc, cu puterea Celui care a poruncit si s-au zidit. S-a rezidit acum. S-a ridicat cel ce fusese mort si a inceput sa graiasca, descoperind, de buna seama, experienta unica pe care o facuse el: experienta mortii.

Numai asa poti vorbi, dintr-un fapt pe care l-ai trait. De aceea se vorbeste si se scrie mult despre cei care au fost readusi la viata din moarte clinica, fiziologica. Dar Iisus l-a luat de mana, ca oarecand pe Lazar, si l-a daruit mamei sale. Si mama n-a mai plans, si s-a bucurat. Toti care ati trait, la un spital, sau in casa, langa un bolnav care, la un moment dat, parca a rupt legatura cu lumea, printr-o taina a lui Dumnezeu a revenit, traiti acest moment! Dar sufletul nostru, constiinta, sta in fata mortii, pe care dumnezeiescul Pavel a numit-o “vrajmasul cel din urma care va fi biruit” (1 Corinteni 15, 26). Inceputul invingerii – in Invierea lui Hristos, apoi si a omului, cand va suna trambita si cei morti vor invia, sa-L intampine pe Domnul in vazduh, dar si a creatiei intregi, in lumina unui cer nou si a unui pamant nou. Pana atunci, insa, moartea ramane.

Trebuie spus limpede si raspicat: Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii. El e trist pentru stricaciune si moarte. Si El este Izvorul vietii. Si asa ne-a planuit si ne-a si zidit in sfatul Lui (al Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh) si pe noi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” (Facerea 1, 26) – dupa chipul Dumnezeului celui viu. Deci, dintru inceput, El este izvorul vietii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Facerea 1, 1). Iar Evanghelia dupa Ioan spune: “La inceput era Cuvantul” (Ioan 1, 1). Deci El este inceputul: Dumnezeu-Cuvantul. Tatal, in Fiul Lui, dupa al Carui chip suntem ziditi, si in Duhul Sfant, ne-a zidit. Si in El e viata.

Si in fata mortului era El, Dumnezeu-Cuvantul, inceputul, viata. In aceasta icoana a rostit El: “Tinere, zic tie (Eu, Dumnezeu-Cuvantul, rostesc): Scoala-te!” El, Viata. Si, daca in acest cuvant din Cartea Facerii 1, 26: “A zis Dumnezeu sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” este proiectul nostru, apoi urmeaza executia planului, lucrul inginerului – cap. 2, 7: “Luand Dumnezeu tarana din pamant, l-a facut pe om. Si a suflat suflare de viata” – nu din pamant, ci de la Dumnezeu. Cum va spune mai apoi inteleptul biblic, Solomon, vorbind despre moarte: “Si ca pulberea sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7). Vedeti cum se leaga cuvintele! Si in acel moment al zidirii, si, mereu, al nezidirii, sa nu uitam, sa traim mereu aceasta unitate desavarsita. Caci din tarana pamantului l-a facut, dar pamantul era viu. Graiam cuvantul acesta al Sfantului Grigorie Palama, atat de puternic, bogat si rascolitor: “pamantul era gravid”, adica avea viata tuturor vietuitoarelor. Ce cuvant plastic, intuitiv! Si atunci, in acest pamant, ingreunat cu sarcina vietii, a suflat Dumnezeu suflare de viata. Suflarea de la El, de la Dumnezeu, nu din pamantul gravid. Si de ce spun? Doamne, fac apel catre savanti, sa nu mai explice pe om prin zoologie. Antropologia prin zoologie. Zoologia era de fata, intr-adevar, cand l-a facut Dumnezeu pe om. Caci a luat tarana din pamantul ingreunat, gravid, dar a suflat suflare de viata de la El. Si dumnezeiestii Parinti ne invata: a facut Dumnezeu intai sufletul, l-a creat ca vas ales, potrivit sa poarte odata cu suflarea de viata harul divin, lumina divina, dumnezeiescul. In acest vas zidit al lui Adam, in suflet, a dat chipul Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, iubitilor. Si chipul, precis, e Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Rostit in Adam, in suflarea de viata, in Duhul Sfant. Caci zic Parintii: nu un suflet simplu a suflat (caci si animalele au suflet). Zice Patriarhul Calist: A suflat nu un suflet simplu, ci spre suflet viu, care-l poarta pe Dumnezeul cel viu, care are in el pe Duhul Sfant. Vor spune Parintii – Petru Damaschin, Palama, Patriarhul Calist – acesti parinti luminati de Duhul Sfant: Si asa s-a facut Adam cu suflet viu, Duhul Sfant fiind in el suflet al sufletului. Adica sufletul nostru simplu, creat nu din tarana pamantului, ci in chip deosebit. Inaltimea sufletului omenesc, gandirea lui, care cuprinde tot universul, putandu-se inalta pana la Dumnezeu. Aceasta gandire este data altor fapturi? Si de ce aceasta gandire Dumnezeu a dat-o ca vas, potrivit chemarii? Ca sa poti cugeta la Dumnezeu, sa te poti inalta, nu doar sa te tarai. In pacat te tarasti; cum a fost osandit sarpele: “Pe pantecele tau sa te tarasti si tarana sa mananci in toate zilele vietii tale!” (Facerea 3, 14). Adica se va hrani cu foamea de pamant a omului, cu pacatul omului. Foamea de jos e painea diavolului.

Suflet al sufletului nostru fiind, deci, Duhul Sfant, lumina Lui. In Duhul Sfant, in numele si al Tatalui si al Fiului. Caci ne-a dat, va spune Apostolul, Duhul Vietii, “care striga in inimile noastre Avva, Parinte” (Galateni 4, 6). Si iarasi, “Nimeni nu poate spune Domn este Iisus Hristos, decat in Duhul Sfant” (1 Corinteni 12, 3). Adevarul omului, ceea ce-l defineste, acesta este: lumina harului in adanc, Duhul Sfant – sufletul sufletului nostru. In plinatate, in adevar aceasta suntem. De aceea a zis Pavel mai tarziu: ca sa se sfinteasca intreg, trupul si duhul vostru (1 Corinteni 7, 34). Adica sufletul cu prezenta Duhului Sfant, si cu constiinta ca-L ai pe Tatal ceresc, pe Fiul, dupa al Carui chip esti zidit, in Duhul Sfant. Aceasta este identitatea ta, in adevarul tau.

De aceea va spune Patriarhul Calist: “Era Adam suflet intelegator si strabatator si proorocesc si impreuna cu Dumnezeu ziditor”. Curajos, uimitor o spune – dar sfintii pot s-o spuna: “ca un dumnezeu”, dupa har. Avand lumina intelegerii dincolo de ceea ce e numai de fata. Prooroceasca privire. Ramai uimit. Si ne-am rugat bunului Dumnezeu sa ne lumineze, caci eu, cel putin, in putinatatea mintii noastre, mi-am zis: cum, Patriarhul Calist, care traieste in secolul XV de la venirea Mantuitorului, sa vorbeasca cu atata curaj si indrazneala despre Adam, care a fost cu mii de ani in urma? Era contemporan cu Adam? In graiul nostru, in felul in care gandim noi nu era. Dar era ceva in patriarhul Calist si, in acele momente, cand se ruga, cand gandea, cand scria, el traia identitatea omului, adevarul omului. Era in Calist, cum e in fiecare din noi, o realitate contemporana cu Adam: lumina Duhului Sfant, lumina pe care Sfanta Ortodoxie o numeste necreata; nu din lumea aceasta, supusa timpului, spatiului, marginita. Ci care-i deasupra timpului si spatiului. Patriarhul Calist era la Constantinopol, in secolul XV; Adam, in ziua numarul unu. Contemporan in Duhul Sfant, in lumina Duhului Sfant, lumina necreata pe care o da Dumnezeu omului. Cu adevarat, cu toti sfintii contemporan. Asa intelegem Scriptura. Cum au scris si Moisi si ceilalti despre inceputul Zidirii? Nu i-a zis Dumnezeu lui Iov: “Unde erai tu, cand am intemeiat pamantul?”? (Iov 38, 4)… Tu esti contemporan? Doamne, ce minuni se impartasesc constiintelor care vor sa inteleaga! Si cand vorbea Mantuitorul, unii nu intelegeau si plecau. Le-a spus ucenicilor: “Voi nu vreti sa va duceti?” Petru a spus: “Doamne, de la Tine la cine ne vom duce? Tu singur ai cuvintele vietii vesnice” (Ioan 6, 67-68). Atunci intelegem noi darul omului, uimitor, iubitilor: asa a fost facut Adam.

Si, totusi, de unde moartea? Si samanta mortii pe care a semanat-o Adam, din ispita celui rau? Iubitilor, stam in fata mortii. Dumnezeu este viata, izvorul vietii. Si numai Dumnezeu-Omul a invins moartea. Pretuim pe tot omul din lume – e dupa chipul lui Dumnezeu – si toate religiile. Dar trebuie s-o spunem limpede: numai in Hristos moartea este biruita. El este, cu adevarat, Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul; originea si telul in El. El a sfarsit prin viata, in inviere. Numai El, Dumnezeu-Omul. Adam a intors fata sufletului de la fata lui Dumnezeu. Sf. Maxim spune: Moartea inseamna, propriu-zis, despartirea de Dumnezeu; iar boldul mortii este pacatul, pe care, primindu-l, Adam a fost izgonit si de la Pomul Vietii si din Rai si de la Dumnezeu. Acestei morti i-a urmat in chip necesar si moartea trupului. Caci viata este propriu-zis Cel ce a zis: Eu sunt Viata – Hristos. Acesta, coborandu-se in moarte, l-a adus pe cel omorat iarasi la viata. Cum?

La ispitirea demonului (nu din el; si aceasta trebuie s-o retinem adanc; nu el si-a pricinuit moartea; originea raului nu e in om) de a gusta din pomul cunostintei binelui si raului, Adam a intors ochii catre el – un fel de mutare a centrului existentei si vietii in eu – la trupul meu si la lume. Si, facand din mine un centru… fata de Dumnezeu, care a spus “Eu sunt cel ce sunt” (Iesirea 3, 14). Apoi, faci din trup un idol… Atunci, te-ai indreptat catre tine, cel adus de la nefiinta la fiinta; catre lume, lumea trecatoare, in care e moartea. Si o clipa sa nu uitam: Dumnezeu a ingaduit moartea pentru ca in ea moare pacatul. Care-i propriu-zis, in demon, originea pacatului: eul lui, orgoliul, mandria. Unde se sfarseste mandria, orgoliul? Care-i capatul celui mai trufas, al celui care se crede stapanul lumii? In cele din urma, moartea. Intelegeti de ce a ingaduit Dumnezeu moartea? Oricat de uluitor te-ai socoti, oricne ai fi, vine si-ti spune moartea ce esti. Cand am inteles aceasta, m-am uimit. Ori de cate ori inteleg, in lumina divina, un adevar, eu ma uimesc. Am inteles ca in moarte, intr-adevar, e sfarsitul orgoliului. Cand aud cuvantul orgoliu, ma ingrozesc.

