Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Părintele Constantin Galeriu: Predică la Duminica a XXVIII-a după Rusalii

Predică la Duminica a XXVIII-a după Rusalii – Pilda celor poftiți la cină

Părintele Constantin Galeriu

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântați și dreptmăritori creștini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

Era o zi de sâmbătă – sărbătoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntașii fariseilor îl roagă să ia cina în casa lui. Mântuitorul răspunde chemării și, luând seama cum ceilalți invitați își alegeau locurile, foloșeste prilejul și-i povățuiește: “Când ești chemat împreună cu alții la vreun ospăț, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat altul mai de cinste decât tine. Și venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: Dă acestuia locul. Atunci, cu rușine, te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă… Tu așază-te în cel din urmă loc. Și văzându-te cel ce te-a chemat, să-ți zică: Prietene, mută-te mai sus“ (Luca 14, 7-9). Cu grijă, Domnul previne și ferește de calea dureroasă care te dă în jos, te prăvale. Dar de jos nu ai unde să cazi; în schimb, ai unde să urci – cu duhul. Și Domnul continuă: “Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici vecinii bogați (…).

Cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi. Fericit vei fi, că nu pot să-ți răsplătească. Ți se va răsplăti la învierea drepților. Atunci, auzind unul din cei care ședeau cu El la masă, I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 14; 12-15). Cuvântul era inspirat de însăși prezența Domnului, era imaginea unei cine împreună cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Împărăției. Ucenicii vor și spune mai târziu: “Noi am mâncat și am băut împreună cu El“ (Fapte 10, 41). Într-o asemenea atmosferă duhovnicească, liturgică, Mântuitorul rostește cunoscuta Pildă a celor chemați la cină. Și a zis: “Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți. Și a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemați: Veniți, că iată toate sunt gata. Au început însă toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Doamne, țarină am cumpărat și am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Și atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și în ulițele cetății, și pe săraci, și pe neputincioși, și pe orbi, și pe șchiopi adu-i aici. Și a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slugă: Ieși la drumuri și la garduri și silește să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea“. Preaiubiților, aceasta este parabola. Mântuitorul a rostit-o în chip deosebit – atrag această luare aminte. Căci L-am auzit pe El vorbind, chemând la cină, la Cina împreună cu El; tainic, precum la cina de dinaintea jertfei, patimii Lui, când a rostit: “Luați, mâncați, acesta este trupul Meu; beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu“. Adăugând: “Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea“.

Când Iisus rostește parabola aceasta, să facem legătură adâncă între cuvintele ei și Cina cea de Taină. El le-a vestit atunci celor de față: “Un om oarecare a făcut cină“. Omul care a făcut cină este Dumnezeu. Mântuitorul așa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfinții Părinți am înțeles că se numea așa fiind între oameni, făcându-Se Om: iată, Eu Om m-am făcut pentru voi; și Eu ca Om, ca Dumnezeu și Om, fac cină și vă chem la această cină, la această împărtășire cu Mine; cina – darurile Lui, bunătățile acestui pământ al Lui, viața Lui însăși. Chemații cei mulți suntem noi. Toți suntem chemați la acest ospăț. Nu însă toți și aleși. Domnul va spune altcândva: “Mulți chemați, puțini aleși“. De ce? “Ales devine cel ce răspunde la chemare“ (Sf. Chiril al Alexandriei). Așa s-a petrecut și în parabolă. Chemați au fost mulți. La ceasul cinei, după obiceiul timpului, a fost trimis slujitorul să spună celor poftiți de mai înainte: “Veniți, că iată toate sunt gata“. “Gata“, ca în zilele creației. Pentru fiecare zi a creației Sfânta Scriptură grăiește: “Și a văzut Dumnezeu că este bine, că este frumos…“. Iar la zidirea omului, “a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată, erau bune foarte“ (Facerea 1, 31).

Acum, la pregătirea acestei Cine, Domnul dă poruncă slujitorilor să spună celor chemați: “Veniți că iată toate sunt gata“. Sunt cu desăvârșire gata; căci, iată, acum a venit “plinirea vremii, când Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din femeie (din Fecioara-Maica), născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea“(Galateni 4; 4-5), să dobândim darul înfierii divine; dar în cel mai real, concret fapt: cinând, mâncând cu El. Și nu numai primind din mâna Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cină, ci cu Trupul Lui: “Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase Dumnezeule“, se roagă preotul la aducerea Sfintelor Daruri. “Gata sunt toate“ pentru că de față este Cel prin Care Tatăl toate le-a făcut; acum, Cel Care trup S-a făcut de la Duhul Sfânt și din Fecioară e de față și cheamă: “Veniți la Cină! Împăratul ne așteaptă“, oferindu-ne Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, pâinea – “Trupul Meu care dă viața lumii“(Ioan 6, 51). Cuvântul Ziditorului este numai da: “Veniți la Mine. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară“. Făptura Lui, omul, poate să spună și nu. Dar ferice de cel ce spune nu numai răului. Unul din cei chemați i-a vorbit slujitorului despre țarina lui: “Tocmai am cumpărat-o acum și am nevoie s-o vad“; altul: “Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc“; în sfârșit, al treilea: “Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni“ . Împiedicau acestea prezența celor chemați la cină? Sau nesocotea Ziditorul această lume, a Lui? Nu, pentru că “toate prin El s-au făcut“ (Ioan 1, 3) și pe toate le iubește. Pământul îl numește doar “așternut picioarelor Lui“ (Matei 5, 35); boul și asinul Îi încălzesc trupul în peștera nașterii Lui, aceste viețuitoare recunoscând în iesle pe Stăpânul lor (Isaia 1, 3); de asemenea, El, Hristosul Domnului, binecuvântează nunta din Cana Galileii (Ioan, cap. 2). Deci pe toate acestea: țarina, boii, familia, le cuprinde în grijă și iubirea Lui divină.

Putea atunci stăpânul să se mâhnească și să osândească pe cei ce I-au refuzat cinarea împreună pentru că iubeau și ei aceste făpturi pe care El le-a zidit? Dar iată: țarina, boii, familia umanp; altfel spus, în câteva cuvinte e cuprinsă lumea toată. Aici este un adânc de înțelegere, negrăit. Anume: El cheamă la Cina și Cina e împlinită, e rânduită, e gata, e făcută, dacă vreți, din toate aceste categorii, din întreaga făptură, și pentru om. De aceea și în Apostolul care se citește astăzi (cu legătură adâncă întotdeauna între Apostol și Evanghelie), vedem că în Hristos “avem răscumpărarea prin sângele Lui, prin iertarea păcatelor (prin jertfă Lui), El Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea“ (Coloseni 1, 14-15). El e Capul întregii zidiri. Așa cum Sfântul evanghelist Ioan spune: “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au făcut; și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (Ioan 1, 1-3). Avem în această parabolă a Mântuitorului participarea, părtășia întregii creații. Deodată, Cina ni se descoperă drept jertfa Lui. Și iarăși, citim mai departe în Apostolul de astăzi: “…întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate. El este capul Trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit Dumnezeu, să sălășluiască toată plinirea“ (Coloseni 1, 16-19). Pe noi toți Tatăl vrea să ne strămute în împărăția Fiului iubirii Sale. Deci în această mărturie sfântă toate sunt cuprinse – simțim și privim în adânc cu ochii duhului – în El, în Hristos, El Care “Dumnezeu fiind, Om s-a făcut“ și ne cuprinde pe noi în Sine.

Aici se dezvăluie taina întrupării Sale, taina înomenirii Sale. Toate cele săvârșite sunt făcute, sunt create din nimic, iubiților, căci zidind Dumnezeu lumea, făptura, din nimic, El coboara la ea, Se unește cu această făptură, să o îndumnezeiască, să o pătrundă cu dumnezeirea Lui, să nu o lase pradă nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne încredințeazp dumnezeieștii Părinți, îndeosebi Sfântul Atanasie cel Mare: că noi, rămânând numai în lumea creată din nimic, despărțindu-ne de Dumnezeu și de veșnicia Lui, să tindem către neant. De aceea spunem în rugăciunile de seară: “Atotțiitorule, Cuvinte al Tatălui… Nu te dezlipi de mine… Cel ce esti păstor bun al oilor Tale! Nu mă da ispitei șarpelui, nu mă lăsa în pofta satanei, odihnește întru mine pururea, robul Tău!…“. Rostul adânc al acestei rugăciuni este ca eu, cel muritor, să simt odihna lui Dumnezeu întru mine. Pentru că demonul – și îl simțim atât de bine – se ascunde, se face oarecum nevăzut ochilor noștri. Dar ori de câte ori omul gândește numai trupește (“Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte“), în el se usucă parcă simțul nemuririi, al veșniciei, se usucă simțul credinței în Cel Veșnic; și în boală, în suferință, cade sub povara obsesivă a gândului morții. Iată, aceasta e ispita păcatului! Dumnezeu ne cheamă spre viață, nu spre moarte. Or, toate cele trei categorii evocate în Sfânta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu viețuitoarele, cel cu căsătoria – absentează de la Cină. Refuză, sub pretexte lumești, să se unească cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a făcut: și ogorul, și viețuitoarele, și lumea oamenilor. Dar, în marea Lui bunătate, acestei lumi, zidită din nimic, El îi întinde inelul Lui de logodnă, harul Lui. Îl cheamă pe om la această Cină, adică dumnezeiască Împărtășanie; îl cheamă pentru a-l scoate din lumea morții și a-l uni cu El; El Care unește cerul cu pământul, dumnezeirea cu omenitatea. Se dezvăluie aici păcatul din adânc al omului care se lasă “inspirat“ de demon. Cum vedea Dumnezeu atunci, și mereu în istorie, trăim într-o lume desacralizată, care uită de El. Erau și atunci oameni “puțin credincioși“. Dar astăzi?! S-a și întrebat Mântuitorul: “Când va veni Fiul Omului, găsi-va El oare credință pe pământ?“ (Luca 21,17). Voiau cei de atunci – și voiesc tot mai mult cei de azi – să cineze fără Dumnezeu. La porunca biblică “Din tot pomul din rai să mănânci…“ (Facerea 2,16), Sfântul Ioan Damaschin tâlcuiește: “Prin aceste cuvinte socotesc că a vrut Dumnezeu să spună: Suie-te prin toate făpturile la Mine, Viața cea adevărată“. Dintru început, Dumnezeu toate le-a pregătit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Să nu pierdem acum din vedere acest gând și fapt: Cel Ce rostește parabola ascultată de noi, Cel Ce cheamă: “Veniți la Cină…“, este Același Care la Cina cea de Taină zice: “Luați, mâncați, acesta este trupul Meu… Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu…“. Cina, masa aceasta divină, este una cu El, este una cu ceea ce este El – Dumnezeu și Om, Dumnezeu unit cu toată făptura Lui și, în chip sublim, cu omul. Pe când omul este ocupat: cu ogorul, cu viețuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fără Dumnezeu, fără Ziditorul lor. Doamne, Tu ești acolo, sus, la originea lor, departe, departe în timp și departe în spațiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, în lumea seculară a veacului acestuia. Le avem pe toate și Te-am uitat pe Tine; și fără Tine petrecem cu ele. Ne împlinim poftele prin ele. Cât de tragic! Fără Tine petrecem numai cu cele trecătoare, create din nimic, petrecem în întuneric, “în latura și-n umbra morții“. Știm că Tu ai zis: “Despărțiți de Mine nu puteti face nimic“.

În realitate, rămânem cu acest “nimic“, cei zidiți din nimic, din neant. De aceea și auzim nu o dată spunându-se, când cineva își da obștescul sfârșit: “cutare a trecut în neființă“ – în neant; am devenit filosofi ai neantului. Dar ele, cele ale ogorului, viețuitoarele, adâncul, “omul tainic al inimii“, n-au oare glas, nu spun nimic? Nu cumva le auzim? Căci dintru început Adam a fost chemat prin porunca: “Poți să guști din toți pomii grădinii“, cu înțelesul dat de Sfântul Ioan din Damasc: “Gustă din toate un singur fruct: viața Mea“. Nu le auzim noi cum strigă: “noi, omule, suntem pentru tine Împărtășanie, Euharistie. Nu mă întina cu depărtarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-ma, primește-mă ca pe un sfânt dar! Pentru că din mine se aduc Sfintele Daruri.

Din holda mea – strigă ogorul – se aduce pâinea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – strigă via – se alege vinul care devine sânge divin, al Împărtășaniei!“ Și odată cu glasul lor cheamă Hristos: M-am pogorât din cer, din veșnicie să Mă unesc cu tine și cu cele aduse din nimic, din neant, și pândite de neant, ca să le dau și să vă dau eternitate; întâi de toate, ție, omule, care te rogi în fiecare seară: “Atotțiitorule, Cuvinte al Tatălui, Tu singur fiind desăvârșit, Iisuse Hristoase, pentru multă milostivirea Ta nu Te dezlipi de mine, robul Tău, ci odihnește întru mine pururea, Cel ce ești păstor bun al oilor Tale. Nu mă da ispitei șarpelui, nici nu mă lăsa în pofta satanei, că sămânța putreziciunii este întru mine…“. Da, sămânța putreziciunii și a morții, semănată de demon, prin care el vrea să mă despartă de Tine, să mă despartă de Viața. Pentru care iarăși mă rog către Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viața: “Nepătată, neîntinată, nestricată, pururea Fecioară, a lui Dumnezeu Mireasă, care pe Dumnezeu-Cuvântul cu oamenii ai unit prin prea curată nașterea ta, și firea cea lepădată a neamului nostru cu cele cerești o ai împreunat…“ (din rugăciunile pentru Sfânta Împărtășanie). O, auziți: firea fiecăruia dintre noi! Noi spunem adesea când ne vedem în slăbiciunea noastră, în neputința noastră trupească: “Doamne, sămânța putreziciunii este întru mine“. Deci, când te vezi în slăbiciune, guști parcă sămânța putreziciunii. Când te vezi falnic și măreț, cum zice canonul, te cuprinde ispita trufiei. Și într-un caz și în altul, despărțit de Dumnezeu, ești căzut. Fie ca te smintește măreția, bărbăția, frumusețea cuiva, fie că te scârbește neputința, putreziciunea, care vezi ca e deja semănată de demon. Dar, dimpotrivă, când ești cu El la Cină, atunci te împărtășești. Fie că e cuvântul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu, fie rugăciunea (mai ales), în care vorbești cu Cel veșnic, fie Împărtășania. Pentru care și zice Canonul Sfintei Împărtășanii (când citim să ne cutremurăm, să avem teologia rugăciunii, gândirea rugăciunii!): “Paine a vieții veșnice să-mi fie mie prea curat Trupul Tău și prea scump sângele Tău! Tămăduiește toate patimirile mele!“. Iar dumnezeiescul Simeon Noul Teolog spune în rugăciunea lui: “Tu, Doamne, Tu, prin trupul și sângele Tău, mă luminezi și mă faci părtaș cu lumina. Strălucești în mine și mă faci părtaș dumnezeirii Tale, fără pizmuire (adică Tu nu ești pizmaș pe mine, Doamne)“. Adică omul rămâne doar în lumea aceasta; unul lângă ogorul lui, potrivit meseriei, altul lângă viețuitoarele lui, altul cu familia lui, dar fără Dumnezeu. Rămâi în lumea morții. Deși toate dau cuvânt și slavă lui Dumnezeu. Simți parcă întreaga făptură: bobul de grâu, bobul de strugure, cum strigă: “Eu sunt Împărtășanie! Eu sunt Euharistie!“. Căci strigă lanul de grâu: “din mine ia Hristos pâinea și o preface în trupul Lui“ iar strugurele spune: “Din mine, din boabele mele ia Hristos și din vin face sângele Său“. Toate strigă, toate mărturisesc că sunt Împărtășanie. Ele strigă, iar noi nu auzim. Or numai în El e salvarea noastră, viața noastră. Și, dimpotrivă, fără El, rămânem în lumea morții. Căci Dumnezeu – și aici este taina – a creat lumea aceasta, dar și-a logodit-o Lui prin harul Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodnă cu Dumnezeu.

