Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Manuela Hărăbor: votez DA la Referendum. Vino și tu!

Votez DA la Referendum. Vino și tu!

 

Aceasta e convingerea mea. Și am rugămintea de a fi cel puțin respectată. Este ceea ce gândesc. O inițiativă care nu are de a face cu politicul. Puteau să o facă și guvernele precedente, dar nu au făcut-o. Convingerea mea cu privire la acest subiect ține de normalitate. De perfecțiunea zidită dintru început de Dumnezeu. Și dacă îndrăznesc să mă număr printre copiii Lui Dumnezeu, încerc să nu mă abat de la nicio învățătură primită de la El.

Eu îmi asum orice faptă și nu mă rușinez să mărturisesc. Și această inițiativă nici măcar nu mă privește direct. Sunt mamă, dar nu voi fi niciodată soacră mare și nici bunică. Dar asta nu mă oprește să mă gândesc în ce lume vor trăi viitorii copii ai României. Cu siguranță viețile lor nu vor fi doar lapte și miere, cu siguranță se vor izbi de multe greutăți și poate multe lipsuri. Dar cel puțin vor avea șansa să trăiască într-o lume nemodificată din prea multă corectitudine politică.

Avem un Ziditor care a creat viața într-o rânduială perfectă. Cei care vor să o schimbe s-au lepădat demult de El. Eu nu mă lepăd de Hristos, oricare ar fi consecințele.

Sursa: Facebook

 

Nicolae Purcărea – Neînfrântul!

„Principiul în care am fost noi crescuți a fost să fim în linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!”

Părea a fi o seară ca oricare alta când lucrurile au scăpat de sub control și întâlnirea cu un domn a cărui vârstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vârtej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpânești și căreia nu-i cunoști comenzile. Un domn în vârstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca în Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu altele.

Domnul Neculaie Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură în lemn dedicată Zilei Naționale a României, ne-a vorbit mai mult de o oră, într-o sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, în marea lor majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu.

Era vorba despre un fel de manual al suferinţei unei întregi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din optzeci și opt!) ani au fost extraşi de o imprevizibilă și halucinantă istorie şi mutaţi într-o altă dimensiune, într-un alt univers.

A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan, ceea ce atunci, în anul de grație 1949, însemna „bandit”. În total, 20 de ani de temniță. Asta, în câteva cuvinte. Destul de zgârcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile: „Pe data de 15 aprilie 1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. În toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce în Munții Argeșului, în regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul Dumitru Apostol, luase drumul muntelui.

Viață de partizan: frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață în care ne înregimentaserăm! Eram tot timpul urmăriți, uneori înconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte în altul. Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot români, copii de țărani. Să știți că, atunci când ne înconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluierau, ca să ne anunțe într-un fel, să ne prevină. Încercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire – câțiva care au deschis focul au fost împușcați – dar până la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut!”.

Gândul acesta, al trădării, îl mai hărțuiește din când în când, căci tot timpul îi e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit în casa din Șchei atunci când înnopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu (foto dreapta), era, la rândul său, neîmpăcat cu acest gând al trădării:

„…4 martie 1949…. deci așa a fost distrusă Banda Dabija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani (într-un loc se spune cu câte 10.000 lei). Unul, rămânând nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949. Fără să vrei, te duce cu gândul la felul cum au fost prinși Horia și Cloșca în noaptea de 27 decembrie 1784, deci în a treia zi de Crăciun, în aceiași munți. Istoria oficială se ferește să amintească această pată rușinoasă din istoria vie a românilor, mulțumindu-se să consemneze că cei doi au fost arestați de armata austriacă, condamnați și trași pe roată în Alba Iulia, pe Dealul Furcilor. Și nu e bine și nu e drept. Până nu vom recunoaște că Horia și Cloșca au fost prinși prin vânzare, legați și predați armatei austriece de către șapte nemernici, săteni vecini din satul lui Horia, lacomi după cei 300 de galbeni, istoria josniciei noastre se va repeta! Târgul trădării s-a făcut în seara de Crăciun, 25 decembrie 1784, în timpul colindatului, în crâșma jupânului Melzer. Cei șapte nemernici au făgăduit colonelului Cray că-i vor prinde și preda pe Horia și Cloșca în schimbul a 300 de galbeni. Numele iuzilor erau: Ștefan Trif, Manoșel Trif, Iacob Neag, Dumitru Neag, Ion Mătieș, George Mătieș și Niculae George. Au primit și arme și muniție, iar în timp ce creștinii mergeau la biserică, ei colindau munții și după trei zile i-au găsit pe cei doi încălzinduse la foc, în Pădurea Scorojet, pe Muntele Drăgoiasa. Nu i-au sărutat ca Iuda Iscariotul pe Iisus, ci i-au mințit că ei umblă la vânat pentru domni și când li s-a dat bine, au tăbărât pe ei, i-au legat fedeleș și i-au predat armatei. Apoi s-au grăbit să-și primească galbenii pe care i-au ronțăit fericiți până la adânci bătrâneți, netulburați nici de alții, nici de propria lor mustrare de cuget. Și au fost destui care i-au pizmuit pentru norocul ce l-au apucat cei șapte! Drept dovadă că așa a fost, după o lună, la 30 ianuarie 1785, în ziua Sfinților Vasile, Grigore și Ioan, ticăloșia s-a repetat pe o treaptă mai înaltă a mârșăviei, prin vânzarea lui Crișan, pe al cărui cap se pusese preț tot în galbeni. Hăituit timp de o lună cine știe pe unde, acesta, în seara acelei zile, a cerut ajutor la popa Moise din Cărpiniș, care îl primește, îi dă de mâncare și adăpost, apoi când i se dă bine, împreună cu fiul său Simion, popă și el în Șaza – Lupșa, și cu Ion Clisaru, Teodor Hulbuțu, Lazăr Lace, Teodor Momeanu, Ioan Șaitu, Irimie Șaitu și Todor Toitu, s-au repezit asupra lui Crișan, l-au legat și l-au dat prins, primind în schimb prețul de sânge. Nu a rămas consemnat dacă au fost și ei oarecum nemulțumiți de cât au primit. Dar nici ei n-au fost tulburați cu nimic cât au trăit. (…). Până când această pagină rușinoasă de istorie nu va fi însușită și înfierată ca să o știe și copiii din leagăn, istoria se va repeta din veac în veac. Mișei și slugi se vor strânge, alți Trifi, Mătieși, Diniși și Râștei vor mai vinde pe cei ce vor mai lupta și își vor da viața pentru mântuirea neamului românesc.”1

Căci de luptat și de murit s-a luptat și s-a murit! Tot Ioan Gavrilă Ogoranu, în aceiași carte, redă un raport al Securității din august 1949 privitor la moartea lui Macavei Alexandru (foto dreapta), figură legendară a „bandiților” anticomuniști din Apuseni:

„(…). Asupra lui Macavei Alexandru s-au găsit o cărticică de rugăciuni, două fotografii, sentința de condamnare la muncă silnică pe viață, una armă tip rusesc, un sac merinde tip militar și 38 cartușe, un piaptăn de os și una batistă. Macavei Alexandru era îmbrăcat în haine țărănești din regiunea Mușca, pantaloni bufanți de lână de casă gri, veston țărănesc de lână de culoare gri, în cap una șapcă și în picioare bocanci. Fratele său Macavei Traian era îmbrăcat în haine militare kaki de ostaș. Totodată, raportăm că după terminarea acțiunii, făcându-se percheziție domiciliară unde au locuit criminalii, în urma lor s-au găsit următoarele : una raniță tip civilă, una cutie de binoclu, un încărcător pentru armă Daimller, una traistă țărănescă, pe care o întrebuințau ca raniță, un bidon de apă, una gamelă, un cojoc de piele de oaie, un ștergar, 61 ruble fabricate în anul 1937, una panglică de VIRTUTEA MILITARĂ, una medalie CAROL I pentru trecerea Donului și una medalie FERDINAND I din războiul trecut [foarte probabil că decorațiile îi aparțineau lui Alexandru Macavei, fost ofițer activ deblocat în 1946 și participant la luptele din U.R.S.S. – n.n.]”.

Cam aceștia erau cei trădați, adică „bandiții”! Erau produsul unei educații, despre care Neculaie Purcărea ne-a mărturisit următoarele:

„Nu putem fi nici şovini, nici exageraţi, căci toate popoarele au de transmis un mesaj, numai al lor. Ni se spunea la şcoală să apărăm etnia şi Biserica. Asta era legea omului pe care îl clădea pe atunci şcoala – legea onoarei, principiul muncii de zi cu zi, al consecvenţei şi ajutorarea fratelui de lângă tine… Conduita se crea prin exemplu”.

Prin exemplu, deci. Iată un exemplu din exemplu: fratele lui Alexandru Macavei, despre care am citat raportul Securității mai sus, anume Traian Macavei, a fost executat în 11 octombrie 1950, orele 2300. Iată ce spune raportul Securității:

„Din partea autorităților cerându-i-se ultima dorință a spus că vrea să i se arate fotografia cu soția și copiii și întrucât la Penitenciarul Civil Sibiu i se găsesc bijuteriile ce le-a avut asupra lui acestea să fie împărțite în mod egal copiilor. Dându-i-se voie să scrie o scrisoare către familie, a scris următoarea scrisoare: 11 octombrie 1950. Scumpii mei și micuța mea dulce, din fața mormântului meu, vă cer iertare și vă trimit ultimul meu salut, de asemenea tuturor ce mă cunosc. TRĂIASCĂ PATRIA! Traian”. Aceștia erau „bandiții”, dintre care și Neculaie Purcărea a făcut parte, peste 20.000 numai în munți în acei ani, dar mulți, foarte mulți, prin sate, prin târguri și orașe. Iată de ce moartea lor le era necesară noilor stăpâni; de ce trebuia să le piară neamul și sămânța și de ce s-a lucrat atât de mult la asta, prin închisori, pe la canal, prin mine și prin Delta Dunării, apoi decenii la rând prin școli, la spălarea de creiere, pentru a se obține minunata struțo–cămilă a României fără români. Cu „bandiții” nu s-a prea reușit, încă mai sunt care mai trăiesc – slavă Domnului – dar cu viețile în parte distruse, cu tinerețile mâncate prin pușcării; cu spălarea de creiere a mers, în schimb, ca-n brânză, Nicolschi, de exemplu, murind liniștit, de moarte bună, nederanjat și cu pensie mare, fără ca asta să indigneze sau să preocupe pe cineva, „revoluționarii” din decembrie 1989 având grase, grase avantaje, în timp ce foștii deținuți politici și veteranii de război (de cele mai multe ori ei fiind și una și alta!) au primit câte-o insignă și se așteaptă cu precipitată răbdare „să iasă din sistem pe cale naturală”! Da, așa e: a mers ca-n brânză!

Totuși, privirea aceea limpede a lui Neculaie Purcărea, dincolo de care, oricât te-ai strădui, nu vezi niciodată nimic dacă el nu vrea să se întâmple asta, privirea aceea pe care nu o poți susține și din cauza căreia fotoreporterul nostru nu a reușit să facă tot ce și-a propus în materie de portret, privirea aceea, zic, nu este o privire acuzatoare. La 88 de ani, după o tinerețe petrecută cu arma în mână în munți și cu ghiulele de picioare, prin pușcăriile comuniste, Neculaie Purcărea nu crede, nu zice că „(…) văd mediocritatea din jurul meu, văd agresivitatea îngâmfată a prostului gust și știu, fără întoarcere, că acesta este poporul în mijlocul căruia m-am născut, din sămânța căruia am luat ființă și din substanța căruia sunt la rândul meu plămădit. (…) Să fii român este un mod de a trăi condamnarea. Cu această boală nu există tranzacție: spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.2 – așa cum scria în Politice actualul director al Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici; domnia sa, Neculaie Purcărea, nu crede că: „Numai violența, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire. Mă simt personal jignit de prostia bășcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de țoapă a acestei populații ignare. (…) Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”3. – , ca Patapievici. Nu, Neculaie Purcărea nu spune nimic din toate astea. El a găsit mult frumos la poporul român, pe care îl slujește de decenii, sculptându-i în lemn motivele tradiționale și simbolurile multimilenare, a căror distilare în timp le-au făcut unice, inegalabile, în geografia lumii. El ne spune că „Am început lucrul în temnița de la Alba Iulia, în 1943, ca un elev al Părintelui Arsenie-Anghel Papacioc, și el era la acea vreme întemnițat. Apoi, 20 de ani s-au scurs din viața mea. După 1964 am reînceput să lucrez. Din acel imbold patriotic, pe care l-am găsit în file galbene de istorie.”

Spre deosebire de directorul Institutului Cultural Român, domnul Neculaie Purcărea, ale cărui lucrări sunt achiziționate de THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania – S.U.A., practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., ne spune altceva despre poporul român: „Înainte de a intra în tainele artei populare, aș dori să vă port prin frumoasa poveste a lui Făt-Frumos și a Ilenei-Cosânzeana, prin lumea de basm a lui Prâslea, a Zmeului, a Păsării Măiestre și a tuturor basmelor stilizate de Ispirescu, Urechia, Creangă, Alecsandri, a Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, să priviți cu nesaț țesături, și covoare, și costume, să ne închinăm icoanelor în care Divinitatea ne este relevată de armonia culorilor și iarăși să ne-nchinăm troițelor crescute în lumină, să vă port prin inestimabile tezaure de suflet ale neamului nostru, răspândite prin toate muzeele etnografice ale Țării. Căci aceasta-i țara noastră, o țară de basm!”.

Ați văzut cum spune? O țară de basm! și cred că asta înseamnă dragoste. Căci domniei sale, pușcăriile și reeducarea, oprobiul public și hăituirea, n-au reușit să-i ucidă dragostea și astfel să-i lichefieze sufletul până ce „inima să-i devină piftie iar creierul un amestec apos”; n-au reușit ca astfel să-i terciuiască seninătatea și să-l transforme într-un om nou, cu mai multă sau mai puțină minte, cu mai multe sau mai puține lecturi. Nu, cu domnul Neculaie Purcărea ei n-au reușit, așa cum au reușit cu bietul director al Institutului Cultural Român! Și tocmai de aceea cred că privirea atât de senină și lipsită de orice nuanță acuzatoare a domnului Neculaie Purcărea – Neînfrântul, este cea mai teribilă acuzare care, nefiindu-ne aruncată vreodată în față, ne transformă, generații, după generații, în oameni de mica statură!

(Dan Arhire – La Drum. Revista călătorului, nr. 21-22-23, februarie-martie-aprilie 2012, pp. 50-53)


1. Ioan Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.

2. Horia Roman Patapievici, Politice, ediția a II-a, editura Humanitas, București, 1997, p. 50

3. Idem, p. 63

„Dați-mi ceva mai bun și atunci poate o să mă întreb: ce e mai bun decât să crezi în Dumnezeu și să te jertfești pentru patrie?”

Sunt tineri care habar nu au ce s-a întâmplat. Am rezistat cât am putut,
cum am putut, fără să ne batem cu pumnul în piept.
Asta le spun eu la tineri – nu vă mai bateţi cu pumnul în piept
până nu încasaţi două la fund de la Securitate,
după aceea să vorbiţi, să dea Dumnezeu să nu mai fie nevoie!

Primele arestări

Terminasem clasa a şaptea, eram la începutul clasei a opta când m‑au arestat. Am venit acasă, am învăţat câte ceva şi m‑am prezentat la şcoală. Dar tocmai atunci s‑a întâmplat ceva, cu 23 august ’44, cu schimbarea. M‑am îngrozit puţin, pentru că eu ştiam ce înseamnă comunismul.

Încă nu se ştia ce avea să urmeze. Pentru că lumea era destul de nepăsătoare, mai ales oamenii de‑aici, care se ocupau cu tot felul de treburi, de meserii, pentru viaţă, ca să câştige un ban, şi nu‑şi dădeau seama de ce sunt în stare ruşii. Greşeala noastră a fost că n‑am plecat cu toţii în străinătate, poate că acolo am fi avut o viaţă mai liniştită, mai aşezată, mai lipsită de primejdia comunistă.

Făceam partea din mişcarea legionară, din Frăţia de Cruce, şi ştiam de atrocităţile pe care le săvârşiseră comuniştii în Spania, de regimul din Rusia şi de atrocităţile de‑acolo, şi te îngrozeai când te gândeai că ei erau atei şi luptau împotriva Bisericii. Erau internaţionalişti. Iar pentru ei nu exista graniţă, toţi erau una.

Nu exista liceu în care să nu fie Frăţia de Cruce. Educaţia era deosebită, încercările, sacrificiul, renunţările la unele plăceri ale vieţii… Aderau mulţi copii. Eram în închisoare în jur de cinci mii de tineri – toţi erau tineri. După aceea a venit perioada anticomunistă, care‑a fost mult mai aspră. Pentru că a fi legionar era o agravantă pentru ei. Te întrebau anchetatorii: „Dar pe cutare l‑ai cunoscut? Da… Deci şi el era legionar.“

Am ignorat latura asta, mi‑am dat examenele, am dat bacalaureatul după aceea, tot la începutul lui septembrie. Apoi am fost arestat, am fost ţinut la Securitate – adică la Siguranţa statului. Am stat într‑o curte, la chestură, într‑un depozit – am stat cum am putut. Mai venea mama la mine, îmi mai aducea mâncare, iar într‑o zi mi‑a spus că în ziua următoare se dădeau examenele de admitere la facultate. Şi am rugat‑o să vină a doua zi să mă aştepte, la opt fără cinci, în faţa Academiei Comerciale, a ASE‑ului de astăzi. M‑am dus acolo, am dat examen şi m‑am întors. Când am plecat, am anunţat nişte amici că plec, şi a trebuit să mă întorc ca să ies la numărătoare, pentru că altfel fapta s‑ar fi repercutat asupra colegilor mei. M‑am întors ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic.

Aveam visuri mari, voiam să plec în Franţa, să urmez psihanaliza şi să‑mi deschid un laborator de psihologie – ca să testez aptitudinile şi atenţia, cum e obiceiul în alte ţări, pentru că înainte de a angaja un om trebuie să ştii ce poate. Şi după aceea să vin să aplic în ţară.

– Ce însemnau pentru dumneavoastră patria, neamul?

– Erau supremul argument pentru care să lupţi: patria, pentru că era o entitate. Spune în Biblie că în faţa lui Dumnezeu vor fi judecate neamurile, după aia indivizii. Iar noi trăiam cu concepţia asta.

A trebuit să treacă ani de zile după aceea ca să aprofundăm sentimentul, să conştientizăm ce este Dumnezeu, ce este patria. Şi timpul a trecut cu gândul acesta, că o să ni se întâmple ceva. Ştiam că nu aveam să fim lăsaţi în pace. Pentru că au venit ruşii cu tancurile, au vrut să implanteze concepţia aceasta nouă în sufletul românului. Sigur că poporul a rezistat, ba mai mult, a luat atitudine.

Pentru că după 23 august s‑au format grupuri în munţi. Luptători care au renunţat la viaţa lor şi s‑au văzut implicaţi în această luptă anticomunistă. Dar comuniştii aveau forţă armată, pe când noi eram cu mâinile goale sau cu un pistol. Şi mai e un lucru foarte interesant – noi n‑am făcut o zi în viaţa noastră politică, pentru noi era o şcoală a credinţei creştineşti, căutam să ne desăvârşim ca oameni, asta făceam în Frăţia de cruce.

Manifestam o teamă, dar am ignorat‑o. Eram tineri, îndrăzneţi, şi am ignorat‑o. Am ignorat ceea ce era în sufletul nostru, ceea ce urma să se întâmple. Ne‑am văzut de activitatea noastră educativă.

Mi‑au dat drumul, iar în ianuarie ’45 ne‑au arestat din nou. De data asta, ne‑au dus la Caracal. Noi, majoritatea, am simţit că era groaznic pentru că nu primeam pachet de acasă, mâncam de la cazan, era destul de aspră viaţa în lagăr, pentru că noaptea dormeam afară, fiindcă baraca era plină de ploşniţe şi păduchi, şi voiam să scăpăm de ele. Dormeam înăuntru doar când începea ploaia. Am venit acasă în septembrie, după care m‑am dus şi mi‑am continuat facultatea.

Ascuns în podul casei, căutat cu furca în fân

În ’48 însă, au venit şi m‑au căutat. Am reuşit să scap, m‑am ascuns după uşă. Au bătut la poartă doi indivizi, fratele meu era acasă şi i‑am zis: „Du‑te să vezi cine e!“ Şi au spus: „Îl căutăm pe domnul Purcărea.“ El le‑a spus: „E la şcoală, la Academie.“ Şi s‑au dus să mă caute la Academie. Mă căutaseră şi înainte, ca să mă oblige, prin metodele lor, să dau tot, inclusiv schema de organizare a organizaţiei braşovene, pentru ca după aceea să înceapă arestările. Ei, n‑a fost aşa, pentru că am înţeles, am avut intuiţia că avea să se întâmple ceva. Şi, într‑adevăr, după aceea, în 15 mai, au început arestările.

Într‑o noapte, m‑am pomenit cu cinci indivizi care au venit să mă caute, de la partid, de la închisoare, de la chestură. Era şi un poliţai cu ei. Şi am reuşit să mă ascund în fân. Tatăl meu avea cai, avea fân, iar când eram copii ne jucam de‑a hoţii şi jandarmii şi făceam tunele în fân, unde ne ascundeam. Şi bineînţeles că am revenit la joaca aceasta. Într‑o noapte au venit cinci indivizi. „Unde e? Unde e?“ M‑au căutat, dar nu m‑au găsit. Au urcat în podul de fân şi au înţepat cu furca pe ici, pe colo. Mi‑era frică nu că o să fiu găsit, ci că o să strănut, căci praful care se făcea în fân te obliga să strănuţi. În fine, am reuşit şi am rezistat, iar tata, care s‑a urcat cu ei, le‑a spus: „Nu‑i aici!“, deşi ştia că eram acolo. Am reuşit, am scăpat şi de momentul acesta.

Un an de zile am stat ascuns, în pod, pe unde puteam; am dormit şi în cimitir. Era greu. Veneam şi luam câte ceva de la părinţi şi plecam iar. Eram singur. A fost o viaţă grea. Viaţa de refugiat era grea pentru că nu ştiai în cine să ai încredere şi te fereai de toată umbra, de tot omul.

Câteodată ieşeam noaptea, aveam îndrăzneală, ieşeam noaptea să‑mi reiau legăturile. Şi într‑o noapte tot aşa, era toamnă, seară de fapt, că seară se făcea curând, am ieşit şi m‑am dus unde trebuia, iar când m‑am întors am văzut pe cineva că aştepta mai departe. Am aşteptat şi eu. Era un profesor de‑al meu, Benchea, care locuia pe unde mergeam eu. Şi el aştepta pe cineva… dar, mă rog, prudenţa, teama de‑a nu te întâlni cu cineva cunoscut, cu toate că el nu spunea nimic, ne‑a făcut să ne evităm.

Pe unde am putut am stat ascuns, iar apoi m‑am dus în munţi. Am rezistat cum am putut, pe unde am putut.

Nu vrei să vii în munți?

Şi după aceea a venit cineva la mine: „Nu vrei să vii în munţi?“ Cineva care ştia că duc o viaţă grea. Când am plecat la munte, a fost bucuria noastră. La munte am stat ce‑am stat şi am avut un moment de trădare. Trădarea era cumplită.

Am stat ascuns în ’49 câteva luni, dar cu teamă. Aveam la noi o puşcă, pe care‑o căpătasem de la cineva. Vreau să menţionez că n‑am făcut în viaţa noastră politică, nu am purtat armă, nu ştiam cum să manevrăm o armă, norocul a fost că ştiau alţii, care au fost pe front şi erau în temă.

Iar în munţi am scăpat de‑o greutate şi am dat de alta. Eram mulţi, era un alt sentiment. Dar în munţi erau tot felul de concepţii şi de oameni – erau ţărani, erau intelectuali, erau ţărănişti, liberali, cu un cuvânt, erau cu toţii anticomunişti, asta conta. Şi educaţia care se făcea era anticomunistă; nu se făcea educaţie legionară sau ţărănistă, ci anticomunistă.

Ceea ce era important era faptul că trebuia să învăţăm să ne păzim de unul şi de altul. Asta era mai greu. Eram în grupuri. În grupul nostru erau douăzeci de persoane. Dormeam într‑un adăpost improvizat, eram într‑o vale şi pe partea cealaltă era puţin ridicat, iar în malul acela am săpat un bordei care de deasupra nu se vedea. Focul nu‑l făceam decât noaptea. Dacă se uita cineva atent vedea fum, dar nu se gândeau ei că eram tocmai acolo.

Mâncam ce primeam. Nu conta mâncarea, nu ştiu de ce, dar nu conta. Erau oameni de‑ai locului care se ocupau să ne aducă de-ale gurii: un sac de mălai, un sac de cartofi, de ici, de colo. Se făcea o ciorbă lungă şi trebuia să mâncăm toţi, asta era mâncarea noastră. Dar ne bucuram de oarecare libertate. Libertatea de‑a vorbi, de‑a comunica între noi, pentru că toţi ne ştiam la fel de luptători, toţi sufeream din cauza aceluiaşi regim, pentru că pe atunci se fixau cote mari, iar ţăranii lăsau tot ce aveau şi plecau, îşi lăsau casele, tot, şi fugeau în munţi.

Dar din cauza unei trădări a trebuit să plecăm de acolo. Asta era, trădarea schimba atmosfera, ne schimba în tot ce aveam, trebuia neapărat să plecăm în altă parte, iar plecarea aceasta era greoaie. Noaptea dormeam şi după aceea, cum puteam, tot noaptea plecam cu tot calabalâcul. Aveam raniţa cu elemente personale, trebuia să cărăm tot ce era în comun, de exemplu, parii pentru un eventual adăpost sau pentru foc.