Iubitilor, moartea a inceput in suflet, nu in trup. Cum a zis dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: moartea e despartirea de Dumnezeu – te desparti intai cu sufletul si apoi cu trupul. Vegetezi, si te rabda Dumnezeu mult, doar, doar te vei intoarce. Si unii se intorc. Ca si in Vechiul Testament, si Adam s-a cait, pana la urma, l-a trezit Dumnezeu. Apoi si Set, si Noe, si Avraam, si Moisi, si Profetii. Te cheama Dumnezeu, cum l-a chemat pe Adam: Adame, unde esti? M-am ascuns printre pomii gradinii – adica a cazut in lumea muritoare. Si am vazut ca sunt gol, mi-a fost rusine. Gol de sens, de lumina divina, de sensul vietii si al existentei; vidul spiritual, cel mai inspaimantator. Li s-au deschis ochii si au vazut. Si cum au vazut? Adancul din tine e de nedistrus. A lasat Dumnezeu ca adancul din noi sa nu se distruga. Caci dupa ce Adam si Eva au gustat din pomul cunostintei binelui si raului, vazand ei ca pomul era bun la gust (pofta trupului), frumos la vedere (pofta ochilor) si ca da stiinta (trufia vietii) – aceste trei ispite, Dumnezeu i-a scos afara din Rai si a pus un heruvim la poarta Raiului, sa nu se atinga de pomul vietii. Deci a ramas in noi adancul de nedistrus. Ca si la Iov, i-a zis demonului: “De viata lui sa nu te atingi!” (Iov 2, 6). Deci de adancul din noi. Si Mantuitorul va spune, iarasi: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri”. Si i-a descoperit lui, in adancul din el. Si i-a spus: “Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra (a credintei adevarate) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18). Adica in Biserica, in adancul sufletului omenesc e ceva de care demonul nu se poate atinge. Moartea nu se poate atinge. Adancul din om ramane. Si, iar, dumnezeiescul Maxim va spune acest cuvant adanc si adevarat: L-a facut pe om dupa chip si asemanare; chipul e intiparit in noi, in fiinta noastra. Si in ce consta chipul: existenta si existenta vesnica (nu suntem din veci, dar nu se va mai termina – nemurire). Ne da chipul – existenta si existenta nemuritoare. Iar asemanarea – intelepciunea si bunatatea, zice Sfantul Maxim, care tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Daca o primim, daca savarsim, daca lucram intelepciunea si bunatatea dumnezeiasca. Chipul e spre asemanare. Asemanarea, si ea, isi are samanta in suflarea de viata, suflet al sufletului nostru, in care-i semanata intelepciunea si bunatatea. Si de noi, de libertatea noastra depinde sa primim intelepciunea si bunatatea divina, iubirea si lumina, toate virtutile, in libertate. Aceasta-i asemanarea.

Atunci, despartiti de Dumnezeu, punand inceputul mortii in noi, in suflet, in gandul nostru, ne luptam, dar in cele din urma moartea sufletului pune capat si trupului. Dar tot dumnezeiescul Maxim spune un cuvant uimitor: Protoparintele (Adam), zice el, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai. Ne cutremuram. Puneti la inima acest cuvant! Pacatul, moartea, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai. Si anume, obarsia constatatoare din placere, sfarsind in moartea prin durere. A dat firii alta obarsie! S-a produs, daca vreti, o mutatie. Va spune si sf Pavel: “Vad in madularele mele o alta lege, luptandu-se impotriva legii mintii mele si facandu-ma rob legii pacatului, care este in madularele mele” (Romani 7, 23). Lege supusa mortii.

As dori mult ca acest fapt sa fie analizat mult mai adanc decat pana acum. As zice, o alta logica. Intai, alta obarsie. Obarsia e Dumnezeu. Prin pacat, institui in mine un fel de obarsie. Centrul intregii existente este Dumnezeu. Eu fac din mine un centru. De asemenea, adancul si adevarul e in launtru, in sufletul meu. Pacatul a inceput in suflet, dar cu trupul traiesc; si atunci, mut centrul de atentie in trup. Si aici e o modificare: mutatia din launtru in afara. De la mine, la lume, pe care fie o vad ca prada, fie ii cad rob. Si atunci, revin si rog sa gandim: o “noua logica” a luat fiinta: logica mortii. Si aceasta logica, cum spune Grigorie Palama, pacatul in suflet a inceput si in suflet, acolo e tragismul lui, tocmai in ceea ce e nemuritor. Caci daca trupul moare, sufletul ramane vesnic. De aceea se si spune ca marea tragedie a demonului este aceea ca nu poate muri. Si atunci, e un suflet mort, rautate moarta, cum spune Grigorie Palama, care nu poate innoi nimic; monotonie, cum spune Parintele Staniloae, plictis. Chip si asemanare inseamna sa cresti mereu la asemanare. Sau, cum spune iar Grigorie Palama, am lepadat asemanarea si am pastrat chipul. Nu mai cream, nu mai zidim. Noi nu ne mai simtim innoiti, in aceasta monotonie tragica, ce duce in cele din urma si la sinucidere si la aceasta stare a fapturilor de intuneric, doar iluminand putin.

Deci ne-a scos Hristos. Cand a zis: “Tinere, scoala-te!”, sa simtim acest cuvant al Evangheliei in clipa aceasta ca o trezire, simtind acum care e adevarul omului si la ce ne cheama.

Hristos ne-a daruit invierea si viata, si in botez ne face partas invierii si vietii, si ne imbracam in El. Cum zicem la botez: “Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina, Iisuse Hristoase, mult milostive Dumnezeul nostru, marire Tie!”. Si: “Cati in Hristos v-ati botezat in Hristos v-ati si imbracat”. Te imbraci in El, in botez, in mir, in impartasanie. Si prin credinta deschizi ochii harului pe care l-ai primit la botez, simti viata in tine. Ori de cate ori citesti un cuvant al Evangheliei simti ca a luminat o scanteie a harului; si ea creste mereu. Si cand primiti o binecuvantare, cand primiti mirul, aici, la plecare, sau cei care se impartasesc… Si, peste toate, rugaciunea. In clipa cand te rogi sa simti ca ai trecut dincolo, rastignind lumea aceasta. “Lumea e rastignita mie si eu sunt rastignit lumii” (Galateni 6, 14), zice Pavel. Adica lumea limitarii, a mortii. In rugaciune simti ca ai depasit pragul, peste lumea mortii, pentru ca te rogi Dumnezeului celui viu. Si rostind fiecare cuvant al rugaciunii cu tarie sfanta, lipind mintea ta de orice cuvant al rugaciunii si cugetand, tu ai pasit pragul in lumea Dumnezeirii, in lumea pretutindenitatii si eternitatii lui Dumnezeu; si te impartasesti atunci, pregusti din arvuna invierii. Daca legea pacatului te-a tinut numai aici, in lumea marginita, legea lui Dumnezeu, logica lui Dumnezeu te ridica in timpul lui Astazi al lui Dumnezeu, care ti s-a dat tie ca o arvuna a lui Astazi al eternitatii, o arvuna a invierii. Cum a dat-o ucenicilor pe Tabor si cum da oricarui sfant de aici.

Simteam, si marturisim, sa faca fiecare experienta aceasta: cand esti botezat, cand te rogi, cand citesti cuvantul, cand te spovedesti, cand te impartasesti si crezi cu tarie, asa cum faci dimineata: deschizi incaperea unde dormi si, deodata, aerul curat de afara intra, in libertatea lui, la fel, Duhul Sfant cuprinde tot vazduhul… Cum te rogi: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, care pretutindenea esti si toate le plinesti, vino si te salasluieste intru noi, curateste-ne de toata spurcaciunea, mantuie-mi sufletul!”. Zicand asa cu tarie si deschizand fereastra inimii tale prin credinta, atunci, asa cum intra aerul din afara, la fel intra Duhul Sfant, harul lui Dumnezeu, lumina divina, si atunci te simti inviorat, inviat. Atunci iti vine sa crezi si tu, asa cum credeau toti sfintii.

Numai atat: Ava Pamvo a petrecut trei ani rugandu-se lui Dumnezeu, stiind de lumina divina care a stralucit pe fata lui Moisi cand a primit Legea si mai ales cand i-a luminat pe pe Tabor: “Doamne, nu ma slavi pe mine in viata de aici”. Dar asa l-a slavit pe el Dumnezeu, incat nu putea cineva sa se uite la el de slava pe care o avea fata lui. Iar slava aceea era slava veacului viitor, slava invierii, a arvunei invierii, slava vietii. Si fiecare, si cand va fi la sfarsitul lui, sa ia aminte despre ava Sisoie. Cand era sa se savarseasca, sezand parintii langa dansul, a stralucit fata lui ca soarele. Si le-a zis lor: iata, a venit ava Antonie (il iubea pe sfantul Antonie, care fusese cu mult timp inainte). Apoi a zis: Iata, ceata proorocilor. Fata lui mai mult stralucea. Iata ceata apostolilor. Si mai mult stralucea. Vorbea apoi cu oarecine. Cu cine vorbesti parinte? Ingerii au venit sa ma ia si ii rog sa ma mai lase, sa ma mai pocaiesc putin. Si au zis parintii: Cum, tie iti mai trebuie pocainta? Nu ai trebuinta tu sa te pocaiesti. Si a zis: Cu adevarat, nu ma stiu pe mine dac-am pus inceput macar. Si au cunoscut toti ca era desavarsit in smerenie. Daca mandria te ucide, smerenia, am inteles mai mult, iata, iti deschide usa imparatiei. De naprazna s-a facut fata lui ca Soarele si s-au temut toti si le-a zis lor: “Vedeti, a venit Domnul vietii”. Cum ne rugam noi la inmormantare: “Hristos sa te odihneasca in latura celor vii si usile Raiului sa ti le deschida si mostenitor imparatiei Sale sa te arate si iertare de cele ce ai facut in viata, iubitorule de Hristos, raposate…”. De naprazna s-a facut fata lui si au auzit cuvantul: “Aduceti-l pe vasul pustiului”. Si indata si-a dat duhul si s-a facut ca un fulger si s-a umplut toata casa lui de buna mireasma. Aceasta e viata in Hristos, care biruie moartea. Da, Doamne, sa o simtim toti! Amin.

 

sursa: InPantokratoros

Lansare de carte. LACRIMA PRIGOANEI. Drama femeilor în închisorile politice

Vă aşteptăm la un nou eveniment cultural, marţi 10 octombrie 2017, ora 17,30, la Librăria Mihai Eminescu din Bucureşti, Bd. Elisabeta nr. 16 (Piaţa Universităţii): lansarea cărţii LACRIMA PRIGOANEI – o antologie de mărturii realizată de femeile foste deţinute politic ale celor trei dictaturi din secolul trecut.

În cadrul unui proiect mai amplu al Asociaţiei „Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei”  în parteneriat cu Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu”, cu ocazia lansării cărţii, vom vorbi despre drama femeilor în închisorile politice ale secolului trecut, cu NICULINA MOICA şi ZOE RĂDULESCU, ambele foste deţinute politic în timpul regimului comunist, iar îndrăgita actriţă MANUELA HĂRĂBOR va recita din creaţiile literare ale femeilor din temniţele şi lagărele comuniste.

Cartea a apărut la Editura Sânziana.

Vă aşteptăm cu drag!

Petre Țuțea – un geniu cu suflet de copil

Petre Țuțea

„Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”

O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvînt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără nici un gînd de răsplată materială. Nu numai prin saloane cu doamne admirative – care îl priveau cu ochi holbați ca la o minune -, dar și prin reuniuni de cărturari unși cu toate alifiile, și pe care îi uluia. Mircea Eliade – alt potop -, încercînd o întrecere cu Țuțea, s-a dat bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade – după ce l-a ascultat cîteva ore în șir pe conu Petrache, divagînd cu caracteristica lui impetuozitate și cu verva lui îndrăcită despre probleme de metafizică, despre poezie și teatru, despre politică și cîte altele – a spus că ar fi onorat să-i fie secretar. Poate și în glumă, dar și în serios.

Omul acesta era un cuceritor și palpitant spectacol. Nu e domeniu în care să nu fi avut ceva de spus. Cap enciclopedic, el a acumulat, cu o răbdare de benedictin, cunoștințe temeinice în materie de drept și de economie – discipline ale specialității lui, aprofundate la Berlin, dar și în filozofie, literatură, medicină și fizică, ori chimie, în astrologie și geografie…

Tip polivalent de Renaștere, tot ce s-a sedimentat în memoria lui colosală, servea nu ca un simplu depozit de obiecte moarte, ci ca sursă inepuizabilă pentru strălucitoarele lui speculații ale unui verb incandescent. Era un om în aproape permanentă ebuliție verbală. Te întrebi chiar, când a avut timp să-și însușească atâta bogăție de cunoștințe. Dar nu mulțimea cunoștințelor îl deosebeau de alții ca el, ci darul de a transfigura aceste cunoștințe, trecându-le printr-o proprie alchimie, cristalizându-le în forme surprinzătoare, împletindu-le cu metafore foarte la locul lor.