Și El a devenit Mirele Bisericii (așa Îl numește și Scriptura, și Biserica) spre a ne cununa Lui; și faptele acestea sunt logodnă a Împărăției. Așadar – citim în Scriptură – a trimis stăpânul pe slugă: “Mergi în piețe și în ulițele cetății, și cheamă-i pe șchiopi, pe săraci, pe lipsiți, pe toți“. Și i-a adunat și a venit sluga spunând stăpânului: “Mai este loc“. “Mergi atunci din nou, la uliți și la garduri (adică la cei care, sărmanii, se țineau de garduri ca să poată merge) și silește-i să intre, să mi se umple casa!“. Și sluga i-a adunat. Un cuvânt aici ne cere o judecată și o înțelegere mai adâncă: “Silește-i să intre“.

Un mare teolog apusean, pe care din venerație nu-l numesc, tălmăcește acest cuvânt prin “forțează-i să intre“. El socotea la vremea lui că afla aici temei în Sfânta Scriptură pentru a forța pe eretici să intre în Biserică. Adică în afară e silirea, constrângerea, iar înlăuntru se naște convingerea. Acest teolog interpreta Sfanta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cauționând chiar violența, care anulează voința, libertatea conștiinței, crezul lăuntric, deschizând astfel în istorie calea tragediilor inchiziției. Și e știut că inchizița s-a îndepărtat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria“ și așa S-a făcut Om; și a poruncit ca întreg lucrul Bisericii în lume să se împlinească numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul însuși “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea și demonii“ din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia. Contemporan unei astfel de interpretari apusene, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic săvârșește un păcat de neiertat“.

Și, unanim, Părinții răsăriteni afirmă: “Un lucru nu-l săvârșește Dumnezeu: Nu-ți impune să-L iubești“. Iar Sfântul Ioan Damaschin aduce o nuanță nouă: “În necesitate nu e virtute“. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Dacă folosești forța, atunci nu mai e virtute. Numai în libertate este virtute; de aceea, adaugă Sfântul Vasile cel Mare: “Dacă i-ai luat virtuții libertatea, i-ai luat esența“. În tinerețe, pe la douăzeci de ani, cugetam și eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mântuire. Vreau, nu vreau, mântuiește-mă!“. Mai târziu mi-am dat seama – o dată mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfânt și a libertății; numai așa se câștiga virtutea (care înseamnă bărbăție; de la latinescul vir, viri – bărbat). Există însă o “silire“ pe care o accepți de bună voie, despre care Sfântul Ioan Scărarul spune: “Adevăratul creștin e o silire a firii“; și care te învață să adaugi mereu: “zel peste zel, râvnă peste râvnă, foc peste foc“. Iar aceasta, plinind cuvântul Mântuitorului, care zice: “Împărăția cerurilor se ia prin străduință, și cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 1, 12). La Cina Mântuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la împărtășirea din viața Fiului lui Dumnezeu, cu “silire“, cu râvnă și focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie în noi “spinii patimilor“, ai urii, ai orgoliului, cei care ucid comuniunea.

Prin acest foc al iubirii sfinte să întâmpinăm acum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume! Deci în Duhul Sfânt, în Duhul Adevărului, în Duhul luminii și al iubirii divine este mărturia adevărului. Aceasta a însemnat porunca stăpânului: “Silește-i să intre“. “Căci adevăr zic vouă: Nici unul din cei trei nu va gusta din Cina Mea“. Adică nici unul din cei care au refuzat să ia parte la cina. Repet: în toată făptura e prezent Dumnezeu. Harul e legătura de unire între lumea zidită, creată din nimic, și Cel Ce este Veșnicul Dumnezeu. Și numai legătura mea cu Dumnezeu mă înalță, mă împărtășește pe mine de veșnicia Lui. Și această legătură, împărtășire de veșnicia Lui, eu o dobândesc prin rugăciune (căci eu mă rog Celui Veșnic), prin cuvântul Evangheliei (cuvântul vieții veșnice) și prin dumnezeiasca Împărtășanie, prin participarea, părtășia mea la dumnezeiasca întrupare a Fiului lui Dumnezeu. Un episcop a fost întrebat: “De care fapte se teme diavolul mai mult? Care sunt puterile care îl opresc pe el?“. Și acest episcop mărturisește că i-au răspuns chiar demonii: “Trei sunt puterile voastre, pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care îl poartă el atârnat de grumaz; altul e apa; iar altul e trupul lui Hristos“. Semnul și darul pe care-l poartă creștinii la grumaz e semnul Sfintei Cruci; apa e taina sfântului Botez; trupul e dumnezeiasca Împărtășanie. Cei care se simt loviți, bântuiți de duhurile rele să cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeiești.

Toate cele trei categorii – ogorul, viețuitoarele, omul – așa le vede și le cere Mântuitorul: să fie ca o ofrandă adusă lui Dumnezeu. Să mă simt totdeauna în starea aceasta de oferire, de jertfă. Nu în sensul morții, pentru că jertfa nu e moarte; e moarte numai a răului, a păcatului. Altfel, adânc, moartea este inconștientă; jertfa o săvârșesc conștient. Jertfa e da; moartea e nu; jertfa e lumină, moartea este întuneric; jertfa e profeție, viziune a viitorului, a învierii; profeția morții e groapă. Deci starea aceasta de jertfă, de oferire lui Dumnezeu – așa cum rostim la dumnezeiasca Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate“; ale Tale sunt, Doamne, și ogorul, și viețuitoarele, și soția sau soțul; dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate – aceasta a vrut să spună dumnezeiasca Evanghelie, în lumina Cinei, Evanghelia care e citită astăzi tocmai pentru întâmpinarea venirii, întrupării Fiului lui Dumnezeu, când creștinii se spovedesc și se împărtășesc. Iubiților, rugăciunea nu trebuie s-o rostim așa, fără cugetare la ea; ci gândit fiecare cuvânt.

Această cugetare adâncă e în suflet. Și când eu, cu credință rostesc orice cuvânt al rugăciunii Tatăl nostru – Te simt, Tată, pe Tine, sau când rostesc Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – simt, conștientizez că Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu, iar când mă împărtășesc, realizez că Tu ești Cel Care “ai venit să-i mântuiești pe cei păcătoși…“. Or, cei poftiți la cină din pilda Mântuitorului n-au trăit în adâncul lor această legătură cu Stăpânul care îi chema la masa Lui; ci numai în trup. Și dacă eu îmi îndrept atenția numai către trup, o îndrept către muritor și către moarte. Și dacă eu mănânc doar pâine și vin, și orice din lumea aceasta, fără să simt că e darul lui Dumnezeu, atunci mă unesc cu ce e mortăciune. Și uit parcă, și sunt surd la glasul făpturilor care, cum spuneam adineaori, toate strigă, și bobul de grâu, și bobul de strugure: “Eu sunt menit pentru Împărtășanie“. Să simțim împărtășirea cu veșnicia lui Hristos, iubiților! Sfântul Simeon Noul Teolog, tânguindu-se la o împărtășanie de starea lui sufletească, zice: “Doamne, adeseori primesc Trupul și Sângele Tau, și stiu teoretic că eu mă împărtășesc cu Trup și Sânge, dar eu nu simt, Doamne! Tu, Care ai trecut prin ușile încuiate (deci Tu, al cărui Trup e îndumnezeit), Doamne, luminează-mă cu Duhul Tău cel Sfânt. Înduhovnicește-mă, Doamne! Să simt cu duhul în pâinea și vinul de pe altar, Trupul și Sângele Tău!

Înduhovnicite, îndumnezeite, Doamne!… Și așa, din Tine să mă împărtășesc, și așa să trăiesc mereu taina Ta, Doamne, taina venirii Tale. Să simt că Împărtășania este darul eternității Tale, Doamne! Că în toate eu Te văd pe Tine, căci toate prin Tine s-au făcut, și toate sunt un dar, o Euharistie, toate dorind să devină trup și sânge dumnezeiesc“. Și eu însumi să fiu părtaș la Cina Ta, la Trupul și Sângele Tîu, la masa Ta, în casa slavei Tale… Cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Tale și ale tuturor sfinților. Amin.

 

via Pelerin Ortodox

Trei minuni în viaţa Regelui Mihai

În volumul Convorbiri cu Mihai I al României de Mircea Ciobanu găsim un fragment în care Majestatea Sa vorbeşte despre trei minuni pe care le-a făcut Dumnezeu în viaţa Sa. Redăm mai jos fragmentul.

Nimic nu este întâmplător în viaţa unui om. Omul primeşte mesaje de pretutindeni, semne. Trebuie să înveţi să le desluşeşti. Este ca la învăţarea unei limbi. De cele mai multe ori mesajele acestea rămân fără răspuns, nu schimbă nimic în viaţa omului. De câteva ori, în tinereţe, mi-am dat seama de caracterul necesar al unor întâmplări – şi am început să devin atent. Prima oară când am înţeles că tot ce se întâmplă omului seamănă cu o vorbire ascunsă a fost la Florenţa, când m-am operat de urgenţă.

Eram în spital, asta am mai povestit, şi într-o zi mi s-a adus în cameră un pacheţel. Cineva mi-l trimisese din America, o fată sau un băiat de vârsta mea care auzise că sunt bolnav. În micul pachet era o sticluţă cu apă sfinţită. Aşa scria pe bilet. Eu eram proaspăt cusut, dar din cauza bronşitei, de care încă nu mă vindecasem, tuşeam şi aveam nişte dureri teribile din pricina efortului. Într-o noapte, obosit de dureri şi de nesomn, am luat sticluţa şi am băut apa, în credinţa că apa este într-adevăr vindecătoare. Or, s-a întâmplat ceva extraordinar. La o jumătate de oră după aceea, poate mai puţin, poate mai mult, nu-mi aduc bine aminte, mi-au dispărut durerile cu totul. Când s-a întâmplat asta, faptul nu m-a izbit. Mi se părea firesc să nu mă doară nimic. Dar după aceea mi-am adus aminte de durerile grozave dinainte şi parcă nu-mi venea a crede.

Altădată a fost la Sinaia. Eram după o convorbire foarte încordată cu tatăl meu – a fost ceva apăsător, abia am adormit şi, când m-am trezit de dimineaţă, eram trist, cu o greutate mare pe suflet. În faţa Foişorului, în spaţiul unui vechi teren de tenis, fusese montată o biserică de lemn trimisă de Maramureş. Cum spuneam, în dimineaţa aceea mă simţeam trist, dezamăgit, moralmente eram complet la pământ – şi mi-am spus că înainte de-a pleca la Bucureşti, căci urma să plec în câteva ore, să intru în biserică. Mi-aduc aminte că am deschi uşa cu o cheie foarte mare şi am intrat acolo. am stat vreo zece minute aşa, liniştit, şi în momentul când am ieşit din biserică şi am încuiat uşa, chir în momentul acela, mi s-a luat greutatea de pe suflet. Tot răul care simţisem că mă apasă în jos s-a risipit, eram alt om, altul chiar şi decât cel care fusesem cu o zi în urmă, înainte de răul ce mi-l provocase discuţia cu tatăl meu.

Şaptesprezece ani [aveam]. Era prin 1937… Şi celălalt semn că Dumnezeu vorbeşte omului în felurite chipuri, celălalt mare semn a fost că am scăpat cu viaţă din mâna comuniştilor. Asta n-a fost o lucrare a oamenilor. Este ceva greu de înţeles, mai presus de toate teoriile. Mulţi vorbesc despre Dumnezeu ca despre ceva abstract. Eu mă refer la acel Dumnezeu care se arată în faptele noastre de fiecare zi, în latura concretă a lucrurilor.

via Știri pentru viață

 

Pastorala la Nașterea Domnului a lui PS Macarie: Ni se spune pe toate căile că neamul nostru este unul de ocară, iar eroii noștri au fost criminali și neisprăviți. Istoria este rescrisă

Ca în fiecare an, Episcopia Europei de Nord, transmite tuturor credincioșilor o scrisoare pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului.

Citiți scrisoarea pastorală dată în Centrul Episcopal din Stockholm, Regatul Suediei, la Praznicul Nașterii Domnului, în anul mântuirii 2017.

Iubiții mei fii și fiice sufletești,

Sărbătoarea Crăciunului este una a nădejdii, a împlinirii, a duioșiei și a jertfei. Nădejde, pentru că Dumnezeu cercetează pe poporul Său, nu prin înger, nu prin profet, ci prin Însuși Unul Născut Fiul Său. Împlinire, pentru că, iată, în sfârșit, Cel făgăduit omenirii, Cel așteptat, Cel profețit, Mesia, S-a pogorât printre noi, este împreună cu noi. Emanuel: Dumnezeu este cu noi! Duioșie, pentru că Dumnezeu S-a întrupat prin naștere, luând „chip de rob”, Atotputernicul fiind un prunc, făptura cea mai fragilă și vulnerabilă care poate exista pe acest pământ. Jertfă, deoarece pentru aceasta a venit Mântuitorul printre noi, pentru aceasta a luat chip de rob și S-a născut Prunc, pentru a se jertfi pentru noi. Iar jertfa Sa începe chiar din momentul nașterii Sale. Se naște într-o biată iesle, iar apoi, imediat, Maica Sa Fecioară și Dreptul Iosif sunt nevoiți să plece în pribegie. Și acesta a fost doar începutul.

Suntem, poate, mai puțin obișnuiți să ne gândim la Nașterea Domnului ca la un act de jertfă, așa cum o facem de Paști. Spunea într-o cuvântare Mitropolitul Antonie de Suroj „că primul pas în aducerea întru ființă a lumii a fost un act de iubire divină care a presupus un sacrificiu: Tatăl a adus pe Fiul Său la altarul sacrificiului. Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13, 8). Și există o icoană veche grecească, în care vedem Nașterea lui Hristos: o vedem pe Maica lui Dumnezeu, îl vedem pe Iosif, vedem peștera, dar, în loc de iesle, vedem un altar de jertfă, iar pe acest altar al jertfei se află Fiul Nou-Născut al lui Dumnezeu, Fiul Mariei”.

Pentru aceasta S-a născut El, Împăratul împăraților, într-o smerită iesle. Nicăieri altundeva, decât în acest loc pentru adăpostirea animalelor unor oameni de rând. În acest loc deposedat de orice fel de rang social, de orice fel de însemn exterior de putere, în staulul de oi din afara cetății Betleemului, așa cum a și fost răstignit, în afara cetății Ierusalimului. Hristos se naște ca un marginal pentru că nu încăpea în rândul lumii. Dar și aici este o taină, pentru că doar în această iesle sărăcăcioasă pot ajunge la El, pentru a I se închina, oameni din toate straturile societății. Ajung la El și crai și păstori simpli. Dacă S-ar fi născut într-un palat, atunci ar fi existat o distanță între El și cei din popor. Dacă S-ar fi născut într-o casă obișnuită de om așezat în societate, ar fi existat barierele obișnuite, care limitează spațiul doar pentru cei din familie și din același nivel social. Așadar, acea iesle smerită desființează distanțele sociale, granițele nevăzute dintre oameni, ierarhiile prestabilite și nu foarte drepte, pentru a instaura noi raporturi, de dragoste și de frățietate între oameni, noi ierarhii evanghelice, în care cel de pe urmă este cel dintâi și în care cel care stăpânește este slujitorul tuturor.

Pentru aceasta S-a născut, azi, Hristos. S-a născut pentru a fi adus jertfă bine primită pentru mântuirea noastră. S-a născut pentru ca noi să avem viață și încă viață din belșug. S-a născut pentru ca noi să avem, iarăși, o patrie, să revenim acasă, în Ierusalimul cel Ceresc. S-a născut pentru ca noi să avem, din nou, chip, identitate, sens. S-a născut pentru a ne naște pe noi din apă și din Duh. S-a născut să ne fie Împărat, Domn, Frate, Slujitor, prea-umil Slujitor, care ne spală picioarele și ne șterge lacrimile. S-a născut, aici, jos, în mijlocul durerii și nevoii, să nu ne lase singuri, părăsiți, așa cum va fi El pe cruce.