Planuri de schimbare a regimului

Aşteptam, ăsta era adevărul. Se spunea că vor fuziona toate grupurile şi se va da o lovitură puternică. Asta a fost. Şi speram să vină americanii. Conflictul între Răsărit şi Apus era evident, ne ziceam noi, dar uite că n‑a fost să fie, pentru că americanii cu englezii au jucat pe două fronturi. Iar Roosevelt a avut consilieri sovietici.

Ai noştri făceau instrucţie cu agenţii americani şi după aceea alţii dădeau informaţii. Ultimii au fost în ’53. A venit un grup de paraşutişti care s‑au lansat între Copşa Mică şi Braşov, într‑o pădure. Acolo era grupul lui Samoilă: Tănase şi alţii. I‑au lăsat. Ruşii au ştiut ora exactă unde au fost lăsaţi, au ştiut tot, şi le‑au comunicat românilor. Românii i‑au lăsat trei ani de zile să se desfăşoare, deşi ştiau de existenţa lor, i‑au lăsat să se organizeze, ca să vadă care erau oamenii cu care luau legătura, şi după aceea i‑au prins pe toţi. Sunt câteva scrieri în legătură cu procesul paraşutiştilor şi e destul de greu să‑ţi dai seama cum au putut fi prinşi. Apoi am auzit că au fost prinşi fiindcă spionajul american şi cel rus erau mână în
mână. Asta vreau să zic – americanii şi englezii ne‑au trădat şi apoi ne‑au vândut pentru cincizeci de ani, că tocmai cincizeci de ani s‑au împlinit când s‑a destrămat Uniunea Sovietică.

Până la urmă am fost prinşi şi băgaţi la puşcărie. Tot ferindu‑ne, au dat peste noi. Eram în munţii Argeşului, spre Topolov în sus, şi nu mai era mult până în Făgăraş. Dar aveam oameni care cunoşteau potecile, drumurile, şi în felul acesta am reuşit să continuăm. Până la urmă au venit cu brigadă de soldaţi şi ne‑au dibuit. Şi bineînţeles că, după ce ne‑au prins, ne‑au băgat la închisoare şi ne‑au condamnat. A fost proces mare.

– Cine v‑a trădat?

– Ciobanca, Sabin Ciobanca. L‑am prins şi în închisoare în ’42. Era un tip voluntar, mai altfel decât noi. Era la Şcoala Militară de la Timişoara, cu alţi băieţi.

Procesul

Procesul a fost la sfârşitul lui noiembrie ’49, la Craiova, pentru că Piteştiul ţinea de Craiova. Eu am avut noroc, am fost condamnat la şapte ani, aproape cea mai uşoară condamnare. Pentru că, fiind din altă parte, nu ştiam. De exemplu, o problemă gravă era cine ne alimentase.

Unul dintre noi, pe patul de moarte, fiindcă fusese ciuruit de gloanţe, a spus: „Pe noi ne‑a alimentat toată lumea.“ Şi aşa a fost, nu se ţinea cont, eram luptători ai speranţei, asta deveniserăm, toată lumea avea încredere în noi, că vom da o lovitură, că vom ataca. Însă intenţiile noastre erau mai paşnice. Arsenescu, care a fost mai belicos, fiindcă era ofiţer şi încă se credea pe frontul de luptă, era mai deschis, avea visuri mai mari. Apostol s‑a despărţit de el. Apostol era învăţător, profesor. Duminică o să‑i ridicăm o troiţă la Şuici. A fost luat din închisoare de la Craiova şi dus la Piteşti, iar de acolo l‑au ridicat, l‑au dus la Şuici, că duminica era târg acolo, şi l‑au împuşcat. Înainte l‑au bătut. Şi l‑au dat rudelor să‑l îngroape. A murit acolo, la Şuici.

Reeducarea de la Pitești

După proces, am fost dus la Piteşti, fiindcă eram student. Nu mi‑am dat seama că puteam să evit, să spun că sunt contabil sau altceva. Şi la Piteşti ne‑au pregătit cât ne‑au pregătit şi după aia ne‑au băgat în reeducare.

Reeducarea de la Piteşti a fost îngrozitoare, nici nu reuşesc să‑mi mai amintesc, pentru că au fost teribil de multe rele. Dacă n‑ar fi existat mişcarea legionară, n‑ar fi existat nici Piteştiul. S‑a pus problema aşa: că Stalin nu se temea decât de legionari, nu pentru numărul mare, ci pentru puterea de regenerare, asta l‑a înspăimântat. Unii generali au zis: „Îi trimitem în Siberia şi scăpăm de ei!“ Alţi generali au spus: „Nu, îi vom folosi în aşa fel încât să ne fie nouă de folos! Dar să creadă că ei au făcut tot.“ Piteştiul era pregătit, dar trebuiau să aştepte momentul şi omul potrivit ca să declanşeze acţiunea. Şi l‑au găsit pe Ţurcanu, care a făcut totul.

Ţurcanu era Satana întruchipată. Când se dă la tine un câine ca să te muşte, te înspăimânţi. Aşa era şi Ţurcanu. Când intra în camera noastră, aveam sentimentul că intră Satana. Avea şi o putere asupra ta, pentru că preluase rolul de mare şef, avea puteri de viaţă şi de moarte asupra ta. Şi‑a omorât prietenul cel mai bun, pe Bogdanovici, a omorât şi pe alţii, pentru că avea spatele acoperit, îi avea pe inspectorul de la Interne din minister, pe inspectorul Nemeş, pe Sepeanu. Datorită lor, făcea ce voia în închisoare. După câteva luni, ne‑au băgat în camere circa patruzeci de inşi. O parte erau reeducaţi, care notau tot şi spuneau tot, alţii, nereeducaţi. Şi a trebuit să ne împrietenim – asta a fost prima fază, a trebuit să ne împrietenim şi să ne destăinuim unul altuia. A fost foarte bine gândită toată povestea. Şi după aceea s‑a trecut la a doua fază. Demascarea exterioară – să spui tot, pe cine ai lăsat afară, pe cine mai cunoşti, toate să le expui după ce te bătea. Şi bătaia era îngrozitoare.

Dar momentul cel mai greu era să treci din ipostaza de victimă în cea de călău, să devii tu însuţi torţionar.

Era îngrozitor – trebuia să spui şi ce nu ştiai. Pentru că în timp ce ai stat în pregătire au existat destăinuiri reciproce. Şi dacă nu spuneai tu, trebuia să spună altul, şi altuia îi era frică că ai spus tu, şi spunea şi el. Cine ştie ce poveste spuneam eu şi eram întrebat: „Despre cutare ce ştii?“

Dar când am fost chemat prima dată la anchetă – în cameră se formase un comitet de patru inşi care conduceau camera, iar şeful lor te chema la raport – eu nici nu apucasem să mărturisesc ceva şi şeful a zis: „Uite banditul, nu vrea să spună!“ Şi m‑a luat la bătaie!

Te întindeau pe un prici, alții se puneau pe tine să te imobilizeze și șeful te bătea cu coada măturii sau cu o bâtă, te bătea la tălpi. Era îngrozitor. Bătaia la tălpi este îngrozitoare, pentru că te doare aici – te doare în moalele capului.

În două părți ale camerei, pe lung, de o parte și de alta erau priciuri, paturile de lemn pe care dormeai, și în fundul camerei erau două vase, un hârdău pentru necesități și altul pentru apă. Vărsau apă pe jos și te puneau să alergi. După bătaie, parc-ai fi călcat pe sticlă, era îngrozitor. Și aveai în spate un planton care te tot îndemna să alergi. A fost îngrozitor. Și după aceea ziua te puneau să stai într-un picior și să faci șmotru. Pe jos era mozaic, trebuia să freci, să faci genuflexiuni, fel de fel de mișcări care te umileau. Să te miște era bine, dar îți puneau în spate, după ce erai transpirat, un palton, și încă unul, și te încărcau, și simțeai că te sufoci.

Religia în închisoare

Până la urmă a început să se vorbească despre ateism; unii începuseră să cedeze, să fie convinși de Țurcanu.

Ultima întrebare era: „Care mai crede în Dumnezeu?”

Și dacă ridicai mâna și spuneai: „Eu mai cred”, el zicea: „Banditule, cu tine mai am de lucru!”

Asta era vorba lui Țurcanu, mai am de lucru cu tine. Dar nu i-a ajutat Dumnezeu.

Pentru că își dădea seama că încrederea în Dumnezeu era o legătură invizibilă, care te determina să nu faci una sau alta. Cei care nu mai credeau erau liberi, iar torționarii se năpusteau asupra lor: îi băteau, îi înjurau, îi schingiuiau.

– Cum ați rezistat?

– Ne rugam, pe de o parte. Voiam și să învățăm poezii, dar ce să mai înveți? Că te ținea în poziție – de exemplu, pe marginea patului, să stai în aceeași poziție și să nu privești decât drept înainte. Să nu te miști în dreapta sau stânga. Înțepeneai.

În alte cărți se spune că din situația asta nu scăpai decât cedând sau omorându-te. Dar nu puteai să te omori, că nu aveai cu ce. Pe cei care și-au ascuțit o lingură, de exemplu, sau au avut cuțit și și-au tăiat venele, ca să moară, i-a prins Țurcanu și i-a bătut de mama focului.

Dar mai era și o a treia cale – te bătea până înnebuneai. De exemplu, eu o bucată de timp n-am știut de mine. După ce m-am băgat în hârdău, am simțit că s-a rupt o coardă, mult timp n-am mai știut de mine.

După ce te considera că nu mai ai nimic de spus, te băga la demascarea interioară. Trebuia să spui ce știi de unul, de altul, de toți din cameră. Și spuneai ce știai. Bătaie îngrozitoare, animalică, ferească-l Sfântul pe cel care avea parte de așa ceva! Erai chinuit întâi sufletește și după aceea veneau celelalte.

Inventai ce să le spui, unii scorneau tot felul de lucruri și până la urmă se încurcau, erau prinși și bătuți îngrozitor. „Nu-i așa c-ai ținut șendințe legionare?” Nu țineai. Dar erau unii ademeniți, se retrăgeau în fundul camerei și mai vorbeau.

Erau unii mistici, se retrăgeau și ei – era un mistic de la Iași care era în parte călugăr, în parte laic, dar trăia cu credință mai mult decât noi.

Rugăciuni se făceau în comun, dar asta înainte de reeducare, pentru că la reeducare nu te puteai mișca din poziție. Treceai în poziție și nu puteai nici să miști un pic capul, pentru că aveai planton și imediat te lovea cu bâta în cap.

Țurcanu se plimba, avea o șubă mare care-l făcea mai voinic. Se plimba cu cheile în mână, îl schimba pe unul, pe altul. Îl socoteam Satana întruchipată. Avea o față rotundă, o frunte destul de lată, unii zic îngustă, noi o vedeam totuși lată. Era întruchiparea diavolului. Era voinic, față de noi.

Aveam mâncare proastă, slabă, ne bucuram că era caldă, era o zeamă, noroc cu turtoiul, cărămida care ne hrănea, nu era cât caietul dumneavoastră de lat, dar măcar ne hrănea, și sugeam coaja, care era neagră, așa, un deget, de groasă. Sugeam din ea.

Disperarea era permanentă. La reeducare era permanentă. Ne dădeam seama că nu mai era scăpare. Nu mai aveam speranță. Și cruce ne făceam cu limba în gură. Că dacă te prindea, aoleu, ce bătaie mâncai!

Cum am rezistat? Nici eu nu știu. Făcând pe prostul. În închisoare, unul care se crede prea deștept dă buzna. Unul mai timid, mai retras, e socotit mai ignorant, așa că eram lăsat mai mult în pace. Am adoptat tactica asta. „Nu știu, nu știu…”. Cu „nu știu” în brațe am parcurs toată închisoarea. Dar tot m-au prins.

Pentru că eu, după ce am scăpat de la Pitești, le-am spus tuturor: „Feriți-vă de studenți, sunt obligați să raporteze tot!”. Iar Țurcanu a spus: „Uite că Nae Purcărea a trecut în tabăra ailaltă. Deci n-a fost reeducat.”

O parte dintre noi am fost duși la Canal, iar o parte la Gherla, în anii `50. Și acolo era o atmosferă foarte apăsătoare, nu știai cum să te păzești, cui să spui, ce să spui.

La Canal – Poarta Albă

Și tocmai atunci a venit de la Interne un inspector, Teler: „Cine are sub zece ani să plece la Canal!”, „Care e sănătos…”. Dar ce sănătos? Eram niște schelete! Ne-au cântărit după Pitești și când am ajuns la Canal s-a uitat comandantul la noi: „Ce-i cu ăștia?” Eram niște stafii. „Bagă-i o lună de zile la grădină.”. O lună de zile am lucrat la grădina de zarzavaturi și ne-am vitaminizat. Dimineața, fără să ne vadă gardianul, ștergeam un pic ardei, ceapă, usturoi și altele, ce puteam, și înfulecam. Înfulecam așa, cu disperare. După o lună de zile, deja ne-am schimbat, în afară de vitamine era soare… Am socotit că era ceva nemaipomenit.

Gherla (1952)

Când am ajuns la Gherla, a și venit frizerul, care era informator, să mă întrebe ce zice unul, ce zice altul. I-am spus că sunt oameni necăjiți. „Ai un student, doctor”. Dar eu îl prevenisem pe ăla. „Fii atent, nu vorbi nimic!”. Și când m-a întrebat frizerul, i-am spus: „Domnule, nu știe nimic.”

După aceea, doctorul a rămas unul dintre puținii mei prieteni. Venea și-m băga o bucată de pâine, o bucată de zahăr în buzunar, după ce am ieșit de la Gherla, din izolare1. Pentru că, după ce am ieșit din izolare, la Gherla toți se fereau de mine, toți reeducații, bineînțeles. Știau că nu divulg, că nu sunt reeducat. În mod normal, erai informator. Anormal era cel care nu dădea informații. Așa am reușit să trec.

Noi eram la etaj și sub noi erau celule unde stăteau izolați TBC-iștii care mureau. Bacilul era peste tot. Or, pe noi, în situația aceea, de flămânzi, ne-au aruncat într-o celulă fără nimic, goală, în care dormeam pe jos. Era în 21 septembrie. Era bine când am intrat, dar a trecut timpul, s-a făcut noiembrie, decembrie.

După trei luni deja eram TBC-ist, am simțit că mi-e frig, că transpir, că nu mai am poftă de mâncare, simțeam că-mi slăbeau puterile, trebuia să te plimbi toată ziua ca să nu îngheți. Era un geam de sticlă cu despărțituri multe, un ochi spart, și intra frigul. Când a început frigul, nu aveam cu ce să-l acopăr. Eram determinat să mă plimb, celula era mică și pătrată. Nu am primit medicamente.

Când am ieșit m-am dus la doctor: „Uite, dau sânge!”. „Ce să-ți dau? Nu am ce!”.

Noroc că a murit Stalin, așa am reușit să ies. Ne-a grațiat Goiciu, vestitul Goiciu de la Gherla. Într-o dimineață, zice gardianul: „Faceți-vă bagajele!”Dar ce bagaje aveam? O trăistuță cu nimica toată. Niște zdrențe. Și am coborât.

Când am ieșit, Goiciu a zis: „Care puteți, mergeți la muncă”. Și m-am dus. Era Juberian, care dirija totul. Așa era sistemul: noi făceam tot și administrația veghea ca să facem bine. Noi ne organizam, aveam șefii noștri, reeducați, bineînțeles, care vegheau să meargă totul bine. Juberian a rezistat cât a rezistat și apoi a căzut.

Zice: „Nae, vezi ce-ai pățit dacă nu ți-ai văzut de treabă?”. „Nu, dumneavoastră ați vrut să ne omorâți.”. „Hai, lasă-mă!”.

Atunci m-am revoltat puțin față de el. „Unde vrei să te dau?”. „Undeva unde nu e praf, că sunt TBC-ist”. „La tinichigerie e bine?”. „Da”.

Și m-a dat la tinichigerie. Am învățat să bat tablă, să făceau niște stropitori, am învățat să fac și eu. Cum făceam norma, nu știu…

Înainte de-a termina termenul de pedeapsă în închisoare, am fost dus cu duba. Nu știam unde. M-a lăsat la Codlea, unde era depozitul Securității.

Acolo e obiceiul când te duci de la o închisoare la alta să te percheziționeze, să te dezbrace, să vadă dacă nu ai ceva. M-au ținut la carantină. Înainte, asista un ofițer, eu nu știu cine era. Și am avut, așa, o îndrăzneală – îndrăzneala unui învingător – chit că eram vai de noi. Dar el mă tot sâcâia: „Ce ești? Student?”. „Da!”. „Deci ai fost la Pitești?”. „Da!”. „Și nu mă cunoști?”. „Nu, că sub Țurcanu nu mai cunoșteai pe nimeni.”. Ăsta era Iagăru, unul dintre ofițerii politici. Zice: „Păi, acolo v-ați omorât între voi!”. Atât mi-a trebuit, a pus paie pe foc. M-am revoltat: „Cum spuneți așa ceva? Noi eram cu cheile în mână sau Țurcanu, care era omul dumneavoastră?”

Dar el a raportat la Securitate, unde s-a hotărât: „Ăsta nu-i de lăsat în libertate, e tot bandit!” Și în felul acesta m-au luat la Securitate, era acolo colonelul Iacob, m-au mai întrebat, dar soarta mea era deja pecetluită. M-am răzvrătit un pic împotriva lor. „Tot ce-ați făcut, ați făcut ca să ne omorâți!”

E o poveste frumoasă, înâlnirea cu Eugenia

În dubă erau două celule și într-una eram eu, iar în alta Eugenia. Și aud bătăi în ușă, în Morse:

„Cine-i acolo?”. Că am învățat și Morse. Spune: „Gica Fuica, merg la Lățești în domiciliu obligatoriu.”. Eu nu știam unde merg. M-au luat cu duba, iar pe mine m-au lăsat la Codlea.

Și apoi, când ajung la Lățești, în 1956, de cine dau acolo? De Gica, cu care m-am împrietenit, pentru faptul că trăiam într-o comunitate. Și dacă a fost benefic Lățeștiul, a fost pentru că era o atmosferă nemaipomenită.

La Lățești ne-am căsătorit, pentru că timpul trecea greu. Nu știam cât mai aveam de stat. Am aflat că ni se prelungise domiciliul obligatoriu.

Nunta a fost ca orice nuntă: plăcută, a fost cu tot satul. Am avut un butoiaș de vin de vreo cincizeci de litri, dar nu ne-a ajuns, a trebuit să mai caut vin. Au venit tata și fratele meu. Ne-a cununat doctorul Sonea, care era din Brașov și a fost adus în ’57 la Lățești. Am rămas în legătură până a murit.

Am stat la Lățești, iar apoi Gica a fost dusă la o închisoare de femei, iar eu la Culmea.

La Lățești am stat până în ’58, când ne-au arestat din nou și ne-au dus la Culmea, de frica mișcării din Ungaria. Ne-au luat și ne-au arestat pe toți – ne-au dus la Culmea, în lagăr. Acolo, li s-a spus „Ăștia sunt niște bandiți!”. În pază erau și soldați, și gardieni. Ne-au dus la munci agricole. Am revăzut-o pe Gica după 6 ani, în ’64. […]

La Aiud am stat din ’60 până în ’64, cinci ani. A fost o perioadă grea, pentru că se formaseră comitete care căutau să te ducă pe „drumul cel bun”.

Eliberarea

A fost ceva banal la eliberare. Spuneau că ne protejaseră de furia poporului. Dar poporul avea simpatie pentru noi, pentru că tot poporul era în lagărul acesta imens.

Povestește Țuțea că, la eliberare, lumea era binevoitoare. La un moment dat zice: „N-am un ban să dau un telefon.”. Prințul Ghika spune: „NIci eu nu am.”. Un tânăr într-un grup, care-i auzise și care își dăduse seama după haine că erau de la pușcărie, le-a spus: „Uite, vă dau jumătate din ce am eu, vă dau dumneavoastră”. Și a dispărut. La care Țuțea: „Ăsta e linșajul pe care voia să ni-l aplice poporul”.

După ce au plecat toți din închisoare, colonelul Crăciun, la Aiud, a spus că trebuie să ne mai rețină pe o parte din noi pentru a termina o lucrare. În echipa mea era și mitropolitul Bartolomeu. Am stat până s-a terminat, iar apoi ne-au dat pachet și vorbitor. Primul vorbitor pe care l-am primit la închisoare. Și am vorbit. Gica se eliberase cu câteva luni înaintea mea și se dusese la Bârlad, la părinții ei. Ne-am luat la revedere cu credința că peste câteva luni aveam să ne revedem. Și așa a fost. Am regăsit-o într-o librărie.

Cel mai greu a fost la Pitești. Iar dintre celelalte închisori, la Jilava – pentru că într-o cameră unde puteau intra cincizeci de oameni băgau două-trei sute de oameni, erau trei rânduri de priciuri, și erai băgat pe dedesubt, pe șerpărie, iar după aceea era umezeala pe care trebuia s-o suporți, pentru că Jilava era sub pământ. Dorința multora este ca Jilava să rămână muzeu, și cred c-ar fi foarte bine.

Eu am fost cu câțiva ani în urmă acasă, fiindcă în drum spre Gherla, spre Lățești, l-am rugat pe milițiat să oprească, să-mi iau câte ceva,, și atunci am stat de vorbă cu taică-meu, am simțit lipsa mamei. Imediat s-a simțit. Pe tata l-am găsit într-o mare liniște, în liniștea singurătății. Este greu să fii bătrân. Lipsa soției îți scade orice posibilitate de-a mai dori ceva.

După eliberare

Am umblat foarte mult, n-am găsit o slujbă. De la forța de muncă m-au repartizat la o hală de aprovizionare pentru materiale de industrie și acolo am stat până am găsit ceva mai bun.

Securitatea ne-a dat drumul în ’64. Mulțumesc! Dar la două-trei luni fie eram chemați, fie venea după noi un agent sau ne telefona: „Vino la camera cutare”. Ne chestiona – nimicuri, prostii -, iar ultima întrebare era cea mai dificilă: „Nu vrei să ne ajuți?”. Adică încercau să te facă informator. Ce le spuneam? Le spuneam ceva, așa, în doi peri, și ne lăsau în pace. Pentru că în același timp ne urmăreau. Aveau informatori, de exemplu, care dădeau tot felul de amănunte care nu existau. Nu ne cunoșteau viața intimă, dar le inventau.

Erai mai liber în închisoare, pentru că acolo nu aveam decât un gând: eliberarea, păstrarea demnității noastre ca oameni și verticalitatea.

După ce am văzut că nu pot să termin facultatea, mi-am adus aminte de cioplitul lingurilor. L-am învățat în ’43 la închisoare de la un călugăr, de la un elev al lui Papacioc, la Alba Iulia.

Sculptura nu era o eliberare, dimpotrivă, căutam, aveam dorința ucenicului care voia să învețe – și am învățat, am lucrat. Prima dată a trebuit să fac scara aceasta ca să pot să urc în pod, la mansardă. Și ce mi-a venit mie, s-o fac în stil de pridvor. Tot ce vedeți este după îndelungă chibzuință. Am găsit formula aceasta – treaptă cu treaptă – și am cioplit stâlpii de pridvor. Necesitatea ne-a obligat și aici, ne-a obligat și am făcut scara, care era mai importantă; mi-a luat un an de zile. Apoi, colțarul, fără cuie, fără fier, numai din lemn, plus îmbinările. Apoi patul, scaunele, masa, porticul acesta. După aceea a fost nevoie să ne oprim un timp ca să fac sobele.

Poarta am făcut-o târziu, am terminat-o în ’83. Porțile sunt cel mai greu de făcut, pentru că necesită cunoștințe. Poarta e făcută din două straturi, dintre care unul din brad, un fel de chenar peste care am montat ornamentele de poartă. Poarta se zice că este ferecată, bătută în cuie. Am avut noroc că meșterul la care lucram avea niște ornamente vechi, balamale, lanțuri. Elementul trebuie să fie un romb – este scos din niște șipci care vin îmbinate, trebuie să se îmbine în nuc și feder. Am reuști s-o fac. Dar nu-mi plăcea. Nu erau adunate. I-am făcut un chenar, cu un dinte de lup ca ornament, și imediat s-a schimbat.

Tinerii ar trebui să ia exemplu de la noi și să facă ceva. Adică să trezească forțele creatoare din ei.

Eu am încercat la liceu, la mine în sat, să deștept în ei acest sentiment – omul dacă vrea să fie ceva, și dacă vrea ca altul să-și scoată pălăria în fața lui, ar trebui să studieze, să învețe, să devină cineva. Și dacă face ceva, să facă nu pentru moment, să facă pentru a fi util societății. Trebuie să învețe ca să devină… Doar o forță creatoare înseamnă ceva, atât pentru el, cât și pentru etina în care trăiește.

Ce regret? Dați-mi ceva mai bun și atunci poate o să mă întreb: ce e mai bun decât să crezi în Dumnezeu și să te jertfești pentru patrie? Ce este mai bun altceva? Nu îmi pare rău… dacă așa mi-a fost destinul. Ce altceva mai bun în lumea asta, ce concepție mai bună? Omul nu e capabil să se ridice la înălțimea cerințelor. Și așa și noi am încercat, în felul în care am putut, să ajungem la un nivel spiritual.

(Nicolae Purcărea – Supraviețuitorii. Mărturii din temnițele comuniste ale României, ediție îngrijită de Anca Ștef și Raul Ștef, Editura Humanitas, București, 2014, pp. 17-29)


1. Unde a stat șapte luni, pentru că a vorbit despre Pitești (n. ed.)

„Dumnezeu m-a ajutat. Altă explicaţie omenească, n-am.”

E scheian vechi badea Nae şi e cunoscut foarte de braşovenii adevăraţi. E verde precum bradul ce se-ndoaie, dar nu se frânge, după vorba prietenului său Ion Gavrilă Ogoranu. Am privilegiul de a mă fi născut în oraşul domniei sale de la poalele Tâmpei. Îl ştiam de demult din legendele cu haiduci şi legionari, însă dintr-un soi de sfială şi nevrednicie n-am îndrăznit să-l caut. Camarazii săi de suferinţă, unii încă în viaţă, mi l-au numit: un sfânt şi fratele nostru mai mare. Prieteni, elevi de-ai săi, intelectuali, preoţi, călugări, oameni din străinătate, vrăjmaşii săi chiar şi tot felul de gură cască se vântură într-un nesfârşit pelerinaj să vază şi să auză pe bădia Nae.