Sorin Pavel – unul dintre spiritele cultivate și alese ale generației lui, sortit să se sfârșească în anonimat – a închinat, pare-se, un portret amplu al lui Petrache Țuțea, proslăvindu-l. Laudă pe care o merita cu prisosință și care constituie una din puținele satisfacții la care ținea. Lauda era un imbold pentru Țuțea: îl excita, îl îmbăta, îl întărea sufletește. Vanitatea și orgoliul îl locuiau pe acest Socrate al nostru, care-și dădea totuși seama de o candoare de copil, de zădărnicia laudelor ce i se aduceau și a trufiei care-l îmbățoșa. Pe cât de inaccesibil ți se părea când îl vedeai pe piedestal sau predicând ca din amvon, pe atât de copil, de naiv și de dezarmat era în contactele lui cotidiene cu lumea1. Capabil de mari, neclintite prietenii, el era de o fidelitate de la care nu se abătea cu prețul nici unei tranzacții, oricât de ispititoare. Tot ce avea împărțea cu nemaipomenită dărnicie. Și au fost epoci când el a avut din plin și n-a precupețit să-și ajute prietenii în nevoie sau să-și uimească prietenii cu generozitatea lui.

Lăcomia lui de bucate ale gurii era la nivelul arderilor care aveau probabil loc în organism. Mânca pantagruelic, fără nici o preocupare de conveniențe, de mediu. Chiar cînd mânca, atenția lui nu era acaparată de bucate, era concentrată la ce gîndește și urmează să spună. El înfuleca mecanic, aș spune că mînca ca să-și umple burduhanul, fără altă plăcere. Unii – care nu mai pot de subțirime – strâmbau din nas văzîndu-l mâncând, și spuneau: „Ce prost crescut!”. Numai că oamenii de calibrul lui Țuțea nu pot fi măsurați cu măsură obișnuită, după clișeu, cu elemente de judecată normală. E adevărat că uneori, furat de beția vorbei, era gata să apere cauze străine de el, pe care în mod obișnuit le dezaproba. Când voia să se amuze sau să contrazică cu orice preț pleda – cu egală elocință – cauze contrarii, cu titlu de exercițiu. L-am auzit spunînd la un moment dat că nu e inteligent acela care – cu tot arsenalul de argumente necesar – nu poate apăra, egal de convingător, două cauze ce se bat cap în cap2. Veți spune: era un sofist. O asemenea etichetare era departe de a-l defini pe Țuțea. Jocul acesta intelectual și verbal la care se preta bucuros în anumite momente ori sub imperiul anumitor presiuni, nu-i întina puritatea lăuntrică și nu-i falsifica sinceritatea. Sufletul lui rămînea în adînc nesofisticat.

A făcut studii strălucite la Berlin, unde-și petrecea orele libere cu Petre Marcu-Balș (Petre Pandrea), cu Sorin Pavel, cu Emil Cioran, cu Ion Victor Pavelescu, pe care îi domina cu statura lui atletică, ca și cu cascada lui verbală. Am uitat să subliniez că Petre Țuțea a desfășurat și o vie activitate publicistică. Te întrebai, ascultându-l vorbind mai tot timpul, când a mai avut timp și pentru așa ceva. A început prin a scrie la revista „Stânga”, militînd de pe poziții marxiste și scriind pagini întregi pe care de preferință și pentru rapiditate le dicta unui scrib.

Combativ, polemic, cunoscând învățătura marxistă mai bine decât oricine în acea vreme, scrisul lui Țuțea căuta să denunțe carențele politicii românești de atunci. A părăsit această poziție, luând atitudine de unul singur (chiar dacă semnau câțiva prieteni buni alături de el, erau semnături de omagiu mai mult decât de colaborare) și a redactat un Manifest al Revoluției Naționale. Era un rechizitoriu fulminant al peisajului politic românesc dinainte de al doilea război mondial, la care se adăugau – minuțios și vast alcătuite – soluțiile de îndreptare a vieții economice și politice românești. Bineînțeles că acest Manifest n-a avut ecoul sperat. Se cuvine să subliniez că scriitorul Țuțea era departe de a avea strălucirea cu care-și uimea auditorii vorbitorul Țuțea.

(Arșavir Acterian – Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 148-150; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 35-38)


1. La rândul său, fostul deținut politic Ioan Ianolide, relatează în memoriile sale că deși formurările lui Petre Țuțea erau savante, totuși ”în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil.”

2. Un astfel de exercițiu didactic, desfășurat în timpul reeducării de la Aiud din perioada 1962-1964, este descris de memorialistul Octavian Voinea:

”Într-o bună zi, cine credeţi că urcă la această tribună? Tocmai PETRE ŢUŢEA în persoană. Atenţia tuturor deţinuţilor s-a îndreptat asupra vorbitorului. Acesta nu era un „nimeni” sau un „ştiu cine”, ci era unul din tăriile pe care se baza moralul miilor de deţinuţi din închisoarea Aiudului.

Colonelul Crăciun a luat cuvântul înaintea lui PetreŢuţea, făcând introducerea în subiect:

– Acum vă va vorbi domnul profesor Petre Ţuţea despre ce este socialismul şi care sunt urmările lui benefice pentru omenire.

A fost pentru prima şi ultima oară când am auzit o adevărată lecţie asupra marxismului. Obiectivă, fără lozinci şi laude răsuflate şi fără vreo hulă împotriva acestei doctrine. A fost o lecţie ţinută de un pedagog talentat care a ştiut să se joace cu focul fără să se ardă. A ştiut să calce în mlaştină fără să se afunde în ea. În încheiere a zis:

– Acestea sunt teoriile care au fost impuse în ţară, la care noi trebuie să reflectăm şi să tragem concluzii.” (cf. Masacrearea studențimii române, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

Petre Ţuţea – Un colos intelectual

Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.

Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii.

Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 307-308)

Neamul și credința – cele două coordanate ale lui ”nea Petrache”

Petre Țuțea

Sunt alții mult mai indicați, mai competenți, cu mari posibilități de a evoca această excepțională personalitate a neamului nostru.

Am acceptat totuși. De ce?

A rânduit Dumnezeu ca să stau împreună cu dânsul în închisoare și, după aceea, să-l mărturisesc și să-l împărtășesc de câteva ori, ultima dată, cred, în preziua plecării sale. Asta nu înseamnă că i-am fost duhovnic. Un duhovnic este un director sufletesc. Nea Petrache a fost el însuși director sufletesc. […]

După instalarea ciumei roșii este anchetat de mai multe ori și până la urmă arestat în 1956 și trece prin închisorile de la Malmaison, Ocnele Mari,Jilava, Aiud. Eliberat în 1964.

L-am cunoscut personal în închisoare și am avut șansa să stau cu dânsul de mai multe ori în aceeași cameră sau celulă.

Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați.Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: ”neagra”. Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie.

Nea Petrache excela.

Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!

De fapt, nu aveai voie să vorbește tare, să stai grămadă sau să conferențiezi. Erai obligat să stai la marginea patului sau în picioare. Când erai prins că faci altfel, plăteai cu zile întregi de carceră, de unde să nu mai ieși. Nea Petrache a făcut multe zile de carceră.1 […]

Jilava era închisoare de trecere, depozit al Securității înainte de proces și sortare pentru celelalte închisori.

Prin februarie 1960, într-o zi am plecat împotrivă – cu un lot mai mare – la Aiud.

Aiud. Am stat cu Nea Petrache într-o cameră mare, cca. 50 inși, la ”secție”, în așteptarea repartizărilor. Continuam același program ca la Jilava.

Eram foarte slăbiți toți, dar într-un fel mulțumiți că s-a terminat perioada de anchetă și de acum ne vom așeza, liniștiți, pe pușcărie. […]

N-am stat mult împreună. Am fost trimiși în locuri diferite și vânturați din loc în loc – aceasta cu scopul de a fi introduși printre noi informatori.

Probabil pe la sfârșitul anului 1960 m-am întâlnit iarăși cu Nea Petrache, pe ”celular”, la etajul 2, pe coada T-ului, aripa de sud. Mai erau împreună cu noi în celulă Radu Trifan, student la Drept, coleg de lot și Moș Iștoc, un țăran ardelean foarte isteț. Eram aduși aici și cu celule alăturate ca bolnavi cronici, majoritatea foști tebeciști. În afara faptului că puteam sta lungiți în pat, am avut același regim dur ca și ceilalți din închisoare. Aceasta însemna totuși mult pentru noi

Ne-am făcut și un program: dimineața, după deschidere și raport, după curățenie, dusul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște – rugăciune, meditații, repetarea celor învățate oral, în scris pe săpun sau pereți. Înainte de prânz – un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare – şi Nea Petrache se pornea…… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele.

Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză).

Să nu se creadă că Nea Petrache ținea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare.

Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest ”fiu de popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea despre detenția noastră: ”Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român”. Nu putea să nu spună așa unul care socotea că este ”de meserie român”. Tot el spunea că e “”confiscat integral de religia creștină” şi că ”„nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin””.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase – ”„fă Mario””).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic – şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.

Oricum, vorba lui Petre Țuțea captiva.

Asta l-a făcut pe Moș Iștoc, care nu prea înțelegea el ce vorbea Nea Petrache, dar care era numai ochi și urechi, să-i spună că atunci cân vom scăpa din pușcărie o să vorbească el cu primarul comunei ca să-i îngăduie să țină conferințe la săteni. Să nu credeți că Nea Petrache n-a luat în serios oferta.

Nea Petrache lua parte la toate aspectele vieții de celulă. Prin alfabetul Morse aveam legături nu numai cu celulele vecine, ci cu toată pușcăria, calea de transmisie fiind țevile de calorifer. Așa aflam știri și noutăți interne și externe, așa se transmiteau informații politice, științifice, lecții, texte religioase. […]

Noi, tinerii de atunci, care am stat în închisoare între aceiași pereți împreună cu Petre Țuțea, am putut să-l cunoaștem mai îndeaproape și să ne înfruptăm din darurile cu care l-a hărăzit Domnul. Dar și el ne-a cunoscut mai îndeaproape pe noi, generația care se dezvolta pe aceleași coordonate, preluate, filial, de la generația lui.

Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele spiritual-religioase.

Ca să avem folos și noi și dânsul, ne-am gândit să ne îmbogățim cunoștințele de limba franceză, făcând retroversiuni pe care să ni le corecteze Nea Petrache. Am ales anume textele evanghelice pe care le știam pe dinafară. […]

A fost un prilej de cunoaștere și aprofundare a Sfintei Scripturi, din care am câștigat și noi și – mai ales – Petre Țuțea. Prilej de meditații, de exegeze, de corelări și comparații cu valorile culturii și filozofiei în special. Nu puține au fost clipele când Petre Țuțea își exprima profunda uimire față de adevărurile redate de aceste sfinte texte. Socotesc această perioadă de mare importanță pentru gândirea creștină a lui Petre Țuțea. Nu e nici pe departe vorba de o convertire la creștinism a lui Petre Țuțea în închisoare2. A fost o dezvoltare și aprofundare a unor adevăruri legate de concepția de viață a generației care a gravitat în jurul lui Nae Ionescu.

În 1962 am fost iarăși risipiți prin alte secții ale Aiudului. În 1964 am fost eliberați.

L-am revăzut pe Nea Petrache după Revoluție, în anul 1990, când părintele Anania m-a trimis să-l spovedesc și să-l împărtășesc. În perioada aceasta a stat cu el, zi și noapte, Radu Preda. Cartea lui Jurnal cu Petre Țuțea socotesc că este de mare folos pentru cei ce vor să-l cunoască pe marele gânditor creștin și român Petre Țuțea.

În 1991 a fost internat la Geriatrie, unde nu a stat mult, și apoi la spitalul ”Christiana”, în două rânduri. A fost în atenția personalului spitalului, începând cu domnul dr. Pavel Chirilă, a preoților și maicilor de acolo. Toți avut câte ceva de învățat de la Petre Țuțea. Era asaltat de prieteni, de ziariști, de foto-reporteri etc., încât era nevoie, pentru odihna lui, să fie protejat.