Astăzi S-a născut Hristos, preaiubiții mei! S-a născut pentru tine, mamă care-ți mângâi pruncul; pentru tine, cel care te apropii de zenitul vieții; pentru tine, cel care muncești ca un rob pentru ziua de mâine; pentru tine, cel care ai plecat din țară pentru că nu-ți găseai rostul; pentru tine, tinere, care privești neliniștit în zare; pentru tine, cel ce ești copleșit sau pentru tine cea care ești copleșită de zdroaba vieții și a zilei; pentru tine, mamă, căreia ți s-au răpit copiii. Pentru noi, toți, S-a născut Hristos! Nici noi nu ne naștem pentru noi. Ne naștem pentru celălalt. Ne naștem unii altora, încă de la început, când ne naștem unui tată și unei mame. Ne naștem ca o jertfă, iar întrebarea de căpetenie de al cărei răspuns depinde mântuirea noastră este: cui vom fi aduși sau ne vom aduce jertfă? Lui Baal sau lui Dumnezeu? Vom fi jertfiți egoismului, eu-ului nostru, sau ne vom jertfi pentru celălalt? Fi-vom jertfe ale Mamonei, sau fi-vom jertfe ale Împăratului Ceresc?

Preaiubiții mei,

Anul acesta, care se apropie de sfârșit, Biserica noastră l-a închinat apărătorilor Ortodoxiei din vremea comunismului, adică martirilor și mărturisitorilor din vremea prigoanei comuniste. Nu demult, nu departe de noi, s-au întâmplat atrocități, lucruri cumplite pe care abia le putem asculta sau citi, darămite să le și trăim. Zeci și sute de mii de oameni, fără nicio vină decât dragostea față de Hristos și de patrie, au fost arestați, smulși cu cruzime din sânul familiilor lor, torturați paroxistic, înghesuiți în beciuri, sub pământ, închiși în adevărate laboratoare ale iadului, supuși unui regim de exterminare și dezumanizare prin înfometare, violență, batjocură sistematică.

Iad în închisoare, iad pentru cei de afară… Iad pentru torturile suferite de ei înșiși, iad pentru chinurile suferite de tovarășii lor de suferință, iad pentru că se gândeau la suferința celor rămași acasă. În acest iad, însă, o lumină a biruit întunericul. S-a născut Hristos în temnițe! S-a născut Hristos la Aiud, la Gherla, la Pitești, în cumplita cameră 4 Spital. S-a născut la Periprava, la Poarta Albă, la Târgu Ocna, la Târgșor, la Mislea și la Miercurea Ciuc. S-a născut Hristos la Jilava, la Văcărești și la Râmnicu Sărat, la Sighet și în barăcile de la Canal.

S-a născut Hristos în lagăre și în închisori, în deportare și în exil! Da, acolo, în aceste temnițe putrede, în acele mirosuri pestilențiale, în acele colcăieli devenite inumane, acolo S-a născut Hristos! O vedem în suferința transfigurată a martirilor și mărturisitorilor, o vedem în versurile scrise cu sânge ale poeților închisorilor, în viețile înscrise în inimile noastre ale sfinților din închisori.

Evoc, din nenumăratele pilde de martiriu și de sfințenie din închisori, o minunată naștere în Împărăția Cerurilor întâmplată la Târgu Ocna, o temniță unde erau aduși deținuții bolnavi de TBC, care a avut loc tocmai în ziua de Crăciun a anului 1951. În acel Crăciun, Părintele Arhimandrit Gherasim Iscu, nevoitor al Mănăstirii Tismana, se afla pe moarte, după ce fusese chinuit și torturat la Canal pentru că spovedea și încuraja duhovnicește frații de suferință. Chiar și așa, pe moarte fiind, la Târgu Ocna, Părintele Gherasim continua să spovedească, să îmbărbăteze și să renască duhovnicește pe ceilalți deținuți. Cei care l-au asistat în acele momente dau mărturie că acele clipe au fost scăldate de harul dumnezeiesc. Iată ce a scris unul din ei: „În amestecul acela mizerabil de temniță și tuberculoză era o vibrație sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat”. Ni se mărturisește că Părintele Gherasim, pe măsură ce se apropia de moarte, era mai viu! Minunea cea mai mare a fost că, puțin înainte de moartea sa, a fost adus la Târgu Ocna un deținut de drept comun, care avusese rol de supraveghetor la Canal și îl chinuise sălbatic pe Părintele Gherasim. Auzind aceasta, deși nici nu putea să se miște, părintele a cerut unor deținuți mai în putere să-l ducă la patul torționarului său. Cu cea mai mare dragoste, părintele l-a îmbrățișat, l-a sărutat, i-a șters lacrimile de căință și de rușine ale celui care-l chinuise, l-a spovedit și i-a dăruit iertarea. În acea noapte de Crăciun, au murit împreună, victimă și torționar, născuți făptură nouă în Împărăția Cerurilor.

Iată, așadar, de ce îi cinstim pe Sfinții din închisori. Pentru că tot acel sistem fusese creat pentru a dezumaniza, a înrăi, a face din om ucigaș de frate, turnător și torționar. Pentru a schilodi în om chipul lui Dumnezeu. Oameni ca Părintele Gherasim Iscu, însă, prin dragoste jertfelnică, au biruit acest iad nu doar pentru ei, nici doar pentru cei împreună-pătimitori, ci au smuls din ghearele acelui iad chiar și pe torționarii lor, pe cei care deveniseră unelte ale diavolului.

Toți aceștia, așadar, au apărat nu doar chipul lui Dumnezeu din ei, ci și din noi. Au păstrat aprinsă candela credinței în Dumnezeu, dar și în ceea ce reprezentăm noi, ca popor. Datorită lor avem un chip de om și un nume de creștin și de român. Datorită lor avem o patrie aici, pe pământ, și o patrie dincolo, în cer. Toți acești mărturisitori au crezut într-un bine comun și nu au vrut să trăiască doar pentru ei, ci au vrut să trăiască și să moară pentru semenul lor, pentru credința lor, pentru patria lor, pentru demnitatea copiilor și urmașilor lor.
Să-i cinstim cum se cuvine pe cei în mijlocul cărora S-a născut Hristos. Să-i cinstim pe cei întru care S-a preaslăvit Hristos. Pe cei care au fost cinstiți de Hristos. Să-i cinstim chiar dacă pe mulți dintre ei nu îi găsim în manualele de istorie și chiar dacă nu suntem plăcuți tuturor pentru aceasta. Să-i cinstim pentru că nu ei au nevoie de cinstirea noastră, ci noi, dacă vrem să ne numim creștini și români.

Iubiți frați și surori împreună rugători,

Noi, românii din diaspora, ne aflăm departe, fizic, de țară. Ne aducem aminte cu nostalgie de Crăciunul copilăriei, de mirosul de neuitat și unic al pământurilor natale, de colindători, de plugușor și de gerul Bobotezei. Ne aducem aminte de o lume vie, caldă, cu suflet. Nu o putem uita și ne doare și îi resimțim lipsa tot mai mult aici, într-o altă lume, rece, străină și, în multe privințe, moartă.

Ne adunăm aici departe de țară, pentru a ne regăsi în comuniune euharistică, în lăcașuri improvizate, în tot felul de clădiri care nu au fost construite pentru acest scop. Nu avem catedrale mărețe, nu avem biserici mari, încăpătoare, spațioase, cu clopote răsunătoare. Însă, de aici, din străinătate, de la aceste altare românești ridicate în locuri improvizate, umile, să ne aducem aminte de Hristos Cel născut în iesle. De aici, de la marginea societății în care ne aflăm, o societate de multe ori ostilă credinței, să ne aducem aminte de Întâiul dintre marginali și Întâiul dintre pribegi, de Hristos, Cel născut în iesle și refugiat în Egipt de furia lui Irod.

Foarte tragic este faptul că cei mai mulți dintre frățiile voastre ați plecat din țară pentru că ați simțit că nu aveți un viitor acolo. Un viitor pentru familie, pentru copii. Chiar și așa, aici departe, noi știm că avem o țară, că venim de undeva, că avem rădăcini. Este cumplit să fii abandonat și adevărul este că mulți dintre românii din diaspora, au simțit, poate, că țara i-a abandonat. Însă cei care s-au jertfit în închisori sunt o dovadă vie, care strigă la cer. Ei nu ne-au abandonat pe noi și nu și-au abandonat nici țara. Să le ascultăm mărturisirea, să luăm aminte, să stăm cu frică!

Să nu ne abandonăm nici noi țara! Să nu ne abandonăm neamul! Să ne aducem aminte că nu noi ne-am născut pe noi și nici nu ne-am născut doar pentru noi, ci că aparținem unei familii, aparținem unei comunități, că avem înaintași și că vom avea urmași, că ne înscriem într-o continuitate de jertfe, de lupte și de nevoințe.

Scumpii mei fii și fiice sufletești,

În aceste zile ale sărbătorii Nașterii Domnului, citim în Evanghelie un lung șir de protopărinți ai lui Iisus. În acest lung șir sunt și drepți ai lui Dumnezeu, dar sunt și oameni care au căzut. Hristos nu S-a dezis de neamul Său, ci l-a asumat întreg, cu drepți și cu păcătoși. S-a născut într-o comunitate reală, cu înaintași concreți, pomeniți fiecare după numele său.

Să înțelegem, așadar, că și noi ne naștem într-un neam concret pe care trebuie să-l asumăm. Astăzi ni se spune pe toate căile că neamul nostru este unul de ocară, iar eroii noștri au fost criminali și neisprăviți. Istoria este rescrisă, iar exemplele noastre cele mai de preț sunt defăimate și minimalizate. În fața acestui val nihilist, să ne luăm, însă, crucea neamului nostru și să o purtăm cu demnitate, neluând seama la ocările aruncate asupra înaintașilor și neamului nostru, „cu ochii ațintiți asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2).

În încheiere, vă aduc la fereastra sufletului „Colindul robului” compus de Valeriu Gafencu în cinstea și spre pomenirea Părintelui Mărturisitor Gherasim Iscu:

Pe malul Trotușului
Cântă robii Domnului,
Înjugați la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferință multă,
Și-i cu lacrimi împletită.
În inima robului
Domnu-și face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Și din flori picură rouă.
Stă un copilaș în zare
Și privește cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaș
S-a oprit un îngeraș
Ce-i șoptește drăgălaș:
Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemnițat;
Și copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare. Amin!

Refren:
Lăsați-i pe copii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori! Amin!

Al vostru părinte și frate colindător,
fierbinte rugător către Domnul și de tot binele voitor,

† Episcopul Macarie

 

via Napoca News

FEMEIA GÂRBOVĂ ASTĂZI: Un popor gârbovit de ploconiri, lingușeli, LIPSA DE VERTICALITATE; o omenire tip “Prikoke”, COCOȘATĂ DE PĂCATE și MANIPULATĂ să se simtă “LIBERĂ” când este mai ROBITĂ și să fie fericită SCORMONIND ÎN GUNOAIELE LUMII. Cum arată omul în-dreptat de Hristos?

Predici actuale ale Pr. Claudiu Melean la VINDECAREA FEMEII GÂRBOVE

UNDE PRIVIM, CE VEDEM, CE CULTIVĂM?

prikoke

“Gata, imediat, cum vine cineva cu bani mai multi, noi gata, facem plocoane, linguseli. Pai asta inseamna ca suntem un popor garbovit, un popor care ne lasam dusi de nas, care ne lasam pacaliti, care ne lasam fraieriti de foarte multe ori de lumea aceasta plina de bani. Suntem multumiti, suntem fericiti ca avem de mancare, ca avem un loc de munca, ca avem „distractie”. Asa zicea cineva: „da-le la oameni mancare si distractie, si oamenii toti te vor asculta!”. Si, dupa principiul acesta, foarte multe popoare au fost manipulate, au fost duse unde au vrut conducatorii lor. Le-au dat de mancare si distractie. Si-n felul acesta au fost aplecati oamenii sa nu mai vada altceva. Sa nu mai vada libertatea adevarata, sa nu mai aiba verticalitate, sa nu mai poata hotari singuri nimic! Adica: ei sa vada gunoaiele si sa fie dirijati intr-o parte si-n alta dupa cum vrea politicul – ca sa zic asa. Si asta nu intamplator!“

Cuvantul parintelui Claudiu Melean (Cluj) la Duminica tamaduirii femeii garbove (2013):

“In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh, Amin!

Slavit sa fie Domnul!

Iubiti frati si surori, au fost asa de multe cuvinte in ziua de astazi si as vrea sa imi ingaduiti in cateva minute sa fac o legatura intre Evangheliile cu atatia bogati care au fost inainte – foarte multe – cu Evanghelia din ziua de astazi. Si am vorbit, si s-a vorbit aici foarte mult despre acesti bogati. Si as vrea sa vedeti ca eu ii aseman foarte mult cu femeia garbova. Stiti de ce? Pentru ca bogatii acestia priveau in jos. Si vedeau bogatia foarte tare si aceasta era problema lor, ca nu mai vedeau nimic altceva decat bogatia, asa cum femeia garbova nu vedea decat lucrurile pamantesti, lucrurile de jos. Si as vrea sa ne gandim ca un om care are verticalitate, un om vertical si cu coloana vertebrala – daca vreti fizic luand – dar cu verticalitate duhovniceasca, vede nu doar lucrurile de sus. Adica femeia garbova vede lucrurile de jos, omul vertical nu vede numai lucrurile de sus, ci vede tot, adica si cele de sus si cele de jos. Si asta are o importanta extraordinara, pentru ca omul investeste in ceea ce vede. Adica ceea ce vede pentru el este de mare pret, de mare importanta, are un impact foarte mare.

In mall-uri, in magazine, oamenii stiu, vanzatorii stiu, cei care organizeaza acolo stiu foarte bine ca produsele care sunt puse la nivelul ochiului se cumpara cel mai mult. Degeaba le pui jos, undeva ascunse acolo, ca acelea le vad oamenii, dar mai greu; sau sus, foarte sus – omul e foarte comod – ce vede in fata ochilor sai se vinde foarte repede. Si lucrul asta se intampla chiar in psihologia noastra, in tot ce priveste viata noastra de zi cu zi. Uitati-va, cum ni se baga la televizor anumite lucruri zilnic, zilnic sa le tot vedem. Incepem sa ne obisnuim cu ele si sa credem ca aia e normalitatea. Vedem pe internet anumite lucruri, si zilnic ni se face reclama – reclama tocmai asta face, ii baga omului in cap, fara sa vrea el, o anumita imagine, sa se obisnuiasca cu anumite lucruri in asa fel incat la un moment dat sa creada ca asta e normalitate.

Ei, omul care este vindecat de Hristos, care e ridicat de Hristos cu privirea in sus, cu privirea la Dumnezeu, acela stie sa priveasca si cele de sus, si cele de jos. Daca vreti, mergi in magazin si nu iei toate care iti sunt la nivelul ochiului, te uiti care sunt mai de calitate, care au pret mai bun. Deci, un om care se straduie sa gandeasca face lucrul asta, omeneste vorbind, apoi duhovniceste nu ar trebui sa fie cu atat mai mult? Sa analizeze lucrurile si cele de jos, si cele de susOmul care vede lucrurile de jos, investeste in cele de jos. Si zicea Sf. Nicolae Velimirovici foarte interesant ca, daca vezi cele de jos, cele pamantesti, si investesti in ele, le dezvolti foarte tare – si lumea de astazi, Europa de astazi a ajuns ca o femeie garbova – s-a dezvoltat asa de puternic pentru ca a investit si a privit lucrurile acestea pamantesti, de jos, si a investit tot in ea, in lumea aceasta de jos. Si de-aia au aparut acum, vedeti, mijloace moderne de comunicare, a aparut o tehnologie extraordinara, pentru ca omul a investit foarte mult in cele de jos.

Omul duhovnicesc nu investeste doar in cele de sus, ci investeste cel mai mult in cele de sus, si le dezvolta si pe cele de jos, implicit; adica are o viziune mult mai mare. Daca vreti e ca si comparatia dintre un vultur si o gaina. Pai, ce ar intelege gaina cand ar veni un vulturi si i-ar zice: „Pai, stai, ca lumea asta atat e de mare si de frumoasa, sunt munti extraordinari, si paduri, si vai, si flori, si campii.” Ce ar intelege gaina? Ea ar zice: „Asta e curtea mea, asta e totul, asta e toata lumea mea, am ce manca, am de toate aicea.”  Exact asa este diferenta intre un om duhovnicesc si un om lumesc care isi vede curtea lui, ograda lui foarte bine pusa la punct – are gunoi, are rame, are unde sa doarma, are ce manca si nu il mai intereseaza nimic altceva.