Ceva mai târziu, s-a-ntâmplat să-l găsesc vorbind la o lansare de carte despre Noica. Era o carte scrisă „corect politic” şi „scurtată” rău în ceea ce priveşte adevărul ăla cu capul spart de pe uliţe. La finalul lansării cu o smerenie, rar întâlnită azi, a cerut cuvântul. Şi a vorbit. Rostirea sa ne-a dus la geneza faptelor, aşa cum ele au fost să fie. Cu blândeţe fermă a despicat văzduhul şi a dumirit pe cei cu urechile la ei. Autorul imberb şi sclifosit a tăcut mâlc în faţa baciului. Se lăsase o linişte grea. Apoi, şi-a cerut iertare pentru nedorita intervenţie şi a dat să plece. Sala grămadă s-a ridicat şi ea să-l îmbrăţişeze pe bădia lor uitând de carte, autor şi autografe. Strategic, tânărul „învăţător” de la Bucureşti a explicat că nu a putut publica până la capăt tot ce a aflat despre subiect şi că, pe deasupra, şi-a făcut o sumedenie de duşmani. Bătrânul Purcărea i-a răspuns calm şi cu profundă afecţiune: ştiu, dar îţi mulţumesc şi pentru atât cât ai spus! Am încercat să vorbesc cu autorul şi politicos m-a expediat spunându-mi că ştiu deja mai multe decât a putut divulga în cartea sa.

Acela fost-a momentul când l-am abordat pe Badea Nae. Scârbit de cele văzute că vin de la tinerii-cufuriţi-eşalonul 3 m-am îndreptat cu sete să-l salut cu onor pe Bădia. Mă iertaţi, pentru întârziere, dar n-am luat o palmă pentru ceva nobil şi nici pentru Hristos! M-a privit îndelung cu un zâmbet melancolic ca apoi să ne pierdem pe uliţele Scheiului. Când am intrat în căscioara-i ţărănesc decorată am simţit pentru prima dată cum e să te întorci acasă.

***

„Noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă”

Marius Iona: Ce-aţi mai făcut săptămâna asta?

Nicolae Purcărea: E greu să spun ce am făcut. Am citit din cărţile astea, că tot citesc, că… foarte ciudat ştii, trebuie să iau de două-trei ori capitolul să-l pot înţelege, să pot memora esenţialul, că aşa mă leg de idee, îmi notez ideea pe care undeva trebuie să o dezvolt şi eu. Suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului evreu.

M.I.: Este un lucru rău să cunoştem Holocaustul?

N.P.: Dom’le, nu este un lucru rău. Dar de ce suntem obligaţi să-l cunoaştem? De ce nu suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului nostru? Să ştii poporul tău prin ce suferinţe a trecut. Am citit aici un articol al unui preot maghiar; a fost student şi a fost băgat laPiteşti, dar el maghiar fiind nu a făcut parte din problemele românilor. Nu a cunoscut Mişcarea Legionară. Şi scrie aşa de frumos, dom’le! Am admirat felul cum disecă, îmi face impresia că uneori chiar prea mult, aceasta problemă. Dar aşa a văzut-o el, e frumos…

M.I.: Care problemă?

N.P.: A Piteştiului, că a trecut prin Piteşti. Scrie foarte frumos, are foare mult discernământ, foarte multă logică în tot ceea ce spune. Interesant, foarte interesant, dar e bine ca acest lucru să fie dat şi în şcoli, să citească, să studieze, dar e prea… cum să zic, face parte din romanele astea S. F., că a fost o imaginaţie bolnavă tot ce ni s-a întâmplat acolo.

M.I.: Dar nu credeţi că din vina noastră nu e promovat Piteştiul?

N.P.: Dom’le, e o linie generală, spre deosebire de alte ţări care îşi proclamă, îşi dezvăluie toate suferinţele, aici restrâng. Ce se ştie, de exemplu, despre rezistenţa din munţi? Nu se ştie mai nimic. Şi noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă. Comunismul noi nu l-am înghiţit pe nerăsuflate. Ne-am opus, am rezistat. Nimenia din ţară de la noi nu vrea să dezvăluie această rezistenţă.

M.I.: Dar de unde ştiţi că poporul nostru tace? Care este argumentul că ar fi o atitudine conştientă? Poate că suntem indiferenţi.

N.P.: Pentru că este o direcţie nu ştiu de unde primită. Cine conduce ţara? Din umbră cine o conduce? Ştim noi lucru ăsta? Bănuim că e condusă de… noi zicem că-i condusă de Băsescu şi îl beştelim pe Băsescu toată ziua, dar dincolo, peste Băsescu, cine e, cine conduce? Mafia asta. Cine-i asta? Ştim noi cine-i asta? Bănuim, dar liniile directoare pe care le dă sunt foarte precise. Nu faci aia, nu faci aia. Te duci şi plângi la Holocaustul evreilor, vai ce plângi, ce lăcrimezi la Holocaustul evreilor, atât! Dar plângi tu vreodată citind despre Piteşti? Despre Piteşti ai plâns tu? Ai lăcrimat? Să vezi ce s-a întâmplat acolo? Vrei să dezvălui? Nu vrei. Ţii ascuns, vai, să nu afle, să nu se ştie. Parcă am ţine în braţe comunismul, ştii, aşa, cu mult drag. Îl ţinem pentru că de la Iliescu încoace, ce s-a făcut? S-a făcut ceva? Nu s-a făcut nimic. Şi toate, toate care vin, că-i Iliescu, că-i Băsescu sau cine o fi, toate purced de la acelaşi trunchi: concepţia comunistă. Uite ăsta e efectul concepţiei comuniste, tot ce se întâmpă acum.

M.I.: Sunt unele voci care ar putea să spună că ne ocupăm de fenomenul ăsta, se scriu cărţi despre comunism, despre fenomenul Piteşti…

N.P.: Da, scriu, dar scriu într-un fel semi-oficial. Pentru că, vorba aia, noi le scriem, noi le citim. Dar nu sunt date în şcoli şi nu sunt studiate în facultăţi. Să se studieze fenomenul. S-a studiat într-o facultate acest fenomen? Nu s-a studiat.

M.I.: Sunt, totuşi, studenţi la filosofie care pe fenomenul Piteşti îşi fac masterate, doctorate…

N.P.: Îşi fac… Îşi fac din ce? Din citite? Sunt aşa de puţini cei care vin să se intereseze! Alin Mureşan a scris o carte ca teză de licenţă. Iartă-mă, dar după povestitele altuia, dar după povestitele altuia a scris şi Virgil Ierunca, a scris şi Goma după povestitele altora. Unii scriu mai pe lângă, alţii încearcă să se integreze într-un fel, dar nu se pot integra.

M.I.: Cum este Paul Goma?

N.P: Este fecund, dar îl întreb pe Paul Goma care nu a trecut pe acolo, când zice „Patimile după Piteşti”, zice că autorului i se refugia gândul şi evada din închisoare şi se gândea la iubita lui. Nu este adevărat, că nu mai aveai putere să faci aşa ceva. Nu puteai. Trebuia să stai cu capul plecat şi să gândeşti. Să gândeşti întâi la fiinţa ta şi cum te poţi apăra, să gândeşti după aia uneori ce minciună să mai spui, că unii de atâtea minciuni, s-au încurcat în minciuni, fabulau şi au avut iar de tras. Ce bătaie au mai mâncat!…Şi alţii săracii, care trebuiau să spună verzi şi uscate, să blameze, să desfigureze fiinţa umană. Asta-i partea proastă. Şi au reuşit să o desfigureze.

„Piteştiul a fost mult mai dur decât Holocaustul”

M.I.: Al câtelea lot aţi fost la Piteşti? Pentru că dumneavostră când aţi ajuns, mai erau unii despre care dumneavoastră mi-aţi spus că erau reeducaţi.

N.P.: Erau, că eu am ajuns exact la un an după ce a început. Fenomenul a început la Sfântul Neculaie, adică a început prin octombrie, dar la Sfântul Neculaie a intrat un lot, în ’49. Eu am intrat la Sfântul Neculaie în ’50. La un an diferenţă de primul lot. Şi într-un an de zile nu a fost o cameră, au fost zeci de camere acolo. Pentru că s-a început la parter unde era şi camera 4 spital. Şi s-a început ş-acolo, dar s-a început în multe locuri. S-a început asupra a doi trei inşi sau asupra a unuia chiar.

M.I.: Dumneavoastră credeţi, din ce-aţi studiat despre Holocaust, că Piteştiul a fost mult mai dur decât Holocaustul?

N.P.: Da! Categoric!

M.I.: Şi prin ce a fost? Care-s argumentele?

N.P.: Dom’le, în Holocaust, de exemplu la Auschwitz, dacă te băga în camera de gazare mureai în două-trei secunde. La Piteşti însă a trebuit să înduri luni de zile, stăteai cu mortul lângă tine, stăteai cu chinul lângă tine şi ştiai că îţi vine rândul. Ori presiunea aceasta psihică era îngozitoare. Vedeai sângele ţâşnind din trupul unuia, dar ştiai că îţi vine şi ţie rândul. Şi asta pentru fiinţa omenească era îngrozitoare, era distrugătoare. Că şi asta contribuia la efectul căderii unuia sau a altuia. Şi mă gândesc acum… nu ştiu… cum am rezistat. Am rezistat. Unde am stat eu ascuns un an, asta m-au pisat la cap. Şi am rezistat şi n-am spus. Dacă spuneam, băgam nişte prieteni la puşcărie. Am suportat, i-am ignorat, dar mă întreb, în tot tumultul acela, în toată presiunea aceea, cum Dumnezeu am reuşit să păstrez într-un colţ al sufletului meu acest lucru, şi nu l-am spus. Au fost lucruri pe care nu le-am spus.

M.I.: Dar aţi spus unele lucruri?

N.P.: Sigur că am spus pentru că ştiau prea mulţi. Adică asta a fost tactica. Se vorbeşte despre etapele Piteştiului, demascarea inter-exterioară, demascare interioară şi autodemascare. Dar trebuie să vorbim şi de prima etapă pe care o ignoră toţi şi care a fost determinantă, adică despre faptul că am fost adunaţi toţi într-o cameră şi aşa ne-a lăsat luni de zile, ne-a lăsat să ne desfăşurăm cu toate ale noastre pentru cunoaştere şi pentru autodemascarea care a venit după aceea. Asta a fost îngrozitor, acest capitol îl ignoră mulţi. Şi eu zic că nu e bine să-l ignorăm.

M.I.: Cât a durat „starea de calm”?

N.P.: Din august până la Sfântul Neculaie. Câteva luni bune în care ai avut timp să te poţi lega sufleteşte de unul şi altul…

M.I.: Şi apoi cât aţi stat sub teroare?

N.P.: Păi, am stat toată etapa, şase-şapte luni. Şi totuşi am fost printre privilegiaţii sorţii, pentru că după perioada asta de instruire trebuia să dovedeşti că nu mai eşti acela, că te-ai schimbat, că eşti altul şi te trecea în altă cameră. Te trecea fie ca bandit, fie ca eventual, viitor călău. Şi atunci perioada asta a trecut peste mine foarte uşor pentru că am plecat la Canal în loc să trec în altă cameră. Dar eu sunt sigur că iar o luam de la început. Pentru că dacă mă punea să bat, eu nu băteam. Chiar mi s-a întâmplat, plantonul meu pe care l-am avut şi care m-a chinuit aşa în felul lui a căzut şi el. L-a prins cu ceva si a căzut. Şi zice Mărtinuş care era şeful camerei noastre: acum bate-l şi tu! Zic: nu-l bat, că eu nu pot să-l bat. Cum i-a scăpat lui Mărtinuş momentul să-mi aplice o pedeapsă că nu pot să-l bat? Sincer, nu ştiu să-ţi spun… Asta era echivalent că tot bandit am rămas. Nu m-a bătut, am scăpat aşa… eram eu prea epavă şi prea chinuit de m-a lăsat în pace, tind să cred… d-aia mi-a fost foarte uşor, iar apoi am plecat de la Piteşti la Canal. Gata, am uitat tot. A fost o anchetă, am uitat. Ne-am revenit. M-am scuturat şi mi-am revenit. Toate loviturile nu şi-au făcut efectul de a-mi destrăma sufletul, de a mă mutila.

„Un prizonier din Siberia a zis: dacă noi în închisorile din Siberia trăiam ca aici la Piteşti, muream demult” 

M.I.: Totuşi, vi s-ar putea spune aşa: ce vreţi? Sunt două tipuri de lumi în această tortură instrumentată, este lumea orientală, aia de la ruşi venită, unde-s tătarii pe dedesupt şi lumea nemţească care a făcut Holocaustul. Nemţii lucrează cu alte scule, cu alte metode: gazare, chestii… Sunt mai practici, mai occidentali, pe când orientalii ăştia, mai ritualici, mai minuţioşi şi mai barbari în ultimă instanţă.

N.P: Nişte francezi au pus sub semnul întrebării: a existat sau nu a existat camera de gazare? Moartea evreilor şi-a comuniştilor în mare parte s-a datorat bombardamentului american. Americanii au venit după 23 august şi au bombardat lagărul şi au bombardat tocmai latura unde erau comuniştii şi evreii şi acolo au murit majoritatea. Şi de-ai noştri au murit. A rămas încă un mister: cum au murit? Un prizonier din Siberia a zis: dacă noi în închisorile din Siberia trăiam ca aici la Piteşti, muream demult, deci a fost cu mult mai greu, detenţia a fost mult mai sfâşietoare.

M.I.: Şi totuşi, domnule Purcărea, nu vă crede nimeni. Cei care aud cred că dumneavoastră încercaţi să vă victimizaţi şi spuneţi că a fost mai greu decât în Siberia, mai greu decât la Auschwitz, mai greu decât nu ştiu pe unde. Se zice că e o chesite românească, că noi încercăm să ne plângem de milă.

N.P.: Da, fiecare face lucrul ăsta într-un mod sau altul. Dar eu le spun: nu încercaţi să fiţi ca mine că nu puteţi. Eu am crescut, m-am dezvoltat sub ideea asta, iar dumneavoastră dacă vreţi să mă atacaţi, întâi cunoaşteţi-mă şi după aceea veniţi şi mă atacaţi. Ca să discuţi cu antiteza, trebuie să cunoşti mai întâi teza.

M.I.: Păi, ei consideră că o cunosc.

N.P.: Nu o cunosc deloc.

M.I.: Ei zic că suferinţă a fost peste tot. Că sunt nuanţe, asta e altă discuţie, dar suferinţă a fost peste tot.

N.P.: A fost suferinţă peste tot, categoric. Pentru că dacă porneşti de la conceptul de ură de clasă înseamnă că trebuie să distrugi tot. Şi mai întâi Marx şi Engles, apoi Lenin spuneau: cum putem să triumfăm? Printr-o revoluţie. Şi revoluţia cum va fi? Cu violenţă. Asta a fost concepţia lor: prin violenţă. Şi dacă porneşi de la conceptul ăsta sigur că trebuie să distrugi tot. Să formezi o nouă clasă, o nouă concepţie, să razi, să razi tot…

M.I: Şi cum vă explicaţi faptul că aţi rezistat totuşi?

N.P.: Dumnezeu m-a ajutat. Altă explicaţie omenească, n-am. Nu pot să spun că am avut eu forţă fizică. N-am avut, vai de capul meu. Că eram un schelet ambulant. Dar am avut o forţă sufletească care m-a determinat să rezist. Şi această forţă este sâmburele de rezistenţă pe care mi l-a dat Dumnezeu.

M.I.: Când aţi fost luaţi de la Piteşti şi duşi la Canal vi s-au spus „Slăbănogii din Capernaum”.

N.P.: Da, aşa eram de slabi. Toţi care veneam de la Piteşti eram slabi, eram epave. Pentru că era mâncarea proastă si era frig, şi mai ales era teroarea, frica în care trăiam şi care ne consuma enorm. Că dacă ai ceva pe suflet, vezi că nu te lasă să dormi, nici nu poţi înghiţi mâncarea. Şi ce am înghiţit noi, numai mâncare nu era….

„Se zice că femeia e sexul slab. Nu-i sexul slab, ea-i sexul puternic. Au rezistat mai bine decât noi” 

M.I.: Ştiu că aţi trecut prin toate puşcăriile, lagărele etc. Dacă Piteştiul a fost cel mai greu, care a fost „spaţiul” cel mai suportabil?

N.P.: A fost D.O.-ul. În D. O. (Domiciliu Obligatoriu) am dus-o nemaipomenit. În Bărăgan. Trăiam o comuniune sufletească nemaipomenită. Eram liberi, aveam soare, cu toate că era mizer si acolo, vai de capul nostru. Dar ne simţeam bine, ne simţeam liberi, ne simţeam oameni.

M.I.: Eraţi cu soţia?

N.P.: Păi, acolo m-am căsătorit după aceea. După un an de zile.

M.I.: Şi cât aţi mai stat acolo?

N.P.: Încă un an.

M.I.: Şi după aceea?

N.P.: Ne-au luat în lagăr. Iar am început-o din nou, altă etapă. Am luat-o din nou cu bătăi, cu munci. Aveam un kilometru, de nici nu vedeam unde e capătul la prăşit.

M.I.: Dar la Piteşti erau femei?

N.P.: Nu.

M.I.: De ce?

N.P.: Pentru femei era închisoare specială. Măcar atât au făcut şi ei: nu au amestecat.

M.I.: Dar se vorbeşte că unele femei au suferit torturi mari, schinjuiri, violuri abominabile. Cred că pentru femei a fost mai dur.

N.P.: A fost. E regretabil pentru că femeia are sensibilităţile ei. Ei, şi cum se zice, femeia e sexul slab. Nu-i sexul slab, ea-i sexul puternic. Au rezistat mai bine decât noi. Citeşte cartea Aspaziei Oţel Petrescu „Strigat-am către tine, Doamne”. Citeşte si vezi cum au reuşit să se strângă femeile şi cum s-au îngrijit. La noi când îţi era viaţa mai grea, atunci te lovea. Asta au şi speculat, au speculat toate slăbiciunile omeneşti. Mulţi fac teorii: s-a căutat aşa sau aşa… nu s-a căutat decât un lucru: să divulgi tot ce nu ai spus la securitate. A fost anchetă poliţienească si după ea s-au brodat toate celelalte. Că ei nu vroiau să te reeduce, nu aveau nevoie de tine. A te reeduca înseamnă a te modela ca să fii bun societăţii, dar ei nu vroiau lucru ăsta. Ei au făcut asupra noastră o dresură de animal. Nu aveau nevoie de noi deşi spuneau că aveau nevoie, dar după ce treceai prin toată această dresură, deveneai alt om. Atunci sigur aveau nevoie de tine pentru că te imbeciliza, te robotiza, te depersonifica şi ascultai de vorba şefului.

M.I.: Vreau să vă întreb…, agresări sexuale asupra bărbaţilor au fost?

N.P.: Nu. La noi nu.

M.I.: N-aţi auzit. Adică cel puţin, în sensul acesta, o „morală” comunistă, faţă de puşcăria americană, unde se ştie că există o complicitate între gardieni şi deţinuţi, aici nu a fost, nu?

N.P.: Nu!

M.I.: Am înţeles…

N.P.: Măcar lucru ăsta s-a respectat.

M.I.: Vreau să vă întreb, soţia dumneavoastră, dacă nu sunt indiscret, s-a plâns de suferinţe sau tăcea?

N.P.: Tăcea mai mult.

M.I: Dar aţi întrebat-o?

N.P. (vocea îi scade şi lăcrimează discret): Am întrebat-o dom’le, da’ acum îmi pun de multe ori întrebarea de ce nu am întrebat aia, de ce nu mi-a spus aialaltă…

(Interviu realizat de Marius Iona pentru revista Isvod via vlad-mihai.blogspot.ro)

„Pe valea aia mică, într-o casă veche, atâta frumos!” – interviu cu Nicolae Purcărea

Vizitandu-l, întâmplător, în căsuța sa din Șcheii Brașovului, din Strada Pe Tocile, am rămas fermecați de frumosul românesc pe care Neculaie Purcărea l-a strâns in jurul său de o viață. Activ, la cei peste optzeci și opt de ani, am avut prilejul să-l urmăm și la Tulcea, unde, in 29 noiembrie 2011 a participat la o expoziție dedicată Zilei Naționale a Romaniei. După expoziție domnul Purcărea a susținut o conferință pentru – în special – elevii de liceu din Tulcea, apoi am urmărit impreună spectacolul intitulat Istoria României în cântece, susținut de corul Acapela Sailors. S-a legat apoi, acolo, un interviu, pe care suntem bucuroși a vi-l prezenta astăzi.

La Drum: Ceea ce aţi spus mai devreme copiilor, în sală a fost foarte concludent. Acest interviu adhoc nu doreşte decât să şlefuiască aspectele legate de pasiunea dumneavoastră pentru arta lemnului. Cum ați ajuns la lemn?

Neculaie Purcărea: Lemnul este un material cu care comunici, pe de o parte; pe de altă parte mie mi-a fixat un ideal de viaţă, căci el exprimă mentalitatea românească, o zonă a spiritualităţii romaneşti, a frumosului perpetuat ca tradiţie, ca să zic aşa. Lemnul te face să inţelegi mai bine spiritul românesc, căci prin lemn se exprimă cel mai bine, cel mai armonios, sensibilitatea, geniul poporului român. Din pricina tradiţiei, a perpetuării ideii, a frumosului, criteriul pe care continuitatea spirituală il cere şi il inspiră, lăsind in urmă o comoară de valori. Aşa cum, din păcate, astăzi nu mai este exprimat autenticul!

La Drum: Când aţi început?

Neculaie Purcărea: Am început în ‘43, ca ucenic al lui Papacioc, care era un mare sculptor şi care a făcut la Aiud Chivotul, adică Mănăstirea Curtea de Argeş, in miniatură – o lucrare splendidă, domnule, splendidă! Avea şi echipă, nu lucra numai el singur. Apoi, în ’43 în închisoare la Alba Iulia aveam un mic atelier în care mai lucram și eu, dar cam fără sens, după ureche: mai făceam o tabacheră pentru ţigări, mai niște piese de şah…uite, mai am și acum o cutie de şah de atunci…

Mai departe, au fost închisorile, unde s-a aplicat acea politică de exterminare. Am un camarad in viaţă, e medic la Paşcani, care lucrează la o carte despre acest fenomen, în care spune că s-a ajuns până acolo încât omul însuși a ajuns duşman pentru om! Ferească Sfântul să fi ajuns pe atunci un dispărut. Eu nu ştiu cum a mai rămas din mine instinctul de conservare, care te impinge să mai trăieşti. Că la bătaie, omul nu rezistă prea mult şi devine puţin laş. Oricât ar fi de grozav. Nu ştiu cum se face că iţi vin amintirile, că de sinucis nu poţi să te sinucizi. Și dacă acolo sau mureai, sau cădeai, nu-ţi păsa cum curge sânge de la un vecin, că veneau mereu şi-ţi aruncau –îngrozitor!- unul bătut măr în celula ta. Nu poți trăi constant așa, nu ca pe o întâmplare, ca pe un accident, ci ca pe un mod de viață, încontinuu, ceas după ceas, zi după zi, noapte după noapte, an după an! Te-ngrozeşti, te-apucă nebunia…Gherla, Alba Iulia, Aiud, Piteşti, Craiova, Bucureşti, am mai fost prin lagăre de muncă langă Ovidiu, un şantier al Canalului! Barăcile acelea de acolo… După Revoluţia din Ungaria le era incă frică să nu se întâmple ceva. Pană şi lui Stalin i-a fost frică de regenerare. Că de ce, nu ştiu de ce aveau de gând să ne împrăştie şi în Siberia ca să se piardă toată bruma asta de oameni, că de legionari le-a fost frică! Tare le-a mai fost frică, pentru că în ’39 fuseseră decimaţi şi apăruse iar spiritul lor, în ’40! Un lucru pe care nu l-am ințeles nici acum a fost cum am rezistat noi 20 de ani fără să scadă intensitatea opunerii! Să lupţi cu sistemul în permanență, pentru că trebuia să faci ceva ca să ieşi, să uiţi de disperarea aceasta care a transformat puşcăria în mănăstire şi mănăstirea într-un act de cultură! Atunci trebuie să faci ceva, trebuie să găseşti ceva de lucru, ca să uiţi de disperarea care începe să te roadă. Și noi cum am început? Noi am început prin rugăciune şi poezie, că rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!

La Drum: Credeţi că flacăra aceasta poate reînvia?

Neculaie Purcărea: Nu văd cum, dar nu e musai să fie cum cred eu, omul simte, după chipul său se poate vedea ce ar fi putut sau ar putea face. Eu aşa mi-am caştigat toţi copiii. Eu mă uit la om şi-l inţeleg. Aşa i-am caştigat şi pe copiii colegului meu, care mă preferau pe mine, inţelegeau, nu aveau banii care erau necesari şi veneau la mine din situaţia lor amară. Căci mama şi tatăl lor nu se inţelegeau, avand o situaţie grea. Copilul venea plângând la mine, fără să inţeleagă… simțea.

Altfel era atunci, dar și acum copilul, nepregătit pentru viaţă, termină şcoala şi facultatea şi nu ştie încotro s-o ia! Copilul e pregătit în falsitate! Și când dă de viaţă, dă de dezastru! Profesorii spun că pregătesc copiii pentru şcoală! Ei trebuie să-i pregătească pentru viaţă! Asta e! Se pregăteşte intrarea lor într-un jug! Istoria nu ne-a lăsat în juguri! Rezistenţa de pană în ’58 explică mai bine lucrul ăsta. Omul s-a născut cu dragoste de pămant! Nu mult! Era un altoi. Omul nu s-a născut în biserică, omul s-a născut lângă biserică. Cu toate cele ce le încearcă ei, nu mai sunt izvoare… Țăranul nu mai e ţăran, e muncitor agricol, el e unealtă de lucru, a căzut. Dacă i-am supărat cu ceva, cu asta i-am supărat, că ei au vrut să devenim unelte de lucru, iar noi ne-am opus! Principiul în care am fost noi crescuți a fost să fim în linia creştină, nu paraleli cu ea!