A suferit mult. Încleștarea durerilor însă îl lăsa atunci când se antrena într-o discuție cu cineva, când, de fapt, monologa. L-am împărtășit ultima dată în preziua morții, care s-a petrecut la 3 decembrie 1991. A fost depus în paraclisul de la ”Christiana” și împreună cu pr. Constantin Mihoc i-am făcut slujbă de prohodire.

A fost înmormântat la Boteni, purtat pe ultimul lui drum pământean de un car cu boi. Înmormântare simplă, cuviincioasă.

Ca un mesaj din partea lui Nea Petrache pentru tinerii de azi, pentru generația aceasta pe care o socotea ”cea mai potrivită pentru o prefacere fundamentală și pentru o ieșire în universalitate”, iată câteva îndemnuri de la el: ”Mergeți la biserică, scotociți bibliotecile, stoarceți pe câte unul ca mine, dacă aveți norocul să-l întâlniți…”

Iată ce ați putea afla de la mine, parcă ne-ar zice el, comunicându-ne din ultimele sale gânduri: ”Libertatea ți-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire, libertatea e de neconceput.”

”Cea mai consolatoare propoziție din istoria lumii este aceasta: Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa”.

”Nu mă pot sprijini decât pe Dumnezeu, care niciodată până acum nu a fost atât de prezent. Mă văd trăind într-un spațiu sacralizat de atotstăpânitoarea Biserică creștină. Nu mă jenez să consider toate disciplinele minții umane roabe ale teologiei, fiindcă în ele nu apare Absolutul”. […]

Sunt afirmații care ne arată că avem de-a face cu un mare gânditor creștin.

” (Pr. Contantin Voicescu – Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pp. 94-100)


1. Despre un astfel de episod, Petre Țuțea avea să-și aducă aminte astfel: ”Am stat în fort la Jilava și țineam conferințe. M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecționat băieții și m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atâta să mor…” (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, p. 13)

2. Afirmație parțial eronată. E adevărat că cel puțin cât privește detenția de la Jilava și Aiud, Petre Țuțea era deja un profund trăitor creștin, dar convertirea lui la credință a avut loc tocmai pe fondul detenției. În ultimul său an de viață, marele filozof va mărturisi la ceas de taină că ”adevărata lui convertire a fost rezultanta chinurilor din închisoare”. Radu Preda, discipolul care i-a purtat de grijă până în ultima clipă a vieții, va nota în jurnalul din 19 februarie 1991: ”Îl întreb iarăși cum s-a apropiat de Dumnezeu. Spune că înainte de închisoare, și mai ales atunci, a simțit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea construcțiilor umane. De aici și furia manifestată împotriva comuniștilor, a ateilor în general? – Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba – ”. (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 24, 99)

„Nea Petrică Țuțea Românul”

Petre Țuțea cu fratele Ion și mama sa

Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre detinuții mai puțin școliți, de la țară, probabil, „Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?”, acesta îi răspunsese simplu: „Român! Român de profesie!”. Și „porecla” de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese: „Petre Țuțea, Românul”.

Altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plimbări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloaie, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însuși în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese:

– În fața intelectualilor? Nişte proşti care caută neaflând? Pentru ei… „Popă de ţară”.

– Şi atunci, unde aveţi parohia? îl întrebă Dumitru Stăniloaie.

– Unde să am parohia, părinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde şi chiar şi de la vreun amvon, dacă mi se oferă.

După aceea, explicaţia dată părintelui profesor se adăugă poreclei, amplificându-i faima de „Român şi popă de ţară”.

Cine să se mai fi îndoit de asta, când, deseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba:

– Ştii tu, mai Niță, ce-i Adevărul?

Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă. Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică.

Mulţi zâmbeau sau se mirau, ascultându-l pe Nea Petrică, neîndrăznind să-l întrebe ceva ce ei n-ar fi înţeles. Dar asta doar pe loc, căci în celule, pe unde mai putea fi zăgăzuit, discuţiile continuau la nesfârşit şi-ntotdeauna în termenii cei mai adecvaţi mediului, circumstanţelor şi auditoriului. Iar când – în faţa oamenilor simpli şi săraci cu duhul – înţelegerea nu era totuşi deplină, ea se transforma în admiraţie.

– Ce înţelegeţi voi, mă, din ce spune Țuțea? îi întrebase o dată colonelul Crăciun, directorul închisorii, pe nişte ţărani care-l ascultaseră pe Țuțea vorbind prin cine ştie ce colţuri sau cluburi despre indiferent ce subiect.

– Nimic, domnule colonel, da-i năprasnic când vorbeşte! îi răspunseseră în cor ţăranii.

– Şi de aceea căscaţi gura la el?

– D-aia, da! întăriră ţăranii.

Colonelul, ca să se poată achita onorabil de sarcina Reeducării deţinuţilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Țuțea, habar neavând el cu cine avea să aibă de-a face – primi „indicaţii de sus” care, conform spuselor lui, cu mulţi ani după eliberarea deţinuţilor, sunau aşa:

„Tu fost de-al lor şi ei de-ai tăi, aşa că tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, şi baţi la cur la ei, da’ ei nu trebuie ştie că noi pus la cale asta”. Aşa că îi organizase pe cei mai „concesivi” în cluburi: club pentru intelectuali şi club pentru ţărani.

Or, la clubul pentru ţărani, cei care-l ascultaseră pe Petre Țuțea nu voiseră să vină. Că doar fusese „năprasnic” popa care-i „spovedea pe unde apucă”!

Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi şi le vorbea chiar complicat, după prea complicata lor înţelegere. Clar însă. Şi atât de clar încât, nu o dată, ţinu să asiste şi colonelul la discuţii.

Tema pentru autoanaliza nu ştiu cărui „conştient” era: greşeala politicii legionare.

După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, „acuzând” – chipurile! – Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică:

– Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!

– Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel! îi răspunse Țuțea zâmbind. Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?

Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei „înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând.

– De ce ne stai împotrivă, domnule Țuțea? îl întrebă o dată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?

Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel care-i punea întrebarea.

Şi, nevoind să-i scape nici Iacob fără un răspuns, începu – motivându-şi neconformismul, opoziţia şi neadaptarea la împrejurări – să-i spună că „cei ce se scaldă cu plăcere în fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstanţe, adică din conformism, domnule Iacob, atitudine specifică ploşniţelor. Aşa se numeşte asta!”.

– Numai că atunci suferi şi consecinţele inadaptabilităţii, domnule Țuțea! îi zise Iacob, adresându-i-se politicos – conform indicaţiilor superiorilor, care înlocuiseră cuvântul „bandit” cu cel de „domn”.

– Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta mă opun şi intru în temniţă. Că altfel, ce-aş fi? Un simplu animal adaptabil. Şi nu mi-ar fi convenit. De altfel, în lupta politică majoră, omul care se angajează în ea oscilează între eroism şi laşitate, ajungând apoi unde am ajuns şi eu, adică la carceră, la izolare şi la douăzeci de ani de temniţă: preţul candidării la postura istorică de erou. Dar nu vă fie teamă de eroi, pentru că şi ei dispar în fluviile imanente ale istoriei!

– Şi atunci?

– Atunci îţi mai rămâne o singură posibilitate pentru ieşirea din anonimat: sfinţenia. Şi Sfântul nu se topeşte decât în absolut.

– Aha! D-aia dumneavoastră, legionarii, căutaţi să ajungeţi acolo!

– Dacă ne dă mâna, domnule colonel! încheie Tutea.

Administraţia penitenciarului de la Aiud avea să mai vadă şi să mai audă multe! Mai ales din gura lui Petre Țuțea! Ocaziile se iveau la tot pasul.

Acuzându-l cineva, o dată, de genialitate – din pricina căruia îşi permitea să spună tot ce spunea, pe la toate colţurile -, el dădu din umeri.

– Mare brânză şi geniile! În faţa lui Dumnezeu nu există genii; geniile sunt veri primari cu idioţii, beneficiind de aceleaşi considerente şi unii, şi alţii.

– Şi noi? Noi, domnule Țuțea? Noi, Crăciun şi Iacob, ce-om fi?

– Ca şi noi, doar instrumentele Sale.

– Şi atunci, de ce vreţi să ne distrugeţi? întrebă imprudent un adjutant din administraţie, care asistase la discuţie.

– Nu noi pe dumneavoastră, ci invers: dumneavoastră pe noi! îi răspunse Țuțea. Şi ar fi bine să nu uitaţi încă un lucru: că dumneavoastră vă definiţi prin noi, nu noi prin dumneavoastră.

– Cum vine asta?

– Cum v-am spus; pentru că, într-o relaţie de adversitate, un termen – ca dumneavoastră, de pildă – nu capătă dimensiunea dorită decât în funcţie de cea pe care o are adversarul cu care se luptă.

– Adică, domnule?

– Adică, simplu: nu eşti mare decât în măsura în care adversarul e şi mai mare decât tine. Altfel, ce merit ai mai avea, în competiţie cu unul mai mic decât tine? Aţi înţeles?

Dar pentru ca să nu se nască cine ştie ce resentimente, tot el îi asigură pe cei ce-l ascultaseră că-n pofida celor pătimite în urma neconformismului său istoric, el n-ar fi în stare să acuze pe nici un frate al său de etnie că l-a asuprit.

– Şi ştiţi de ce, domnilor? Ca să nu fie jignit poporul român. Iar dacă asta s-a întâmplat totuşi, eu nu voi spune niciodată că am fost torturat ca român, ci ca ungur, neamţ sau jidov; ca orice, doar ca român nu!

Şi mulţi râdeau de el, nu însă şi cei ce-i înţelegeau slăbiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului român. De aceea, în desele sale elanuri, îl considera şi ca„marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”.

Deși, uneori, după ani și ani, mai mult sau mai puțin bolnav fiind, se căina cumplit c-a suferit treisprezece ani de temniță pentru ”un popor de idioți”. La ananghie, câte nu-i scapă omului! Și nea Petrică Țuțea nu se excludea din categoria de om. Dar cum își revenea, își aducea aminte că fără un Ștefan cel Mare sau un Vlad Țepeș, România, în istoria ei, n-ar fi fost decât ”o pajiște cu miei cuminți”. Lui Țepeș, revenindu-i meritul de a fi coborât morala absolută în viața românilor, prin țepele înfipte în fundul infractorilor. ”Că dormeai – mai ziceai el râzând – cu punga de bani de aur la cap și-ți era frică să nu ți-o furi singur de la ceafă”.

Mureau de bucurie țăranii, auzindu-l; mureau și intelectualii de oful a cine știe ce păcate nemărturisite… Ce-i păsa lui de ei, din moment ce erau toți români, frați de-un sânge cu el? (…)

[În urma decretului nr. 411/1964, de eliberare generală a deținuților politici], în faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Țutea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio – care, pentru alţii, era autoanaliza – fuseseră aduşi, în zeghe, toţi deţinuţii Aiudului. Şi cei din Zarcă, cu zeghea-n cap, şi cei pregătiţi pentru eliberarea înainte de termen, cu bocceaua în spinare.

Nelipsită de la „spectacol” nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul „educatorilor”: colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.

– Domnilor! îşi începu Petre Tutea discursul. Aş vrea să se ştie – şi vă rog, domnule colonel, să comunicaţi asta şi celor de la minister – că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.

Toate şi toţi au trecut peste el şi el a rămas acelaşi. Are cea mai unitară limbă, expresie a firii sale unice între popoarele ce l-au înconjurat, călcat, şi-l înconjoară încă.

A fost sub turci şi nu s-a turcit. A stat cu slavii şi nu s-a slavizat. Păgânii l-au năpădit şi nu s-a păgânit. Împănat a fost cu nemţi şi cu unguri şi pe toţi i-a înghiţit. Şi nimănui care i-a călcat pragul nu i-a rămas dator.