Si, de aceea, vedeti, impactul asta e foarte slab la noi, cand noi vorbim despre lucrurile ceresti: daca nu vorbim cu convingere, oamenii nu vor putea sa priceapa si sa inteleaga ce este dincolo de ograda lor, dincolo de ceea ce vad oamenii garboviti de patimi, de poftele acestea lumesti si trecatoareEuropa garbovita, adica aplecata si, as zice eu, si tara noastra a inceput sa se garboveasca; nu stiu daca din cauza evanghelizatorilor [sectanti] sau din ce cauza a inceput sa se plece, si a inceput sa se plece in asa un mod rusinosslugarnicia-Adica, n-am nimic cu niciun popor din lumea aceasta, darcum vine cineva din America – imediat le facem plecaciuni. Stati un pic, noi avem o demnitate de romani, avem o demnitate de oameni verticali, de oameni credinciosi care am primit credinta de la Sf. Andrei. Si-atuncea trebuie imediat sa ne plecam in fata tuturor strainilor care au bani? Asta inseamna ca nu ai verticalitate. Gata, imediat, cum vine cineva cu bani mai multi, noi gata, facem plocoane, linguseli.Pai asta inseamna ca suntem un popor garbovit, un popor care ne lasam dusi de nas, care ne lasam pacaliti, care ne lasam fraieriti de foarte multe ori de lumea aceasta plina de bani, de lumea aceasta care investeste in cele de jos, care le dezvolta foarte puternic pe cele de jos, si care nu mai investeste – si ne invata si pe noi sa nu mai investim in cele de sus -, in cele ceresti.

Acum as vrea sa va intrebati: pentru ce ati facut pasiune, ce va pasioneaza pe fiecare dintre dumneavoastra? Adica, aicea e usor sa ne gandim la cele de sus si e frumos, dar eu zic ca e foarte putin sa te gandesti duminica 2 ore dimineata, 3 ore dupa-masa, 5 ore pe saptamana – e destul sa investesti si sa privesti la cele de sus?! V-as intreba: cand sunteti singuri, la ce va ganditi? Cand stai singur acolo, te pui seara la culcare sau ramai odata singur la serviciu, intr-o parte sau in alta, la ce te gandesti? Ca sa vedem cat suntem de garboviti sau de drepti, ce coloana vertebrala avem, duhovniceste. Haide sa ne luam si sa ne analizam mintea noastra si sufletul nostru. Pentru ca daca face unul o pasiune din Dumnezeu, atunci Dumnezeu trebuie sa vina in mintea noastra cand suntem singuri, Dumnezeu trebuie sa vina in mintea noastra si cand suntem bucurosi, si cand suntem necajiti, si cand avem realizari, si cand suntem daramati, cand suntem imbolnaviti. Omul duhovnicesc le priveste pe toate si alege din fiecare – asa, ca si albina – din fiecare floare alege nectarul, alege partea cea buna, cum zicea Sf. Vasile cel Mare despre carti: Luati si cititi, cititi carti, si alegeti din ele toate lucrurile de folos, asa cum albina isi alege mierea si nectarul.

Eu as zice: haideti sa incercam, duhovniceste, sa ne dez-garbovim, cu ajutorul Domnului Iisus Hristos, sa-L rugam pe Hristos sa-Si trimita mana Lui si harul Lui peste noi, ca sa ne ridice mintea spre cele ceresti, sa ne ridice inima, sa investim si in cele de sus, nu numai in cele de jos, sau sa investim fiecare, la fiecare parte, asa cat merita. Zicea Sf. Maxim Marturisitorul:

Da fiecarei parti a umanitatii tale ceea ce merita.

Adica trupului sa-i dai mancare, imbracaminte, atat cat este necesar. Dar sa-i dai si sufletului. Aici este pacaleala garboveniei duhovnicesti: omul da trupului de toate si incepe sa investeasca in el, incepe sa ii dea mult mai mult decat ii trebuie, si sufletului nu mai are timp, nu mai are chef, nu mai are pasiune sa-i daruiasca nimic.

femeia-garbovaEi, cand omul lui Dumnezeu priveste garbovenia in toata uratenia ei, cand omul duhovnicesc vede ca diavolul vrea sa ne garboveasca si sa ne lege de pamantul acesta cu legaturi, cu lanturi, cu funii foarte puternice, acela Il roaga pe Hristos sa il dezlege, sa i le taie, acela merge si cauta dezlegarea cu tot sufletul, cu toata puterea lui. Omul cand intelege ca priveste prea ingust… – e foarte greu sa intelegi ca privesti ingust; mi-a fost mie foarte greu, multa vreme, sa inteleg ca am privit ingust, un segment foarte scurt, foarte mic, si sa vad ca Dumnezeu de fapt de acolo de sus priveste altfel, vede altfel. Si nu putem sa intelegem tainele acestea ale mantuirii sufletului, ale dez-garbovirii, decat daca privim in ambele sensuri, adica sa vedem tot.

Cand esti vertical vezi si sus, si jos, intelegi si lucrurile ceresti, si cele pamantesti. Le ziceam si dimineata, la predica: Cum sa intelegi cele ceresti daca inaintea ochilor tai si inaintea mintii tale se perinda mai mult cele pamantesti? Acelea iti raman in minteDaca nu deschidem Sfanta Scriptura, nu avem cum sa pricepem lucrurile ceresti, nu avem cum sa intelegem tainele lui Dumnezeu, pentru ca aici sunt ascunse: in Scriptura, in Biserica, in rugaciune, in cantare, in dragostea frateasca. Numai prin felul acesta putem sa intelegem tainele ceresti, numai in felul acesta ne putem ridica privirea de la lucrurile, de la gunoaiele lumii de jos.

As vrea sa incheiem adunarea din ziua de astazi incurajati, incurajati de Hristos, Care vine sa ne ridice umplandu-ne de bucuria cunoasterii Sale, de bucuria deschiderii unui orizont mult mai larg, a deschiderii unei priviri mult mai intelepte, mult mai hotarate. Si sa Il rugam pe Hristos sa ne dea o forta, o binecuvantare sa fim statornici, sa fim verticali, sa avem coloana vertebrala – duhovniceste vorbind – in asa fel incat orice vanturi si orice furtuni, orice bucurii si orice realizari, oricat s-ar dezvolta lumea aceasta de jos sa nu fim impresionati de ea.

biserica-palama_53Si noi sa punem pasiune in lumea cea de sus, si sa incercam sa dezvoltam in inima noastra, si in inimile celor din jurul nostru, tocmai pasiunea si dragostea pentru cele ceresti, pentru cele dumnezeiesti. Si atunci vom vedea: cu cat le vom dezvolta noi mai tare in noi, si Dumnezeu va trimite dezvoltarea celor ceresti in inima noastra, si bucuria Lui cereasca va fi treptat, astazi un pic, si daca iti place si pui pasiune, Dumnezeu iti va da mai mult, si iti va da atata incat vom ajunge ca si inaintasii nostri. Si cred ca nu e imposibil lucrul acesta: ganditi-va la parintele Iosif, la fratele Traian, la atatia frati care au patimit, care au suferit. Ei au suferit plini de bucuria si de nadejdea intalnirii cu Hristos, pentru ca ei stiau unde sa priveasca, ei vedeau altfel toata lumea, priveau altfel toata tara aceasta, priveau altfel pe toti oamenii din jurul nostru. Nu-i priveau de jos, nu erau impresionati de bogatiile lor, de averile lor. Uitati-va la fratele Traian [Dorz], cand au inceput sa vina darurile din strainatate, nu s-a lasat sedus si impresionat de ele. Multi s-au lasat, din pacate, multi s-au lasat ademeniti de lucrurile acestea de jos: ba o haina, ba o mancare, ba nu stiu ce, si foarte multi oameni din ziua de astazi sunt pacaliti in felul acesta, foarte multi.Pentru ca pun pret mai mult pe cele pamantesti decat pe cele ceresti.

As vrea ca in ziua de astazi sa incercam fiecare dintre noi sa ne vedem echilibrul, sa vedem fiecare dintre noi cum stam cu viata noastra, cu garbovirea noastra duhovniceasca, cu garbovirea noastra sufleteasca, si sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne dea un discernamant limpede si clar incat sa valorificam si sa dam fiecarui lucru valoarea lui adevarata, pe care Dumnezeu a lasat-o. Amin”.

Predica Pr. Claudiu Melean la Duminica tamaduirii femeii garbove (2012):

“Preacucernice si iubite parinte, iubiti frati intru Hristos,

Am inceput sa tresarim – cred ca fiecare dintre noi – dimineata, cand am vazut zapada, si acum am tresarit din nou cand am auzit cuvintele, pentru ca simtim bucuria Craciunului cum se apropie pas cu pas de sufletele noastre. Si parca ni s-au descretit fruntile, parca ni s-a indreptat spatele, parca viata duhovniceasca incepe sa intre mai cu putere in inimile noastre, mai ales ca am venit astazi la Sfanta Liturghie.

Biserica ne-a asezat inaintea inimilor noastre o Evanghelie, o minune pe care Domnul Iisus Hristos o face si care nu are in sinea ei un lucru spectaculos ca si multe alte minuni: o femeie garbova, o femeie cocosata, ”o femeie care nu se putea indrepta nicicum – ne zice evanghelistul Luca, in cap. 13. Venise in zi „de sambata” in sinagoga. Stiti ca evreii merg sambata, praznuiesc „sambata” ca zi de odihna. Venise in sinagoga, si acolo o vede Mantuitorul. Adica in aceasta suferinta a ei, ii zice doar cateva cuvinte:

Femeie, esti dezlegata de neputinta ta!

Si-a pus mainile asupra ei, si ea indata s-a indreptat. Si slavea pe Dumnezeu. Pai, in asta sta toata minunea. Si de multe ori oamenii spun ca „nu e mare lucru”.

Nu stiu daca in ziua de astazi se poate ca, prin operatie, sa se vindece cineva de indoirea coloanei vertebrale. Dar cert este ca Mantuitorul vrea sa transmita ceva si prin vindecarea acestei femei. Ca nu degeaba precizeaza Sf. Luca ca „aceasta femeie avea un duh de neputinta, si nu putea sa se ridice in sus nicidecum”. Asta insemna ca ea mergea cocosata, si ce priveliste avea? Ia incercati sa mergeti aplecati in jos, si cu o carja de un metru-asa, si vedeti ce priveliste aveti, ce vedeti.De buna seama ca veti vedea mai bine asfaltul, lucrurile de pe drum, bordurile, darde buna seama ca nu veti vedea frumusetile – nici ale caselor, nici ale ninsorii, nici ale norilor sau ale soarelui, necum sa vezi cele mai mari frumuseti ale cerului. Si asta vrea sa ne arate Mantuitorul de fapt, ca omenirea intreaga, prin pacat, s-a garbovit, ca omenirea intreaga, prin departarea de Dumnezeu, a inceput sa priveasca la lucrurile de jos, a inceput sa-si indoaie verticalitatea duhovniceasca si sa nu mai vada cele ceresti, sa vada doar cele pamantesti. Si culmea stiti care este? Ca lumea in care traim parca acelasi lucru vrea sa ne invete – asa de multe lucruri ne inconjoara, care ne arata realitatile acestui pamant incat, daca am sta sa le analizam, am intra in disperare foarte repede.

Daca ati fi in locul unui duhovnic, al unui preot care spovedeste, si ati vedea cate probleme are fiecare om in parte, dincolo de aparentele care ne insala de foarte multe ori, daca ati vedea cate femei sunt necajite ca sunt batute de sotii lor, ca sunt injurate, ca nu sunt respectate, cati barbati sunt in tot felul de patimi – ale alcoolului, ale desfraului -, cati tineri sunt disperati ca nu pot sa isi gaseasca un rost in viata, ca nu-si gasesc un loc de munca, cati tineri vad ca nu mai are niciun rost sa invete, sa faca scoala, ca nu-si trec examenele sau ca le trec prin fel si fel de alte metode decat invatatul, poate ca, stand sa ascultati intr-un post al Craciunului sau al Pastilor o multime de spovedanii, ati pleca deprimati. Si cred ca nu se intampla lucrurile acestea degeaba. Hristos a dat preotului putere sa spovedeasca pentru ca el sa nu plece acasa daramat. Sa stiti, daca am fi numai cu puterea omeneasca, am fi daramati dupa cate auzim la spovedanie.

Dar Dumnezeu vrea sa vina in ziua de astazi si sa ne indrepte privirea in sus. Vrea sa ne spuna:

Nu mai priviti cu disperare la partea goala a paharului, nu mai priviti necajiti la cate rele se intampla imprejur, ci priviti cu nadejde la Cer, la viata vesnica, la mantuirea pe care Hristos a venit sa v-o daruiasca.

Pentru ca El S-a coborat din Ceruri tocmai din aceasta cauza, ca oamenii nu mai puteau sa priveasca spre Cer, ca oamenii au ajuns intr-o asa nesimtire – zice unul dintre parintii Bisericii, Sf. Maxim Marturisitorul -, ca nici n-au mai dorit cerul. Si m-am gandit: oare, cata realitate si in ziua de astazi! Cati oameni isi mai doresc Imparatia lui Dumnezeu, viata vesnica? Cati oameni doresc sa traiasca impreuna cu Dumnezeu si cu toti sfintii? Foarte putini. De ce? Pentru ca ne-a obisnuit lumea sa ne dorim cele de aici, de pe pamant, sa scormonim in gunoaiele lumii si sa ne bucuram de ele.

Am vazut un filmulet foarte interesant, un fel de desen animat, pe internet, cu un „porcusor” [Prikoke]. Un porc ce traia in cotet si zicea:

Mai, oare ce vor dihaniile astea cu doua picioare cu mine de-mi dau atata de mancare? Poate ca vor sa ma sloboade la libertate, vor sa fiu mai puternic, oare de ce m-or hrani mai mult, dar eu nu pot sa mananc mai mult”.

Uite, vine pisica din curtea respectiva si zice:

Mai porcule, hai sa te invat eu cum e cu libertatea adevarata. Uite, oamenii astia vor sa te ingrase ca sa te taie de Craciun”.

Si porcul zice:

Du-te de aicea, ca esti animal siret! Tu vrei sa spui ca oamenii imi vor mie raul, vor sa ma taie! Nu, oamenii sunt prietenii mei, ei ma scarpina dupa ureche, uite – imi dau paie, imi dau laturi, imi dau de toate. Pai si-acum cum vii tu aicea sa imi spui ca ei vor sa ma omoare pe mine?!

Si pisica ii spune:

Eu am mai cunoscut si altii ca si tine, care au trait prin cotete din astea, si toti au ajuns prin racituri, prin carnaturi, prin tot felul de mese ale dihaniilor cu doua picioare”.

Si porcul zice:

Dar ce am de facut?”.

Pai uita-te, cotetul e putrezit de acuma de atata vreme, tu cat esti de mare, zi „Acum!!”, te trantesti in el si fugi in padure la libertate – ii zice pisica.

Dar porcul zice:

Cum libertate, dar nu am eu aicea libertate? Pai eu am tot ce vreau aicea. Am de mancare, am unde sa dorm, nu-mi lipseste nimic”.

Si atunci ia si se duce din nou la troaca, ca i-au pus oamenii iar ceva de mancare, si zice:

Mai vino iar maine pe la mine si mai discutam”.

Dupa ce-am vazut desenul asta animat, m-am gandit cutremurat: cata asemanare cu noi, oamenii, cu lumea aceasta in care traim cu diavolul care vine sa ne insele, sa ne pacaleasca, care ne face sa avem impresia ca „noi avem tot!”, ca „suntem liberi!”. Zicea pisica acolo, la un moment dat zice: „tu n-ai nimic dar ti se pare ca ai totul!. Si asa suntem noi oamenii: n-avem nimic, mai nimic pe pamantul acesta si ni paine-si-circse pare ca avem totul. Suntem multumiti, suntem fericiti ca avem de mancare, ca avem un loc de munca, ca avem „distractie”. Asa zicea cineva [“Marele inchizitor” al lui Dostoievski, n.n.]: „da-le la oameni mancare si distractie, si oamenii toti te vor asculta!. Si, dupa principiul acesta, foarte multe popoare au fost manipulate, au fost duse unde au vrut conducatorii lor. Le-au dat de mancare si distractie. Si-n felul acesta au fost aplecati oamenii sa nu mai vada altceva. Sa nu mai vada libertatea adevarata, sa nu mai aiba verticalitate, sa nu mai poata hotari singuri nimic! Adica: ei sa vada gunoaiele si sa fie dirijati intr-o parte si-n alta dupa cum vrea politicul – ca sa zic asa. Si asta nu intamplator!