La Drum: În 1943 erați ucenic al Părintelui Papacioc și uite că astăzi aveți la rândul dumneavoastră ucenici! Cum aţi transmis mai departe darul?

Neculaie Purcărea: Aoleu, am foarte mulţi ucenici şi urmaşi în afară de nepoata mea, Zina Manesă Burloiu! Mai am un elev stabilit în Austria, şi care are har, s-a născut cu dalta-n mană, s-a mai pierdut o elevă care lucra extraordinar spre perfect şi căuta perfecţiunea! Am vrut s-o dau la Arte Frumoase, dar s-a pierdut, a plecat în Anglia să studieze ştiinţe economice… Ce păcat! Multor elevi le-am văzut darul, dar pe toţi i-am invăţat ce ştiam, le-am transmis egal ceea ce am avut a le spune. Mai mult, i-am cooptat pe elevi la tradiţie, i-am făcut părtași, apropiindu-i de pămant!

La Drum: Adică aţi dat “din mână în mână”!

Neculaie Purcărea: Chiar aşa! Că nu se-nvaţă decât după 30-40 de ani de experienţă, în care a trebuit să şi citesc, să studiez, o mulţime de cărţi de etnografie (probabil aţi luat cărticica mea de la masă!) a trebuit să tot culeg pe chestia asta… Elementele componente ale artei populare, pentru că artă populară e şi lemn, e şi lut şi ţesătură, e şi os… și uite așa a trebuit să citesc mii și mii de pagini, să văd sute și mii de obiecte, să lucrez mii de ore, ca să iasă abia o cărticică!1

La Drum: Și arhitectura populară, gastronomia populară…tot date din mână în mână!

Neculaie Purcărea: Da, dar astea sunt alte genuri, se socotesc acum lucrurile după categorii. Gastronomia este ceva – arta monumentală, bunăoară, unde intră arhitectura, porţile – altceva! Vedeţi, Zina are acasă o poartă în lucru, după originalul de peste 150 de ani, care se află la mine!

La Drum: Am văzut-o când am vizitat-o, dar am mai văzut şi scările…

Neculaie Purcărea: Da, şi scările! Dar îmi dau seama că am uitat la conferință ceva important, am uitat să sintetizez din Radu Gyr:

1. „Cele mai crâncene înfrângeri sunt renunţările la vis!”, și tot el a spus:

2. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” pentru care chiar a fost condamnat.

Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează în câteva vorbe picătura de timp. De poet le e frică! Categoric! Poetul, muzicantul, artistul, într-un cuvânt!

La Drum: Cum vi s-a părut concertul de astă seară?

Neculaie Purcărea: A fost nemaipomenit, pentru cine a înţeles sensul, momentul acesta înălţător. Am pretenţia că am văzut multe manifestări, însă acesta văzut în această seară este unul pe care trebuie să-l menţionez de aici înainte și pe care, cu siguranță il voi ține minte! El reprezintă mandria unor oameni ca cei din această parte de țară, care –ca şi noi ardelenii – au făcut ceva pentru libertate și ideea națională. Fără ridicare, demnitate și chiar eroismul celor care au trăit candva nu s-ar fi putut! La noi, în Transilvania, stăpânirea austro-maghiară a fost foarte dură, eu ştiu, că din Șcheii Brașovului am trăit aceasta! Nu aveam noi, voie, să intrăm în cetate! Cărţile lui Rebreanu sunt autentice, pline de viaţă, sunt adevărate, eu am trăit în Șchei, unde s-a păstrat fiinţa Neamului! Acolo, în casele acelea mici…unde aţi fost la Zina!

La Drum: De unde se intră fără trotuar direct în curte… o lume atât de diferită!

Neculaie Purcărea: Casa lor este un loc de expoziţie, este nemaipomenită! Spiritul omului care a sfinţit locul. Pe valea aia mică…
dintr-o casă veche…atâta frumos!

(Interviu realizat de Dan Nicolau – La Drum. Revista călătorului, nr. 21-22-23, februarie-martie-aprilie 2012, pp. 54-55)


1. Este vorba despre cartea Țara mea de basm. Rostuirea artei populare, apărută la editura Sânziana în anul 2010, carte în care maestrul Nicolae Purcărea a topit și sintetizat vasta sa experiență de sculptor în doar 79 de pagini.

”Am transformat închisoarea în mânăstire şi mânăstirea în focar de cultură” – interviu cu sculptorul Nicolae Purcărea

Nu e nevoie decât să-i deschizi poarta sculptată pe care se regăsesc motive decorative străvechi, precum rozeta, colţul de lup, zig-zagul, vârtejul sau “soarele de dimineaţă”, frânghia sau simbolul şarpelui, pentru a face trecerea într-o lume a tradiţiilor străvechi plină de însemnătate, pe care d-nul Neculae Purcărea a vrut s-o însemneze şi pe fiecare piesă de mobilier sau obiect decorativ din casa în care trăieşte. E ca şi când întri brusc în alt univers, încât te simţi privilegiat să fii acolo, ştiind că fiecare obiect din casă are povestea lui.

Întocmai ca d-nul Purcărea, care, la cei 88 de ani ai săi, a trecut prin multe evenimente şi a cunoscut oameni care i-au schimbat viaţa. Până şi modul în care a învăţat să sculpteze, este cu totul neobişnuit pentru noi, asta pentru că a trebuit să suporte 20 de ani de închisoare în temniţele comuniste, după ce el şi alţi cca 5000 de studenţi au fost prigoniţi de regimul Antonescu şi trimişi la “reeducare” în închisori.
Dar, iată că vă dezvăluim aici povestea de viaţă a acestui mare sculptor, considerând-o binevenită şi pentru înţelegerea unor realităţi istorice.

– Domnule Neculae Purcărea, v-aţi născut în anul 1923, aici în Braşov. Cum au fost anii copilăriei dvs în Braşovul de acum 70 – 80 de ani? Ce vă amintiţi cu plăcere de atunci?

Copilăria pe vremea aceea era simplă, dar plină de bucurii. Copilul n-are griji, n-are necazuri, decât aşa, pe ici, pe colo, efemere. În rest, vacanţele le petreceam prin grădini, prin pădurile de-aproape; mergeam prin toate poienile care erau încărcate cu fructe şi ne umpleam sânul cu mere, pere, cireşe, cu ce fructe găseam. Mai veneam acasă la prânz, dar sporadic, atâta cât să mai luăm de la mama câte-o bucată de pâine cu ceva. Atunci totul era simplu; nu era nici moda, nici măcar tentaţia de a fi mai altfel decât ceilalţi copii.
Nu era nici radio. După aceea, la Liceul Şaguna, unde am făcut cursul inferior, era obligatorie uniforma, cu număr, cu capelă, cu tot. Toţi eram la fel.

– Ce-i însufleţea pe copii şi pe tineri în acea perioadă? Cum aţi ajuns să vă alăturaţi grupării legionare?

Când eram eu copil, era exact perioada când mişcarea legionară era în ascensiune. Şi noi, copii fiind, ne luam după grupul cu fanfara militară şi după cântece. Şi aşa am prins şi noi, încetul cu încetul, dragostea de mişcarea legionară. Aşa ne-am inspirat. În plus, în perioada aceea, la mine locuia profesorul Ion Faur din Râşnov (că de-acolo era mama). El era doctor în teologie, un om deosebit, care aduna în jurul lui toţi profesorii de la Şaguna.
În 1936, apăruse la Şaguna o pleiadă de tineri profesori – majoritatea legionari, care toţi veneau aici şi discutau. Noi, copiii, trăgeam cu urechea şi ne plăcea ce auzeam: se vorbea despre biserică, despre neam, despre necesităţile neamului.

– Ce însemna pentru dvs un legionar pe vremea aceea? Cum înţelegeaţi dvs această grupare?

Cinstit să-ţi spun, n-am înţeles la vârsta aceea, dar vorba lui Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989), care a fost întrebat: Cine te-a făcut ortodox? , la care el a răspuns: Clopotele; că el, copil fiind, se ducea şi la sinagogă, şi la biserică. Pentru el, era totuna, tot slujbă era. Şi-n felul acesta zic şi eu: Cine te-a făcut legionar? Cântecul. Nouă ne plăceau cântecele. Şi melodiile, şi versurile. Aşa, încetul cu încetul, am dăruit joaca acestui crez. Fără să ne dăm seama. Am fost şi puţin dirijaţi, bineînţeles. Ne înâlneam în şedinţe comune cu cei din Făgăraş, cu cei de aici din Braşov, din Ploieşti. Atunci l-am cunoscut şi pe Ion Gavrilă Ogoranu (1 ianuarie 1923 – d. 1 mai 2006), dar şi pe alţii.
Apoi, am avut nişte instructori excepţionali. Vedeţi, ca să te ataşezi de cineva, trebuie să-ţi fie un exemplu. Ori noi, asta am avut. Nişte oameni extraordinari! Cine ne-a educat pe noi, şi pe mine, şi pe Ion Gavrilă, a fost Gicu Apostolescu, în care vedeam într-adevăr un om pe care puteam să-l urmez, care ne inspira, care ne dădea curaj, care, în fond, ne creştea. În felul acesta, după anul 1940, am continuat să ţinem şedinţe, însă acestea erau pur şi simplu educative. N-aveau nimic politic în ele. Nu purtam arme şi nici n-a fost vreodată vorba de aşa ceva. Însă era bucuria de a ne întâlni cu toţii şi de a creşte împreună. Asta a fost mişcarea legionară. A crescut, a zidit. Lupta antisemită nici nu exista şi nici nu ştiam noi de aşa ceva atunci.

Ei, în 1942, am intrat la închisoare. Şi acolo am început şi noi să înţelegem cam ce-i mişcarea legionară şi de ce se temeau ei de noi. Pentru că la închisoare n-am avut voie să avem cărţi legionare, dar în schimb, aveam cartea lui Antonescu, Pe marginea prăpastiei, în care, Antonescu pentru a combate mişcarea, dădea fel de fel de citate din principiile mişcării (legate de muncă, de conduită etc), ori noi pe acestea le învăţam şi ni le însuşeam aşa din mers, pentru că eram doar nişte copii. Din cârpe, ne făcuserăm o minge şi ne jucam cu ea în închisoare. Ba cu mingea, ba cu ţurca.
Şi apoi, bineînţeles, eram grozavi! Ne războiam cu administraţia, ne războiam cu primul gardian, pentru te-miri-ce. Şi nu ne dădeam seama că poate fi şi mai rău. Toţi tânjeam după libertate. La ora aceea, aveam puţin peste 18 ani.

– Cum privea tânărul Nicolae Purcarea cei 15 de ani pe care urma să-i petreacă în închisoare? Vă făcuserăţi un plan prin care să puteţi depăşi orice chin?

Aveam program. Şi învăţam, şi ne jucam, şi învăţam, şi ne jucam, iar duminica venea un preot – părintele Popescu, din Piteşi, care ne ţinea o slujbă. Un fel de catehizare, că noi toţi aveam Noul Testament la noi şi citeam în toată ziua câte un fragment.

– Povestiţi-mi despre perioada acelor ani grei. Unde aţi fost prima dată închis?

Prima dată am fost închis aici la Braşov, după aceea ne-au mutat la Piteşti, prin via Văcăreşti. Acolo am cunoscut mizeria umană, pentru că era tot felul de lume, toţi aşa-zişii legionari. Dar, pe parcurs, s-a dovedit că nu toţi au fost legionari. Pentru că, a fi legionar înseamnă – acum vă spun asta după maturizare – a avea anumite trăiri. A fi bun creştin, în primul rând. Pentru că mişcarea legionară n-a făcut altceva decât să deschidă porţi: spre sfinţenie, spre eroism, spre cinste. Asta a vrut să facă. Oriunde-ai fi, să fii cinstit: cu banii tăi, cu banii publici; să nu te joci. Acesta e marele şi simplul adevăr pe care mişcarea legionară vroia să-l creeze. S-au făcut şi greşeli, nimic de zis. Dar, nu uita: când izvorul porneşte din pădure şi trece peste stânci, durează până intră în făgaşul lui vijelios. Aşa a fost şi cu mişcarea legionară, până şi-a găsit albia, că dup-aceea a intrat în făgaşul ei. Când căpitanul Corneliu Codreanu a lansat doctrina şi toate principiile, atunci s-a ajuns la o maturizare.

Vedeţi, norocul nostru care a fost? Că am rezistat 20 de ani în închisoare. Cum am făcut asta? Am transformat închisoarea în mânăstire şi mânăstirea în focar de cultură. Că toţi aveam acolo, tot felul de profesori. Care mai de care mai ştiutor.

– Care au fost “colegii” dvs de chin? Şi ce-aţi învăţat de la fiecare?

La Aiud, am stat şi cu nea’ Petrică Ţuţea. Domnule, la el ştiinţa era un fel de joacă. Pentru că era de-ajuns să-l zgândări puţin într-o problemă şi el se declanşa. Pentru că mama mi-a spus, că „Dacă la 30 de ani nu am capu’ cât o baniţă, nu însemn nimic” şi „dacă la 40 de ani nu eşti deja înstărit, avut şi la casa ta, nu eşti om”(Petre Ţuţea). Ori el, săracul, n-a avut parte. Pentru că, tocmai în perioada aceea în care putea să dea mai mult, a fost începutul detenţiei lui. El nu se vroia conducător, dar se vroia legislator. El să emane legi, el să emane reguli şi conduite de viaţă. A fost pentru noi un mare exemplu. Şi ne plăcea.

Norocul era că mai mergeam la muncă şi el stătea şi vorbea toată ziua. Aveam o curticică pentru muncile interioare la Aiud şi el stătea pe un scaun şi povestea toată ziua, până venea gardianul şi-l scutura: Bă Ţuţeo, tu n-auzi că trebuie să taci odată?

Tot el ne povestea: Mă obligau să scriu împotriva lui Maniu, ori eu, cum să scriu împotriva lui Maniu? Sau a unui confrate. Cum să scriu împotriva unui confrate? Avea o cinste înnăscută.

L-am mai întâlnit apoi în Bucureşti, după 1964.

Până la moarte a fost neschimbat. N-avea noţiunea valorilor materiale, n-avea noţiunea banului, dar a trăit aşa. Norocul a fost că cei care îl cunoşteau, îl preţuiau. A fost un om deosebit. Păcat că s-a dus tocmai când ţara are mai mare nevoie de un astfel de om şi de alţii ca el: Cioran, Noica şi alţii.

Tot la Aiud l-am cunoscut şi pe Părintele Stăniloaie. Dar izolarea era aşa de mare, încât tot ce vorbeam, comunicam prin codul Morse şi aşa ştiam cine e alături, cine a venit, cine pleacă. Sau, dimineaţa când ne trezeam, ascultam ultima poezie a lui Radu Gyr, tot prin Morse. Învăţasem alfabetul Morse, aşa, pe parcurs. Şi aveam noi sistemul nostru, prin care nu trebuia să spună tot cuvântul şi aveam semnele noastre prin care răspundeam dacă am înţeles, ca să poată trece mai departe.

Din cauza izolării, lucrul cel mai grav în închisoare era amorţirea minţii. Boala cea mai grea în închisoare, nu era alta, decât deznădejdea. Pierzându-şi credinţa, omul intra în deznădejde şi atunci era pe jumătate mort. Nu mai mânca, se slăbea şi se ducea.

A venit în celulă un cetăţean, s-a aşezat pe colţul patului şi stătea. Şi când l-am văzut aşa, am început să-i pun întrebări, ca să-l fac să vorbească. Era pictor.

– Cum, sunteţi pictor şi dvs tăceţi? Nu vreţi să ne povestiţi de-ale picturii?

Aşa l-am scos din amorţire. Că dup-aceea, spunea la toţi: Nae Purcărea m-a readus la viaţă!

Din cauza condiţiilor de acolo, trebuia să ne punem mintea la contribuţie, să învăţăm tot timpul. Rugăciuni, psalmi, poezii, orice! În felul acesta, te situai pe poziţia omului care făcea ceva. În ziua de azi, de ce se năruiesc pensionarii iute? Pentru că nu mai au un ţel în viaţă. Cei care au ceva de făcut în mod continuu, îşi păstrează încă prospeţimea, şi fizică, şi psihică. În închisoare, dacă prindeam un profesor de logică, învăţam logică; cu unul de germană, învăţam germană. Numai rusă n-am învăţat, deşi am avut acolo un profesor universitar de teologie deosebit – Ioan Georgescu (16 martie 1889 – d. 4 martie 1968). O somitate în materie şi cu o memorie formidabilă! A stat 10 ani în Siberia! El a fost numai în lagăre speciale, unde erau foşti ambasadori, foşti miniştri care cădeau în dizgraţie şi erau trimişi în Siberia. El vorbea o rusă aşa de frumoasă! şi noi am zis „hai să învăţăm rusă de la el”. Dar n-am mai avut timp, pentru că ne-au despărţit.

Am mai stat şi cu Puiu (Ovidiu) Cotruş (24 februarie 1926 – 12 septembrie 1977), nepotul poetului Aron Cotruş. Puiu Cotruş era studentul lui Blaga, făcuse şi filosofia, şi teologia, era critic literar, estetician, eseist. Pasiunea lui era dramaturgia lui Dostoievski. Ne-a vorbit luni întregi despre Demonii lui Dostoievski. A disecat fiecare personaj din scrierile acestuia. Tot la Aiud, am stat cu un profesor arheolog, care atâtea mi-a vorbit, încât îndrăgisem arheologia. M-a purtat prin toate erele!

– Cum erau condiţiile de detenţie?

E foarte ciudat. Pentru că dacă lui Stalin i-a fost frică de ceva, a fost mişcarea legionară şi puterea ei de renaştere. În 1945, când s-a pus problema Ce facem cu minoritatea legionară?, s-a propus să fim împrăştiaţi prin Siberia. Însă, apoi s-a decis ca legionarii să fie educaţi şi folosiţi în folosul lor. Aşa s-a născut Piteştiul, unde se făcea o reeducare prin bătaie. Am avut ghinionul să trec prin toate.

– Şi cum aţi rezistat, totuşi? Au existat şi momente “bune” sau “salvatoare” cât aţi fost închis?

În toiul bătăilor de la Piteşti, într-o noapte, am visat-o pe Maica Domnului. Şi sigur că m-a întărit. Spre norocul meu, mâna lui Dumnezeu am simţit-o, pentru că prima fază de reeducare era când tu trebuia să spui tot ce ştii.

Ultima fază a fost:

– Mai crezi în Dumnezeu? La care, am ridicat vreo câţiva mâna.

– Domnule, mai cred.

– A, păi cu tine mai am de lucru.

Singura noastră legătură cu divinitatea era rugăciunea. Fără această rugăciune, n-am fi făcut nimic.

– Poate că rugăciunea era şi mai importantă când se apropiau sărbătorile mari, iar dvs eraţi închis. Vă lăsau să simţiţi sărbătorile în vreun fel?

Nici vorbă! În Vinerea Mare, ne dădeau să mâncăm carne! Că ştiau că nu mâncăm. Şi dup-aia ne dădeau o zeamă chioară. Dar nu ne interesa, pentru că erau şi oameni care ţineau post negru toată săptămâna. Şi rugăciune. Cei care aveau norocul să aibă în celulă şi un preot, erau binecuvântaţi. Că asta n-au reuşit ei: să ne desprindă sufletele de Dumnezeu. Tot timpul zicea Ţurcanu: Cu tine mai am de lucru! Deoarece credinţa vă ţine legaţi de mişcarea legionară!

– Închis fiind, cum aţi ajuns să practicaţi sculptura? De la cine aţi învăţat?

În 1943 – 1944, eram la închisoarea din Alba Iulia. Ne duseseră din 1942 la Piteşti şi de acolo, ne-a transferat la Alba Iulia. Eram o puzderie de copii; vreo 5000; toţi din frăţiile de cruci. Şi, acolo aveam un mic atelier. Nişte elevi de-ai părintelui Anghel (Arsenie) Papacioc au venit într-o zi la mine şi m-au chemat să mă înveţe ceva. Şi aşa, mi-au pus dalta în mână. Aia muncă! De acolo, am păstrat o tavă deosebită pentru mine, nu neapărat pentru valoarea ei estetică, ci pentru cea afectivă şi pentru că a marcat începutul meu în sculptură.

– Cand v-aţi eliberat prima dată din închisoare şi ce-a urmat?

În 1956, am fost repartizat cu domiciliul forţat în Bărăgan, în satul Lăteşti. Acolo m-am căsătorit în 1957. Soţia era studentă la Iaşi şi fusese şi ea închisă 8 ani. (După Bărăgan, a mai fost închisă încă 6 ani, eliberându-se doar cu câteva luni înaintea mea).

În Bărăgan am stat 2 ani şi jumătate, timp în care am făcut gospodărie, am pus flori în jurul casei, am pus zarzavaturi, am avut capră, găini, porc. Frumoasă gospodărie! Apoi am lucrat. La început ca muncitori necalificaţi, pe câmp. Strângeam baloţii cu paie rămaşi de la secerat. Apoi, am lucrat şi la contabilitate, iar în ultimul timp, făcusem o echipă de zidari. Vreo 20. Aveam un inginer constructor, un meşter zidar şi în rest, aveam preot, avocat, studenţi – toţi care ieşiseră din închisoare. Dar, lucram, şi ce făceam, făceam bine. Învăţam unii de la alţii şi bine-a fost, pentru că ne-a folosit după aceea.

De exemplu, la Aiud, mă luase plutonierul politic la ochi. Şi când venea şi întreba, care eşti meşter nu-ştiu-de-care?, eu mereu ridicam mâna şi spuneam că eu sunt. Eram de toate.

După aceea, tot la Aiud, am dat de un braşovean care făcea sobe de teracotă. El m-a învăţat şi pe mine să fac.

În 1958, ne-a arestat din nou şi ne-a dus în lagărul din Noua Culme. Acolo, ne trezea dimineaţa şi ne duceau la munci. Era de Sfântul Ilie, ţin minte şi-acum. Şi era un kilometru în faţă, ca să sapi la porumb. Şi dacă rămânea ceva în urma ta, bâta era pe tine!

Acolo, însă, veneau din timp în timp nişte comisii de la Bucureşti. Că şi nouă au vrut să ne însceneze la început un proces. Le era frică de noi. Însă, n-au reuşit şi de la caz, la caz, veneau să ne propună să devenim informatori. Aşa au ajuns şi la mine şi un colonel mi-a spus:

– Domnule, dumneata, mai ai încă 12 ani de făcut.

– Da, dar eu ştiu că ăia au fost graţiaţi.

– Da, dar noi am anulat toate graţierile.

La care eu i-am spus:

– Domnule, eu am trecut prin atâtea, am trecut prin Piteşti, prin Gherla…şi nu pot să mă duc la camaradul meu, să-l trag de limbă şi să vin la dumneavoastră să vă spun.

Iar el mi-a spus să mă mai gândesc. A mai venit de două ori după aceea, m-a luat cu înjurături, cu ameninţări, dar eu i-am dat acelaşi răspuns. Mi-a zis:

– Banditule, tot bandit ai rămas! Te bag în lanţ şi te trimit la Aiud! I-am spus: ”Domnule colonel, ori aici, ori la Aiud, tot detenţie e, aşa că…

Neacceptând să devin informator, de la Canal, am fost trimis la Craiova, însă am fost oprit în carantină la Piteşti, pentru zece zile. Acolo, n-am dormit deloc, că tot aşteptam să coboare Ţurcanu.

Însă acesta, spre norocul meu, fusese mutat la Gherla.

După cele zece zile, de la Piteşti, am fost trimis la Craiova, pentru un proces. Apoi, la întoarcere, m-au adus din nou la Piteşti, tot pentru zece zile. De la Piteşti, m-au trimis laJilava şi în primăvara anului 1952, ajung la Gherla, unde teama mea cea mai mare era că îl voi înâlni din nou pe Ţurcanu. Dar, alt noroc! Ţurcanu fusese mutat la Bucureşti cu puţin timp înainte să ajung eu acolo.

Apoi, am fost scos la munca cea mai grea, la perii de pir. Problema era că pirul acela fiind umed, rodea buricele degetelor şi le lăsa sângerânde.

La câtva timp după aceea, am fost acuzat că am trădat marea cauză a demascării, adică prevenisem pe câţiva să se ferească de studenţi, pentru că sunt chemaţi să raporteze.

În urma acestui fapt, m-au trimis la izolare. La parter, erau TBC-iştii care aşteptau să moară, aşa că erau microbi peste tot şi la etaj era izolarea, unde săptămânal eram bătut. Asta a durat luni de zile.

Condiţiile de detenţie erau mizere. Dormeam pe jos, ni se dădea o zeamă chioară şi la un moment dat, am început să nu mai simt frigul, să transpir, să nu-mi mai fie foame şi, în final, să scuip sânge. Aşa am dus-o luni de zile şi mi-am dat seama ca sunt TBC-ist.

Norocul meu a fost, că după luni de zile, au băgat acolo cu mine un ţăran din Moldova: nea’ Jenică. El era pietros, îndesat, iar eu o mortăciune. Şi atunci a început: Hai, bre! Mişcă-te! A început el să mă mişte şi m-a obligat să vorbesc. Şi am tot vorbit. La un moment dat mi-a spus:

– Dar, bre! Tu nu-i înjuri pe ăştia?

– Nu-i înjur.

– Vai de capu’ meu, oare n-oi fi legionar!

– Ba da, nea’ Jenică! Stai să-ţi povestesc.