I-a împrumutat Romei antice columna de susţinere, sângele şi limba, vorbindu-i frăţeşte, dar de la obraz. O limbă cu virtuţi complete poate fi un vehicul pentru tot ce se întâmplă spiritual în specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cântăreţi în strană. N-am marcat universalitatea cu cine ştie ce născociri şi isprăvi, dar, datorită lucidităţii, ne-am dat foarte bine seama atât de limite, cât şi de neputințe. Prin fire şi limbă, L-am primit însă şi pe Dumnezeu şi tot prin ele L-am înţeles. De aceea, azi şi un simplu popă de-al nostru de ţară, din Bărăgan de pildă, atunci când se armonizează cu dangătul clopotelor liturgice, face cât o întreagă Academie. Şi tot de aceea şi elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decât cele intelectuale. De unde şi problema Bisericii noastre pe care, dacă nu o situăm deasupra statutului intelectual, zadarnic încercăm să facem ce vrem, de unii singuri. După cum şi dacă-n marea noastră Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Că doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au bătut ei! Aşa că la noi, Istoria s-a făcut odată cu Biserica. Şi nimeni, în această Istorie a noastră, n-a sprijinit şi susţinut Biserica precum a sprijinit-o şi a susţinut-o Mişcarea Legionară. Ştiau ei, legionarii, ce ştiau! Că orice am face noi, cei de azi, fără Ea, ar fi mai puţin important decât ceea ce am face trăind prin Ea şi pentru Ea. De aceea am eu certitudinea invincibilităţii poporului nostru. Căci aşa cum a ieşit din impasurile trecute, tot aşa va ieşi şi din cele prezente şi din cele ce vor mai veni. Virtuţile sale, daruri cereşti, îl vor ajuta. Şi când mulţi dintre cei de azi nu vor mai fi împrejur, noi încă vom dăinui, chiar murind acum pentru el.

– Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia…

– S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cum zice bătrânul, şi-o să mai vedem noi…

– O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte…

– Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Și de strigoi, cine să se teamă?

– Hm… Mai știi?… răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.

Și ”ședința” cu camarazii legionari luă sfârșit.

Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite:

– Grozav, Țuțea ăsta! zicea unul.

– Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.

– Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului.

– Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său.

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 149-153, 164-166)

Petre Țuțea în dialog cu prigonitorul Gheorghe Crăciun

Altă dată, tot aşa într-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun ”trecea în revistă” însoțit de un grup de ofițeri, careul.

La un moment dat s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate.

– Ce faci, filosofule?

Îl cunoscuse. Era Petre Țutea. Era aşa de slab că-l susțineau doi camarazi.

Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulțime:

– Mă! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-l închipuiti pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!

Se depărtase câtiva paşi. Țuțea a ridicat mâna.

– D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!

– Da! Ia zi, mă, filosofule!

– Nu vă supărati, aţi crescut la oraş sau la ţară?

– La ţară, mă! Nu se vede? şi-şi bombează pieptul.

– Şi ati avut porci?

– Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?

– Şi… aţi văzut dvs. porc să privească în sus?

Tăcere scurtă. Priviri speriate. Crăciun nu era prost, a schiţat un zâmbet şi către cei de faţă:

– Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii…

S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu ”nebuni ca Țuțea”.

De când ne băgaseră în celulă din 1959 nu mai văzusem „bomba” în care puţină vreme a stationat la un loc atâta mulţime de oameni. Dar iată… mari și minunate sunt lucrurile tale Doamne!

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, p. 85)

Una din cele mai mari personalități contemporane

În compartimentul mare al dubei ne aşezăm lângă domnul Pupeza. Este o încântare să-l asculţi vorbind. Ne spune că s-a despărţit de curând de Petre Ţuţea, despre care vorbeşte în termeni superlativi. Auzisem vag până acum despre Ţuţea. Acum aud vorbindu-se despre el, ca despre una din cele mai mari personalităţi contemporane. Timpul va confirma ceea ce admiraţia domnului Pupeza îi acorda cu anticipaţie. (…)

Ne apropiem de închisoare. Când apare în raza noastră vizuală, o privim cu toată atenţia. Privind-o din exterior, închisoarea nu pare aşa fioroasă. De la distanţă, nici nu-ţi poţi imagina iadul din interior. Într-adevăr, chinul acestui infern nu-l cauzează nici zidurile şi nici gratiile, ci răutatea şi cruzimea gardienilor şi a politrucilor. Or, acestea nu se văd, ci numai se simt. Trecem peste podul pe care îl vedeam, cu ani în urmă, în zilele de Duminică, pe colonelul Koller, mergând în ţinută de paradă şi şchiopătând, spre stadion. Era, cică, invalid de război. Din războiul civil din Spania. Ca zelos ucenic al Talmudului şi bun bolşevic, a luptat în Spania pentru dărâmarea Creştinismului.

Când ajungem în curtea închisorii, suntem încunoştinţaţi de către colonelul Crăciun că am fost aduşi în penitenciar ca să-l ascultăm vorbind pe Petre Ţuţea.

– Te-am adus în special pe dumneata – zice Crăciun, adresându-se mie – ca să vezi şi să auzi că şi Ţuţea s-a convins de adevărul celor spuse de noi.

Mă înclin zâmbind, copleşit – chipurile – de atâta onoare. Nu pot să nu mă întreb: de ce caută colonelul Crăciun atât de stăruitor să mă determine să vorbesc şi eu. Până la urmă ajung la concluzia că insistenţa lui ţinteşte departe. Legionarii bătrâni pe care i-a convins să-şi facă ”mea culpa” vor dispare, unul câte unul, cât de curând, sub acţiunea implacabilă a timpului. În schimb, noi, tinerii, deşi ne-a trecut prin furcile caudine ale Zărcii, vom rezista mai mult în viaţă şi vom constitui o primejdie în viitor. (…)

Discursul lui Petre Ţuţea, deşi lung de cel puţin două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. Nu pot decât să regret că nu a existat un mijloc de a înregistra ceea ce a spus în faţa noastră acest vorbitor neîntrecut. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Petre Ţuţea în încercuirea Securităţii

Despre Petre Ţuţea s-a rostit, în orice timpuri, de către contemporani, prieteni sau duşmani, informatori sau anchetatori ai poliţiei politice, cuvântul „geniu”. S-a vorbit ca despre un legiuitor al economiei naţionale şi în anii ’40, tot ca despre un geniu se exprima în pledoaria sa Petre Pandrea în anii ’50 când Petre Ţuţea intra în şirul martirilor temniţelor comuniste; un geniu îl socoteau şi contemporanii lui de după 1964 şi până la moarte, când fractura destinului său îl obligase la schimbarea bruscă a legiuitorului cu studii înalte de drept şi specializări în economie, în filozoful orator ce umbla neobosit adunând în jurul său tineri cărora le vorbea despre libertate şi demnitate tranşând cu obstinaţie problema comunismului privit, până la urmă, ca o boală inoculată, ucigătoare.

Pentru cei ce nu l-au cunoscut sau, poate, au auzit prea puţin despre el, deschid documentarul cu datele cele mai importante scoase din declaraţia scrisă de mâna sa la 6 aprilie 1960, declaraţie aflată la fila 48 a Dosarului Işnformativţ 149821, volumul I din Arhiva CNSAS, când era internat politic în lagărul de la Ocnele Mari. Acest Dosar Işnformativţ însumează 20 de volume.

Absolvent în 1929 al Universităţii din Cluj – Facultatea de Drept, doctor în Drept la 27 de ani, în timpul doctoratului îşi începe activitatea jurnalistică devenind colaborator al ziarului tineretului naţional ţărănesc alături de Bazil Gruia. Practică avocatura doar un an în judeţul Hunedoara, pentru ca în 1932 să întemeieze împreună cu Mircea Grigorescu şi Petre Pandrea revista „Stînga” din care apar numai câteva numere.

Anul 1933 este anul decisiv pentru cariera de economist a lui Ţuţea. Este trimis la Legaţia Română din Berlin ca ajutor al consilierului economic, unde va rămâne până în 1935. Rechemat în Ministerul Economiei Naţionale, centrala Industrie şi Comerţ, funcţionează aici până la data arestării – 12 aprilie 1948. Deşi doctor în Drept, se specializează în economie, conform vocaţiei sale reale.

În 1940, luna noiembrie, pleacă la Moscova, ca negociator al unor acorduri economice, unde rămâne până în 1941. După întoarcerea din URSS, funcţionează ca director în Ministerul Industriei şi Comerţului până la 23 august 1944. Până la data arestării sale rămâne în minister cu următoarele funcţii: director în Ministerul Economiei Naţionale, Direcţia încurajării Exportului, funcţionar în Direcţia Studii şi Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcţia Acorduri. Mă opresc la acest episod important pentru cunoaşterea personalităţii lui Petre Ţuţea. Este vorba despre un document aflat la fila 1 a dosarului de urmărire informativă: „Referat al Serviciului II/ Biroul 2 din 4.04.1948 – Direcţiunea Generală a Siguranţei Statului – Dosar 58035 indşividualţ- în prezent Petre Pandrea nu activează politiceşte păstrându-se într-o rezervă totală şi ostilă faţă de munca sindicală şi politică a salariaţilor ministerului Industriei şi Comerţului. De la instalarea la conducerea ministerului a D-lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Petre Ţuţea a fost ţinut la o parte, neîncredinţându-i-se lucrări importante sau şdeţ confidenţialitate. în evidenţele personalului, Petre Ţuţea figurează pe lista alcătuită în ianuarie 1948 de către sindicat, pentru lista de epuraţie a aparatului de Stat.”

Îndepărtarea lui Petre Ţuţea din structurile Ministerului Economiei Naţionale se încerca încă din 20 februarie 1948 când, paradoxal, Direcţiunea generală a Siguranţei Statului emite un Referat din care reiese intervenţia acesteia pe lângă organele de conducere ale Ministerului Economiei Naţionale pentru evitarea epurării lui Petre Ţuţea – probabil în vederea supravegherii lui la locul de muncă – dar şi datorită calităţilor excepţionale ale înaltului funcţionar de stat: „Neîncadrându-se actualului regim şPetre Ţuţeaţ nu este întrebuinţat la lucrări prea secrete şi este propus de organele acestui minister pentru comprimare. Luându-se contact cu organele în cauză ale Ministerului Economiei Naţionale, s-a stabilit să nu se treacă la îndepărtarea acestuia din serviciu pentru moment.”

În felul acesta Petre Ţuţea mai rămâne în Ministerul Economiei Naţionale câteva luni ale anului 1948, retrogradat din funcţia de director în aceea de simplu funcţionar.

Implacabil, însă, intervine fractura destinului. La 12 aprilie 1948 este arestat de la domiciliu de către organele Siguranţei generale şi încarcerat la Rahova în arestul Siguranţei, (ce devenea Securitatea Statului în august 1948), unde este anchetat şi reţinut până în 2 iulie 1948, dată la care, transferat la Sşerviciulţ Sşpecialţ şdeţ Işnformaţiiţ, rămâne până la 18 iulie 1948 când este readus în arestul din Rahova de unde, transportat în septembrie 1948 la Ministerul de Interne este anchetat şi reţinut de către organele Siguranţei generale până la 10 noiembrie 1948 când va fi depus la penitenciarul Jilava. Pe 23 aprilie 1949 este ridicat şi internat în lagărul de la Ocnele Mari.
în 1953 Petre Ţuţea era pus în liberatate. Avea să declare mai târziu într-o „Declaraţie” luată la Securitate în legătură cu o serie de manuscrise confiscate: „Nu cunosc care au fost motivele acestei internări în lagăr şla Ocnele Mariţ, bănuind doar faptul că am fost de dreapta până în 1944” (Dosar I/49821/ vol. 7, fila 139, ACNSAS).