Hristos vine in ziua de astazi sa ne invete ca am fost creati oameni verticali. Cred ca am mai zis aici: in limba greaca „om” se spune „anthropos” si cuvantul asta analizat, inseamna privitor in susOmul a fost creat de Dumnezeu sa priveasca in sus, sa-si doreasca Cerul, sa doreasca mantuirea! Dar diavolul a-nceput sa-l faca sa priveasca in jos.

In femeia garbova din Evanghelie ar trebui sa ne vedem pe fiecare dintre noi in parte, si toata omenirea la un loc, [pe] care ne-a inselat diavolul sa privim si sa ne multumim cu cele de pe pamant, sa fim „linistiti si fericiti”. Si cand cineva ne spune: „pai, Cerul…, Imparatia lui Dumnezeu…, Viata vesnica…” zicem: „a, pai… interesante lucruri, frumoase! Dar mai treci maine pe la noi si-apoi mai discutam” – efectiv sa nu ne mai sensibilizeze nimic.

Hristos S-a pogorat din Ceruri ca sa ne explice lucrurile acestea, ca sa ne arate puterea de-a ne dez-garbovi, de a ne indrepta. Si-am pus intrebarea: oare, ce-nseamna un om vertical, un om cu verticalitate? Pentru ca femeia aceasta, dupa ce Mantuitorul Si-a pus mainile peste ea – ne spune Evanghelistul–: s-a indreptat si-L slavea pe Dumnezeu. A fost dezlegata de neputinta ei si, apoi, cu coloana vertebrala dreapta Il slavea pe Dumnezeu din Ceruri. Asta inseamna ca un om care are o verticalitate duhovniceasca nu se mai lasa clatinat in dreapta si-n stanga de nimic. Un om care are inaintea ochilor mantuirea pe care a adus-o Hristos, Imparatia lui Dumnezeu, chiar si dupa ce pleaca de la biserica el nu mai uita lucrurile acestea. Daca vreti, este ca o mama care, atunci cand are un copil mic, tot timpul ii poarta de grija. Chiar si atunci cand nu este in prezenta copilului, ea se gandeste: „oare ce face copilul meu acum, cu cine este acum?. Am vazut familii care fac cu schimbul – si m-am bucurat tare mult – vin la biserica cu schimbul: o data vine tata, o data vine mama si celalat [parinte] ramane acasa sa aiba grija de copil. Dar sa nu credeti ca cel care este in biserica s-a rupt total de grija copilului – nici vorba! El se gandeste: „e-n siguranta cu sotul, sau cu sotia, sau cu cine l-am lasat acasa?”. Ei, in felul acesta ar trebui sa ne fie drag Hristos! Si viata vesnica! Chiar si dupa ce plecam din biserica noi sa ne gandim cum sa nu-L pierdem pe Hristos, cum sa avem grija ca Hristos sa nu fuga, sa nu plece de la noi! Sau, mai bine zis, sa nu-L alungam din viata noastra! Acesta este un om vertical.

askitis6Asta stiti ce-nseamna? Ca dupa ce-am iesit afara, cand vine cineva si ne supara, ne enerveaza, ne provoaca la manie, noi [sa] nu-L alungam pe Hristos maniindu-ne, ci-ncercam s-avem rabdare, sa ne stapanim limba, sa ne stapanim nervii. Asta-nseamna ca, daca cineva iti da bani mai multi, nu te duci in alta „Biserica”, nu te duci la alta secta, nu ti se schimba invatatura dupa cum bate vantul. Asta-nseamna ca, daca ninge afara, sau ploua, sau e soare, sau e caldura, tu stii ca duminica ai de venit la biserica. Nu te mai impiedica nimic! Asta-nseamna verticalitate! Inseamna ca, daca prietenii si colegii te-ndeamna la pacat, chiar daca sunt majoritari, tu nu cedezi, tu ramai pe pozitia aceea pe care te-a pus Hristos, pe care te-a pus Dumnezeu!

Uitati-va ce zice Sfantul Apostol Pavel efesenilor despre lucrul acesta:

El ne-a dat pe unii apostoli, pe altii prooroci, pe altii evanghelisti, pe altii pastori si invatatori spre desavarsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, pana vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos”.

Si aici, fiti atenti,

ca sa nu mai fim copii dusi de valuri, purtati incoace si incolo de orice vant al invataturii, prin inselaciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea ratacirii; ci, tinand adevarul in iubire, sa crestem intru toate pentru El, Care este capul: Hristos”.

Ia, uitati-va ca Sfantul Apostol Pavel de atunci vorbea despre a fi copii duhovniceste, purtati incoace si-ncolo”, despre inselaciunea oamenilor, despre „viclesugul unor oameniSa stiti ca, si-n ziua de astazi, sunt foarte multi oameni vicleni, care-ncearca sa-i duca – mai ales pe tineri – spre pierzareDeschideti numai internetul si veti vedea! Nu mai sunt vremurile acelea ca sa vina cu forta, sa vina „comunismul”, sau sa vina turcii, si sa ne oblige sa nu mergem la biserica si sa nu ne inchinam, ci sunt vremuri schimbate intr-un viclesug extraordinar, punandu-i omului la dispozitie tot felul de porcarii – omul sa se-nvete cu ele!

Chiar dicutam, saptamana trecuta, cu cativa tineri – si sa ma iertati ca vorbesc lucruri asa, mai „deocheate” in biserica: atunci cand au inceput „metodele contraceptive” sa fie lansate pe piata, toti „oamenii” au zis „Acuma s-a rezolvat <problema>! Putem sa desfranam cat vrem, ca n-o sa mai avem copii!” Si culmea stiti care-a fost? A crescut si numarul de avorturi, a crescut si numarul de-mbolnaviri, cu boli „cu transmitere”, pentru ca oamenii au avut, de fapt, un alt interes, un viclesug in spate: punand inaintea ochilor „metode contraceptive”, a fost o invitatie – „de-acuma e liber sa desfranati! Nu mai ascultati de ce zice Biserica, nu mai ascultati de ce zice Dumnezeu, de-acum aveti libertate.cntinf„Libertatea” asta, din pacate, a ajuns o robie, au ajuns oameni dependenti de desfranare. America e zapacita ca foarte multi tineri se-mbolnavesc din cauza aceasta. De ce? Pentru ca unii oameni au incercat sa-i controleze pe tineri, au incercat sa faca bani pe pielea lor tocmai inducandu-le in cap, in minte, ca „e liber sa faci ce vrei: e liber sa te-mbeti, e liber sa te droghezi, e liber sa fumezi,...” – toate sunt prezentate ca „libertati”. Ca si porcul despre care va spuneam. Toti se considera „liberi”, toti se considera „drepti, dezgarboviti” – si aceasta este cea mai periculoasa boala: sa crezi ca esti bine dar, de fapt, boala sa lucreze inlauntrul tau.

De aceea as vrea ca, in ziua de astazi, sa ne gandim la ce a facut Mantuitorul pentru femeie: la dez-garbovirea ei trupeasca si sa ne gandim ca vrea sa ne dezgarboveasca si pe noi duhvovniceste! Vrea sa ne faca sa ne ridicam privirea in sus si sa ne ferim de orice fatarnicie, pentru ca omul care este fatarnic este garbov duhovniceste. Acela care joaca teatru, se prezinta in Biserica intr-un fel, in afara, in alt fel. Aceasta arata o micime a sufletului. De aceea, cei care erau de fata la vindecarea femeii garbove incep sa vada o alta problema: ca Mantuitorul „a calcat sambata” – asa spun fatarnicii, fariseii, mai marele sinagogii – „veniti in celelalte zile si va vindecati, iar nu sambata!”Iar Mantuitorul vrea sa arate de fapt ca „sambata” – sau ziua Domnului – este si mai potrivit sa faci binele! E si mai potrivit sa te milostivesti de cel de langa tine! Sau, daca vreti, in „ziua Domnului” e si mai potrivit sa te indrepti duhovniceste, sa-ti ridici privirea spre Dumnezeu, sa te incurajezi, sa pleci acasa plin de nadejde ca – desi in jur ti se pare ca totul se naruie, totul se darama, totu-i plin de nedreptate, de minciuna, de neadevar – totusi Hristos ramane in Ceruri drept, demn, cu aceeasi randuiala, cu aceeasi dragoste, cu aceeasi bunatate, cu aceeasi iertare. El vine de Craciun din nou si Se pogoara in inimile noastre chiar daca sunt mai putini care-L doresc, chiar daca-s mai putini care-L cred, chiar daca sunt mai putini –sau suntem unul singur! – pana va fi unul singur, Hristos va veni! Hristos va avea aceeasi Evanghelie, aceeasi iubire, aceeasi iertare pana cand oamenii vor crede. Dupa ce nu vor mai crede, cand se vor gandi numai la cele pamantesti, atunci va veni Sfarsitul. Nu voi face caz de povestile, de basmele pe care le aduc unii oameni despre sfarsitul lumii in 21 decembrie [2012]”. N-au nicio legatura cu Scriptura, nicio legatura cu Dumnezeu. Aici se va vedea si mai deslusit cata dreptate are Evanghelia cand spune ca „despre ceasul acela nu va sti nimeni”! Si aici vor ramane de rusine toti aceia care incearca sa manipuleze. Pentru ca a fost un film cu 2012 care i-a intaratat si i-a speriat pe toti oamenii. Aici se va vedea cata minciuna poate sa fie ascunsa subtil in filme, in anunturi, in reclame, in tot ceea ce ne inconjoara. De aceea, eu as zice: fiti cu mare bagare de seama la tot ceea ce auziti la televizor, la tot ceea ce cititi pe internet, la tot ceea ce se zvoneste, si nu va luati dupa povesti.

Singurul lucru adevarat este Evanghelia! Singurul lucru adevarat este Dumnezeu si mantuirea! Restul, toate s-au perindat prin istorie ca minciuni si s-au dovedit cu timpul, numai ca noi traim acuma in ele si de aceea poate ca tremuram un pic si avem emotii. Traim in mijlocul lor. Dar Evanghelia niciodata nu s-a aratat de rusine, niciodata nu s-a aratat mincinoasa. Toate s-au implinit! Mai urmeaza Apocalipsa. Mai urmeaza Sfarsitul lumii. Si acesta se va implini, dar nu dupa cum vor oamenii, ci dupa cum vrea Dumnezeu. Nici chiar dupa cum vor preotii – daca vreti. Eu n-o sa pot niciodata, chiar cu Evanghelia [in mana] sa vorbesc altceva decat ce spune Evanghelia, ca atuncea as deveni eu mincinos, chiar daca tin Evanghelia in mana. Evanghelia insasi arata adevarul! Evanghelia insasi ne poate tine vertical. Si – daca vreti – asa cum [la] un pomisor mic ii punem un tarus ca sa creasca drept, poate ca asa ar trebui sa punem Evanghelia, asa ar trebui sa-L punem pe Hristos langa noi si, prin citirea Scripturii, si prin spovedanie, si impartasanie – inca de mici-, pentru ca sa nu crestem pe de laturi, pentru ca sa nu umblam pe araturi, pentru ca sa nu o luam pe alt drum decat ne-a pus Hristos ca sa ajungem la destinatie, adica la Imparatia lui Dumnezeu.

Va multumim ca ne-ati primit cu colinda, am vrut sa va aducem bucurie pentru ca impreuna sa privim in sus, pentru ca impreuna sa nadajduim in Hristos Cel Care ne indreapta, Cel care ne intareste si Cel Care ne poate tine vertical. Amin!”

tama1

 sursa: Cuvântul Ortodox

IPS Teofan: „Asistăm la tendinţe tot mai agresive de a impune alte forme de convieţuire, străine familiei tradiţionale, adâncind confuzia şi dezbinarea. Creştinul este chemat să conştientizeze acest lucru şi să se angajeze constant şi curajos în apărarea familiei”

Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a făcut publică o scrisoare pastorală de Crăciun în care a vorbit despre mărturisirea credinţei şi cinstirea Patriarhului Justinian şi a martirilor din perioada comunistă.

Pastorala subliniază în mod deosebit şi îndemnul pentru credincioşi să apere valorile familiei aşa cum le-au primit de la strămoşi, ca o formă de mărturisire creştină. Redăm mai jos un extras.

Iubiţi fii şi fiice din Biserica lui Hristos,

În vremurile pe care le trăim astăzi, cu părţile lor bune şi rele, drepte şi nedrepte, mărturisirea credinţei celei adevărate şi lupta pentru vieţuirea cea dreaptă sunt la fel de importante ca în toate momentele istoriei Bisericii. Cuvintele Domnului Hristos legate de necesitatea mărturisirii sunt tot atât de valabile astăzi precum atunci când au fost rostite: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32).

Raportarea noastră la sărbătoarea Naşterii Domnului nu trebuie să fie o raportare ca la un eveniment petrecut cândva în istorie, fără legătură cu viaţa noastră de azi. Sărbătoarea Crăciunului nu este doar un prilej de a petrece cât mai plăcut în sânul familiei, de a schimba daruri între noi, de a ne bucura de o masă mai aleasă împreună cu cei dragi. Naşterea Domnului trebuie înţeleasă, trăită şi mărturisită ca un eveniment permanent real, viu şi cu urmări asupra vieţii noastre. „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte”, spune cântarea Bisericii; „Astăzi S-a născut Hristos”, glăsuieşte colindul. Sărbătoarea Naşterii Domnului are, aşadar, un sens continuu prezent, profund, duhovnicesc, care ne priveşte direct şi pe fiecare în parte. Ea este o chemare la conştientizarea statutului nostru de creştin, adică de cunoscător, trăitor şi mărturisitor al Adevărului, Hristos-Dumnezeu. Ceea ce au împlinit păstorii şi magii la Betleem şi atitudinea mărturisitoare a creştinilor din vremuri mai vechi şi mai noi constituie datoria, mandatul şi lucrarea noastră, a creştinilor de azi.

În primul rând, creştinul este chemat să înţeleagă lumea în care trăieşte, să vadă direcţia în care aceasta se îndreaptă şi să acţioneze în consecinţă. O analiză atentă şi onestă a ceea ce se petrece înlăuntrul şi în afara noastră arată o viaţă tot mai agitată, o permanentă goană după timp pentru a face cât mai repede tot mai multe lucruri. Este multă agitaţie, mult zgomot şi insuportabilă tensiune. Constatăm, în acelaşi timp, diminuarea şi chiar pierderea conştiinţei a ceea ce este bine sau rău cu adevărat. Cele considerate altădată certitudini şi convingeri de nezdruncinat se clatină rând pe rând, se dizolvă una după alta într-un ritm ameţitor. În locul lor apare o stare de îndoială, de nesiguranţă, de pierdere a direcţiei. Normalitatea, aşa cum este ea văzută în Scriptură şi de bunul simţ de odinioară, nu mai este privită ca o direcţie sănătoasă, demnă de urmat. În această cugetare contrară Evangheliei cad uneori şi creştinii ortodocşi, şi aceasta este cu atât mai dureros.

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”, rosteşte preotul la fiecare Liturghie. Starea de veghe, osebirea duhurilor şi lămurirea lucrurilor, uneori în cuptorul încercărilor, sunt şi trebuie să fie pâinea şi apa creştinului ortodox adevărat. Atitudinea lui mărturisitoare cuprinde, în principal, trei direcţii: credinţa cea adevărată, familia şi valorile creştine ale neamului.

Mărturisirea credinţei celei drepte şi adevărate este datoria de bază a creştinului. Aceasta înseamnă aşezarea noastră statornică în Biserică, adică în comuniune şi continuitate cu Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Părinţii duhovniceşti contemporani. Raportarea noastră în adevăr şi dragoste la aceste trei repere ne apără de erezii, rătăciri şi schisme.

Familia este supusă astăzi unor mari presiuni. Pe de o parte, grija excesivă pentru carieră şi bunăstare materială creează mari probleme familiei, cu consecinţe grele asupra relaţiei dintre bărbat şi femeie şi, în mod special, asupra copiilor lor. Pe de altă parte, asistăm la tendinţe tot mai agresive de a impune alte forme de convieţuire, străine familiei tradiţionale, adâncind şi mai mult confuzia şi dezbinarea între oameni. Creştinul este chemat să conştientizeze acest lucru şi să se angajeze constant şi curajos în apărarea familiei.