Şi săptămâni de-a rândul, i-am tot povestit: ce vrea mişcarea, de ce ne urăsc atât. Pentru că le-am furat studenţii şi muncitorii, care au vrut să devină astfel zidari de veacuri viitoare, adică să fie stăpâni pe munca lor, pe pământul lor. Şi i-am tot povestit lui nea’ Jenică, de uitasem de tot. El m-a îngrijit, m-a spălat, mi-a luat picioarele şi mi le-a frecţionat, mi le-a pus în mişcare, ca până la urmă să-mi spună:

– Bre, hai să te învăţ o horă de la noi!

Tare, tare, cumsecade omul! Dumnezeu mi l-a trimis!

Apoi, norocul nostru care a fost? Că între timp a murit Stalin, aşa că ne-a scos de acolo.

– L-aţi cunoscut cumva şi pe părintele Zosim Oancea?

Cum să nu! Am stat împreună la Noua Culme. Un om deosebit! Apoi am aflat că a făcut cel mai frumos muzeu de icoane pe sticlă. Era un om blând şi se vedea că are ceva deosebit în el. Doar că n-am stat prea mult împreună, că după aceea, ne-a dus în Deltă şi apoi în Periprava. Iar la Periprava, eu n-am stat mult.

– V-aţi eliberat definitiv în anul 1964. Cum v-aţi adaptat la viaţa liberă?

La eliberare, m-am gândit că trebuie să fac ceva din ce am învăţat în închisoare. Aşa că între timp am făcut şi mărţisoare din os, linguri de lemn şi timp de trei ani am umblat să rezolv să-mi dau examenele finale de anul IV şi să-mi termin facultatea – Academia Comercială. Însă nici la Iaşi, nici la Bucureşti la Minister, nu au vrut să-mi aprobe, spunându-mi că am întrerupt prea mult şi că s-o iau de la capăt.

N-am vrut să încep din nou. Am trăit şi aşa, însă greu, pentru că una e când ai o hârtie la tine, şi alta e când n-ai. Şi nu am avut simţul realităţii, nu mi-am putut da seama că societatea se schimbase în 20 de ani. Că dacă m-am dus să caut un serviciu la un cunoscut, m-a luat cu Ce vrei, tovarăşe?

Până la urmă, mi-au oferit un serviciu Forţele de Muncă la o bază de aprovizionare pentru industrie şi acolo am rămas. Am trecut de la una, la alta. Între timp, am lucrat şi la C.I.A.T – Centrala Industrială pentru Tractoare şi Autobuze, unde după trei ani m-au dat afară pe motiv că trecutul meu nu admite să lucrez la un grad ministerial. Că Centrala, asta era, după Minister. Şi noroc că m-am întâlnit cu un cunoscut, care era director tot la un depozit de aprovizionare şi m-a chemat la el. După aceea, s-a transformat în Baza Judeţeană de Aprovizionare pentru Industrie şi de acolo am ieşit la pensie.

Şi între timp, ce să fac? Veneam acasă şi mă apucam să cioplesc. Şi am tot cioplit, am tot cioplit şi în 1974, a trebuit să renovez casa, care a fost construită în 1837. Atunci, în ’74, am început să cioplesc tot mobilierul din casă. A durat ani de zile, pentru că se lucrează încet, cu răbdare, plus că între timp am mai lucrat şi altele, pe care le-am dat. Toate care sunt în casă, le-am făcut în timp.

– Aveţi un stil aparte şi unitar. Povestiţi-mi despre sculpturile dvs şi despre arta tradiţională.

Hai să te introduc în tainele artei lemnului. Pentru că am scos şi o cărţulie despre asta – Ţara mea de basm. S-au scris mai multe cărţi despre arta populară, dar pentru specialişti, pentru oameni cu multă cultură. Această cărţulie vorbeşte omului de rând, să poată şi el şti ce-i creaţia populară. Este o călăuză pentru cel care intră într-un muzeu şi vede Lemnul.

Am avut norocul, ca după ani de zile, la o expoziţie, să am o discuţie cu doamna Elena Secoşan, o vestită etnografă. Ea mi-a spus atunci: Domnule, tu mână ai, dar n-ai şcoală. Apucă-te şi citeşte etnografie şi urmăreşte prin colecţii, vezi cum se lucrează, învaţă legile stilistice ale artei.

Vorbele ei de bun sfătuitor, mi-au dirijat încercările şi zbaterile.

După căutări şi studii care au durat câţiva ani, am descoperit tainele artei şi cum se realizează frumosul prin câteva ornamente, aşezate după o lege străbună, transmisă nouă de tradiţie şi de memoria timpului.

Arta populară este arta poporului, este har pe care Dumnezeu l-a sădit în sufletul poporului. Arta populară românească a apărut o dată cu naşterea poporului român, având la bază tradiţii dacice, îmbogăţindu-se cu elemente noi, păstrate şi transmise de-a lungul veacurilor de memoria timpului. Spune George Oprescu (în “Arta ţărănească la români”) – un mare estetician al culturii române, că un ţăran odată, venind de la treabă, s-a gândit să aducă un zâmbet femeii. Pe o lingură a scrijelit o floare, şi apoi alta şi a început pe lucrurile din casă, din gospodărie, ce trebuinţă îi făceau, să cresteze, să încrusteze, ba un semn, ba un semicerc, ba un cerc. El simţea ca totul în jurul lui să zâmbească, să strălucească, să-l îndemne la lucru.

Şi toate, cum spune Constantin Noica, “păstrate întru spirit” şi transmise din generaţie în generaţie, constituie sursa de inspiraţie de la care se adapă creaţia populară. Această tradiţie este purtătoarea specificului nostru etnic şi este cea care ascunde valori identitare inestimabile. Nimic nu poate fi mai convingător în apărarea identităţii naţionale, decât această comoară de artă populară.

Arta populară românească este o artă geometrică. Natura este redată în forme geometrice – linii drepte, curbe, cercuri, romburi. De altfel, acest geometrism o diferenţiază de alte creaţii străine. Este pecetea poporului – semn identitar.

Criteriile de apreciere, de estimare a obiectului de artă populară sunt cel morfologic, al formei – conform căruia obiectul respectiv trebuie să corespundă necesităţilor pentru care a fost creat – şi cel semantic, care dezvăluie sensurile adânci şi tainice ale artei populare şi ale spiritualităţii româneşti.

Formele rămân aceleaşi, dar se mai şlefuiesc în raport cu rafinamentul creatorului şi cu măiestria lui. Este un proces care se derulează în timp.

Scara din interiorul casei mele e frumoasă prin formă, chiar şi fără ornamente. Ornamentul, însă, dă un plus de valoare, o înnobilează şi destăinuie sentimente, credinţe, darul lăsat de Dumnezeu, forţa creatoare şi gustul pentru frumos. Elementele ornamentale sunt reduse ca număr, dar aranjate după regulile artei populare – simetria, repetiţia, alternanţa şi ritmul, dau o imensă varietate de figuri, de motive, de simboluri.

– Povestiţi-ne, vă rog, despre motivele decorative tradiţionale.

Primul motiv şi cel mai simplu, dar care poate deveni cel mai important, este dintele de lup sau colţul de fierăstrău. Acesta este un mesaj mitic lăsat de daci (ei înşişi se numeau lupi) şi are la origini vechile practici iniţiatice ale vânătorului dac.

Al doilea motiv este zig-zagul. El reprezintă greutăţile vieţii, fuga în codru, năvăliri, războaie, furtuni. Acest motiv mai poate semnifica şi hora, bucuria vieţii, legătura sufletească, frăţia. Nu uitaţi că satul, cel de acum 60 – 70 de ani era o comunitate de simţire, de credinţă, de ideal şi forma suportul în sprijinul Bisericii şi al Neamului.

Al treilea motiv, care înfrumuseţează şi luminează este rozeta, motiv cu o arie foarte mare de răspândire peste tot în Europa, în Asia şi în America de Nord şi pe care noi l-am moştenit de la strămoşi – daci, traci. Rozeta este reprezentarea geometrică a soarelui. Este simbolul vieţii, al fertilităţii, al căldurii sufleteşti, al luminii, al unificării. Este întotdeauna ornament central, căci străvechii noştri bunici şi-au creat un cult pentru soare şi l-au imortalizat, prezentându-l în diferite ipostaze: rozeta simplă sau roata şi vârtejul, când soarele se mişcă pe bolta cerească. Braţele curbate simbolizează mişcarea de rotaţie a universului.

Rombul este reprezentarea geometrică a oului, simbolizând vitalitatea, fertilitatea, fecunditatea şi naşterea.

Rombul şi rozeta sunt simboluri suverane. Strălucesc, luminează, dau viaţă. Cine e bogat sufleteşte va vedea, va simţi măreţia acestor două simboluri. Şi dacă vorbim despre romb, gândul nostru se va duce la Brâncuşi şi mai departe la “Coloana fără de sfârşit”: naştere, moarte, la infinit, în cadenţele destinului – că Brâncuşi a sugerat: eroi se nasc, eroi se vor naşte pentru neam şi cu jertfa lor înscriu pagini în istoria unei etnii.

Bradul este martorul vieţii şi al morţii. Bradul cu crengile în sus reprezintă viaţa, iar cu crengile în jos, reprezintă moartea. Prin înălţimea sa, este socotit ca fiind scară de acces către celălalt tărâm, deci este arborele cosmic, de aceea, bradule ste considerat puntea de legătură cu grădinile raiului şi cu cei plecaţi din lumea aceasta.

Frânghia sau torsada este simbolul şarpelui, acesta fiind păzitorul şi protectorul casei. De aceea, el este sculptat pe stâlpii porţilor.

Calul, capul de cal, element zoomorf, este considerat un element solar. El apare în legătură cu omul – cavalerul trac. Există o mare asemănare între reprezentarea cavalerului trac şi icoana Sfântului Gheorghe. Amândouă reprezintă lupta împotriva forţelor răului, pe care le înving.

Pasărea este simbolul sufletului în călătorie spre alte lumi, spre paradis. Ea este legată de arborele funerar. Apoi, este simbol al trinităţii creştine (Botezul Domnului). Porumbelul devine pasăre sacră, este simbolul Duhului Sfânt.

Geometrismul artei populare putem spune că nu face altceva decât să scoată în relief sensibilitatea şi sublimul sufletesc al poporului nostru, care constituie trăsătura specifică a etniei noastre şi care o deosebeşte de ornamentica altor popoare vecine sau conlocuitoare (spre exemplu, arta populară a vecinilor, ceangăiască – ungurească, care este florală, porţile fiind lucrate cu stilizarea lalelei).

Un lucru ce trebuie menţionat, este golul, vidul, despre care şi Blaga vorbeşte, spaţiul neornamentat, care nu face altceva decât să scoată în evidenţă ornamentul, să-l separe de alte ornamente, să-l lumineze, să-l dinamizeze, să creeze frumosul, armonia.

Dacă ai un model, el e model central, restul trebuie să fie suplimentar sau complementar.

– Care sunt tipurile de lemn folosite?

În sculptură folosim lemn de brad (pentru mobilier şi nu numai), lemn de tei, care având o structură uniformă, culoare alb-gălbui şi fiind şi moale, este cel mai întrebuinţat lemn pentru confecţionarea multor obiecte de uz casnic şi gospodăresc (linguri, căuce, mese cu trei picioare, taburete cu trei picioare, solniţe). Aceeaşi întrebuinţare o mai au şi mesteacănul, salcia, plopul.

Stejarul şi gorunul sunt folosite pentru lucrări de rezistenţă: mobilier, scări interioare, porţi, sâlpi de poartă şi stâlpi de pridvor.

Pentru lucruri unde sculptura, respectiv cioplitura, încrustarea trebuie să iasă în evidenţă, se lucrează în paltin, păr, cireş şi, în general, în esenţe tari. Pentru lucrări unde fibra lemnului va trebui să iasă în evidenţă, se folosesc prunul, nucul sau lemne tari, exotice.

Fagul se folosea înainte pentru confecţionarea lăzilor de zestre.

Pentru ornamente, nu se utilizează. Are fibra scurtă şi la cioplit, sare. Pentru îmbunătăţire, fagul se abureşte, făcându-l mai moale şi mai omogen. Dar este folosit pentru caroserii, tejghele de tâmplărie, cozi de unelte, războaie de ţesut.

Carpenul se lucrează greu, e un lemn rezistent şi foarte tare. Din el se fac unelte de tâmplărie.

Nucul, fiind viu colorat, cu aspect frumos, este folosit pentru mobilier şi obiecte de artă. Salcâmul este un lemn rezistent la umiditate şi tare, de nu intră cuiul în el; de aceea, se foloseşte la stâlpi de garduri.

Un amănunt de ţinut minte: lemnul se taie iarna, când e gerul mai mare, deoarece atunci are mai puţină sevă în el. După tăiere, se decojeste, pentru că sub coajă cariile îşi fac cuib, iar capetele se izolează de aer, lipindu-se cu pământ sau aracet. Lemnul se depozitează la loc uscat, unde vântul să le bată, iar soarele să nu le ardă.

– Cum aţi ajuns să predaţi sculptura?

Era prin 1998, când eram deja cunoscut. În 1996, am fost trimis ca delegat în America, de către Muzeul Satului din Bucureşti, la un congres al cioplitorilor în lemn. Şi acolo, am cunoscut o grămadă de lume. Anul următor, tot aşa, am fost invitat în Anglia, însă nu am mai fost, pentru că era cheltuială mare cu drumul.
Greu a fost până am pătruns la Muzeul Satului, că după aceea, a fost uşor să intru şi la celelalte: la Sibiu, la Oradea, la Târgu Neamţ, Suceava, Iaşi.

Pe vremea aceea, profesorul Sorin Apan avea deja “Minisatul Sfântul Andrei” – Centru de creaţie şi spiritualitate românească pentru elevii Colegiului Naţional “Andrei Şaguna” din Braşov şi mi s-a propus să înfiinţăm şi secţie de cioplit în lemn.

Am predat la Minisat până anul ăsta, când m-am oprit, pentru că nu mai văd bine şi nu mai am precizia dălţii.

– Am văzut că aveţi o mulţime de cărţi. Care sunt autorii dvs preferaţi?

Da, foarte ciudat! Azi noapte, am visat că eram într-o închisoare, parcă era la Jilava; şi de-acolo ne-au mutat la camera 2000. Şi trebuia să cobor nişte trepte, parcă în adâncime. Şi eu m-am întors după aceea, că mai lăsasem din bagaje la camera unde am fost. Şi nu găseam, era întortocheat…

Ei, astăzi, parcă preferinţele mele se întorc către cărţile noastre memorialistice şi când aud de o carte scrisă de câte un amic de-ai mei, aşa o citesc! Că mă regăsesc peste tot… Părintele Teofil Mijea a fost cel mai bun prieten al meu, care povesteşte şi el. E nemaipomenită cartea!

– Dumneavoastră aveţi o carte biografică?

Lucrez acum la ea. Am încercat să adun momentele cele mai importante – Piteşti, Gherla şi am descris ce mi s-a întâmplat. Partea cea mai grea e să scriu ultimul capitol. Adică Piteştiul după Piteşti şi apoi din 1964 încoace.

– Spuneţi-mi, după toate câte vi s-au întâmplat, aţi reuşit să-i iertaţi pe cei care v-au făcut atâta rău?

Vedeţi, aici e o problemă. Domnule, înţeleg să te iert, dar nu pot să uit! Degeaba! La Bucureşti când mergeam, totdeauna dădeam de un băiat acolo – Tudor Stănescu, care apoi s-a călugărit. Însă, eu, nu-l puteam vedea decât cum arăta în comitetul de reeducare.

La fel, Ţurcanu ar fi strigat (şi eu îl cred pe Itul că a spus): “Spune-le băieţilor să mă ierte!” Şi sigur, l-am iertat, că are plata lui în ceruri. L-a omorât pe Bogdanovici şi pe alţii, şi alţii, cu o răutate şi o ură diabolică. Când intra el în cameră, ne îngrozeam cu toţii. Ştiam că urmează bătaia, dar nu ştiam pe care din noi o să-l ia. Îmi amintesc că m-a chemat o dată la camera 4 de la spital, unde avea el reşedinţa: “Mă banditule, n-ai spus de cutare!” “Păi am uitat.” “Ai uitat?” Şi aşa mi-a dat o palmă, de mi-a spart timpanul. Luni de zile n-am auzit nimic! Eram numai cu ochii în jurul meu, ca să văd ce fac ceilalţi şi să fac şi eu la fel, că n-auzeam nimic. Eram într-o singurătate îngrozitoare!

Apoi, m-a întrebat de fratele meu, de ce n-am spus că a fost în Armata Naţională Germană, că el a fost prizonier german. Şi i-am spus că n-am ştiut. Şi-atunci, mi-a tras un pumn, de mi-a rupt trei coaste. Îngrozitor! Şi trebuia să frecăm toată ziua mozaicul, aşa, de supliciu. Şi bineînţeles, cui să-i spui că ai coastele rupte? A fost o suferinţă fizică extraordinară.

Şi aşa am trecut prin toate, de la Sfântul Neculai, până în iunie, după care, pentru a dovedi că nu mai eşti banditul care ai fost, te trimitea în altă cameră şi acolo, sau făceai pe banditul, sau făceai pe reeducatul, sau te punea pe tine să acţionezi! Adică să baţi.

– Şi aţi trecut şi prin asta?

N-am trecut. Pentru că tocmai atunci a venit colonelul Zeller de la Interne şi a ales pentru Canal.

– Şi acesta a fost un semn de la Dumnezeu.

Da, pentru că tocmai în acel moment, m-a luat de-acolo. Şi după ce am scăpat, am zis: Domnule, a fost o anchetă puternică, gata, eu îmi revin! Doar că după aceea, au mai urmat şi altele.

– Ce a însemnat pentru dvs sculptura de-a lungul timpului?

Echilibru! Că poate dacă nu era sculptura, cine ştie? Mă dezechilibram o dată cu moartea soţiei.

– Cum vedeţi satul românesc de azi?

Satul tradiţional dispare, pentru că au dispărut stâlpii satului: preotul şi învăţătorul.

Învăţătorul, mai ales, avea misiunea de a frământa aluatul acesta fraged al copilului. El îl îndruma, el îl creştea. Preotul, la fel. Preotul, dacă e preot, trebuie să fie preot de har, să trăiască cu gândul la cele spirituale, nu să se gândească ce averi mai are de făcut.

Cum au dispărut aceşti doi piloni importanţi ai satului tradiţional românesc, a dispărut şi satul, care nu este numai un grup de meseriaşi, ci este cu totul altceva. Satul e tradiţie, satul e cultură. Satul este sufletul Neamului nostru. Acolo se frământă aluatul, nu la oraş! Acolo, se frământă sufletul Neamului nostru!

Şi acum, partea proastă e alta. La toţi le-a intrat în cap că ei nu mai sunt ţărani. Acum sunt fermieri. Nici nu ne dăm seama cum se transformă satul. După aceea, ne vom întreba: unde e Sufletul satului? Citeşte-l pe Blaga! Să vezi ce frumos vorbeşte. Acolo undeva, este un mister, e ceva. Unde se mai întâlnesc acum flăcăii ca să petreacă, dar nu în sens biologic, ci spiritual? Aceasta e marea taină a destrămării satului. Degeaba încearcă ei să creeze satul. Nu vor putea să-l mai facă; niciodată.

Atâta timp cât preotul şi învăţătorul nu-şi fac datoria, se pierde… În plus, acum nici nu mai sunt învăţători născuţi acolo în sat, ci sunt veniţi de la oraş şi repartizaţi acolo. E trist…

Pe urmă, concepţia asta de globalizare este aşa de dăunătoare, încât nici nu ne dăm seama! De exemplu, noi nu înţelegem că a te globaliza, înseamnă a nu mai avea tu eroi, a nu mai avea tu sfinţi, a nu mai avea capete luminate, genii, înseamnă a nu mai avea nimic al tău.

– Ce mesaj aveţi pentru tinerii de azi, care sunt destul de debusolaţi şi dezrădăcinaţi, în contextul globalizării, mai ales că de ei depinde formarea generaţiilor de mâine?

Să se întoarcă la rădăcini, pentru că le-au pierdut. Singura modalitate de revenire la normal este întoarcerea la izvoare. Şi izvoarele sunt bătrânii noştri. Apoi, să se întoarcă la credinţă. Fiecare are propriul fel de a se manifesta şi de a fi în echilibru.

Dar echilibrul, ce ţi-l dă? Ţi-l dă conştiinţa din tine. Ai făcut o faptă bună, eşti mulţumit. Ai făcut o faptă rea, vezi că nu eşti mulţumit? Undeva, parcă ceva te mustră. Nu mai ai echilibru. În momentul în care ţie îţi poate cânta sufletul, eşti în echilibru. Cântă şi fluieră atunci când eşti supărat! Nu poţi…Când ai echilibru, însă, cânţi.

Tineretul acum este dezrădăcinat. Pentru că nu mai există educatori. Profesorul, îţi predă acum lecţia şi gata, nu-l interesează mai departe. Nu stă de vorbă, nu comunică cu copilul. Ori lui trebuie să-i explici, să-i asculţi micile lui semne de întrebare. Când se va ajunge ca profesorul să fie pedagog, educator, îndrumător, atunci va fi bine, altfel, nu. Degeaba eşti doar bine informat, pentru că a fi informat e una şi a fi în echilibru cu sufletul tău, e alta.

Un alt aspect important, este ca părinţii să le creeze copiilor lor responsabilităţi. Să-i înveţe de mici aşa. La sat, dacă mai au oi, vaci, să-i trimită la păscut cu ele. Dacă nu, vezi că de-asta auzi ca se căsătoresc şi după doi ani divorţează. Nu au simţul responsabilităţii.

Acum vor doar să le dai bani şi să petreacă.

Un alt lucru important din educaţia unui copil, este să aibă simţul realităţii, al cinstei, al dragostei şi, bineînţeles, să facă cum or face, dar să se mai ducă şi pe la biserică…

(Interviu realizat de Ana A. Negru, martie 2011 – Revista Satul – Anul III, nr. 8, 2011, p. 18-23)


Mulțumim și pe această cale doamnei Ana Negru pentru faptul că, la solicitarea noastră, ne-a oferit cu promptitudine și mărinimie interviul integral cu domnul Nicolae Purcărea în formă electronică.

”O, Doamne-Dumnezeule! Câtă dârzenie și demnitate!”

Ne-am întâlnit cu ocazia înmormântării lui Gili Ioanid, în vara anului 1992, care a strâns de pe meleagurile țării multă lume venită să-l petreacă pe ultimul drum.

Te-ai apropiat de mine și m-ai întrebat sfios:

– Mă mai cunoști? eu sunt Nicu Purcărea!

Cum aș putea uita ultima atitudine martirică a ta, din camera 1, de la subsolul penitenciarului Pitești, când, istovit și slăbit, primeai lovitură după lovitură, sub supravegherea directă a lui Țurcanu?!

– Nu mai dați! a fost rugămintea ta și, pentru o clipă, loviturile au încetat.

– Loviți aici! și ai arătat coșul pieptului, pentru că vreau să fie sânge curat, ca și ideologia mea, care vreau ca să rămână pură!

Nicu Purcărea avea hemoptizie.

O, Doamne-Dumnezeule! Câtă dârzenie și demnitate!!!

Atunci, ca o fiară, s-a repezit Țurcanu și, dintr-o palmă, ți-a spart timpanul. Tot tu ai fost acela care mi-ai adus de la Jilava vestea că Țurcanu cu echipa lui au fost executați.

Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat să ieșim din acel iad!

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 330-331)

Nicolae Purcărea – un băiat bun la suflet, gata oricând să facă bine celor din jur

În ziua de 29 mai 1956, când urma să fiu pus în libertate, cu bagajul făcut, așteptam să fiu scos din cameră. Îmi luasem, în prealabil, rămas bun de la cei de care mă despărțeam. Într-adevăr, după deschidere, a venit șeful secției și m-a scos din cameră, conducându-mă într-o încăpere din apropierea porții, unde l-am găsit pe Nicolae Purcărea, cu care stătusem înainte în aceeași cameră. Era student la Academia comercială din Brașov, un băiat tăcut și foarte serios, bun la suflet, gata oricând să facă bine celor din jur, participând la necazurile tuturor. M-am bucurat mult că am avut norocul să mă eliberez odată cu el.

(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Editura Eminescu, București, 1998. p. 148)

via Fericiti cei Prigoniti

Martiriul Elenei Bagdad

La 22 septembrie 1939 Elena Bagdad, grav bolnavă în sanatoriul TBC Bârnova, suferindă de opt luni, fu smulsă din patul de suferinţă şi dusă pe şoseaua Bârnova – Iaşi şi executată. Ajunsă în acel loc, îngenunche şi ridică o rugăciune către Dumnezeu. I se dădu ordin să se întoarcă cu spatele.

Imagini pentru elena bagdad

 

– De ce? întrebă ea.

– Ca să vă executăm.

Atunci toată se revoltă.

– Cum credeţi că unei legionare îi este frică de moarte? Să mă împuşcaţi din faţă, drept în inimă. Trageţi şi să nu vă tremure mâna.

Dar mâna jandarmului a tremurat. Cinci gloanţe nu o doborâră.

– Ce Dumnezeu, nu sunteţi în stare să trageţi? Vreţi să vă arăt eu cum se trage?

Plutonierul S., o brută care îi făcuse multe necazuri, luă arma şi o ucide cu trei gloanţe, stingând în pieptul ei strigătul: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.

Ucisă mişeleşte, fu lăsată să moară pe şosea. Un pădurar o găseşte odihnindu-şi capul pe un braţ. La vederea fecioarei adormită în Domnul, se închină şi fugi. Fu îngropată noaptea, ghemuită, mai mult în picioare, la locul zis „Lotul Dumbrava”. În timpul nopţii câinii scurmară ţărâna. Dimineaţa ţăranii puseră pământ deasupra, ca să-i acopere creştetul capului. Bolnavii de la sanatoriu au numit-o „Sfânta Domnişoară prigonită”

(Aristide Lefa – mărturie publicată în ziarul Buna Vestire din 6 septembrie 1940)

Elena Bagdad – o figură luminoasă

Imagini pentru lacrima prigoanei

O figură luminoasă din lupta noastră este şi Lenuțica Bagdad. Venea de pe meleaguri craiovene, ca şi camarada Nicoleta, cu care era prietenă. Fiică de colonel, dintr-o familie veche românească, purtând parcă pecetea nobleței cu care a fost investită, s-a dăruit cu tot elanul Mişcării pe care a iubit-o, secundând-o pe camarada Nicoleta. Era o fată voinică şi frumoasă, cu părul adunat in două coculețe la urechi. Cu figura ce exprima sănătate şi bucurie, cu surâsul ei permanent care-i lumina chipul făcându-l şi mai frumos.