în 1956 Petre Ţuţea este din nou arestat, judecat şi condamnat la 18 ani muncă silnică. Citim „Sentinţa nr. 241 din 20 decembrie 1957 (a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară – colegiul de Fond – Dosar 2828/ 957), la fila 201 a volumului 7 al dosarului de urmărire informativă: „Petre Ţuţea este judecat, arestat preventiv (de la 22 decembrie 1956, trimis în judecată pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale.” La fila 204 – Hotărârea: „Tribunalul în numele poporului hotărăşte ş…ţ cu unanimitate de voturi, condamnă pe Ţuţea Petre la 10 (zece) ani închisoare corecţională şi 5 (cinci) ani interdicţie corecţională pentru uneltire contra ordinei sociale.”

Dosarul I 149821 ACNSAS, vol. I. Fila 44 reflectă influenţa iradiantă a lui Petre Ţuţea asupra oricărui tip de interlocutor, mai cu seamă când se implică, tranşant în probleme de stat. Documentul este o relatare nesemnată şi se intitulează „Dr. Petre Ţuţea negociator economic al României la Moscova, Berlin şi Budapesta”. Suntem puşi în temă cu o discuţie de la Restaurantul „Modern” dintre doi negociatori economici, unul german şi celălalt maghiar, „intelectuali de mare clasă”, dornici să cunoască intelectuali români. Cei doi evocă elogios intervenţiile strălucit-intimidante pe teme economice şi nu numai ale lui Petre Ţuţea: „Să nu vă miraţi. în actualul moment istoric Germania este o colonie a României. Aţi început un război imprudent pe două fronturi. Ce v-aţi face fără petrolul şi grânele noastre? în calitatea mea de delegat patriot v-am prins la strâmtoare, am dreptul să vă impun condiţiuni feniciene. Vă pun cizma mea pe masă. Plătiţi, altfel nu dau.”

De altfel, fragmente întregitoare ale portretului lui Petre Ţuţea alcătuit de Petre Pandrea ca avocat al apărării celui ce devenise deţinut politic odată cu instaurarea comunismului în România găsim în acest volum I: „Ce este Dr. Petre Ţuţea? Un filosof aproape genial care se ocupă după pilda lui Socrate (cunoaşte perfect filosofia Eladei) şi de treburile cetăţii, în mod dezinteresat şi fără a râvni sau vâna demnităţi sau onoruri ca politicienii sordizi. Ţuţea are perspectivă europeană şi istorică. ş…ţ Până azi, viaţa lui este curată ca cristalul. (Fila 23)

Inocenţa lui Petre Pandrea care spera să-i înduplece pe călăii comunişti se reflectă în fragmentele textului aflat la fila 42 a volumului I din dosarul informativ: „Având în vedere capacitatea intelectuală excepţională şi pregătirea europeană a acestui filosof, fecior de ţăran şi proletar intelectual, deci un bun, o valoare, a poporului nostru, de la care putem aştepta o mare carte, acum când se află în pragul maturităţii, după ce a terminat efervescentele şi căutările de sine ale tinereţii, îmi îngădui să dau următoarele sugestii anchetatorilor noştri:

1. un proces politic cu Petre Ţuţea ar fi o copilărie a acuzării fiindcă nu pot exista elemente, fapte, intenţii, organizare, în afară de trăncăneli greşit auzite şi înţelese de informatori inculţi şi zeloşi, o condamnare a lui echivalând cu uciderea acestui temperament hipernervos şi a unei filosofii precare, ca la toţi filosofii de ocazie.

2. tratament de favoare în penitenciar cum se cuvine pentru poeţi şi filosofi, adică aer, plus de hrană cam insuficientă, cărţi de lectură pentru narcotizarea nervilor, duşuri reci dese, politeţe extremă.

3. domiciliu forţat la casa părintească, lângă bătrâna sa mamă şi la surori (neavând familie ca toţi filosofii) în comuna Boteni, judeţul Muscel.
Avocat Petre Pandrea”.

Petre Ţuţea a fost o conştiinţă implicată în destinul naţiunii, a gândit efervescent şi constructiv până în ultima clipă a vieţii sale, conturându-şi, prin alocuţiunile sale, un autoportret lăuntric demn de aducere aminte, alcătuit din fragmente tulburătoare prin veridicitatea lor: „Cine şi ce poate împiedica o conducere luminată şi dârză să civilizeze complet litoralul Mării Negre aşa ca paşii noştri să coboare pe trepte de marmură spre mare? Care sunt obstacolele de neînvins puse în calea realizării unei puternice industrii de nivelul celei mai avansate din lume sau în calea dezvoltării unei agriculturi care prin cantităţi şi calităţi să poată concura pe cea mai bine organizată şi utilată? ş…ţ Un Stat naţional se desăvârşeşte lăuntric pentru a putea privi încrezători în afară. Viaţa românească se desfăşoară în spaţiul românesc, viaţa Statului Românilor trebuie să se desfăşoare peste frontierele acestui spaţiu, dacă vrem să poarte titlul de Stat.” (fila 3, volum 3, Dosar I 149821 ACNSAS).

Volumul 7 al dosarului de care ne ocupăm, cuprinde documente ale urmăririi informative a lui Petre Ţuţea din anii de după eliberarea sa din detenţia politică. Petre Ţuţea este prins acum într-o altă formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă. Pentru o mai logică urmărire a evenimentelor, le vom cerceta în ordine cronologică şi nu în ordinea aşezării lor în dosar. De asemenea, pentru sistematizarea informaţiilor din documente vom proceda la clasificarea, pe cât este posibil, a acţiunilor Securităţii în cazul Petre Ţuţea ca obiectiv. Ele ar fi următoarele:

– limitarea anturajului;

– izolarea obiectivului;

– compromiterea obiectivului;

– curmarea relaţiilor obiectivului;

– alcătuirea unei vaste reţele informative;

– dirijarea reţelei informative prin filaj şi prin Tehnica Operativă;

– contactări pentru influenţare şi avertizare a celor din anturajul obiectivului;

– cercetarea obiectivului până în cele mai mici amănunte ale vieţii acestuia;

– compromiterea celor mai apropiaţi colaboratori ai obiectivului;

– anchetări periodice ale obiectivului la Securitate, în cadrul cărora au loc şi avertizări repetate;

– percheziţii domiciliare;

– control şi confiscare a lucrărilor personale aflate la domiciliul obiectivului;

– preconizarea urmăririi penale a obiectivului;

– preconizarea intervenţiei asupra mijloacelor de subzistenţă ale obiectivului (verificarea autenticităţii actelor şi eventuala intervenţie în acordarea în continuare a pensiei de la Uniunea Scriitorilor);

– preconizarea efectuării unei expertize medico-psihiatrice (care de obicei se solda cu o internare bazată pe un diagnostic fals precum şi eventualitatea unui tratament aplicat în vederea anihilării victimei).

În primăvara lui 1968, lui Petre Ţuţea i se întocmeşte o „fişă personală” (în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”): „Dar, fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus „să se bage slugă la dârloagă” (sic!) autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală””. Tot aici se propune: „a se aproba avertizarea numitului Ţuţea Petre de către organele noastre, fără audierea unor martori deoarece poziţia sa duşmănoasă a fost semnalată de mai mulţi informatori.
Semnat locotenent major
Gheorghe Gheorghe”.
(fila 2 volumul 10). De altfel, în Procesul verbal din
30.03.1968 citim că a fost „invitat” la sediul organelor de Securitate „pentru a i se atrage atenţia asupra următoarelor fapte: organele noastre sunt în posesia unor date verificate din care rezultă că în discuţiile pe care le purtaţi abordaţi teme şi idei ce contravin ideologiei marxiste, că teoretizaţi curente depăşite de timp chiar atunci când plecaţi de la premise juste, întreţinând o atmosferă neloială regimului socialist prin aluzii la unele stări de lucruri.
I s-a subliniat şfaptulţ că se face purtătorul unor idei reacţionare în anturajul pe care-l cultiva.
Faţă de această situaţie, organele de securitate avertizează pe cetăţeanul Ţuţea Petre că în cazul când va repeta sau va comite alte fapte împotriva Securităţii statului, va fi tras la răspundere penală.
Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces verbal.
Semnătura celui avertizat că a luat la cunoştinţă
Petre Ţuţea
Nu recunosc cele imputate”.

încă din 1969 Petre Ţuţea aduna în jurul său adepţi ai învăţăturii pe care o furniza sau simpli admiratori. în aceste împrejurări începe să devină periculos şi sub acest aspect pentru regimul comunist. în „Raportul privind rezultatul discuţiilor purtate în ziua de 23 ianuarie 1969 cu Ţuţea Petre, fost şef de cuib legionar, fost director general în Ministerul Economiei, condamnat şi graţiat în 1964”, ş…ţ „reies clar concepţiile sale idealiste antimarxiste. ş…ţ” Se remarcă „faptul că în discuţiile purtate Ţuţea Petre abordează problemele de pe o poziţie idealistă ieşind în evidenţă caracterul naţionalist al ideilor sale.

De fapt şi din unele materiale informative rezultă că Petre Țuţea are unele manifestări anticomuniste şi speră într-o schimbare a regimului.

În concluzie apreciem că Ţuţea Petreş,ţ în discuţiile ce le poartă cu studenţiiş,ţ colportează idei filosofice opuse marxismului din care cauză nu este oportun ca el să mai continue astfel de legături, mai ales că, aşa după cum rezultă şi din materialul informativ, el exercită influenţă asupra acestora având o mare erudiţie şi capacitate de a domina în discuţiile pe care le poartă.

Chiar şi în discuţiile cu noi şi-a etalat concepţiile sale idealiste neascunzând faptul că el nu este adeptul marxismului.” (fila 269, vol. 11)

Dirijarea reţelei informative şi diversificarea ei în cazul Petre Țuţea este spectaculoasă. Problema se acutizează chiar în iulie 1971, când faţa comunisto-şaşa-zisţ-umană, pe care vroia s-o afişeze regimul, se modifică monstruos o dată cu vizita lui Nicolae Ceauşescu în Coreea. La 29 iulie 1971 Securitatea alcătuieşte un „Plan de măsuri în dosarul de urmărire informativă privind pe Țuţea Petre” (volum 12, fila 26):

I. Dirijarea reţelei informative după cum urmează:

1) Dirijarea informatorului „Crăiniceanu” din legătura tov. locotenent colonel Spiridon pentru a stabili natura relaţiilor dintre Țuţea Petre şi unii scriitori precum şi conţinutul scrierilor sale de sertar.

2) Dirijarea informatorului „Dobrogeanu” din legătura tov. maior Stanciu Constantin pentru a stabili anturajul sau relaţiile cu persoane din străinătate.

3) Se va cere şSecurităţiiţ judeţului Ilfov dirijarea informatorului „Vlăsceanu” pentru a stabili ş…ţ atitudinea sa faţă de evenimentele interne şi internaţionale.ş…ţ

Deoarece Țuţea Petre este cunoscut de mulţi informatori ai organelor noastre se va face o selecţie, iar cei cu posibilităţi vor fi instruiţi în consecinţă.
Termen: permanent
Răspunde: locotenent Teacă C.

II. Se va pune sub control corespondenţa lui Țuţea Petre pentru a descoperi legăturile sale din ţară şi străinătate (timp de 6 luni).
Termen: 15.08.1971
Răspunde: locotenent Teacă C.

III. Se vor continua contactările lui Țuţea Petre în vederea prevenirii influenţei sale în rândul tineretului.
Termen: permanent
Răspunde: locotenent Teacă C.

IV. Se va lua legătura cu şVictor Achimţ ofiţerul care deserveşte informativ Uniunea Scriitorilor pentru a vedea posibilităţile existente şi cooperarea pentru documentarea activităţii lui Țuţea Petre.
Termen: 1.09.1971
Răspunde: locotenent Teacă C.”

Măsurile luate în urma planului eşuează în parte. Securitatea abordează o nouă etapă, mai drastică, deoarece „Țuţea Petre datorită legăturilor pe care le realizează şi le permanentizează şi mai ales prin comportarea şi discuţiile pe care le face prin ideile pe care le răspândeşte în anturajul său, prezintă un pericol social.” (fila 15, volumul 11, din Nota sinteză din 15.03.1974 semnată de căpitan Dragnea Vasile de la Işnspectoratulţ şdeţ Mşiliţieţ Bşucureştiţ – Securitate).