Apărarea familiei este strâns legată de mărturisirea valorilor creştine ale neamului căci un popor renaşte în mod special prin familii adevărate sau slăbeşte şi dispare prin lipsa acestora. Este, apoi, necesară menţinerea legăturii cu şirul de veacuri al înaintaşilor şi cunoaşterea moştenirii primite de la strămoşi. Preţuirea idealurilor acestora, grija pentru bunul mers al neamului în prezent şi pentru moştenirea pe care o vom lăsa celor care vin după noi trebuie să facă parte din preocupările unui creştin adevărat care îşi asumă condiţia de ortodox şi de român.

Mărturisirea credinţei ortodoxe, a valorilor familiei şi ale neamului este posibilă numai în măsura în care omul îşi înnoieşte mai întâi viaţa sa, se luptă cu propriile sale slăbiciuni şi patimi şi se îmbracă tot mai mult în Hristos. „Dobândeşte pacea (lăuntrică) şi mii în jurul tău se vor mântui”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Omul pacificat lăuntric, iubitor de simplitate, eliberat de dorinţa de a domina, sfinţeşte totul în jurul său şi, prin aceasta, devine adevăratul mărturisitor: „Lumea din jurul lui: mediul înconjurător concret, familia, şcoala, biroul, primeşte prin el un suflu de dragoste, de bucurie, de pace, de blândeţe, de bunătate, de fidelitate, de bunăvoinţă – aceste roade ale Duhului Sfânt” (Panayotis Nellas, „L’Eglise, un lieu pour renaître. Les fondements théo-logiques, sacramentels et liturgiques de la spiritualité”, în Contacts, nouvelle série, an XXXIII (1981), no. 114, p. 97). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pe creştin „totul să-l arate creştin: mersul, privirea, îmbrăcămintea, glasul. Vă spun acestea, nu pentru a ne lăuda că suntem creştini, ci pentru a ne pune viaţa în rânduială spre folosul celor ce ne văd” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, în co-lecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 23, traducere, introducere, indici şi note de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 58).

 pastorala integrală pe Doxologia.ro

De ce te întristezi, când Dumnezeu îţi zâmbeşte?

A fi creştin înseamnă a renunţa la tot, pentru a urma lui Hristos. Tot ceea ce ai acumulat, ai construit până atunci, în Biserică fiind, pare că se năruie. Dar e ca atunci când se lansează o rachetă spre cer şi toată construcţia care o susţinea în poziţie verticală începe să se dărâme.

Am asistat, de-a lungul vieţii, la multe convertiri sau reveniri în Biserică. M-am bucurat, de fiecare dată, ca un copil în faţa unei minuni. Am avut multă vreme convingerea că, odată ajuns omul în acest punct, ce este mai greu a trecut. Că nu poate nimeni dintre cei care „gustă şi văd că bun este Domnul” (cf. Psalmi 33, 8) să se mai întoarcă „precum câinele la vărsătura lui” (cf. II Petru 2, 22). Am văzut însă că poţi să ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu, te poţi încredinţa de dragostea Lui, poţi fi martor chiar la multe minuni şi, totuşi, poţi alege, la un moment dat, să-I întorci cu totul spatele. Nu contează dacă ai fost crescut de mic în Biserică sau ai ales la maturitate calea credinţei, ispita e aceeaşi. Şi e veche de pe vremea în care Adam şi Eva, în Rai fiind, alegeau să ignore cuvântul Creatorului lor, preferând să asculte de sfatul unei creaturi precum şarpele (sau satana). Care e motivul pentru care am alege să ne depărtăm de Dumnezeu, mai ales atunci când El ne oferă totul? De ce se frânge avântul nostru către cele cereşti şi preferăm să ne tăvălim, iar şi iar, în noroiul păcatului?

Posibile răspunsuri la astfel de frământări găsim în relatarea evanghelică din Duminica a 30-a după Rusalii. Dregătorul bogat este un tânăr evlavios, care păzeşte poruncile lui Dumnezeu. Realizează că toate virtuţile sale nu sunt suficiente, că-i mai lipseşte ceva. Acest imbold lăuntric şi această onestitate spirituală îl aduc în faţa lui Hristos. Este traseul pe care-l parcurge orice credincios. După cum se vede, greu nu este să ajungi înaintea lui Dumnezeu, greu este să rămâi cu El. Căci tânărul dregător refuză să facă pasul decisiv: a-şi împărţi averea săracilor şi a urma lui Hristos. Dacă i s-ar fi spus: „mai împlineşte cutare poruncă şi vei moşteni Împărăţia Cerurilor” – sunt convins că acest om ar fi plecat bucuros. Dar ar fi constatat, nu după multă vreme, că nici o lucrare, nici o virtute nu aduc desăvârşirea şi nici bucuria deplină.

Aşa se întâmplă şi cu cei ce pleacă din Biserică, deşi au cunoscut darul lui Dumnezeu. Ei caută un bine care să fie doar al lor, o „realizare” a lor, prin „munca” lor. Virtuţile pe care le dobândesc îi fac să se simtă importanţi, apreciaţi. Îşi conturează o anumită părere de sine şi se bazează foarte mult pe o identitate pe care şi-o clădesc cu mijloace religioase, dar şi cu elemente ce ţin de criterii lumeşti. Numai că, în esenţă, creştinismul nu este o religie precum sunt celelalte – de fapt, nu este deloc o religie. A fi creştin înseamnă a renunţa la tot, pentru a urma lui Hristos. Tot ceea ce ai acumulat, ai construit până atunci, în Biserică fiind, pare că se năruie. Dar e ca atunci când se lansează o rachetă spre cer şi toată construcţia care o susţinea în poziţie verticală începe să se dărâme. Aşa cum se ataşează şchiopul de cârje, tot aşa suntem şi noi ispitiţi să ne ataşăm de anumite „lucrări creştineşti”, iar nu de Însuşi Hristos. Cădem într-un soi de idolatrie.

Din Evanghelii ştim că au fost mulţi care au ales să urmeze Domnului. Ba chiar unii s-au oferit ei înşişi, precum acel cărturar care a zis: „Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge” (Matei 8, 19). Te-ai fi aşteptat ca Mântuitorul să-l primească bucuros, iar nu să-i răspundă: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20)! Greşeala cărturarului este că el doreşte să ajungă undeva („oriunde”) cu Hristos, nu înţelege că El este Însuşi Calea şi Ţinta. Cei nemulţumiţi de Biserică, ce rup comuniunea, o pot face şi pentru că li se pare că nu ajung nicăieri, ei vor neapărat să ajungă „undeva”. Nu pricep că a fi în Biserică este deja împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu pentru ei, precum la începuturi, când „Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Faptele Apostolilor 2, 47).

Dacă eşti trist şi eşti gata să întorci spatele lui Hristos precum a făcut-o dregătorul bogat înseamnă că s-a petrecut, în prealabil, ceva minunat. Ca o completare la ceilalţi doi evanghelişti sinoptici, Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu adaugă un amănunt plin de semnificaţii. După ce dregătorul afirmă că „a păzit toate poruncile încă din tinereţile lui”, ni se spune că „Iisus a privit la el cu dragoste” (cf. Marcu 10, 20-21). Abia apoi vine îndemnul de a vinde tot spre a împărţi averea săracilor şi de a lua crucea spre a urma lui Hristos. Aşa că e foarte posibil ca tristeţea ta să fie o reacţie la privirea plină de iubire a lui Dumnezeu, Care se oferă pe Sine. Inima ta, fiind lipită de lucruri omeneşti sau pământeşti, nu se deschide acestei iubiri. Tristeţea nu e semnul resemnării, ci semn că în inima ta se dă o bătălie. Tradiţia ne spune că, după aproximativ un an, acel dregător a ales să urmeze totuşi lui Hristos, ajungând chiar episcop. Poate nu eşti pregătit acum, poate încă ţi se mai pare că lumea mai are ceva de oferit sau tu ai ceva de oferit lumii. Tristeţea de acum precede însă zâmbetul tău de mâine, după promisiunea nemincinoasă a Domnului: „întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 20).

de pr. Constantin Sturzu Doxologia

 

SFÂNTUL NICOLAE. Predica Părintelui Arsenie Boca despre cel mai iubit sfânt al creștinătății: “INIMA LUI DE PĂRINTE AL CREȘTINILOR A ARS CA O FĂCLIE”

 

Sfântul Nicolae: Inima lui era o mare în care se revărsau toate lacrimile pământului

 

“Sfântul Ierarh Nicolae e unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e (atât de popular) nici Sf. Ioan Gură de Aur, a cărui Liturghie se săvârşeşte mereu.De ce? Ne-ar putea-o spune cele două calităţi ale marelui ierarh: dragostea de Iisus, dragostea de Adevăr.

Deci «mila şi adevărul», pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Edictul lui Constantin cel Mare l-a găsit pe Sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul  lui Constantin de recunoaştere a creştinismului ca  religie de stat, la anul 313, Sf. Nicolae împreună cu toţi creştinii de prin temniţele imperiului roman sunt puşi în libertate.

La 325, printre cei 318 Sfinţi Părinţi ai primului Sinod ecumenic de la Niceea era şi ierarhul Nicolae. Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus. Atunci s-a cunoscut râvna sa pentru adevăr, care a trecut măsura. Căci Sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie pentru hulirea lui că Iisus n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulire vrednică de bătaie, căci Arie săpa la temeliile creştinismului, în care stătea sau cădea creştinismul, cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Înaintemergătorului său.Deci Sfinţii Părinţi amărându-se pentru palma Sfântului Nicolae, i-au luat omoforul arhieriei. La porunca Maicii Domnului i l-au dat înapoi. De atunci este zugrăvită Maica Domnului şi Domnul Hristos cu omoforul pe icoana Sfântului Nicolae.

Iată deci pasiunea pentru adevăr cum n-au mai avut-o ceilalţi Sfinţi Părinţi!

Tot aici se pot socoti şi intervenţiile energice ale sfântului, când în două rânduri erau condamnaţi la moarte nişte nevinovaţi  şi i-a scăpat.

Aşa, odată, într-o mare secată, a aprovizionat cu grâu cetatea sa, scăpând-o de foamete.

A scăpat de mizerie şi păcat trei fete sărace, înzestrându-le pe ascuns ca să se poată căsători.

Inima lui de părinte al creştinilor a ars ca o făclie. Poate că şi aici stă o taină a sfinţeniei lui: capacitatea lui de suferinţă, suferinţa pe care o aduna de la toţi,[ceea ce] îi făcea iubirea mai strălucitoare, şi care apoi mai multă suferinţă atrăgea, sporind focul iubirii sale de oameni.

Suferinţa şi iubirea cresc în progresie.

Iată o taină a luminătorilor lumii. Aceeaşi explicaţie o au şi minunile ce le-a făcut Dumnezeu ca răsplată a oamenilor pentru dragostea lor de marele ierarh. Căci Dumnezeu e făcătorul de minuni întru sfinţii Săi. Iar marea minune – şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a inimii, care nu are hotar mormântul. Aşa se face că Dumnezeu o laudă cu faptele mai presus de fire în numele iubiţilor Săi iubitori de oameni”.

(Părintele Arsenie Boca, Seminţe duhovniceşti, Editura Lumea credintei, 2009)

via Cuvântul Ortodox

6 DECEMBRIE 1949, PITEŞTI, ROMÂNIA

4_195de Elena RĂDULESCU

Ziua de Sfântul Nicolae, începând cu anul 1949, a căpătat o semnificație sumbră pentru România: a fost ziua care a marcat începutul reeducării din penitenciarul studenților – Pitești. Despre „Experimentul Piteşti”, sau „Fenomenul Piteşti” s-au scris mii, zeci de mii de pagini, cu toate acestea, ororile petrecute în acel penitenciar trebuie amintite ca o datorie morală, istorică și spirituală față de cei ce le-au trăit, față de memoria lor și față de România, cu atât mai mult cu cât niciunul dintre autorii ororilor petrecute în timpul reeducării nu a fost adus în fața legii și condamnat.
Poate că și serviciile de informații ale Statului Român ar putea avea că sursă de inspirație departamentul Metsada, ce funcționează sub motto-ul „Cei care nu uită niciodată” și să îi aducă în față Legii pe consilierii bolșevici care au gândit și controlat cel mai barbar experiment pus în scenă pe teritoriul Europei, fie că se ascund în America de Sud, Israel sau Germania, fie că sunt în viață sau nu. Dar, probabil că mucenicii și martirii noștri s-au obișnuit că, în România, dreptate să le aducă nu aparatul de stat ci conștiința și sufletul celor care încă mai simt și gândesc românește. Şi sunt mulți. Din ce în ce mai mulți.
Prin acest experiment s-a dorit distrugerea oricărei valori morale, creștine și naționale a deținuților, care în proporție de peste 85% erau exponenți ai Mișcării Legionare, și transformarea lor în adepți ai comunismului ateu.


Unul dintre supraviețuitorii Experimentului, George (Gogu) Cușa, susține că reeducarea din Pitești, apoi Aiud, Gherla, Târgşor şi Canal „nu se poate numi experiment, nici măcar fenomen, ci a fost un masacru”. Acesta afirmă că o educație primită și însușită în ani de zile, niște principii și valori în care se credea cu ardoare nu au putut fi clintite prin tortură, prin „bătaia animalică” administrată în timpul încercării de reeducare: „Pe ei îi interesa să ne compromită, să ne distrugă, să ne transforme în informatori, nu reeducarea” (George Cușa).
George Cușa povestește că a fost vecin de celulă cu Eugen Ţurcanu. Student la drept, Eugen Ţurcanu a fost transformat de către Securitate în unealtă de represiune, care, cu 7 luni înainte de începerea reeducării a studiat ce se întâmpla în închisoarea de la Pitești: voia să afle care sunt vârfurile Mișcării Legionare, care erau relațiile dintre deținuți, care erau rude, care erau prieteni sau colegi de facultate. Odată începută reeducarea, Eugen Ţurcanu, deconspira unul dintre scopuri: „Am să va fac ca 4 generații de acum încolo să va fie rușine să va priviți în oglindă, bandiților, cu crezul vostru legionar”.
Deținuții erau obligați să își deconspire activitatea legionară și să își demaște camarazii, atât pe cei aflați în temnițe, cât și pe cei din libertate. În cele mai multe cazuri, cum a fost și cel al domnului Cușa, bătăile, torturile și mutilările nu i-au transformat pe deținuți în „omul nou” dorit de regim: „Am deconspirat 16 pe care îi știam afară din țară și pe care nu aveau cum să-i prindă, și încă vreo 3,4 pe care îi știam deja prin alte închisori din ţară”, ba chiar afirmă că fapta cu cea mai mare semnificație pentru dânsul este aceea că nu a deconspirat activitatea legionară din satul natal, Mihail Kogălniceanu, motiv pentru care a fost condamnat la 21 de ani de temniță.
Transferat la Gherla, Gogu Cușa urmă să își asume rolul de torționar. Însă, odată ajuns acolo, și-a avertizat colegii de celulă: „Nu vorbiți cu mine, eu sunt reeducat.” Pe cei crescuți și educați în același Crez îi lega o puternică și curată iubire de frate, care nu a putut fi distrusă nici prin tortura psihică permanentă la care erau supuși deținuții piteșteni, nici prin mutilările fizice.