Aşa a apucat evenimentele tragice care au urmat după moartea Căpitanului. Ea lucra cu camarada Nicoleta in funcția de curieră principală. În toamna aceea rece şi umedă, durerea pierderii Căpitanului şi a băieților i-a agravat procesul de răceală. S-ar fi cerut internată într-un sanatoriu dar, cu o dârzenie neîntălnită, s-a încăpățânat să rămână pe post până la sfârșit.

A fost arestată şi dusă în lagărul de femei Sadaclia din Basarabia. Acolo, după un timp, a început să verse sânge. Alarmată, nu pentru ea ci pentru fetele cu care stătea, a cerut comandantului lagărului să o izoleze, pentru a nu le îmbolnăvi şi pe celelalte, apoi a rugat fetele ca în ziua în care erau oarecum liberi să se adune într-o cameră vecină cu a ei, astfel încât să poată asculta tot ce discutau ele, ca să participe în felul acesta la viața lagărului. Boala ei se agrava mereu; conducerea lagărului a cerut să fie internată într-un sanatoriu. Aşa a fost luată din lagăr şi dusă în sanatoriul de la Pârnova, lângă Iaşi. Cu două săptămâni înainte de executarea ei, aflându-se în acest sanatoriu, a primit vizita mamei ei. A găsit-o cu cărticica de rugăciuni pe noptieră şi lumânarea pentru moarte. I-a spus mamei: „nu regret că mor, ceea ce regret este că voi muri pe un pat de spital, în loc să mor in luptă”.

Dar bunul Dumnezeu i-a ascultat dorința. După executarea lui Armand Călinescu, au fost asasinați sute de legionari, pe străzi, în lagăre şi închisori. Noi ne aflam la Sadaclia, aşteptam ordinul, pregătite de moarte. Ordinul însă s-a oprit la Lenuțica Bagdad. A fost luată din sanatoriu într-o căruță cu câțiva jandarmi şi dusă pe înserat la marginea unei păduri. Acolo ea a cerut să i se îngăduie să-şi aprindă lumânarea şi să se roage. A mulțumit lui Dumnezeu că i-a îndeplinit dorința de a muri pentru Mişcare. După aceea s-a sculat şi le-a cerut să tragă în ea. Ostaşii, după mărturisirile celor ce au făcut execuția, nu mai aveau curajul să o omoare şi trăgeau la întâmplare. Atunci ofițerul a luat arma din mâinile unui ostaş şi a tras. Apoi au înghemuit-o în căruță şi s-au oprit la marginea unui sat, unde se afla un cimitir. Era deja seară. În marginea cimitirului, pe locul unde se adună gunoaiele, au făcut o mică groapă şi au aşezat-o acolo în poziție şezândă.

Din întâmplare, o femeie de la marginea satului venise în cimitir să adune iarbă pentru animale, a văzut că jandarmii îngroapă ceva. De frică însă a stat ascunsă. Dimineața s-a dus să vadă locul. Deja câinii începuseră să râcâie locul. Cu sapa a cărat pământ, cât a putut, peste locul aceea şi l-a bătucit. Aşa am găsit-o în anul 1940, când au deshumat-o şi am dus-o la Predeal în cimitirul din spatele capelei.

Cu ocazia acestei deshumări, mama (care tot timpul a stat la capul ei), mi-a şoptit: „Niciodată Lenuțica nu a fost mai frumoasă ca acum!”

(Sofia Cristescu Dinescu – Lacrima prigoanei, pag. 19-21)

via Fericiți cei Prigoniți

Acțiunea de deshumare a episcopului Grigorie Leu al Hușilor, decedat în condiții suspecte la 1 martie 1949

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) împreună cu Parchetul Militar organizează începând cu ziua de marți, 25 septembrie 2018, o acţiune de investigaţii arheologice în municipiul Huși, jud. Vaslui. Obiectivul acțiunii îl reprezintă deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale fostului episcop de Huși, Grigorie Leu, mort în condiții suspecte la 1 martie 1949.

În urma unor solicitări venite din partea urmașilor fostului episcop precum și din partea Episcopiei Hușilor, IICCMER a inițiat un demers legal care urmărește reconstituirea împrejurărilor care au condus la decesul ierarhului și stabilirea cauzelor reale ale morții sale.

Grigorie Leu s-a născut la 2 mai 1881 în satul Țuțcani, comuna Mălușteni, județul Vaslui, fiind botezat după naștere cu numele de Gheorghe. Părinții săi au fost preotul ortodox Constantin Leu și preoteasa Sultana Leu, născută Filiuță, Gheorghe fiind al doilea copil în ordinea venirii pe lume din cei opt pe care i-a avut familia preotului. Tânărul Gheorghe Leu a început primele clase primare în satul natal, apoi le-a continuat și terminat la Bârlad, în 1894. La stăruința sa, a candidat la Seminarul Sf. Gheorghe din Roman unde a intrat ca bursier pe un loc fruntaș. După trei ani de cursuri, în 1897, se transferă la Seminarul Veniamin Costache din Iași unde a făcut anul patru din cursul inferior și primii trei ani ai cursului superior, pe care l-a finalizat în 1901 la Seminarul Central din București. Din cauza greutăților materiale ale familiei nu a putut să urmeze imediat studiile superioare în teologie, fiind nevoit să-și asigure singur existența. Ca urmare, în februarie 1902 a fost angajat cântăreț la biserica Sfântul Gheorghe din Galați, îndeplinind și anumite servicii de secretariat la protopopiatul din localitate. În toamna aceluiași an pleacă din Galați în cătunul Sipeni, localitate aflată în apropierea satului natal, unde funcționează ca învățător. În 1903, după multe stăruințe și așteptări, primește o bursă de studii la Facultatea de Teologie din Kiev unde nu a stat decât o lună, fiind nevoit să se întoarcă în țară din cauza pierderii corespondenței oficiale dintre Mitropolia Moldovei și autoritățile bisericești din Rusia. Deși problema s-a rezolvat ulterior, datorită opoziției familiei, care avea o atitudine antirusească, nu s-a mai reîntors la Kiev, fiind nevoit să-și continue activitatea de cântăreț bisericesc la Galați. În 1904 hotărăște să devină preot, căsătorindu-se cu Lucreția, fiica preotului Dimitrie Ganea, paroh în satul Oancea. În urma demisiei pe caz de boală a socrului său, în aprilie 1904 Gheorghe Leu a fost hirotonit și numit preot în satul Oancea, activând și ca învățător la școala din localitate. Rămâne însă văduv de soție după doar șase ani de viață familială. Din această căsătorie au rezultat doi băieți dintre care unul a murit de copil. În 1906 s-a înscris la Facultatea de Teologie din București pe care o termină în anul 1910. După absolvire rămâne în București, fiind angajat ca preot spiritual și profesor la Seminarul Central unde a lucrat până în anul 1916. Odată cu începerea Primului Război Mondial, în august 1916 a fost mobilizat ca preot militar, slujind mai întâi la formațiuni sanitare apoi direct pe front, la unități combatante. Pentru devotamentul și calitățile dovedite a fost avansat la gradul de căpitan și decorat cu Coroana României, fiind demobilizat în iunie 1918.

După unirea Basarabiei cu Regatul României, a fost trimis în această provincie ca împuternicit guvernamental, unde, prin munca misionară, didactică și cărturărească s-a dedicat consolidării noului edificiu statal. În toamna lui 1918 a fost însărcinat să reînființeze Seminarul Teologic din orașul Ismail, pe care l-a condus în calitate de director până în 1924, în toată această perioadă implicându-se în reorganizarea vieții bisericești din sudul provinciei. În octombrie 1924 a părăsit postul din Ismail urmând calea episcopatului. Pentru vrednicia dovedită, în 19 noiembrie 1924, Sfântul Sinod îl alege arhiereu, iar în decembrie a fost tuns în monahism cu numele de Grigorie și apoi ridicat la rangul de arhimandrit. Hirotonirea întru arhiereu a avut loc în 28 decembrie la Catedrala Mitropolitană din Iași, fiind uns vicar al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei cu titulatura de Botoșăneanul. La scurt timp a fost numit și egumen al Mănăstirii Sf. Spiridon din Iași, îndeplinindu-se astfel tradiția prin care vicarii Mitropoliei trebuiau să fie totodată și egumeni ai acestei mănăstiri. La 4 februarie 1925, episcopul Grigorie a devenit membru al Sfântului Sinod a Bisericii Ortodoxe Române. În calitate de vicar mitropolitan, împreună cu patriarhul Miron Cristea, a organizat serviciile religioase ale Armatei şi învăţământul teologic din provinciile istorice revenite României, iar în cea de membru al Sinodului primeşte sarcina de a conduce comisia sinodală pentru misiunea Bisericii Ortodoxe Române în ţară şi de a coordona activitatea Bisericii pentru românii din străinătate.

În urma vacantării scaunului episcopal al Argeșului, Colegiul Electoral Bisericesc îl alege la 30 aprilie 1936 pe vlădicul Grigorie ca episcop titular al acestei eparhii, ceremonia înscăunării având loc în 7 iunie la biserica episcopală din Curtea de Argeș. Disputa intervenită între episcop și Regele Carol al II-lea, care dorea transformarea Catedralei din Curtea de Argeș în necropolă regală și scoaterea întregului ansamblu episcopal din circuitul patrimonial al Bisericii, va duce la situația în care Grigorie Leu a fost nevoit să aleagă între a renunța la episcopat și a se retrage la Mănăstirea Turnu sau numirea ca episcop la Huși, unde scaunul episcopal rămase vacant în noiembrie 1939 prin alegerea lui Nifon Criveanu ca mitropolit al Olteniei. În fața alternativei, s-a decis pentru a doua formulă, astfel că la 11 iunie 1940 a fost ales prin vot ca episcop al Hușilor. A fost înscăunat la 28 iulie 1940 în Catedrala Episcopală din Huși, devenind cel de-al 40-lea ierarh al acestei eparhii.

Grigorie Leu a fost un anticomunist convins, luând atitudine împotriva acestui sistem social-politic bazat pe ateism. Cu precădere, încă din vremea când era arhiereu vicar, la Iași, opoziția sa față de această orânduire socială o argumenta cu exemple nefaste din țările unde ea a fost acceptată, dar și cu susțineri și argumentări de ordin teologic și național. După 1944, pe fondul schimbărilor social-politice intervenite în țară, a devenit mai rezervat în exprimările publice, evitând atitudinile care puteau să dea impresia de angajare politică în noile conjuncturi. Atitudinile anticomuniste manifestate deschis înainte de 1944, ostilitatea, nemulțumirile și reproșurile față de noul regim politic, exprimate în mod direct sau indirect, l-au adus în atenția Siguranței și apoi a Securității încă din primii ani de afirmare represivă a noului regim. După alungarea Regelui din țară s-au accentuat presiunile asupra episcopului, mai ales cele de natură administrativă, față de care a menținut, cât i-a stat în putință, aceeași atitudine rezervată, de rezistență, cu răbufniri de nemulțumire și dezaprobare. În august 1947 a fost acuzat public în Parlament că este un admirator al regimului antonescian, că a fost susținător al războiului împotriva URSS, că nu s-a încadrat politic și ideologic la cerințele timpului și că face opoziție fățișă regimului fiind promonarhist și reacționar, pentru toate acestea cerându-se trimiterea sa în judecata instanțelor civile si bisericești.

După mai bine de trei secole de existență neîntreruptă, în 23 februarie 1949, prin Decretul privind aprobarea statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, promulgat de Prezidiul Marii Adunări Naționale, a fost desființată Episcopia Hușilor. Anterior emiterii acestui act de stat, printr-o adresă din 26 ianuarie 1949, patriarhul Iustinian cerea ministrului Cultelor rearondarea unor eparhii, menționându-se că bunurile mobile ale Episcopiei Hușilor se vor transfera către Episcopia din Galați, iar fosta catedrală episcopală se transformă în mănăstire de călugări. Grigorie Leu urma să fie pensionat din oficiu, primind îngăduința de a rămâne în mănăstire.

Spre sfârșitul lunii februarie 1949, episcopul Hușilor a fost chemat la București de patriarhul Iustinian unde a stat mai multe zile, expunându-și poziția și prezentând în Sinod nedreptățile care i se făceau. La 25 februarie 1949 a fost invitat la Guvern pentru consultări în problemele incriminate de demersurile sale repetate. În discuția purtată cu președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza, episcopul Grigorie a abordat punctual toate hotărârile statutare ale noului decret de funcționare a Bisericii Ortodoxe, evidențiind daunele ce se aduc intereselor majore ale Bisericii și ale românilor în general. A protestat oficial împotriva subordonării Bisericii românești din străinătate Patriarhiei din Rusia, pentru ingerințele unor instituții ale statului în viața Bisericii și încălcarea autonomiei acesteia, a dispozițiilor arbitrare privind pensionarea prea timpurie a preoților și ierarhilor, împotriva anexării Basarabiei la Uniunea Sovietică, împotriva cotelor impuse, a cenzurii și epurării tipăriturilor, a jafului și terorii instaurate în țară. Alte probleme abordate au privit desființarea forțată a Episcopiei Hușilor dar și chestiunea plecării ilegale din țară, în august 1948, a fiului său, preotul Victor Vasile Leu, care, prin emisiuni difuzate la posturi de radio străine, ataca sistematic regimul proletar. Petru Groza a avut o poziție ambiguă în cazul tuturor subiectelor discutate și a argumentelor prezentate de înaltul prelat.

Episcopul Grigorie Leu a fost apoi invitat de către primul-ministru la o masă protocolară unde nu a servit decât o cafea. Imediat după părăsirea locului a început să se simtă rău, dându-și seama că a fost otrăvit. Din mărturiile celor apropiați care au stat în preajma sa, rezultă că episcopul avea o stare bună de sănătate, fiind în integritatea și deplinătatea puterilor fizice și mintale, având un regim de viață foarte cumpătat. Ierarhul s-a întors cu trenul spre Huși, coborând în gara Crasna din județul Vaslui unde trebuia să schimbe garnitura. Până la sosirea trenului spre Huși a fost găzduit de o cunoștință, Ioan Gh. Humă, care atunci era impegat de stație. Acesta a fost rugat de episcop să telegrafieze la Medgidia pentru a fi anunțată cumnata sa, Valentina Leu, medic de profesie, ca să vină de urgență la Huși. Vădit slăbit, ierarhul și-a continuat drumul cu trenul spre casă, iar a doua zi la reședința episcopală a sosit și doctorița Valentina Leu, care l-a supravegheat și îngrijit până în ultima clipă a vieții sale. Asistența medicală a mai fost asigurată și de doctorului Găițulescu, directorul spitalului din Huși. Înaltul prelat, fiind conștient că va muri în scurt timp, a spus tuturor persoanelor apropiate cu care a venit în contact în acele zile că a fost otrăvit prin cafeaua pe care o băuse la masă cu primul-ministru. Cu luciditate, în pofida suferințelor provocate de substanța otrăvitoare, având manifestări de greață, dureri abdominale și inghinale, slăbiciune și sete cumplită, şi-a adus la zi testamentul spiritual şi pe cel material, iar fiului său i-a lăsat însemnele ierarhice şi odăjdiile. A cerut să fie îmbrăcat modest, cu veșminte vechi, și îngropat simplu în latura exterioară a bisericii episcopale. Tot el a precizat ce persoane să fie chemate la înmormântare, iar cârja episcopală ce trebuia să-l însoțească în mormânt a cerut să fie făcută din lemn, în acest scop fiind adus fostul primar al orașului, Ioan Patraș, un foarte bun sculptor, care i-a și confecționat-o. I s-a pregătit și o mitră episcopală care a fost făcută din carton de către ieromonahul Partenie Moraru. S-a spovedit la duhovnicul său, preotul basarabean Nicolae Timuș.
În ultima zi a lunii februarie, starea de sănătate a episcopului s-a înrăutățit prin apariția hemoragiei digestive. În dimineața zilei următoare, marți, 1 martie 1949, în jurul orei 7,00, după ce i se făcuse Sf. Maslu, episcopul Grigorie Leu a trecut la Domnul. Lângă el s-au aflat în acele momente câțiva apropiați și mai mulți membrii ai familiei.

Înmormântarea a avut loc în ziua de vineri, 4 martie, pe o vreme mohorâtă, slujba religioasă fiind oficiată de un sobor alcătuit din episcopul Chesarie Păunescu al Tomisului, Antim Nica, locotenent de episcop la Galați, arhimandritul Teoctist Arăpaşul, viitorul patriarh, preotul Constantin Nonea din partea Mitropoliei Moldovei și de un preot macedonean trimis de Ministerul Cultelor. Mulţi clerici au fost însă opriţi sau intimidaţi de Securitate să participe la prohod. Trupul episcopului a fost depus, așa cum ceruse, într-un mormânt amenajat în apropiere de altarul Catedralei Episcopale Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși. La funeralii, guvernul Petru Groza și-a trimis un reprezentant oficial pentru a transmite regretele pierderii unui asemenea ierarh. În realitate, trimisul Guvernului, un anume Fârserotu, avea ca principală misiune să împiedice eventuala autopsiere a cadavrului în cazul în care rudele defunctului, sau altcineva, ar fi încercat să facă acest lucru. Autoritățile au adus cu forța un fotograf din Huși spre a imortaliza pe peliculă trupul episcopului depus pe catafalc.

A doua zi după deces, doctorița Valentina Leu, cumnata episcopului, se adresa printr-o scrisoare medicului Găițulescu, directorului spitalului local, în care suspecta faptul că decesul ar fi fost provocat prin otrăvire deoarece a constatat o evoluție anormală cu reacții fiziologice provocate de factori necunoscuți, iar în sputa eliminată s-au observat urme de arsenic. Odată cu scrisoarea s-a trimis și o probă din sputa recoltată în timpul ultimei hemoragii digestive avute de episcop, rugând analizarea acesteia în laboratorul spitalului. Scrisoarea împreună cu proba au fost trimise la spital printr-un călugăr, care s-a întors înapoi cu ele deoarece doctorul plecase din oraș sau fusese îndemnat să facă acest lucru, iar laboratorul de analize medicale era închis. În aceeași zi, doi frați și două surori ai episcopului au întocmit o plângere adresată Procuraturii de pe lângă Tribunalul Huși, solicitând deschiderea unei anchete asupra morții fratelui lor în condiții și împrejurări neclare, însă nici procurorul-șef nu a putut fi de găsit în acele zile. În privința acestui demers a fost evitat un răspuns imediat din partea autorităților judiciare, pe motiv că pornirea unei anchete ar fi afectat atunci desfășurarea ceremoniei funerare, promisiunea fiind realizarea ei ulterioară. Nu după mult timp, cererea familiei de a se cerceta cauzele reale ale decesului a primit „răspunsul” autorităților comuniste: au fost arestați de Securitate și condamnați la ani de temniță, sub diferite pretexte, cei doi frați ai episcopului care au semnat cererea către procuratură, iar alți membri ai familiei și apropiați ai fostului episcop au fost la rândul lor arestați, anchetați, torturați și unii chiar condamnați.

Ipoteza bazată pe firul istoric reconstituit de IICCMER: Episcopul Grigorie Leu a murit în urma unui asasinat politic și, odată cu el, o episcopie românească ce dăinuia de secole în această parte de țară. După suprimarea înaltului prelat român, mai multe posturi de radio și agenții de presă din Europa Occidentală anunțau opinia publică internațională despre această crimă, înfăptuită de cominterniști asupra unui mare propovăduitor al adevărurilor naționale românești. În istoria represiunii şi a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, episcopul Grigorie Leu ocupă un loc de cinste, după cum o atestă faptele, documentele şi mărturiile celor care au participat la evenimente. Chiar dacă, oficial, nimeni n-a încercat până în prezent să dovedească că a fost vorba de un asasinat, mărturii importante ale vremii arată că ultimul episcop al Hușilor a fost otrăvit din dispoziția guvernanților de atunci ai țării prin complicitatea Securității comuniste. În România au existat și alte cazuri asemănătoare, semnalate pe toată perioada regimului comunist, în care mai multe persoane au decedat subit în urma unor astfel de proceduri instrumentate de fosta Securitate la comanda liderilor regimului totalitar comunist.

Cercetările de la Huși vor fi efectuate de un colectiv de arheologi de la IICCMER și instituțiile muzeale colaboratoare (Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, Muzeul de Istorie și Științele Naturii Aiud, Muzeul de Istorie Turda), alcătuit din Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă, Gabriel Rustoiu și Horațiu Groza. Investigațiile se vor desfășura în conlucrare cu Parchetul Militar, care a fost sesizat de IICCMER în privința acestui caz. Acţiunea este sprijinită de Episcopia Hușilor și se desfășoară în colaborare cu Televiziunea Română, fiind susținută și de Muzeul Județean Ștefan cel Mare Vaslui.

IPS Ioan al Banatului: „Familia, un proiect de țară pe care nu-l putem abandona. Rămâneți statornici în credință votând DA”

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu l-a creat pe om liber, dar și responsabil. Libertatea a fost unul din darurile primite de om, pe care acesta l-a gestionat, poate, cel mai greu. Acest dar îl duce pe om la asemănarea cu Creatorul său, dar folosindu-l fără înțelepciune, îl pune intr-o altă ipostază, aceea de potrivnic iubirii Sale.

Realitatea nu are timp, ea transcende timpul, iar prin Hristos  și omului i se dă această posibilitatea de a transcende timpul și de a urca în corabia veșniciei lui Hristos. Azi asistăm parcă la o implozie a istoriei și fără să ne dăm seama ne îndreptăm spre o sclavie a păcatului și a depărtării de Hristos Domnul, Cel ce ne-a cercetat prin Întrupare.

Noi cei botezați în numele Sfintei Treimi mărturisim că aparținem culturii și civilizației hristice. Principiile de viaţă şi cuvintele semănate de Hristos Domnul sunt hrana minții noastre. Ce fel de idei și gânduri semănăm azi în mintea copiilor? Spre ce fel de civilizație ne îndreptăm: spre cea a luminii sau spre cea a întunericului?

Comitetul de Inițiativă Cetățenească, susținut de Coaliția pentru Familie și de Platforma civică pentru drepturi și libertățiîmpreună, au inițiat procesul de modificare a art. 48, alin. 1 din Constituția României, în sensul în care ,,Căsătoria trebuie definită drept uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie”.  Această dorință este susținută de peste 3 milioane de cetăţeni care au semnat în favoarea acestei cauze.

Cele 3 milioane de semnături vor produce consecinţele dorite,  numai dacă 6 milioane de cetăţeni se vor prezenta la Referendumul din 6 şi 7 octombrie pentru revizuirea Constituţiei și vor vota în apărarea familiei, așa cum a binecuvântat-o Dumnezeu.

Familia este pentru noi un proiect de ţară, pe care nu-l putem abandona.

Familia este o instituţie sacră, un templu sacru, în care nu putem să intrăm fără să privim în ochii părinţilor noştri, mamă şi tată.

       Vă îndemnăm, iubiţi credincioşi, să susţineţi activ acest demers şi să daţi curs solicitării  noastre de a participa la referendumul pentru familie!          

       Rămâneți statornici în credința strămoşească, votând ,,Da,  pentru apărarea familiei şi copiilor României!

†   IOAN
Mitropolitul Banatului

Sursa: MitropoliaBanatului.ro

„Nu te teme. De acum înainte vei fi pescar de oameni!”. Pescuirea minunată. Gând de duminică

Prin veac, auzim cuvintele rostite de Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om ca omul să se poată fi moştenitor al vieţii veşnice, adică să-L cunoască pe Părintele Ceresc ca singurul Dumnezeu Adevărat şi Hristos pe care L-a trimis. Mântuitorul ne îndeamnă: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine”.

În nesfârşita-i bunătate, Domnul nu obligă pe nimeni şi cheamă numai pe acel care „vrea”, nu ne vrea sclavi, deşi ar putea-o face fără să ne întrebe măcar; El ne vrea liberi şi să-I urmăm din dragoste, cum Însuşi toate le-a făcut din preaplinul Iubirii, făcându-se jertfă pentru eliberarea omului de blestemul morţii. Pe drumul eliberării de moarte începem cu „lepădarea de sine”, acela dobândit după căderea din rai în care se amestecă binele cu răul de ajungem, cum spunea Sf. Ap. Pavel, să facem răul pe care nu-l vrem şi nu binele pe care îl vrem. E grea lepădarea de sine, renunţarea la tot ceea inerţia ne ţine aproape ca robi ai păcatului; ai păcatului care, asemenea roşcovelor din parabola Fiului risipitor, la început sunt dulci dar apoi amare.