Concomitent se concepe o „Notă de măsuri în dosarul de urmărire informativă „Economistul”. Şurubul se strânge. „Pericolul” trebuie anihilat. La fila 16 citim: „Având în vedere situaţia operativă existentă prezentată în nota-sinteză alăturată se impune continuarea urmăririi informative a numitului Țuţea Petre pentru a realiza următoarele sarcini:

I. De stabilit toate elementele pe care le vizitează la domiciliu sau le contactează în alte împrejurări şi fac parte din anturajul său şi de documentat manifestările ostile pe care le are faţă de acestea, în scopul luării unor măsuri de curmare a acestor activităţi.ş…ţ

II. De verificat ce preocupări scriitoriceşti are în general şi dacă scrie un roman privind viaţa din detenţie sau alte lucrări duşmănoase.
– Pentru realizarea acestor obiective vom întreprinde următoarele măsuri:
ş…ţ
2) în cazul când (!) obţinând o nouă locuinţă (în care sens are de făcut demersuri) va primi vizita unor tineri sau (sic!) altor persoane faţă de care exercită o influenţă duşmănoasă, se va analiza oportunitatea instalării mijloacelor T/ehnicii/ Oşperativeţ pentru a cunoaşte şi documenta această activitate.

3) Pentru a stabili dacă este preocupat să redacteze scrieri duşmănoase se vor lua măsuri de dirijare cu continuitate a informatorului „Fănică” de la Direcţia I (locotenent colonel Rădulescu Petrică) faţă de care şi-a exprimat asemenea intenţii.

În acest scop, iniţial se vor lua măsuri de interpunere în localurile pe care Țuţea Petre le frecventează (inclusiv Casa Scriitorilor – n.n.).

4) Cu sprijinul conducerii serviciului se va analiza la Direcţia I şi la Serviciul 120 din unitatea noastră ca informatori din rândul scriitorilor să fie dirijaţi pe lângă Țuţea Petre în scopul verificării preocupărilor lui literare, urmând a se stabili sarcini concrete în acest sens.
ş…ţ

6) Periodic, în raport de evoluţia situaţiei operative, va fi pus în filaj, pentru a documenta legăturile pe care le are, întocmindu-se şi acte premergătoare corespunzătoare, folosind aceste împrejurări şi pentru interpunerea unor informatori.
ş…ţ

9) în cazul că se vor obţine informaţii că la domiciliul său deţine unele manuscrise personale sau este în curs de redactare a unor asemenea lucrări, vom organiza o percheziţie secretă sau legendată pentru a verifica conţinutul lor.ş…ţ

10) Pentru a împiedica la timp continuarea activităţii lui de influenţare negativă, vom proceda la documentarea preocupărilor ce le are în acest sens, urmând să adoptăm următoarele soluţii:
– chemarea periodică la organele de Securitate ca pe această cale să-l determinăm să renunţe la activitatea ostilă concomitent cu contactarea unora dintre legăturile lui, adâncind astfel procesul de destrămare sau, în caz oportun, luarea unor măsuri penale.”

Să recapitulăm: până aici (suntem în anul 1976) avem de a face, în ceea ce-l priveşte pe Petre Țuţea, cu „adâncirea unui proces de destrămare” a relaţiilor, luarea unor măsuri penale, racolarea prietenilor, încercarea de suprimare a mijloacelor de trai.

Anul 1978 este, pentru Țuţea, un an înţesat de măsuri sporite împotriva lui, absurde prin număr şi iraţionalitate. Se „lucrează” pe trei direcţii „se continuă operaţiunea de „destrămare” a anturajului în mod special al celui alcătuit din tineri, este „lucrat ş…ţ” prin mijloace speciale şi reţea şde informatoriţ, activându-se pe linia de influenţare şi a renunţa la a scrie lucrări cu caracter antimarxist şi de a refuza chiar restul de lucrări pe care le scrie” (fila 88, Nota informatorului „Inginerul” din 7.03.1978, Dosar 149821 Țuţea Petre şi alţii volum 9). Din nota informatorului „Vrânceanu” de la fila 96 a volumului 9 al dosarului, nota din 13.12.1977, aflăm că „informatorul a fost instruit ca în relaţiile cu Țuţea Petre să-l tempereze de a-şi mai exterioriza intenţiile în diferite medii pentru a evita consecinţele de care abia a scăpat.” Adnotarea marginală semnată indescifrabil pe această notă informativă confirmă interogarea, anchetarea, hărţuirea de către organele de Securitate a tinerilor din anturajul lui Petre Țuţea: „Pentru a contracara influenţa nocivă a lui Țuţea Petre pe plan idealist, antimaterialist asupra unor tineri ş…ţ treceţi la executarea ordinului dat deja de a se relua discuţiile la securitate cu toţi tinerii care continuă să-l viziteze fără a descoperi T.O.” La fila 99 a aceluiaşi volum aflăm dintr-o observaţie la Nota informativă a informatorului Emil din 15.11.1977 cum era introdus un apropiat, racolat de Securitate, în casa lui Petre Țuţea, pentru a-i afla părerile ce urmau să fie aduse la cunoştinţa organelor operative: „Pentru viitor discuţiile se vor referi la cele două evenimente importante din viaţa politică a ţării noastre, alegerile şi Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român pentru a cunoaşte poziţia lui Țuţea Petre. Informatorul a fost instruit asupra modului de abordare a acestor subiecte.

O copie a notei se va da la Işnspectoratulţ şdeţ Mşiliţieţ Bşucureştiţ, Serviciul 1.
Semnat colonel Cristea Adrian”.

Tot în 1977, lui Petre Țuţea i se ridica de la domiciliu, lucrările şi este chemat la Securitate pentru „audiere”. De asemenea se continuă audierea tuturor persoanelor din anturajul său – prieteni şi tineri intelectuali – este „adâncit” procesul de izolare a lui Petre Țuţea, cât şi timorarea tinerilor ce-l înconjurau.

„Societatea socialistă bate pasul pe loc din cauza slabei productivităţi a muncii, aglomerării cadrelor administrative şi a aparatului neproductiv excesiv. într-o lume în care realitatea este ignorată în favoarea unor abstracţiuni planificate nu se poate vorbi de progres, entitate socială bazată în primul rând pe stabilitate. La noi nimeni nu e sigur de nimic şi acest factor de instabilitate vertical către poziţiile cele mai de sus se amplifică de la indivizi la întreaga societate.ş…ţ Sunt suficient de bătrân ca să nu îmi mai pese de nimic, astfel că pot privi cu detaşare cum o lume ce îşi zice materialistă se îngroapă zi de zi în propriile sale reziduuri. Asta după ce a îngropat şi chinuit vieţi omeneşti în favoarea a ceea ce prezenta drept ideal şi care de fapt nu era decât un biet izvor de favoruri şi pricopseli personale de abia ajungând pentru cei aleşi.” Sunt fragmente din nota informatorului „Fănică” din 10.04.1981, idei dezvoltate de Petre Țuţea printre cei ce-i formau auditoriul şi care, poate, înlocuiau un public în faţa căruia, într-o societate normală, el ar fi conferenţiat de la o tribună sau de la o catedră. în lipsa acestora, „tehnica operativă” a Securităţii, a păstrat în arhive, desigur în cu totul alte scopuri decât le-am fi avut noi, fragmente din discursurile sale ad-hoc.

Anii ^80 se anunţă catastrofici şi pentru Petre Ţuţea. în faţa locuinţei sale se plasează lucrători ai Securităţii care îl supraveghează atât pe el cât şi pe cei ce-l vizitează: „în ziua de 6 martie a.c. ş1980ţ l-am întâlnit pe stradă pe Petre Țuţea. Era foarte răvăşit. Mi-a spus că în faţa blocului său exista un post fix: sunt legitimaţi toţi cei care intră sau ies din blocul în care locuieşte. într-o zi a fost legitimat cumnatul său şi întrebat pe cine a vizitat.” (Notă informativă fila 40 vol. 9). (urmare din pag. 31)

în sfârşit ajungem la anul ultim al regimului comunist din România, 1989, când urmărirea lui Petre Ţuţea este neîntreruptă prin reţea informativă, până în luna mai şi verificată prin mijloacele tehnicii operative. Volumul 9 al Dosarului Işnformativţ 149821 ACNSAS Ţuţea Petre şi alţii se deschide cu o „Notă de analiză” din ianuarie 1989 (numele de cod ca obiectiv vor fi „Economistul” şi „Ţone”), aflată la fila 2, emisă de Securitatea Municipiului Bucureşti. Pe verso citim: „Este preocupat de redactarea unor lucrări filosofice idealiste pe care le-a difuzat în rândul unor legături ale sale. Scrie o lucrare intitulată „Antropologia creştină”” şi pe care o prefigurează în cinci volume din care numai trei sunt terminate şi anume „Omul”, „Sistemele”, „Stilurile”ş…ţ

– Este nemulţumit de faptul că scrierile sale filosofice şnuţ sunt apreciate şi publicate şi de aceea le dă spre studiere unor legături mai apropiate, în manuscris sau dactilografiate.

– Este o persoană cu o solidă cultură filosofică idealist mistică, jonglând cu termeni şi concepţii filosofice şi reuşind prin modul în care ştie să analizeze diferite evenimente internaţionale, să stârnească interesul auditoriului şi, prin aceasta, considerându-se una dintre cele mai luminate minţi.

Având în vedere situaţia operativă existentă se impune continuarea urmăririi informative a sus-numitului, pentru rezolvarea următoarelor probleme:
ş…ţ

2) Asigurarea controlului asupra lucrărilor sale, prevenirea multiplicării şi difuzării în ţară sau în străinătate a lucrărilor cu caracter duşmănos.

3) Intensificarea măsurilor preventive asupra legăturilor sale în vederea izolării obiectivului şi reducerii posibilităţilor acestuia de a lua legătura cu elemente legionare şi reacţionare din Occident.
Pentru realizarea acestor sarcini se vor întreprinde următoarele măsuri:

1. Instruirea şi dirijarea în continuare a informatorilor „Emil”, „Inginerul”, „Murgu” şi „Velicu” în vederea clarificării următoarelor aspecte:
ş…ţ
– cine sunt persoanele care îi dactilografiază lucrările;
– cine sunt persoanele care îi facilitează scoaterea sau introducerea în sau din exterior de publicaţii sau diverse obiecte;
– ce intenţionează să facă cu lucrările sale şi ce persoane au cunoştinţă de ele; cui a promis că îi dă câte un exemplar.
Termen: permanent
Răspund: colonel Ardelean Valeriu
colonel Ghinet Virgil

2. Anchetarea, împreună cu Direcţia I, a elementelor legionare care îl vizitează pe obiectiv şi anume: Marcel Petrişor şi Boeru Adrian. Audierea tuturor persoanelor care vin în contact cu obiectivul: Aurel Dragoş Munteanu,/…/, Neagu Mihai Basarab, Nicolae Mărgineanu precum şi studenţii care-l vizitează pe obiectiv.
Termen: 25.02.1989
Răspund: colonel Ardelean Valeriu
colonel Ghinet Virgil
ş…ţ

4) Se va continua controlul informativ prin mijloacele special Tşehniciiţ Oşperativeţ care se afla instalate la domiciliul obiectivului şi se va avea în vedere o mai operativă exploatare a acestora, în scopul stabilirii şi identificării persoanelor care îl vizitează, natura discuţiilor purtate cu aceste persoane, cunoaşterea activităţilor ostile şi intenţiilor pe care le are în continuare obiectivul.
Termen: permanent.
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu

5). în vederea limitării extinderii legăturilor şi a izolării sus-numitului, se vor organiza măsuri complexe de prevenire, între care, contactări pentru influenţare pozitivă, cercetări informative, atenţionări, avertizări.
Termen: permanent
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu

6) Pentru identificarea tuturor persoanelor, îndeosebi şaţ acelora din rândul tineretului, care fac parte din cercul său de relaţii şi nu au fost încă cunoscute, se va lua măsura filajului pe momente operative.
Termen: 30.01.1989
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu
ş…ţ

8) Încadrarea informativă a tuturor persoanelor care apare ca legături apropiate ale obiectului pentru a cunoaşte reacţia acestora ce ar putea apare (sic!) ca efect al influenţei suportate din partea obiectivului.
Termen: permanent
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu
în funcţie de evoluţia situaţiei operative din Dşosarulţ şdeţ Uşrmărireţ Işnformativăţ prezentul plan se va completa cu noi măsuri.
Colonel Ardelean Valeriu”.