Un alt supraviețuitor piteștean care a acceptat să ne ofere un interviu, este domnul Traian „Maca” Popescu și care a plecat Acasă în ianuarie 2010. Ne-a mărturisit că nu și-a format Credința, conștiința națională, ci că s-a născut cu ea. A fost frate de cruce, motiv pentru care arestarea a venit în 1949. În Pitești i s-a cerut să îl bată pe cel mai bun prieten al său. Răspunsul imperturbabil a fost: „Îmi pare rău, dar asta nu pot să o fac”. Un asemenea act de rebeliune nu putea rămâne nepedepsit, așa că domnul Popescu a fost bătut la tălpi cu o rangă de metal, bătaie ale cărei urme au rămas vizibile pentru totdeauna.
Detenția a petrecut-o ca și ceilalți deținuți: obligat să bea pe nerăsuflate ceaiul clocotit, bătut, schingiuit, umilit, forțat să scrie memorii false și înjositoare despre familia să, dar s-a dovedit un alt eșec al Experimentului: nu s-a transformat nici în călău, nici în informator.
În schimb, detenția l-a înzestrat cu un har: neavând niciun fel de studii în domeniu, a compus 20 de lucrări muzicale, dintre care 3 cu caracter simfonic, în condițiile în care în celulă în care era închis creion și hârtie nu existau, iar de profesie era inginer. A compus mental aceste opere, le-a memorat, iar ulterior eliberării le-a așternut pe hârtie. Domnul Popescu povestea că fiecare melodie pe care a compus-o a fost declanșată de câte un element pe care și-l aducea aminte, de cele mai multe ori înainte de culcare: mama sa, sora sa, un arbust care îmbrăca o parte din gardul casei părintești. Spunea că odată ce a compus mental acele versuri nu i s-au mai desprins din minte, și le-a transpus pe hârtie și instrumental când a fost eliberat.
Primele versuri ale acestuia au fost compuse și dedicate mamei sale cu trei zile înainte de ziua acesteia: „printre lacrimi și suspine/ te rog să-mi asculți chemarea/ în genunchi căzând la ține eu îți spun iartă-mă mama”. Pe fondul unei căderi psihice acute, chiar pe data de 19 octombrie, ziua de nume a mamei sale, acesta cade în genunchi „si în hohot de plâns repetăm fredonând versurile pentru mamă, însoțite de Doamne , Doamne, dacă exiști pentru ce m-ai părăsit? Fă ceva și ia-mi viață. Eu nu mai sunt în stare să mă mai rog, poate de aceea nu vrei să mă mai ajuți. Fă ceva și ia-mi viață […]. Seara, fiind scos la așa-zisul program pentru WC, am văzut pe sub ochelarii maţi pe Brânzaru. Întors în celulă mi-am spus că mi-a venit rândul, am avut un șoc, am luat 80 de hidrazide (strânse în ultimele săptămâni) și mi-am tăiat venele cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit în WC”. Dar a fost salvat de către slujitorii mărinimoși ai regimului, doar pentru a fi torturat din nou.
Domnul Traian Popescu a trăit convins de faptul că dacă nu ar fi trecut prin temnițele comuniste, talentul sau artistic ar fi rămas îngropat undeva în adâncurile ființei sale. Din acest motiv, ne-a mărturisit că nu ar fi schimbat absolut nimic din propria să istorie pentru a evita închisoarea.
Pe lângă faptul că închisorile comuniste „au umplut cerul de sfinti”, ele au dat naștere și unor creatori de geniu: poeți, muzicieni, sculptori.

A fost și cazul meșterului popular Nicolae Purcărea, care a fost declarat de către UNESCO „tezaur uman viu” și care a fost înzestrat cu harul sculpturii tot în anii de temnița. Domnul Purcărea ne-a onorat cu un interviu în 2008. În septembrie a.c. a plecat și el Acasă, acolo unde coșmarurile în care torționarul său, Eugen Turcanu, urlă satanizat – „Cruşoiul mamei voastre de bandiți!” – nu-i mai tulbură pacea.
Vârful ororilor Piteștiului a fost reprezentat de așa-zisa „camera 4 spital”, unde se derulau cele mai crunte torturi, era purgatoriul în care trebuia să te cureți de tot „putregaiul legionar”. Cei care au avut neșansa să ajungă aici erau dintre cei mai înverșunați opozanți ai Regimului, care au refuzat cu vehemență orice formă de demascare, orice ordin de a-și tortură colegii de celulă; erau indivizi cu personalități extrem de bine conturate și reprezentau dovezi vii ale nereușitei reeducării. Pentru că torturile erau direct proporţionale cu nivelul de rezistenţă al fiecăruia, studenții cei mai puternici au fost aduși în această sinistră „camera 4”. „Oaspeţii” camerei 4 au fost schingiuiți, mutilați, li se smulgeau bucăți de carne de pe corp, cum a fost cazul lui Pop Cornel, care era plimbat prin fiecare celulă, mutilat fiind, pentru că ceilalți deținuți să știe ce se întâmplă cu „bandiţii” ce se opun reeducării.
Camera 4 Spital a fost pentru o vreme gazdă domnului Nicolae Purcărea. Amintindu-și ororile trăite nu se putea abține să nu plângă. Ne-a mărturisit că adaptarea să socială nu s-a putut realiza nici măcar până în ziua de azi, motivând că repercursiunile mentalității comuniste sunt mult prea puternice și că mai este nevoie de câteva generații care să spele aceste consecințe. În urma detenției, și domnul Purcărea și-a dezvoltat o latură artistică, și anume sculptură în lemn. Această „devenită profesie”, cum o numește dânsul, i-a creat memorie, l-a ajutat să supravieţuiască morții soției sale, în 1984, „şi prin ea, mi-am găsit libertatea fizică și morală. Dar coșmarurile se mai țin lanț. Ce a fost nu se poate șterge din subconştient”. Ne-am permis să-i adresăm întrebarea dacă se consideră vindecat de „sindromul Piteşti”, iar răspunsul a fost crud: „de sindromul Pitești nu te vindecă decât moartea”.
Nicolae Purcărea s-a dovedit a face parte din categoria celor greu de înfrânt, greu de reeducat. Se cunoaște faptul că deținuții care opuneau rezistentă reeducării lui Ţurcanu au cunoscut abisul umilinței. Domnului Purcărea a fost unul dintre ei și a suferit un satanic botez: a fost băgat cu capul în tinetă cu murdărie. „ Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. O singurătate m-a cuprins și în același timp și o nemărginită nepăsare. Am înlemnit”.
Nicolae Purcărea, presupus reeducat, a fost trimis la Gherla pentru a face la rândul sau reeducare. Numai că, aici a avertizat pe toți cei pe care îi întâlnea ce a însemnat reeducarea la Pitești și să se ferească de studenții veniți de acolo. Deci, nici măcar Camera 4 Spital nu l-a convins pe domnul Purcărea să se lepede de valorile creștine și de principiile în care fusese educat.
Sunt doar trei cazuri, din sute de alte exemple, care demonstrează că diabolicul Pitești nu și-a atins scopul, acela de a crea un „om nou”, reeducat, un fidel al comunismului. Privind istoria în față, este simplu să deducem că scopul experimentului era imposibil de realizat. Imposibil pentru că Omul Nou era deja creat, deja format. Oameni Noi erau toți deținuții ”cu sufletul de crin” care fuseseră animați de aceeași Credința, în același Duh, de spiritul național-creștin și care au ales să urce Golgota suferinței pentru Crezul lor. Au fost Oameni Noi, iar acum sunt Noii Mărturistitori, Martiri și Mucenici.
Fenomenul Pitești este perfect ilustrat de către bădia Purcărea: „Căci lupta n-a fost între oameni, ci între două lumi: lumea binelui și lumea răului, a lui satan. Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a înghețat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viață, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău…” (Nicolae Purcărea, Urlă Haita).

Ei au îndurat toate aceste atrocități pentru o Românie liberă. Nouă ne revine datoria istorică și moștenirea spirituală de a-i oferi României libertatea pentru care s-a murit în Aiud, Gherla, Canal, Periprava, Fortul 13. Ne-am născut în această țară, în această epocă, având deja o datorie și o interdicție: datoria de a păstra Linia Neamului și interdicția uitării.

Duminica a XXXI-a după Rusalii. Despre credinţa cea statornică şi despre milostenie

Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!
(Luca 18, 39)

Iubiţi credincioşi,

Cuvîntul lui Dumnezeu este izvor de învăţături duhovniceşti, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet. Din Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit astăzi despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsînd la o parte alte învăţături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-aţi auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: „Fiule al lui David, miluieşte-mă!”

Vedeţi, fraţii mei, credinţă statornică şi fără de îndoială? Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreşit Mîntuitorul îl va vindeca şi îi va lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulţimii el mai tare striga; „Fiule al lui David, miluieşte-mă!” El auzise de la mulţi oameni despre minunile ce le făcea Mîntuitorul în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David şi de aceea, neştiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credinţa lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mîntuitor, Care i-a zis: Credinţa ta te-a mîntuit! Şi îndată a văzut (Luca 18, 42-43).

Iubiţi credincioşi,

Fiind vorba despre credinţă este bine să ştim că în multe feluri se împarte credinţa oamenilor pe pămînt. Este credinţă cunoscătoare pe care o au şi diavolii, căci ei, cunoscînd puterea lui Dumnezeu, cred şi se cutremură (Iacob 2, 19). Este credinţă lucrătoare, adică acea credinţă care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credinţă care lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6). Este credinţă îndoielnică sau puţină, pentru care a zis Mîntuitorul lui Petru: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 31). Este credinţă făţarnică pe care Mîntuitorul nostru de atîtea ori a mustrat-o în faţa cărturarilor şi a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credinţă bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credinţă superstiţioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descîntece, ghicitori şi vrăjitorii (Înţelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credinţă strîmbă şi rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii şi toţi ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21). Este credinţă păgînă care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie şi în Hristos Mîntuitorul lumii (II Timotei 3, 8).

S-ar putea vorbi şi de alte feluri de credinţă, dar nu este locul aici. Să revenim cu cuvîntul nostru la credinţa cea neîndoielnică şi statornică a orbului din Sfînta Evanghelie de azi. Credinţa lui fiind dreaptă, a fost auzită de Mîntuitorul şi încununată de minunea mai presus de fire.

Unii din Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinţei, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutîndu-l să intre în stăpînirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din credinţă începe şi se sfîrşeşte mîntuirea, căci fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).

Apostolul Iacob zice: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacob 1, 8). Dacă orbul din Sfînta Evanghelie de astăzi, auzind pe cei ce îl opreau să nu strige la Hristos, s-ar fi îndoit şi ar fi tăcut a mai striga la Mîntuitorul, nu căpăta vindecarea ochilor săi. Dar cu cît mai mult îl opreau cei de faţă să nu strige şi să tacă, el mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi aşa, ştiutorul inimilor, văzînd credinţa lui cea din inimă şi fără de îndoială, l-a vindecat de orbirea ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice: Cel ce crede în Hristos nu se va ruşina (Isaia 28, 16; Romani 10, 11).

Credinţă adevărată în Dumnezeu şi fără îndoială a avut şi fericitul patriarh Avraam. Despre credinţa lui, zice Sfînta Scriptură:Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui credinţa întru dreptate (Facere 15, 6; Romani 4, 18-22). Acestei credinţe drepte şi fără de îndoială a patriarhului Avraam i-au urmat şi faptele lui cele bune care le-a făcut după voia şi după porunca lui Dumnezeu. Această credinţă dreaptă şi statornică l-a făcut pe Avraam să iasă din pămîntul său, din rudenia sa şi din casa tatălui său şi să se ducă unde i-a poruncit Dumnezeu (Facere 12, 5; Evrei 11, 8). Această credinţă dreaptă şi lucrătoare l-a făcut pe Avraam să iasă din pămîntul său, din rudenia sa şi apoi să zidească al doilea altar lîngă stejarul Mamvri (Facere 13, 18).

Această credinţă tare şi neîndoielnică l-a făcut pe Avraam să asculte de porunca lui Dumnezeu şi să taie împrejur pe fiul său Isaac şi pe toţi robii săi (Facere 17, 23-27). Şi, în sfîrşit, această credinţă dreaptă şi statornică a lui Avraam, l-a făcut să aducă pe Isaac, fiul său cel iubit şi născut din făgăduinţă, jertfă lui Dumnezeu, pentru care cu jurămînt a întărit Dumnezeu marea Sa binecuvîntare asupra lui şi asupra urmaşilor lui (Facere 22, 1-18; Evrei 6, 13-14). Iată cîteva gînduri despre credinţa cea dreaptă, statornică şi lucrătoare a lui Avraam. Iar cine vrea să ştie mai pe larg despre foloasele adevăratei credinţe, să citească cu atenţie epistola Sfîntului Pavel către Evrei, capitolul 11.

Iubiţi credincioşi,

Sfînta Evanghelie de azi ne arată luminat că acest orb, căruia Mîntuitorul nostru Iisus Hristos i-a deschis ochii, nu era numai orb ci şi foarte sărac, deoarece, după cuvîntul Evangheliei, vedem că el şedea lîngă cale, cerşind (Luca 18, 35). Oare, fraţii mei, în zilele noastre ca şi în alte vremi, cîţi orbi şi săraci nu sînt în diferite locuri, care cerşesc pe drumuri, pe la porţile noastre, prin sate, prin tîrguri şi oraşe şi cît de fericit şi bun următor al Mîntuitorului, este acela care, auzind glasul acestor oameni săraci şi necăjiţi, se opreşte din calea sa şi întreabă, zicînd: „Ce voiţi să facem?” şi înţelegînd cele de nevoie ale lor, îi ajută la lipsă şi la toate cele de nevoie ale lor? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător de inimi, văzînd la acel sărac nu numai orbirea lui, ci şi marea lui credinţă stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăţie: luminarea ochilor lui.

Noi oamenii, fiind păcătoşi şi puţin credincioşi, pentru a noastră necredinţă nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi şi săraci, dar din cele ce avem putem să-i ajutăm cu cele de nevoie, aducîndu-ne aminte că cei săraci sînt făpturi ale lui Dumnezeu (Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Să ne aducem aminte că Dumnezeu iubeşte pe săraci ca şi pe bogaţi (Iov 34, 28; Psalm 11, 5) şi nu nesocoteşte rugăciunile lor (Psalm 101, 18), ci ascultă plîngerea lor (Ieşire 2, 24; Psalm 68, 37). Să-şi aducă aminte toţi iubitorii de Hristos că Dumnezeu ne porunceşte să ajutăm pe cei săraci şi să ne întindem mîna înaintea lor (Levitic 25, 35; Deuteronom 15, 7-11). Să-şi aducă aminte cei bogaţi că cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu (Pilde 19, 17) şi va fi binecuvîntat de Dumnezeu cu răsplată veşnică (Psalm 36, 26; Pilde 19, 17; 22, 9; Psalm 111, 8-9; II Corinteni 9, 9).

Cine dispreţuieşte pe sărac şi-l trece cu vederea, acela dispreţuieşte pe Hristos (Matei 25, 41-45). Să nu uităm că strigarea săracilor ajunge mai repede ca a noastră la Dumnezeu (Deuteronom 15, 9; Iov 34, 28; Iacob 5, 4). Iar Mîntuitorul ne învaţă: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7). Voi adăuga în continuare şi o istorioară despre milostenie luată din Vieţile Sfinţilor.

Sfîntul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a cărui pomenire Biserica Ortodoxă o face la 12 noiembrie, zice despre sine aşa: „Cînd eram în Cipru, fiind de 15 ani, pe cînd dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă la chip, îmbrăcată cuviincios şi avînd cunună de măslin pe capul ei. Stînd aproape de patul meu, m-a atins la piept, şi deşteptîndu-mă, am văzut-o pe dînsa nu în somn, ci aievea stînd înaintea mea. Apoi am întrebat-o cine este şi cum a îndrăznit de a intrat la mine pe cînd dormeam. Iar ea, căutînd spre mine cu ochii veseli şi cu faţa luminată, a zis: „Eu sînt fiica cea mare a marelui Împărat şi cea dintîi dintre fiicele Lui!” Acestea auzind eu, m-am închinat ei, iar ea a început iarăşi a grăi către mine aşa: „Dacă mă vei face prietenă, eu îţi voi mijloci un mare dar de la Împărat şi te voi duce înaintea Lui, fiindcă nimeni nu are îndrăzneală la Dînsul mai mult decît mine. Eu L-am pogorît pe Dînsul din cer pe pămînt şi L-am făcut a se întrupa cu trup omenesc!”

Acestea zicînd, s-a făcut nevăzută şi m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetînd, am zis în mine: Cu adevărat milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădeşte cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milostivirii şi mărturisesc chiar cuvintele grăite de ea, căci a zis: „Eu am pogorît pe Dumnezeu din cer pe pămînt şi L-am făcut a Se întrupa!” Căci Ziditorul văzînd pe om pierind, a venit ca să-l mîntuiască, nefiind îndemnat de nimeni altcineva, fără numai de a Sa milostivire. El, plecînd cerurile, S-a pogorît ca să miluiască zidirea Sa. Deci mai mult decît toate ni se cade să avem milă către cei de aproape şi să dăm cît mai multă milostenie dacă voim să aflăm milă de la Dumnezeu.