„Minunate sunt lucrurile Tale Doamne”

Reuşim să ne lepădăm de sine cu ajutorul lui Dumnezeu şi, mai departe, urmează asumarea crucii. Ne asumăm cruce, câtă vreme cel care vede minunile acestei lumi doreşte să se apropie de Acelea care le-a făcut, cum spunea Psalmistul: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut”. Urmaşii ai întâilor oameni căzuţi din rai, ne dorim cu ardoare revenirea care nu este posibilă fără Dumnezeu: răul îl facem singuri, dând ascultare urâtorului de Dumnezeu şi om, dar ca să facem binele avem nevoie de Ziditorul şi Proniatorul a toate. Suntem, deci liberi, având mereu în faţă două drumuri – al lui Dumnezeu care ne aşteaptă ca Tatăl pe fiul risipitor, ce şi-a risipit avutul de o viaţă de pripas şi cel al diavolului care ne doreşte despărţiţi de Dumnezeu şi unelte ale răului şi urii. E un moment dificil şi-l înţelegem pe Sartre care se considera „condamnat la libertate”, însă, am adăuga, o condamnare ce poate fi cât o binecuvântare ontologică. Dificultatea creşte pentru că lepădarea de sine e urmată de trei condiţii. Altfel, te poţi lepăda de sine lăsându-te în voia întâmplării, a „nimănui” şi vrăjmaşul abia aşteaptă să te ia în „grijă”. De minţit, minte pentru că, de-ar spune adevărul s-ar condamna singur, pentru că astfel nimeni nu-l va urma. Iuda a îngăduit să facă voia urâtorului de oameni, după ce, mai întâi, a minţit, zicând că banii daţi de femeia păcătoasă pe mirul de nard cu care să ungă picioarele lui Hristos înainte de Răstignire, ar fi fost buni să fie daţi sărmanilor. El L-a urmat pe Hristos, s-a lepădat de sine la început, dar nu a fost în stare să-şi ia crucea şi de urmat l-a urmat pe diavol. Învăţăm de la el că acest drum are un singur sens – pierzania, dacă refuză pocăinţa ca o cheie cu care să deschidă împărăţia cerurilor. Vor putea spune unii că acesta este totuna cu negarea personalităţii, ceea ce este o amarnică amăgire. Sau, dacă îngăduiţi, este astfel doar dacă nu vezi că fiecare îşi are crucea sa, cum o spuneau străbunii asumând-o, fără a se da la o parte: aceasta este crucea mea şi trebuie să o duc. Dimpotrivă, este forma ideală de afirmare a personalităţii în sensul aproape miraculos pentru că, urmând pe Hristos, te faci moştenitor, ştiind prea bine că „în lume necazuri veţi avea” dar „îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” El e Biruitorul şi Crucea însemnul biruinţei cum i-a apărut pe cer împăratului Constantin înconjurată de cuvintele: „Sub acest semn vei învinge”.

Petru nu a prins nimic toată noaptea, dar nu a spus nimic, ci tăcut îşi spăla mrejele gândind poate la ce va da alor lui de mâncare. Hristos s-a înfăţişat acum însă şi ca Domn al acestei lumi spunând: „Mână mai în adânc”. Am zice, mai în adâncul sufletului, acolo unde tăinuit, se află chipul lui Dumnezeu aşteptând să lucrăm asemănarea. Lucrarea asemănării nu o putem face decât urmându-L pe Hristos care ne-a dat o singură poruncă: „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. Lucrarea iubirii este împlinirea poruncii care deschide calea regală spre împărăţia cerurilor. Spus-a Petru că, deşi a nu a prins nimic toată noapte, timpul prielnic pescuitului, va da ascultarea cuvenită unui Învăţător, lăsându-se liber în iubirea lui Hristos. Ascultarea lui Petru este exemplară pentru creştinul din toate timpurile, însoţită de discernământ între bine şi rău fără de care ne rămâne în faţă doar pilda lui Sisif sau a lui Prometeu. Să spui astfel omului contemporan, orbit de iubirea de sine, până într-atât, încât spune binelui rău şi răului bine, este un adevărat scandal şi se va grăbi să vină cu argumente confecţionate după „reţetele” cine ştie cărui „antrenor” pentru succes rapid şi necondiţionat, dar foarte costisitor. Dacă totuşi o va face va spune cu trufie că a descoperit subconştientul sau inconştientul. Precaritatea acestui răspuns a fost recunoscută de unii psihologi care vorbesc de un supraconştient. „Mai adânc”, chipul lui Dumnezeu aşteaptă să lucrăm asemănarea sau, amintindu-l pe Aristotel, trecerea de la potenţă la realizare. Se vorbeşte acum de „fuga de Dumnezeu”, nici pe departe o noutate dacă-l ascultăm pe Psalmist: „Unde mă voi duce de la faţa Ta şi de la faţa Ta, unde mă voi duce? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti, De mă voi coborî în iad, Tu de faţă eşti.” Mai mult, nici întunericul nu-l poate cuprinde pentru că „Nu este întuneric la Tine.” De altfel, întreaga zidire ascultă de Acela care a creat-o şi e suficient să ne amintim potolirea furtunii pe mare şi, apoi mersul lui Petru pe valuri ca pe uscat. Scrie Sfântul cu cuvintele de aur că: „El veghează asupra lumii, cârmuind-o…nicio pricepere omenească potrivnică lui Dumnezeu nu rodeşte vreun bine.” Să nu uităm nici cuvintele lui David „Toate câte a vrut Dumnezeu a făcut în cer şi pe pământ.”

După cuvântul Tău voi arunca mrejele”

Ucenicul Sf. Ioan Botezătorul de la care deprinsese pocăinţa, Petru înţelege să facă ascultare şi supunerea i-a fost răsplătită cu o minune. Însuşi Hristos a ascultat de Părintele Său şi I-a făcut voia, mărturisind chiar în clipe de mare cumpănă cum au fost acele din Grădina Ghetsimani când a spus: „Părinte, dacă este cu putinţă fă să treacă de la Mine paharul acesta. Dar nu voia Mae, ci voia Ta să se facă.” Ar fi în firea omului să facă voia lui Dumnezeu, dacă nu ar da ascultare vrăjmaşului ce-i vrea pieirea. Din nefericire, mereu suntem tributari gândului pizmaş deşi îi vedem urmarea. Sf. Teofan Zăvorâtul spune că după cum o creangă se usucă atunci când este ruptă,”la fel şi oamenii dacă nu rămân în părtăşie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii atât de preţioase pentru viaţa veşnică” Mai mult chiar – atrage atenţi că uneori poate să-i pară bun un lucru, dar este doar la înfăţişare, ca mărul din Eden. „Se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu iese, însă când coboară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară.” Aşa şi la pescuirea minunată – toată noapte, trudind, Petru şi ai săi nu au prins nimic. Subliniind aceasta, Petru adaugă: „dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. Ne întoarcem cu gândul la Sf. Fecioară când a fost înştiinţată de îngerul Gabriel că va fi Născătoare de Dumnezeu. După ce s-a dumirit cum va fi acesta a spus „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău”, pentru că prin acest cuvânt se făcea cunoscută Voia Domnului, Este ascultarea „cuvântului” purtător de faptă ca la începuturi când „Domnul a zis şi s-a făcut”. Acum a făcut-o întâiul între apostoli spre luare aminte pentru cum, la rându-ne, se cuvine a face. La sfârşitul fiecărei Liturghii, preotul rosteşte „Binecuvântarea Domnului peste voi toţi cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni acum şi pururi şi-n vecii vecilor. Amin”.

Se face uneori, să ni se pară că ceva poate fi bun sau folositor de la sine şi în sine, dar după o vreme ne dăm seama cât de gravă ne-a fost greşeala şi, nu odată, cădem în disperare. În acele clipe, Domnul spune ca odinioară lui Petru: „Mână mai în adânc” treci dincolo de „vârtejul cel ameţitor al lumii” Ascultând, un astfel de om sincer fiind ar spune ca Petru: „Ieşi de la mine Doamne că sunt om păcătos.” Pe toţi îi cuprinsese teama, o alta decât aceea din faţa unei catastrofe, una care l-a făcut să se aplece spre sine şi să-şi dea seama că bogăţia pescuitului nu era pentru priceperea şi vrednicia sa, ci o minune. Nu mai spune „Învăţătorule” ci „Doamne” căci doar Dumnezeu poate face minuni. Răspunsul pe care Hristos l-a mai dat şi o face cu fiecare în clipe de răscruce aduce linişte sufletului şi pace gândurilor: Nu te teme! Şi a continuat. „de acum înainte, te voi face pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El” La fel au făcut şi Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Rostul minunii se dovedeşte a fi şi unul de a aduce pe om la conştiinţa sa de „făptură a lui Dumnezeu”, e adevărat, „coroană a creaţiei Sal”, însă nu trebuie să uite măcar o clipă că „El ne-a făcut pe noi, nu noi.” El este, cum spunem în crez „Tatăl a tot făcătorul”, al cerului şi al pământului văzutelor şi nevăzutelor”. Această „pescuire minunată” a inspirat şi semnul de identitate al creştinilor în forma a doi peşti.

Credinţa adevărată este dată de curăţia inimii şi integritatea raţiunii

Spunând acum „Doamne”, Petru recunoaşte dumnezeirea lui Hristos încă de la începutul lucrării Sale misionare, pentru că minunea este felul în care Dumnezeu arată omului deschis lucrarea Sa. O face anume să vedem că, fiind mereu veghetor la omul pe care l-a făcut din prinosul iubirii Sale, intervine şi ca un cârmuitor priceput şi înţelept ca să-şi arate a-tot-puternicia fără de car singur nu poate face nimic.”Nihil sine Deo” . „Nimic fără Dumnezeu” era deviza Casei Regale de Hohenzollern-Sigmaringen pe care Carol I a urmat-o cu fidelitate până la sfârşitul vieţii sale. Absolut tot ce face omul cu binecuvântarea Domnului este spre trăinicie în timp ce, fără aceasta, chiar dacă i se pare că a realizat ceva e o amăgire pe care o va plăti amar. Nu există vreo pricepere omenească sau cunoştinţă care fiind potrivnică lui Dumnezeu să aibă şansă de reuşită şi siguranţă. Bătrânii noştri cei pe care mai că i-am uitat rosteau din inimă înainte, ca rugă de cerere, iar după, ca recunoştinţă: „cu ajutorul lui Dumnezeu. Mândria deşartă omului contemporan a şters din memorie această înţelepciune şi rezultatele le vedem şi sunt „strigătoare la cer” dar el continuă să rămână „surd şi orb”. Mereu, ca şi acum la pescuirea minunată, Dumnezeu veghează şi nu mustră, nici pedepseşte pe dată, aşteptând ca făptura iubirii Sale să se întoarcă şi să se căiască. O face pentru voia Lui este ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Apoi, Hristos face din pescarul Petru păstor, cu grijă iubitoare faţă de „oile” Sale, credincioşii care, botezaţi fiind în Hristos, se îmbracă în Hristos, făcându-şi viaţa nu spre moartea, ci spre înviere.

Dăinuirea dar al lui Dumnezeu pentru cel care Îl ascultă

Se mai face ca, alteori, chiar omul credincios să pară aş fi pierdut răbdarea şi odată cu ea vrednicia, lăsându-se pradă întristării care îl face să-şi întoarcă spatele lui Dumnezeu. Domnul puterilor nu o face şi îl însoţeşte, îl întoarce, îndemnându-l să mai încerce. Aşa a făcut şi cu Petru, aşa face cu fiecare dintre noi. Nu fără o anume ezitare, Petru face ascultare şi Domnul o răsplăteşte în chip minunat şi o face în faţa tuturor spre învăţătură. Păstrând proporţiile, îl amintim pe apostolul Pavel care spunea corintenilor: „Eu am sădit, Apollo a udat dar Domnul a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, căci Dumnezeu a făcut să crească”. Ţăranul nostru spunea mai simplu: „Omul propune, Dumnezeu dispune”. Să recunoaştem că aşa este – omul îşi face planuri nenumărate, dar fără Dumnezeu nu reuşeşte nimic, sau, dacă totuşi face câte ceva e lipsit de trăinicie. Domnul îngăduie şi să ne gândim, bunăoară, la turnul Babel a cărui construire Domnul n-a zădărnicit-o, singur s-a prăbuşit, căci fiind rod al mândriei a căzut în propria-i nimicnicie. Şi încă alte exemple s-ar putea da din istorie: câte construcţii nu s-au prăbuşit, câte împărăţii n-au căzut şi au fost uitate până şi de istorie. Biserica Apostolică dă mărturie de nedezminţit acestui adevăr şi rămâne ca începutul unui drum al cărui capăt este în împărăţia cerurilor. Pe meleagurile noastre a propovăduit apostolul Andrei, fratele mai mic al lui Petru, cel care L-a văzut întâiul pe Hristos, şi de Adevărul cuvintelor s-au umplut sufletele strămoşilor: o credinţă neîntinată este dată de „integritatea raţiunii şi curăţenia inimii”. O ştia David când cerea „inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”

Sf. Nicolae Velimirovici spune că ceea ce Domnul-Dumnezeul nostru nu primeşte sau chiar respinge, nu dăinuie. Am putea extinde şi la istorie şi vedem cum aşa-zisa societate comunistă…”viitorul de aur al omenirii” s-a prăbuşit ca celebrul turn. B. Russel remarca undeva că teoria comunismului este „o religie fără Dumnezeu”. Contemporaneitatea aduce aspecte noi şi vedem, din nefericire,cum credinţa creştină nu e negată în vorbe dar este în fapte, cum pentru mereu atenţiona apostolul Pavel cum cu gura îl laudă pe Dumnezeu şi cu fapta se leapădă. Îmbrăcat în haine de „sezon” fariseismul tinde să prezinte un „idol” cu chipul lui Dumnezeu dar fără a fi urmat de asemănare. Altfel cum s-ar înţelege actuala criză contemporană ale cărei dimensiuni nu au precedent. Hristos ne aminteşte că: „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”. El însuşi a făcut-o mărturisind: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui”. Acum, Petru face „după cuvântul” lui Hristos şi ce urmează confirmă puterea acestui cuvânt cu care, în chip tainic, a trimis şi peştii spre mrejele gata pregătite. S-a cutremurat Petru şi Hristos i-a zis: Nu te teme! De acum înainte vei fi pescar de oameni”. Nu va mai îmbia peştii, ci oamenii şi nu spre moarte, ci spre eliberarea de moarte, spre mântuire. Petru a primit în inimă cuvintele lui Hristos ca şi toţi apostolii care s-au „lepădat de sine” şi au urmat pe Fiul lui Dumnezeu, primind ca dar înmiit mântuirea spre care ne îndeamnă şi pe noi. E şi pentru noi un îndemn ca, atunci când Hristos cheamă la rugăciune şi Biserică să nu întârziem o clipă, să venim în întâmpinarea Cuvântului şi să facem voia Sa cum sus în cer o fac îngerii. În orice clipă să fim pregătiţi a-L urma, lăsând departe mulţimea treburilor, neîncrederea, suspiciunea, frica despre care ştim că nu sunt de la Dumnezeu. El, Mântuitorul lumii nu ne cere nimic cum o fac îndeobşte oamenii, El se dăruieşte pe Sine ca cei care cred să intre în împărăţia cerurilor. Înălţându-se la Tatăl Ceresc, Iisus ne-a spus: „Pacea mea v-o las vouă”. Într-o lume aflată parcă într-o neîntreruptă gâlceavă, fiecare dintre noi, după măsura credinţei şi a puterii să se arate „făcător de pace” ca să poată fi cu îndreptăţire între cei care „fii ai lui Dumnezeu” se vor chema.

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online

Părintele Vasile Pătraşcu. 12 ani de la plecarea în Veşnicie…

vasile-patrascuSe împlinesc azi, 23 septembrie, 12 ani de la plecarea către Cer a dragului nostru părinte Vasile Pătraşcu. Luptător anticomunist, lider al Frăţiilor de Cruce din fostul judeţ Tutova, deţinut politic timp de 16 ani şi unul dintre cei mai chinuiţi în cadrul experimentului reeducării prin tortură de la Piteşti, părintele Vasile a fost o lumină în viaţa a mulţi, foarte mulţi oameni. Şi-a închinat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu şi neamului românesc. În fiecare zi de miercuri, vineri şi duminică, uliţele satului Nefliu (Măgurele-Ilfov) erau pline de automobile venite din toate zonele ţării sau chiar din străinătate. Slujbele făcute de acest om care literalmente se lupta cu diavolul, uneori adevărate exorcizări, deveniseră celebre. Nefliu devenise un adevărat fenomen mistic, iar aura părintelui Vasile Pătraşcu era sporită de martiriul omului care cu adevărat se coborâse o vreme la Iad, în chinurile Piteştilor…
Minunile săvârşite de acest sfânt al închisorilor sunt mărturisite şi azi de cei izbăviţi de posesiunea demonilor.
S-a ridicat, lin şi luminos cum a şi trăit, în ziua de 23 septembrie 2006, către veşnicia dumnezeiască spre care năzuise neîncetat.
Dumnezeu să-l odihnească! Părinte Vasile Pătraşcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!…
_____________________
vasile-patrascu-citind-sfanta-evanghelieAUTOBIOGRAFIE

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad, apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.
Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru „organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209, „uneltire contra siguranţei statului”.
Am trecut prin următoarele temniţe ale „raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.
La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti, prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (pe numele adevărat, Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici, şi alţii din echipa lor.
În timpul anchetelor, am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi s-a zis: „Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!…” După noi, au mai venit alte loturi, de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov etc. Capacitatea celulelor era de maxim patru persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi şapte, şi nouă persoane într-o celulă de doi pe patru metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…
Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care nota capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, împreună cu o ceată de gardieni, a năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. După aceasta i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.
În camere se făcea „reeducarea”. Se juca „volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea, unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau „botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de trei kilograme de astfel de murdărie.
Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.
La Camera 1 Subsol, şef al „comitetului de reeducare” era Mărtinuş. La ordinul lui: „Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!”, toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ce mai rămânea afară. Odată eu, nemaiavând unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară – loviturile de drug s-au oprit în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putut mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului… Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: „Ce faci, banditule?” Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: „Mă rog” – ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.
vasile-patrascu-ultimii-aniÎn Camera 2 Subsol, unde era şef de „comitet” Leonida Titus, am fost „făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură ca să „împărtăşesc” cu murdărie din tinetă 70-80 de oameni. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi „întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele, cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: „Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”
În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut „demascarea” preoţilor şi călugărilor – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad…
La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu ieromonahul Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu ieromonahul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere-deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi cum nu ar fi fost.
Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrahil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat, aşa au făcut preoţii ortodocşi români…
Tot atunci, studentul la medicină Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută, în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă, luam miezul şi îl frământam. După aceea, luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul, luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau cât un bob de linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez ale fiecăruia, iar la ora 6:00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.
În 1953, la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut şapte zile şi şapte nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de „Doamne Iisuse…” Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele, ca să nu le uit.
În timpul unei anchete, le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: „N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.
Seara mi-au dat varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri, în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde cincisprezece zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După alte cincisprezece zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am trăit 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.
După expirarea pedepsei, mi s-au mai dat doi ani de „administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.
Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era mai să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat, şi am întrebat-o din nou: „A murit?” Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.
La ieşirea din temniţă, i-am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu:
– Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”.
La ieşirea din temniţă, voiam să merg în nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume…

(Pr. Vasile Pătrașcu – Text publicat în revista Familia Ortodoxă, nr. 9, anul 2010, pp. 8-11)

10923645_940414832649644_1554564339530218180_nUn moment de tihnă spirituală cu părintele Vasile Pătraşcu. Nefliu, Măgurele, iulie 2003, în perioada dificultăţilor întâmpinate la reînscrierea Partidului Totul pentru Ţară (Pentru Patrie) în baza noii legi 14/2003, cu 25000 adeziuni… Aici tocmai îmi fredona nişte cîntece legionare foarte puţin cunoscute…

PESCUIREA MINUNATĂ: Să nu ne străduim în deșert, bizuindu-ne pe puterile noastre

“O noapte întreagă s-au ostenit pescarii şi nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în luntrea lor şi, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele, au prins atâta peşte, că nu puteau să-l scoată şi li se rupeau mrejele. Aici avem o comparaţie între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu şi munca la care ajută Dumnezeu.

t_teofan7878.jpgAtâta vreme cât omul se osteneşte de unul singur şi vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăţi după bunătăţi. In privinţa moral-duhovnicească, faptul că reuşita nu este cu putinţă fără Domnul este limpede: „Fără de Mine nimic nu veţi putea face“, a grăit Domnul. Şi această lege lucrează în oricine.

Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se usucă şi îşi pierde puterea de viaţă, aşa şi oamenii, dacă nu rămân în părtăşie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii, atât de preţioase pentru viaţa veşnică. Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, dar bun numai la arătare, însă de fapt lipsit de preţ, aşa cum mărul pădureţ poate fi frumos la înfăţişare, dar dacă-l iei şi-l guşti, e acru. Şi în privinţa celor din afară, a celor lumeşti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară. Cei ce iau aminte la sine şi la căile vieţii cunosc din experienţă acest adevăr.”

(Sf. Teofan Zavoratul, Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an, Ed. Sophia)

 

via Cuvântul Ortodox

Un portret de sfânt: Părintele Dimitrie Bejan

Din acea perioadă de muncă la magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect preotului Dimitrie Bejan, din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică. Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.

dimitrie-bejan-icoana-diaconesti

Fiu de răzeş, licenţiat în litere şi teologie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui D. Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonisit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate  ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere.

În 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în viață.

A fost din nou arestat, fără să fie “vinovat” de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu avusese timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de 1938, când era student. Şi din nou preotul Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit.

L-am cunoscut şi am fost în cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952, după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în 1951 şi aproape golită în 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii.

În 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost judecaţi şi condamnaţi. Părintele Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa. Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din ’61 de foşti legionari aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul. Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de “trăire legionară în defavoarea comunismului” sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, preotul Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începusereeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frute cu preotul care cunoștea din prizonierat ce înseamnă să te faci frate cu diavolul. (…)

În orice caz, preotul Bejan a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri.

În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA într-un ziar despre persecuția bisericii în România și se scria de prigoana îndreptată împotriva preoților, dându-se o listă de circa opt preoți printre care și preotul Bejan. De la eliberarea sa până în 1989, a avut în permanență un securist, care l-a supravegheat continuu.

După douăzeci şi doi de ani de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (…) La 21 septembrie 1995 a murit regretat de toată aşezarea.

Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu.

În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova.

Preotul Dumitru Bejan mi-a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani.

Am scris de el, de drumul parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre ultimii 5 în 21 august 1964 din Zarca Aiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat reeducarea.

MAI a cerut Mitropoliei Iași să fie numit preot paroh la biserica din Ghindăoani în județul Neamț unde a slujit cinci ani și jumătate. În 1970, pensionat forțat de Securitate, partid și mitropolie în 24 de ore a fost trimis în orașul natal Hârlău. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică, cu DO în casa familiei.

Ca preot în Ghindăoani i s-a făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent biserica. Cu DO în Hârlău, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj, căci preotul Dumitru Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un pelerinaj, ceea ce autoritățile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau informatorii Securității, iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (…)

Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii.

(Aurel Sergiu Marinescu – Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, pag. 279-284)


* Titlul mărturiei este citat în forma originală, așa cum a fost dat de memorialist. Faptul că autorul a văzut în părintele Bejan un sfânt este cu atât mai mult de luat în seamă ținând cont că opinia memorialistului despre clerul Bisericii Ortodoxe din timpul comunismului este una extrem de critică. În acest sens, a se vedea paginile 331-332 din același volum.

Părintele Dimitrie Bejan – ”Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter”

Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter. A fost preot militar pe frontul de Răsărit. Şi-a început lupta cu ateismul în lagărele de soldaţi români din U.R.S.S., când a refuzat să intre în divizia Tudor Vladimirescu, formată din românii care acceptaserăreeducarea cu scopul de a reveni în ţară. În 1948 a fost trimis spre judecare la Bucureşti. A trecut prin mai multe închisori din ţară. După eliberare, a continuat să fie urmărit, persecutat şi torturat

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 330)

Părintele Dimitrie Bejan – un mare erou al vieții noastre creștine și naționale

Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și băteau la poarta lagărului să-l cheme pe ”batiușca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase…

Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară.

Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în pușcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieții noastre spirituale. Și după eliberare a căutat să mențină viața duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău.

Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă.

(Pr. Justin Pârvu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 347-348)

Părintele Dimitrie Bejan – Biografie

De cîte ori îmi cad în mîini pagini memorabile despre personalităţi prea puţin cunoscute, îmi spun cît de săraci sîntem. Duhovniceşte şi cultural. Pentru că din nepăsare sau ignoranţă, rămînem străini de valorile neamului nostru, nu le căutăm opera şi nu încercăm să învăţăm din vieţile lor. O astfel de personalitate a fost părintele Dimitrie Bejan de la Hîrlău, un preot – martir, o minte luminată, un model de rectitudine şi de trăire creştină.

Cu slabele noastre puteri, ne-am apropiat puţin de viaţa şi scrierile părintelui Dimitrie, nu într-atît cît să pretindem că-l cunoaştem, dar sufient cît să vă deschidem o uşă către el. E important să ne cunoaştem sfinţii, eroii, elita intelectuală, ca să ne vindecăm de toate complexele şi ca să recunoaştem drumul pe care trebuie să mergem.

Paginile care urmează se constituie într-o simplă invitaţie la a-l cunoaşte pe părintele Dimitrie, nu într-un documentar exaustiv.

Părintele Dimitrie Bejan s-a născut pe 26 octombrie 1909, la Hîrlău – Iaşi. A urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox Veniamin Costache din Iaşi, apoi Facultatatea de Teologie şi, în paralel, Facultatea de Istorie din Bucureşti. A avut astfel parte de mari dascăli, ca Nichifor Crainic şi Nicolae Iorga. După absolvirea celor două facultăţi, a avut burse de studii postuniversitare la Ierusalim şi Atena. La întoarcere, a devenit asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga şi, în acelaşi timp, a predat istoria la Liceul de fete „Carmen Silva” din Bucureşti.

Dornic de o mai bună cunoaştere a poporului român, s-a înscris în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti, împreună cu care a mers în Basarabia.

La începutul celui de-al doilea război mondial, părintele Dimitrie Bejan s-a înrolat în armată, ca preot militar, cu gradul de maior. Şi s-a întors în Basarabia, de această dată pentru a-i apăra pe românii de acolo. Căzut prizonier la ruşi, în 1943, a fost deportat în Siberia, la Oranki. Toţi ofiţerii români şi germani prinşi de ruşi au fost trimişi la Oranki, într-o fostă mănăstire ortodoxă transformată în închisoare. După cinci ani de detenţie, a fost judecat de un tribunal militar moscovit şi condamnat la moarte, pentru că a susţinut că Basarabia este pământ românesc.