Volumul 20 al dosarului păstrează elemente de tehnică operativă ca ultime interceptări făcute lui Petre Ţuţea, precum ultime acte din 1989 referitoare la caz. La fila 77 este înregistrată o informare din 20 octombrie 1987 conform căreia Petre Ţuţea primise prin intermediar un volum al lui Emil Cioran „unde sunt atacate colectivizarea şi Securitatea”.
Una din ultimele interceptări de tehnică operativă ce constituie unul dintre ultimele documente ale dosarului, are loc pe 25 februarie 1989: „T. O. / Ţone – 25.02.1989 – ora 11,40 – la Ţşuţeaţ se afla Iliescu care (sic!) îi relatează unele probleme din ţările socialiste şi poziţia URSS faţă de România.

Ţ arată că primul ministru francez a folosit expresia „nefericitul popor român”.

Ţ susţine că la noi se vor schimba lucrurile.

Iliescu crede că numai dacă va exista o situaţie favorabilă.

Se discută despre situaţia din URSS. şIliescuţ pleacă la ora 12,20.”

Micul dicţionar enciclopedic despre Petre Ţuţea: „Ţuţea Petre (1902-1991 n. Boteni jud. Muscel) gânditor şi orator român. Reflecţii în maniera socratică, asupra unor teme filozofico-religioase: omul, cunoaşterea, iubirea, Dumnezeu („Philosophia perennis”, „între Dumnezeu şi neamul meu”, „Omul. Tratat de antropologie creştină”). Deţinut politic.” Scurt şi cuprinzător…

(Ioana Diaconescu – România Literară)

via Fericiti cei Prigoniti

Temniţa – Catedra de teologie a părintelui Dumitru Stăniloae

Pr. Dumitru Stăniloae

„Iubirea e tare pentru că poate merge până la moarte.”

Părintele Dumitru Stăniloae la biroul său

Colonelul Crăciun vorbea celor prezenţi cu obişnuitul lui aer plin de importanţă. Peste puţin timp, mai apar doi – ultimii. Unul este un tip solid, cu o figură masivă, cu trăsături parcă de tătar, bronzat (adus, probabil, de la muncă în plin soare), contrastând cu paliditatea şi debilitatea majorităţii celor prezenţi.

Celălalt este un om înalt, cu păr cărunt, cu un chip blajin, zâmbind cu sfiiciune. Colonelul Crăciun îi prezintă:

– Domnul Petre Pandrea, marxist de-al nostru, ajuns printre dumneavoastră datorită unei erori. Dânsul, adaugă Crăciun, arătând spre celălalt, este Părintele Stăniloae.

Numele Părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanţa unui tunet. Acum câţiva ani, când a sosit vestea că Părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat, şi că se află la Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog român în lanţuri! Pătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi creştini care se împotriviseră Fiarei apocaliptice! Prin 1960, când eram în celulă cu Daniel Roman şi Mircea Dumitrescu, am aflat că Părintele Profesor este într-o celulă la parter, cu nişte ţărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream să ajung în aceeaşi celulă cu Părintele Stăniloae. Acum, dorinţa mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorinţa mea fierbinte şi a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. (…)

După încheierea întâlnirii cu colonelul Crăciun se face repartizarea pe celule. Întrucât nu pot încăpea toţi într-o celulă, o parte vor rămâne la 321, iar ceilalţi vor merge la 322. Marea mea bucurie este că Părintele Stăniloae este repartizat la 322, unde sunt şi eu. El se aşează pe partea dreaptă, ultimul rând de paturi suprapuse spre fereastră, deasupra lui se aşează Cristofor Dancu, iar pe patul al treilea, sus, eu. Zic în sinea mea: “La parter, preotul, la etajul întâi, diaconul, iar la etajul al doilea, nepotul clopotarului”. (…)

Vine un gardian şi ne anunţă:

– Toată lumea la plimbare în curte!

Oamenii încep să iasă. Eu mă îndrept spre Părintele Stăniloae care rămâne ultimul şi îi spun:

– Sărut dreapta, Prea Cucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez teologia.

Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că, un tânăr din fundul temniţei visează să urmeze teologia. Mă priveşte cu încredere şi zice:

– Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.

Această mărturisire a Părintelui sună ca un testament. (…)

Trebuie să beneficiez la maxim de prezenţa Părintelui Stăniloae. Părintele se oferă să-mi ţină în fiecare seară un curs de teologie. Participă şi ceilalţi tineri, îndeosebi Gil Ioanid. În jurul patului Părintelui Stăniloae, celula ia aspectul unui amfiteatru. Toţi ne aşezăm, unii sus, alţii jos, şi ascultăm cu atenţie. Părintele Stăniloae nu procedează ca Părintele Ageu care mi-a predat teologia în cel mai pur stil didactic, ci ne prezintă diverşi teologi, de la Sfinţii Părinţi clasici, la teologii ruşi. Deşi acum, reţin mai puţine amănunte, în schimb, îmi măresc viziunea teologică. Sigur că nu lipsesc momentele filocalice. Traducătorul Filocaliei în limba română este, desigur, cel mai competent în acest domeniu al nevoinţei spre desăvârşire. Acum am înţeles, ceea ce până în acest moment am intuit doar, faptul că gândirea şi simţirea Sfinţilor Părinţi este forma autentică a Creştinismului.

Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinţilor Părinţi. Ei te învaţă din propria lor experienţă cum se obţine mântuirea.

Nimeni nu poate fi creştin adevărat dacă nu cunoaşte învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Ei sunt exploratorii căii spre Hristos. Ei au interpretat corect harta evanghelică şi au atins polul mântuirii. Cheia renaşterii creştine este urmarea lui Hristos după modelul patristic.

A încerca să fii creştin ocolind învăţăturile Sfinţilor Părinţi, înseamnă să fii neînţelept, vanitos şi mândru. Lumea protestantă este atât de săracă fără comoara patristică.

“Ajung sfintele şi de Dumnezeu insuflatele Scripturi spre vestirea adevărului. Dar sunt şi multe scrieri alcătuite despre acestea de fericiţii noştri dascăli şi cel ce le citeşte pe acestea va cunoaşte tâlcuirea Scripturilor şi va putea dobândi cunoştinţa pe care o doreşte.” (Sf.Atanasie cel Mare – Cuvânt împotriva elinilor, pag.29).

Dacă nu te răscolesc scrierile Sfinţilor Părinţi, dacă nu întind în tine resortul interior spre renaştere, înseamnă că nu ai nici o adeziune interioară la desăvârşirea pe care au realizat-o ei.

“De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe baza gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească atent orice gând, ca dacă e rău, să-l alunge îndată sau să-l cureţe şi să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată desfăşurarea vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun cu adevărat şi în viaţa externă şi slobod de patimi. De aici înainte va creşte în dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai mult tainele adânci ale vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de lumină şi de fericire dumnezeiască.

Dar până atunci, trebuie să ne conducem viaţa sufletului după prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în chipul cel mai statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştrii neîntrecuţi într-o ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta a lor ne-o pun la dispoziţie în aceste scrieri.” (Pr.Prof.Dumitru Stăniloae– Cuvânt înainte la Filocalia, vol.II).

“Dacă ne-am aminti, fraţilor, de cuvintele sfinţilor bătrâni, dacă am cugeta la ele totdeauna, cu greu am păcătui, cu greu am cădea în nepăsare.” (Avva Dorotei – Să nu judecăm pe aproapele, Fil.IX, pag.537)

(Liviu Brânzaş – Raza din catacombă)

„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”

Părintele Dumitru Stăniloae

La izolare cu părintele Stăniloae

Bătrânelul despre care am amintit, am aflat repede că este părintele Stăniloaie (!) Marele teolog, care ne vorbise în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea când vorbea se făcea linişte desâvârşitâ. Erau acolo cu noi 8 preoţi, printre care și un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect și religiozitate.

Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau la glasul blând plin de Duh-Sfânt al slăbitului cu trup, în care numai sufletul era uriaş. Cel mai strălucit reprezentant al ortodoxiei își ducea şi el crucea întru slava lui Christos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre atâţia osândiţi şi ei apărători ai bisericii străbune şi ai neamului răstignit de atei.

În conditiile acelea vorba lui era balsam, un neaşteptat dar pentru multimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci din marginea Aiudului, unde locuitorii oraşului aruncau gunoaiele.

Dragostea, ce se revărsa din prelegerile sale, ne ţinea de foame, ne încălzea. Puteam eu, oare (şi nu numai eu) să-l las să spele pe jos cimentul înghetat, sau să ducă tineta! Eram încă in putere la cei 36 de ani și nu mi-aş fi permis o altă atitudine decât cea pe care mi-o indica educatia creştină şi morala legionară.

Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dânsul şi m-a refuzat cu o hotărâre a mâinii.

– Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cât poţi! Nu se ştie cât vom sta aici; eu … voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce in celular, acolo nu e aşa frig ca aici, suntem mai apăraţi.

Am insistat, nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba simteam cum incearca să mă ocrotească. Aşa făceau toti. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce o impunea dragostea creştină. Spiritul de sacrificiu nu era doar vorbă, in temnita cea mai blestemată in care ne topeam. Am stat acolo în izolările dintre Zarcă şi celular cam 10 zile, cât a durat curătenia generală.

Cât de mult doream să cad în celulă cu Părintele Stăniloaie! N-a fost să fie. Socotelile administratiei erau poate altele sau, cine ştie, întâmplarea.

La întoarcerea în celular părintele Stăniloaie a nimerit la 3 celule dincolo de noi. Aceasta nu însemna că pierdusem contactul cu întelepciunea sfinţiei sale. Prin morse ne comunica cu competență şi dragoste însemnătatea Evangheliei din duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Nu mai vorbesc de risc, atât pentru el cât şi pentru noi. Izvorul acesta de înțelepciune din care ne adăpam, urma să se întrerupă. Lumina din întunericul ce ne înconjura a fost stinsă. Hrana sufletească ce ne-o dăruise n-am mai avut-o. Preotul, martirul Dumitru Stăniloaie, n-a mai fost adus printre noi şi nici la reeducarea din 1962 n-a apărut.

Noi cei cu pedepse mari ulterior am fost scoşi la muncă în colonia de la Salcia din Balta Brăilei.

(Ilie Tudor –  De sub tăvălug, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 71,79-80)

„Hristos este pentru mine totul. Este modelul de Om care a învins suferințele pentru că le-a răbdat, și le-a răbdat nu pentru că ar fi fost obligat să le suporte, ci pentru că le-a luat de bunăvoie ca să le învingă pe Cruce pentru noi și ca să ne ajute și nouă să le învingem.”

Părintele Stăniloae – conferențiar în zarca Aiudului

La zarcă am stat între oameni așa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea… Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecții de engleză și de istorie a Americii, pe care ni le transmitea și nouă. (…)

Tot acolo, părintele Stăniloae a ținut odată o conferință despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alții altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse și așa am auzit-o toți. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere așa de succintă și esențială.

Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm defapt chipului lui Dumnezeu din el. Și orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai țin minte exact, însă a fost ceva extraordinar… Părintele nu ținea numai conferințe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmat că mai ușor îi poți converti la credință pe comuniști decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puțin în existența materiei și deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poți să-i convertești pe comuniști, fiindcă sunt îndrăciți. Și ceilalți sunt îndrăciți, desigur. (…)

Părintele Stăniloae, nu mai vorbesc, era un sfânt.

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pp. 68,78)

via Fericiți cei Prigoniți

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php