Astfel cugetînd în gîndul meu, îndată m-am sculat şi am mers la biserică singur, cînd se lumina de ziuă. Mergînd, am aflat pe cale un sărac gol, tremurînd de frig. Deci, m-am dezbrăcat de o haină şi am dat-o acelui sărac, zicînd în mine: „Acum voi cunoaşte de este adevărat ceea ce am văzut sau este o înşelăciune!” Şi am mers mai departe. Dar înainte de a ajunge la biserică, m-a întîmpinat un om îmbrăcat în haine albe şi mi-a dat în mînă o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni de aur şi mi-a zis: „Primeşte acestea, prietene!” Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că am luat-o, căci nu-mi era de trebuinţă şi m-am întors vrînd să dau înapoi cele ce-mi dăduse, dar nu l-am mai văzut şi căutîndu-l cu dinadinsul nu l-am aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înşelăciune. Din acea vreme orice dădeam săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit precum a zis şi ispitind de multe ori am aflat că aşa este. Mai pe urmă am zis: „Încetează suflete al meu a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”.

Altădată, mergînd acest sfînt Ioan să cerceteze pe bolnavi, pentru că de două ori pe săptămînă cerceta pe cei bolnavi, l-a întîmpinat un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luînd străinul arginţii s-a dus şi, vrînd să ispitească îndurarea sfîntului, şi-a schimbat hainele sale şi alergînd pe altă cale, iarăşi l-a întîmpinat pe sfîntul şi l-a rugat, zicînd: „Miluieşte-mă, stăpîne, că sînt robit”. Iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Apoi sluga a zis patriarhului la ureche: „Stăpîne acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi”, iar patriarhul s-a făcut că nu l-a auzit pe el şi a poruncit ca iarăşi să-i dea.

Străinul, luînd a doua oară milostenie, şi-a schimbat hainele sale şi a întîmpinat pe altă cale pe patriarh, cerînd a treia oară milostenie de la dînsul. Iar sluga a zis către patriarh: „Stăpîne acesta este tot acela care a luat pînă acum de două ori cîte şase arginţi şi acum cere a treia oară!” Atunci fericitul patriarh Ioan a răspuns slugii sale, zicînd: „Dă-i lui doi arginţi, nu cumva să fie Hristosul meu care mă ispiteşte pe mine!”

Despre milostenie să auzim şi pe dreptul Tobit care, învăţînd pe fiul său Tobie, zice: „Din cele ce ai, fă milostenie şi să nu pizmuiască ochiul tău cînd faci milostenie. Să nu întorci faţa ta de către nici un sărac şi de către tine nu-şi va întoarce Dumnezeu faţa Sa. După cît de multă avere ai, fă milostenie. De ai mult să dai mult, de ai puţin să dai puţin, dar de către milostenie nu te întoarce. Căci comoară bună îţi agoniseşti ţie în ziua cea de lipsă, că milostenia din moarte izbăveşte şi nu-l lasă pe cel milostiv ca să intre întru întuneric, că bun dar este milostenia celor ce o fac pe ea înaintea Celui Preaînalt” (Tobit 4, 7-11). „Din pîinea ta dă celui flămînd şi din hainele tale dă celor goi. Tot ce prisoseşte fă milostenie şi pune pîinile tale peste mormintele drepţilor” (Tobit 4, 16-17).

Încă şi marele arhanghel al lui Dumnezeu, Rafail, care a fost trimis de Dumnezeu să ajute la căsătorie lui Tobie, a zis: „Bună este rugăciunea cu post, cu milostenie şi cu dreptate… Mai bine este a face milostenie decît a strînge aur, că milostenia din moarte izbăveşte şi curăţă păcatele. Cei ce fac milostenie şi dreptate, umple-se-vor de viaţă, iar cei ce păcătuiesc, vrăjmaşi sînt ai vieţii lor” (Tobit 12, 8-10). Încă zice Duhul Sfînt prin gura proorocului Osea: Milă voiesc, iar nu jertfă (Osea 6, 6).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit aici despre puterea credinţei dreptmăritoare şi despre milostenie, fiind îndemnat de Evanghelia de astăzi în care se vorbeşte de vindecarea unui orb din Ierihon. Aţi auzit cu cîtă credinţă şi stăruinţă se ruga acest orb şi ce anume cerea, zicînd: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” Ce voieşti să-ţi fac? l-a întrebat Hristos. „Doamne, să văd”. Şi Iisus i-a zis: „Vezi! Credinţa ta te-a mîntuit” (Luca 18, 38-42).

Care erau deci virtuţile acestui orb? Credinţa tare în Dumnezeu şi rugăciunea lui stăruitoare. Aceste două virtuţi l-au vindecat şi l-au făcut ucenic al lui Hristos. Pe acestea să le dobîndim şi noi, fraţii mei, dacă vrem să ne mîntuim şi să facă Domnul milă cu noi.

Deci să avem în suflet credinţă curată, puternică, ortodoxă, aşa cum aveau mamele şi înaintaşii noştri. Credinţa noastră să nu fie îndoielnică, şovăitoare şi făţarnică, cum sînt mulţi dintre creştinii care cred numai cu gura şi la biserică vin doar la Sfintele Paşti şi cînd au vreo înmormîntare în familie, iar acasă abia fac cîteva cruci şi zic „Tatăl nostru” seara şi dimineaţa. Ce minuni poate să facă o asemenea credinţă? Iată de ce Dumnezeu nu ne împlineşte multe din cererile noastre.

Credinţa noastră să nu fie numai aşa, de ochii satului şi ai rudelor, căci credinţa puţină aduce şi roade puţine. Ci credinţa noastră să fie vie, activă, fierbinte, statornică şi lucrătoare, adică să se arate nu prin cuvinte, ci prin fapte bune. Creştinul bun se roagă mult şi cu stăruinţă, pînă îl miluieşte Dumnezeu. Creştinul bun nu lipseşte de la biserică, mai ales în sărbători. Creştinul bun iartă pe duşmani, miluieşte pe săraci, cercetează pe bolnavi, este smerit şi blînd cu toţi oamenii. Creştinul bun nu se îmbată, nu-şi ucide copiii, nu dă divorţ de soţia lui, nu se lasă biruit de cumplitul păcat al desfrînării, nu fură, nu înjură, nu spune minciuni, nu judecă pe alţii.

Siliţi-vă să deveniţi creştini buni, aşezaţi, tari în credinţa ortodoxă, ascultători de Biserică, milostivi şi iubitori de Dumnezeu şi de oameni. Nu ascultaţi de creştinii sectari care dezbină Biserica lui Hristos şi duc pe mulţi la pierzare cu reaua lor credinţă. Nu-i ascultaţi, nu discutaţi cu ei, nu vă duceţi la adunările lor, rupte de Biserică. Apoi feriţi-vă de creştinii robiţi de patimi, de cei care nu se roagă, care nu merg la biserică, nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu anii.

Credinţa sporeşte în sufletele noastre prin milostenie şi prin citirea cărţilor sfinte. Fără rugăciune nu putem spori în credinţă, iar fără cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii de credinţă ortodoxă nu vom cunoaşte bine credinţa adevărată, şi unii pot fi uşor amăgiţi de secte. Să-L rugăm pe Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, să ne întărească în dreapta credinţă, în rugăciunea stăruitoare şi în milostenie, virtuţi care stau la temelia mîntuirii noastre, de care să ne învrednicească bunul Dumnezeu pe toţi. Amin.

 

Pr. Ilie Cleopa

 

sursa: Pagini Ortodoxe

Neamul și credința – cele două coordonate ale lui ”nea Petrache”

Sunt alții mult mai indicați, mai competenți, cu mari posibilități de a evoca această excepțională personalitate a neamului nostru.

Am acceptat totuși. De ce?

A rânduit Dumnezeu ca să stau împreună cu dânsul în închisoare și, după aceea, să-l mărturisesc și să-l împărtășesc de câteva ori, ultima dată, cred, în preziua plecării sale. Asta nu înseamnă că i-am fost duhovnic. Un duhovnic este un director sufletesc. Nea Petrache a fost el însuși director sufletesc. […]

După instalarea ciumei roșii este anchetat de mai multe ori și până la urmă arestat în 1956 și trece prin închisorile de la Malmaison, Ocnele Mari, Jilava, Aiud. Eliberat în 1964.

L-am cunoscut personal în închisoare și am avut șansa să stau cu dânsul de mai multe ori în aceeași cameră sau celulă.

Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați.Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: ”neagra”. Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie.

 

Nea Petrache excela.

Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!

De fapt, nu aveai voie să vorbește tare, să stai grămadă sau să conferențiezi. Erai obligat să stai la marginea patului sau în picioare. Când erai prins că faci altfel, plăteai cu zile întregi de carceră, de unde să nu mai ieși. Nea Petrache a făcut multe zile de carceră.1 […]

Jilava era închisoare de trecere, depozit al Securității înainte de proces și sortare pentru celelalte închisori.

Prin februarie 1960, într-o zi am plecat împotrivă – cu un lot mai mare – la Aiud.

Aiud. Am stat cu Nea Petrache într-o cameră mare, cca. 50 inși, la ”secție”, în așteptarea repartizărilor. Continuam același program ca la Jilava.

Eram foarte slăbiți toți, dar într-un fel mulțumiți că s-a terminat perioada de anchetă și de acum ne vom așeza, liniștiți, pe pușcărie. […]

N-am stat mult împreună. Am fost trimiși în locuri diferite și vânturați din loc în loc – aceasta cu scopul de a fi introduși printre noi informatori.

Probabil pe la sfârșitul anului 1960 m-am întâlnit iarăși cu Nea Petrache, pe ”celular”, la etajul 2, pe coada T-ului, aripa de sud. Mai erau împreună cu noi în celulă Radu Trifan, student la Drept, coleg de lot și Moș Iștoc, un țăran ardelean foarte isteț. Eram aduși aici și cu celule alăturate ca bolnavi cronici, majoritatea foști tebeciști. În afara faptului că puteam sta lungiți în pat, am avut același regim dur ca și ceilalți din închisoare. Aceasta însemna totuși mult pentru noi

Ne-am făcut și un program: dimineața, după deschidere și raport, după curățenie, dusul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște – rugăciune, meditații, repetarea celor învățate oral, în scris pe săpun sau pereți. Înainte de prânz – un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare – şi Nea Petrache se pornea…… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele.

Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză).

Să nu se creadă că Nea Petrache ținea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare.

Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest ”fiu de popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea despre detenția noastră: ”Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român”. Nu putea să nu spună așa unul care socotea că este ”de meserie român”. Tot el spunea că e “”confiscat integral de religia creștină” şi că ”„nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin””.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase – ”„fă Mario””).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic – şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.

Oricum, vorba lui Petre Țuțea captiva.

Asta l-a făcut pe Moș Iștoc, care nu prea înțelegea el ce vorbea Nea Petrache, dar care era numai ochi și urechi, să-i spună că atunci cân vom scăpa din pușcărie o să vorbească el cu primarul comunei ca să-i îngăduie să țină conferințe la săteni. Să nu credeți că Nea Petrache n-a luat în serios oferta.

Nea Petrache lua parte la toate aspectele vieții de celulă. Prin alfabetul Morse aveam legături nu numai cu celulele vecine, ci cu toată pușcăria, calea de transmisie fiind țevile de calorifer. Așa aflam știri și noutăți interne și externe, așa se transmiteau informații politice, științifice, lecții, texte religioase. […]

Noi, tinerii de atunci, care am stat în închisoare între aceiași pereți împreună cu Petre Țuțea, am putut să-l cunoaștem mai îndeaproape și să ne înfruptăm din darurile cu care l-a hărăzit Domnul. Dar și el ne-a cunoscut mai îndeaproape pe noi, generația care se dezvolta pe aceleași coordonate, preluate, filial, de la generația lui.

Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele spiritual-religioase.

Ca să avem folos și noi și dânsul, ne-am gândit să ne îmbogățim cunoștințele de limba franceză, făcând retroversiuni pe care să ni le corecteze Nea Petrache. Am ales anume textele evanghelice pe care le știam pe dinafară. […]

A fost un prilej de cunoaștere și aprofundare a Sfintei Scripturi, din care am câștigat și noi și – mai ales – Petre Țuțea. Prilej de meditații, de exegeze, de corelări și comparații cu valorile culturii și filozofiei în special. Nu puține au fost clipele când Petre Țuțea își exprima profunda uimire față de adevărurile redate de aceste sfinte texte. Socotesc această perioadă de mare importanță pentru gândirea creștină a lui Petre Țuțea. Nu e nici pe departe vorba de o convertire la creștinism a lui Petre Țuțea în închisoare2. A fost o dezvoltare și aprofundare a unor adevăruri legate de concepția de viață a generației care a gravitat în jurul lui Nae Ionescu.

În 1962 am fost iarăși risipiți prin alte secții ale Aiudului. În 1964 am fost eliberați.

L-am revăzut pe Nea Petrache după Revoluție, în anul 1990, când părintele Anania m-a trimis să-l spovedesc și să-l împărtășesc. În perioada aceasta a stat cu el, zi și noapte, Radu Preda. Cartea lui Jurnal cu Petre Țuțea socotesc că este de mare folos pentru cei ce vor să-l cunoască pe marele gânditor creștin și român Petre Țuțea.

În 1991 a fost internat la Geriatrie, unde nu a stat mult, și apoi la spitalul ”Christiana”, în două rânduri. A fost în atenția personalului spitalului, începând cu domnul dr. Pavel Chirilă, a preoților și maicilor de acolo. Toți avut câte ceva de învățat de la Petre Țuțea. Era asaltat de prieteni, de ziariști, de foto-reporteri etc., încât era nevoie, pentru odihna lui, să fie protejat.

A suferit mult. Încleștarea durerilor însă îl lăsa atunci când se antrena într-o discuție cu cineva, când, de fapt, monologa. L-am împărtășit ultima dată în preziua morții, care s-a petrecut la 3 decembrie 1991. A fost depus în paraclisul de la ”Christiana” și împreună cu pr. Constantin Mihoc i-am făcut slujbă de prohodire.

A fost înmormântat la Boteni, purtat pe ultimul lui drum pământean de un car cu boi. Înmormântare simplă, cuviincioasă.

Ca un mesaj din partea lui Nea Petrache pentru tinerii de azi, pentru generația aceasta pe care o socotea ”cea mai potrivită pentru o prefacere fundamentală și pentru o ieșire în universalitate”, iată câteva îndemnuri de la el: ”Mergeți la biserică, scotociți bibliotecile, stoarceți pe câte unul ca mine, dacă aveți norocul să-l întâlniți…”

Iată ce ați putea afla de la mine, parcă ne-ar zice el, comunicându-ne din ultimele sale gânduri: ”Libertatea ți-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire, libertatea e de neconceput.”

”Cea mai consolatoare propoziție din istoria lumii este aceasta: Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa”.

”Nu mă pot sprijini decât pe Dumnezeu, care niciodată până acum nu a fost atât de prezent. Mă văd trăind într-un spațiu sacralizat de atotstăpânitoarea Biserică creștină. Nu mă jenez să consider toate disciplinele minții umane roabe ale teologiei, fiindcă în ele nu apare Absolutul”. […]

Sunt afirmații care ne arată că avem de-a face cu un mare gânditor creștin.

” (Pr. Contantin Voicescu – Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pp. 94-100)


1. Despre un astfel de episod, Petre Țuțea avea să-și aducă aminte astfel: ”Am stat în fort la Jilava și țineam conferințe. M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecționat băieții și m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atâta să mor…” (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, p. 13)

2. Afirmație parțial eronată. E adevărat că cel puțin cât privește detenția de la Jilava și Aiud, Petre Țuțea era deja un profund trăitor creștin, dar convertirea lui la credință a avut loc tocmai pe fondul detenției. În ultimul său an de viață, marele filozof va mărturisi la ceas de taină că ”adevărata lui convertire a fost rezultanta chinurilor din închisoare”. Radu Preda, discipolul care i-a purtat de grijă până în ultima clipă a vieții, va nota în jurnalul din 19 februarie 1991: ”Îl întreb iarăși cum s-a apropiat de Dumnezeu. Spune că înainte de închisoare, și mai ales atunci, a simțit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea construcțiilor umane. De aici și furia manifestată împotriva comuniștilor, a ateilor în general? – Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba – ”. (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 24, 99)

via Fericiti cei Prigoniti

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php