Părintele Dimitrie a contestat sentinţa şi a cerut să i se acorde dreptul de a fi judecat de un tribunal din ţara natală. Surprinzător, ruşii, altminteri deloc sensibili la drepturile omului, l-au repatriat. În documentele însoţitoare ale deţinutului, ruşii atrăgeau atenţia autorităţilor române să fie vigilente cu părintele Dimitrie, pentru că „are mare putere de convingere, fiind un mare duşman al comunismului”. Tribunalul militar din Bucureşti l-a condamnat la detenţie pe viaţă. A fost eliberat de la Aiud pe 23 august 1964, cu decretul de amnistie generală, după 25 de ani de închisoare. A suferit în lagărele şi închisorile Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele Cavnic (1948 – 1956), Bărăgan, Răchitoasa.

În detenţie, s-a împrietenit cu cîţiva din marii noştri intelectuali interbelici închişi: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Paul Zafiropol şi cu părinţi duhovniceşti ca Benedict Ghiuș, Arsenie Papacioc şi Dumitru Stăniloae.

După eliberare, autorităţile au încercat să-l cîştige de partea lor şi i-au oferit o parohie la Ghindăuani – Iaşi, unde a stat însă numai cinci ani. Comuniştii, furioşi că rămîne ferm în crezul său naţionalist şi creştin, au încercat să-l otrăvească în cîteva rînduri şi, în cele din urmă, i-au organizat un simulacru de proces, în urma căruia i s-a interzis să mai slujească şi a fost arestat la domiciliu (la Hîrlău) pînă în decembrie 1989. Sfinţia sa a continuat să primească vizite şi a dat astfel multora cuvinte de folos.

În noaptea de 22 decembrie 1989, părintele face un act pilduitor: îl salvează de la linşaj pe securistul care îl păzea. După revoluţie, părintele Dimitrie şi-a continuat mărturisirea cu un mai mare patos şi pe mulţi i-a adus la calea credinţei. În timpul vieţii i-au apărut volumul Bucuriile suferinţei, iar postum, cărţile: Oranki. Amintiri din captivitate, Viforniţa cea mare, Hotarul cu cetăţi, Satul Blestemat şi Simple povestiri.

S-a mutat la cele veşnice pe 21 septembrie 1995, lăsînd cu limbă de moarte să nu se rostească discursuri la catafalcul său şi să nu i se pună flori pe mormânt. O ultimă dovadă de smerenie.

(Horia Brad – Revista Rost)

Oranki. Amintiri din captivitate

Părintele Dimitrie Bejan este departe de a fi consacrat cum se cuvine în ierarhia literaturii concentraţionare româneşti, eclipsat fiind de nume mult mai sonore, precum Paul Goma, N. Steinhardt, Elisabeta Rizea sau Ion Ioanid. Ceea ce este întrucâtva nedrept, având în vedere nemaimpomenitul traseu biografic pe care l-a parcurs autorul volumului Oranki. Amintiri din captivitate (şi a încă cinci apărute până acum: Viforniţa cea mare, Bucuriile suferinţei, Hotarul cu cetăţi, Satul Blestemat şi Simple povestiri).

Născut în 1909, absolvent al Institutului Teologic de la Iaşi şi al Facultăţii de Istorie, o vreme membru în echipele de cercetare ale lui Dimitrie Gusti, după ce este hirotonisit preot, în 1938, ia parte la campania de eliberare a Basarabiei. Cade prizonier la sovietici şi de atunci îşi va începe lunga drumeţie prin gulaguri.

Atlet al temniţelor în URSS (probabil tot acel URSS feeric şi blând, despre care dau mărturie câţiva scriitori mai mult sau mai puţin tineri, de la noi sau de aiurea), vreme de şase ani “vizitează” obiective de înalt interes turistic precum lagărele de la Astrahan, Oranki, Kiev, Sverdlovsk, Karaganda (azi în Kazahstan), Arhanghelsk (tot lângă Marea Albă) şi Moscova (care, de fapt, e peste tot). Republica Socialistă România îl primeşte cu tentaculele deschise – abia în 1948 – şi-l plimbă pe la Jilava, Aiud şi Canal, îl deportează doi ani în Bărăgan, după care, până la amnistia din 1964, îl mai condamnă la încă şase ani de Aiud.

La Oranki (Nijni Novgorod), înainte de 1917, era o mănăstire. Aici “veneau să se închine Domnului ţarii Rusiei”. Într-una dintre chilii, se pare că Lev Tolstoi şi-a scris Învierea, fiindcă aici trăiau numai monahi şi cărturari de viţă nobilă, “aici se practicau artele şi literele, alături de exerciţiile mistice”. Comuniştii, recunoscuţi pentru respectul deosebit acordat deopotriva credinţei şi culturii, au dat crucile jos, au văruit temeinic, au ctitorit un lagăr, iar lui Iisus înviat, zugrăvit pe peretele catapetesmei, i-au tras un glonţ în frunte.

“La Mănăstârca a crescut pustiul”, oftează, nu fără instinct poetic, Părintele Bejan. Şi într-adevăr, citind, înţelegi că sub bagheta comunistă, orchestra de prizonieri (cu componenţă internaţională, de la nemţi până la spanioli) nu poate cânta decât pe trei note, din gama cea mai de jos, mărci ale pustiului şi absurdului: Frigul, Foamea şi Frica (ca la I.D. Sârbu). Mai cu seamă Frigul : “Era o după-amiază de iarnă, cu cer străveziu. În aer jucau stele aurii, stele verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arăta – 47º C. Era «răcoare».”

A nu se înţelege că tortura se rezuma doar la dârdâiala feroce. La aceasta se adăuga, în porţii generoase, şi o cruzime de o vioiciune fără pereche. Iată o scenă tulburătoare :“Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte şi alţi patru la ţepuşe; o sută, două sute de sănii – poate mai multe, şi-n jur, escortă şi câini lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunţile noastre sudori, care îngheţau îndată şi simţeam apa curgând pe şira spinării. Când ieşeam la loc aşezat, îngheţau hainele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea la coborâş, iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte. […] Şi asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru.”

În schimb, toamna absurdul se îmbracă în haine de propagandă mucedă: şcolarii aproape morţi de foame stau cu gura căscată la învăţătoarea lor care îi învaţă să cânte “imnul cartofilor” şi, cocoţată pe o grămadă de barabule, le ţine discursuri viforoase despre importanţa zarzavaturilor şi datoria de a le culege, în numele Tătucului şi al colhozului, amin.

Realitatea însă, nu se rezumă numai la astfel de episoade descurajante. Spre deosebire de personaje din cărţi precum O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn, cei din Oranki par că încearcă – şi reuşesc adesea – să-şi păstreze omenia, într-un fel uimitor de firesc. Cum altfel decât printr-o omenie neştirbită s-ar putea explica un episod atât de dezarmant precum acela în care Bejan, preot ortodox, o ia prin gerul năprasnic, ca să boteze clandestin fiul unui securist sovietic şi al unei evreice? Sau aşa-zisul “Al optulea Sinod ecumenic”? Lecţie pentru orice conflict interconfesional artificial creat, în cadrul acestui “Sinod”, trei sute de preoţi din lagăr – ortodocşi, catolici şi reformaţi – s-a întâlnit vreme de patruzeci de seri la rând (!!) pentru a discuta despre dogmele lor şi a pune umărul cumva “la carul istoriei, împotmolit la 1054”.

Cum altfel decât printr-un simţ nealteratal demnităţii s-ar putea explica demararea unei… greve a foamei (1500 de oameni deja flămânzi, vreme de zece zile, într-un lagăr dintr-o ţară din ale cărei dicţionare se eliminase de mult cuvântul “grevă”!)? Oranki… abundă în astfel de scene care transcend senin mizeria şi care – surprinzător de des pentru o carte de acest gen – mustesc de umor savuros. A se vedea, de exemplu, meciul de fotbal dintre “selecţionatele” ad-hoc ale României şi Ungariei, ai căror jucători leşinaţi se chinuie, prin ploaie, să urnească din loc o minge mare de cârpe, grea, “leneşă şi ghiftuită”, o partidă a cărei miză, fireşte, n-a putut fi alta decât… teritoriul unei Transilvanii rămase departe. Dovada cea mai clară că fotbalul, sport-rege, dar cât se poate democrat, ocroteşte patriotismele admiratorilor săi chiar şi pe maidanele totalitare.

Aceste pagini, în esenţa lor, nu sunt nici pagini de istorie, nici fire de tort ale unei vieţi de om „aşa cum a fost”. Scrise fără pic de resentiment, de un om care şi-a îndurat soarta cu demnitate, ele par mai degrabă o invitaţie la a înţelege, fără vreo interpretare vulgar-masochistă, paradoxalele bucurii pe care ţi le poate da o anume gen de suferinţă asumată. Vocea Părintelui Bejan e liniştită, o linişte de după furtună, acea furtună care aduce, pe căi de taină, epifania şi călirea omului.

(Silviu Man – RostOnline)

Începutul golgotei în temnițele românești

Pe stradă, venind spre casă, mă salută cineva, un roșcat, nebărbierit, voinic, flancat de unul mai mic, slăbuț, fercheș. În spatele lor, doi cetățeni cu mâna dreaptă în buzunare.

Răspund la salut. Și merg mai departe; vedeam încercuirea. Mă știam de mult urmărit, pas cu pas. ”Umbra” mea se ținea scai de mine. Știam, vedeam, așteptam. Cei doi din spate trec pe lângă mine, grăbiți, face zece metri și la colț se opresc. E ora nouă seara. Pe stradă, puțină lume. La colț, o mașină. Roșcatul, flancat de subțirel, se apropie din nou când ajunge la colț și, cu o mișcare de lup încercat, mă  apucă de spate. Când mă răsucesc, subțirelul îmi pune sub nas pistolul. Avangarda îmi leagă rapid mâinile la spate și toți întrăm în jep, care pornește imediat.

– Mergem la interne, să dați o declarație, mă lămurește roșcovanul.

– Numai una?

– Ha, ha, ha! Ai priceput!

– După părerea mea, e curată arestare.

– Întocmai.

– Aveți și mandat de arestare?

– Poftim! Citesc hârtia cu ordinul de arestare, ținută sub nas de către subțirel.

La Interne mașina se oprește și, pe jos, coborâm câteva trepte. La stânga e o cameră mare și acolo un sublocotenent cu figură atletică mă măsoară nepăsător, iscălește pentru primirea mea.(…)

Stau și mă examinez. Vasăzică am fost arestat. Și mi s-a făcut onoarea de a fi depus chiar la Interne. Ei, și-acum? Cu cine dau ochii pe aici? Și pe câți ani intru la răcoare?

Cred că este ora zece noaptea. Un plutonier apare, îmi face un semn și îmi spune: ”nu te uiți nicăieri, nu vorbești cu nimeni; urmează-mă!”

Ascensorul ne duce la etajul patru. Trecem prin mai multe uși, apoi intrăm într-o cameră mare, cu mai multe birouri la stânga.

Înaintea mea, ridicat de la un birou, un sublocotenent tânăr, blond, slăbuț. Parcă l-am mai văzut eu undeva. Îmi pare că pe la Oranki. Da, el, el, Dgionat (de la Chișinău).

Vine până la un pas de mine și după ce se uită în ochii mei, îmi cârpește trei perechi de palme. Nu simt nici o durere. Parcă altul ar fi cel lovit. Mă încearcă totuși un sentiment de scârbă adâncă pentru trădătorul de la Orank, pentru ticăloșia de acum, de aici.

– Îți mai aduci aminte, măi, hoț de popă, de încurcăturile pe care ni le-ai făcut prin lagărele rusești? Îți mai aduci aminte de hotărârea tovarășei Ana Pauker – pronunțată la acel miting hotărâtor, la Oranki, în care voi, reacționarii, n-ați dat ascultare chemării ei, pentru formarea unităților voluntare, care aveau să elibereze poporul de fasciști, și să întroneze regimul democrat? Îți aduci aminte de toată propaganda negativă pe care ați făcut-o voi, trădătorii poporului muncitor, luptând din răsputeri pentru boicotarea acțiunii voluntare? Cuvântul tovarășei Ana Pauker, hotărârea ei, se traduce azi în fapt: ”Vom trece peste cadavrele voastre, pui de cățea ce sunteți”. Iată-te aici, la scaunul de judecată. O lună de zile ai stat liber și te-ai apucat să vorbești, să denigrezi regimul sovietic, ba chiar ai trecut la acțiune, cu ceilalți bandiți, criminali și hoți, punând la care comploturi banditești. Și acum iată-te în fața noastră. Ai ceva de obiectat? Cu voința poporului muncitor, nu te joci! De vreme ce poporul muncitor și-a luat soarta în propriile mâini, poporul nu se joacă. rade, arde totul în cale, trece fluierând victorios în marșul pentru realizarea programului, calcă nepăsător pete potrivnici, cărora le sfarmă capul ca la vipere, presărându-și drumul revoluției – în marș – cu cadavrele inamicilor. Ce n-ai priceput la Oranki, ai fi putut înțelege aici, în București, în luna de concediu pe care ți-am acordat-o! (…) Și acum, ai vreo obiecțiune de făcut?

– Domnule sublocotenent Dgionat, văd că ați învățat lecția frumos de tot. Vă felicit. Eu însă, între noi vorbind, vă știu că pe la Chișinău erați feciorul unui moșier, că ați făcut, vă aduceți aminte, politica legionară? Și că, a fost o vreme, când dădeați brânci, căutând locuri de comandă în această mișcare? Când ați crezut în ceva? Atunci, sau acum? Nu-i mult de când vă băteați în săbii pentru Dumnezeu și pentru Neam, cu negația veacului! Înțeleg prezența unui fecior de muncitor și acela străin de neam, aici la Interne, dar dumneata?

– Voi m-ați înșelat pe mine și erați gata să duceți la pieire un popor întreg. Acum am văzut că ”lumina vine de la răsărit”. Dreptatea stă de partea Uniunii Sovietice și a clasei muncitoare. Voi ați vândut țara nemților, care i-au furat bogățiile și noi trebuie să ridicăm osanale Uniunii Sovietice care ne-a eliberat de sub jugul nazist odios.

– Știți, domnule sublocotenent, cât ne costă dragostea Uniunii Sovietice, așa de călduros manifestată față de români? – mai călduros ca față de oricare altă țară ”eliberată”? Suntem amenințați în însăși existența noastră ca neam. Asta zic și eu vânzare, trădare de țară. Istoria noastră, ca neam, încă n-a cunoscut un pericol mai mare, pentru existența noastră, decât epoca de față. Dacă Uniunea Sovietică mai stă zece ani aici, la Dunăre, ne sufocă cu dragostea ei; sau izbucnim.

– Ticălosule, banditule, las’ că te lămuresc eu cu politica zilei. Și mă plesnește peste față, peste cap și cu cizmele peste picioare…

În birou intră mai mulți ofițeri cu stele și epoleți. Pe unii îi cunosc, pe alții nu.

– Ăsta-i? întreabă un locotenent colonel, mare cât un munte.

– Da, tovarășe, răspunde Dgionat.

– Haide!

Ieșim pe coridor; camere mici de o parte și de alta și tocmai în fund se deschide un birou mare, cu un reflector puternic pe o masă. În dosul luminii, colonelul Dulgheru. Pe scaun, în semicerc, douăzeci, treizeci ofițeri de securitate.

Mă așez, la poftirea lui Dulgheru, pe un scaun aproape de biroul lui.

– Cei-ai făcut?

– Mai nimic!

– Vasăzică regimul sovietic vă dădea pâine și zahăr iar voi, ca niște tâlhari, complotați, împiedicați lămurirea oamenilor, vă organizați încă de acolo pentru acțiunile voastre criminale de aici. Pentru ce nu v-au împușcat? Să fi scăpat pământul de voi!

– Nu știu de ce nu ne-au împușcat. Vor fi avut ei ceva motive tari. Poate că le trebuiam pentru jug…

Cineva, din apropiere, s-a rdicat mânios, trântindu-mi un pumn peste cap.

– Gușter ce ești! Fecior de cățea! Ah, cum te-aș strânge eu de beregată!!

– Lasă-l, zice Dulgheru, de după reflector. Povestește ce-ați făcut prin lagăre? Cum v-ați organizat? Cu ce scop?

– N-a fost nici o organizare. A fost ceva spontan, foarte natural pentru niște oameni care pun mai presus decât propria lor viață credința în Dumnezeu și dragostea față de neam.

– Dumnezeu nu există, e o invenție popească iar pe pământ sunt numai oameni. Națiuni nu există. Numai oameni muncitori! Și o altă categorie – minoră, care-i exploatează pe muncitori.

– Sigur, dumneavoastră, domnule colonel, vedeți numai pădurea-lumea și nu copacii-oamenii. Eu însă deosebesc bradul de stejar, carpenul de fag și vâscul de salcie. Acestea-s neamurile. Iar peste ele plouă și le crește Dumnezeu.

– Dumnezeu? Dumnezeu și paștele mătii de popă! Las’ că te satur eu acuș’ de ploaie. Ploaie cu ciomege!

– Ce mă-njuri, domnule?

– Nu-ți place? Tovarășe locotenent-colonel, chemați gealații! Să-l lămurească…

Gealații, patru soldați cu grai românesc stricat, mă duc într-o cameră și, sub ochii mei, pregătesc tot felul de obiecte pentru tortură. Auzisem, încă de afară, despre camerele torturilor de la Interne.

Legat cu mâinile de o grindă, sprijinit doar pe vârful degetelor de la picioare, număr loviturile cu bastonul de cauciuc.

Mă dor toate oasele, scrâșnesc din măsele, sângele îmi picură pe haine. Pe urmă a venit peste mine ca o căldură, apoi un întuneric des și nu mai știu ce-a fost.

M-am trezit în carceră. Strâns între peretele colțuros, rece, și ușa de fier, din spate.

Nu mă pot mișca nici la dreapta, nici la stânga. Nu mă pot răsuci. Poate peste o zi, peste două, poate peste trei zile, la ochi îmi vor apărea cercuri roșii, galbene, verzi. Picioarele, butuci! Gura, clei!

(…)

A trecut o lună, două, trei și încă jumătate din luna florilor. Port vânătăi pe trup și gust de otravă în cerul gurii. Sufletul s-a așezat cuminte la locul lui și, cu mângâieri de frate, îi dă apă vie trupului slăbănogit. Și-i conduce pașii. (…)

A început vifornița cea mare! Cât va ține oare, Doamne? Fulgeră, Tu, Iisuse, prin bezne, ca la lumina șerpilor de foc, să pipăim cărarea. Și, mântuiește-ne de cel rău.

(Pr. Dimitrie Bejan – Vifornița cea mare, Editura Tehnică, București, 1996, pp. 7-13)

Un preot cu viața de roman

dimitrie-bejan-la-harlau-impreuna-cu-prieteni

În 1960-1961, după ciorovăieli cu occidentalii, stăpânirea se gândea să ne elibereze, și așa ne-am trezit iar la Aiud. Am ajuns în celulă cu trei preoți. Părintele Toma Gherasimescu fusese misionar al Bisericii Ortodoxe Române, a cutreierat țara prin orașe și sate și a scris multe cărți și broșuri cu conținut teologic și moralizator. Părintele Grigorie Băbuș a fost stareț la mănăstirea Cheia-Prahova, apoi bibliotecar la Patriarhie și duhovnic la Facultatea de Teologie din București.

Părintele Dimitrie Bejan era de pe la Hârlău și avea în jur de cincizeci de ani. Fusese profesor de Religie în București și apoi confesor militar, plecat cu unitatea pe front. Era un encicloped, mai ales în materie de istoria Bisericii. A fost luat prizonier la Stalingrad și a stat prin lagăre până în 1952. Întors în țară, se afla într-o zi în fața Gării de Nord, în București, când de el s-a apropiat cineva și i-a cerut un foc pentru țigară. N-a vrut să-i dea și era gata să plece, când individul i-a spus poruncitor să între în mașina oprită lângă ei. Și intrat a fost, dus la MAI, condamnat și închis la Aiud. La eliberare, i s-a dat domiciliu forțat în Bărăgan. Putea să se miște condiționat, pe distanțe mici. Din Bărăgan a fost iar adus la Aiud, de data aceasta cu o condamnare de 25 de ani. Dacă s-ar scrie o carte despre viața lui, ar fi un adevărat roman de senzații tari.

În închisoare el ne povestea scene lipsite de orice urmă de morală și umanitate, scene petrecute în Rusia în lagărele de prizonieri și pușcăriași de la Vorkuta sau din alte localități, dintre care unele nu erau trecute nici pe hartă.

(Pr. Ioan Bărdaș – Calvarul Aiudului. Din suferințele unui preot ortodox, Editura Anastasia, 1999, Bucureși, pag. 78-79)

Ultima întâlnire cu părintele Dimitrie Bejan

casa-parintelui-dimitrie-bejan

Irina, frumoasa mea de doar doi ani din Bărăgan şi fina părintelui Dumitru Bejan, mi-a comunicat că părintele ar vrea să ne mai vedem o dată înainte de marea despărţire. Aşa se face că, în vara anului 1994, venind pentru scurt timp în România, m-am hotărât să ajung şi la Hârlău, acolo unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieţii.

Împreună cu Ciprian, aflat la volanul maşinii, am trecut prin Codrii Paşcanilor, localitate intrată în istorie în urma bătăliilor dintre români şi ruşii cotropitori în timpul celui de al doilea război mondial. Ionel ne-a arătat printre altele satul unde s-a născut – Stroieşti – în apropierea Cotnariului.

Ajunşi la Hârlău, întâlnirea cu părintele Mitiţă, cum îi spuneau prietenii, a fost impresionantă.

– Bine-ai venit, americanule!

Lacrimile lui s-au întâlnit cu ale mele şi vorbele ne erau înnecate de dorul atâtor ani cât nu ne văzusem…

Chiar dacă timpul îl mai împovărase, părintele era aşa cum îl ştiam, poate puţin mai încărunţit, poate şi mai multă blândeţe, dar cu aceeaşi aură de sfânt a cărei strălucire nu a pălit nici în temniţele pe unde trecuse şi nici în libertatea pe care abia dacă a putut să o ghicească…

După discuţii îndelungi, parfumate cu Grasă de Cotnari, când prietenii mei au ieşit afară pentru o ţigară, părintele, prinzându-mă de mâini mi-a zis:

– Iartă-mă Grigore! Eu mai am puţin şi voi merge dincolo.

– Iartă-mă şi pe mine părinte, am şoptit, şi ceva trist mi s-a cuibărit în suflet, bănuind că este ultima dată când ne vedem…

La plecare, părintele, micuţ de statură, s-a urcat cu ultimele puteri pe leaţul de jos care susţinea scândurile gardului şi mi-a zis:

– Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în faţa porţii Sfântului Petru, n-am să intru până ce nu vei veni şi tu… Auzi, Grigore? Acolo, în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!

Şi cu faţa îndreptată înspre azur, părintele parcă ar fi vrut să imprime pe firmamentul ceresc cele spuse de dânsul. Era cu ochii în lacrimi şi, cum privea cerul, l-am zărit pentru câteva clipe odihnindu-se într-un loc plin de verdeaţă, cu adevărat paradisiac, în aşteptarea cuiva, atât de  drag lui…

Strângeam subsioară ultima amintire de la părintele, o carte pe care mi-a scris cu sufletul şi cu durerea atâtor amintiri care ne-au unit odinioară pentru totdeauna:

„Lui Grigore Caraza – bun şi încercat prieten, acum american, mai înainte am fost împreună laZarca etc, bun luptător pentru românime – căruia îi port mare respect pentru suferinţă.

Curat a intrat în puşcărie – luminat a ieşit afară – apoi dus a fost în USA să fie fericit. Şi a trăit viaţă fericită aici, în ţinutul nostru.

Cu cele mai bune gânduri,

D. Bejan preot; 10 septembrie 1994; Hârlău”.

M-am îndepărtat de casa părintelui şi vocea lui blândă şi caldă încă îmi mângâia urechile cu şoapte de chemare şi de juruinţă:

– Auzi, Grigore? Acolo în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!

***

Timp de un an, cât a mai trăit părintele Bejan, am corespondat cu dânsul şi îmi amintesc de ultima mea scrisoare:

Părinte Mitiţă

E toamnă în New York. Ridic o frunză de pe trotuar, dintr-un parc, şi-n ea văd toamna satului meu, a plaiurilor nemţene, văd toamna patriei mele, văd toamna din „Pădurea Spânzuraţilor” a lui Rebreanu; îl văd pe Svoboda, pe Klapka, pe Apostol Bologa…

E toamnă tristă pe continentul nord-american…”

***

În momentul când a primit-o şi i-a fost citită de Cornelia, nepoata lui, părintele a plâns cu amar mult timp, apoi s-a întors cu faţa către perete…

Doar câteva zile mai târziu, părintele îşi lua rămas bun de la această lume, păşind pe celălalt tărâm…

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

 

COMEMORĂRI la sfârșitul săptămânii la Brașov, Predeal și Buhuși

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu anunță următoarele comemorări la sfârșitul acestei săptămâni.

Sâmbătă 22 septembrie 2018, la Brașov, ne vom reîntâlni în comuniune cu dragul nostru bădia Neculae Purcărea, cu ocazia împlinirii a 3 ani de la trecerea în veșnicie.
Nicolae Purcărea – Prezent!

Duminică 23 septembrie 2018, ne vom întâlni la Predeal, pentru a comemora cei 252 de legionari executați sumar în noaptea de 21-22 septembrie 1939, pe tot cuprinsul țării, și reînhumați în 1940 la cimitirul de la schitul Sf Nicolae.

Și la Buhuși, cei trei legionari – Avădanii, Mălinici și Puiu – executați la 21/22 septembrie 1939, vor fi comemorați la crucea de pe locul asasinatului (răspântia drumurilor spre Ciolpani și Runc), sâmbătă 22 septembrie ora 10.

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php