Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Radu Gyr – O lumină pentru întreg neamul românesc

Dacă am asemăna România cu o mireasă în faţa altarului alături de mirele său, atunci ochiul stâng al acestei mirese ar fi Mihail Eminescu – Luceafărul literaturii române. Ochiul drept, însă, ar fi Radu Demetrescu-Gyr, martirul neamului românesc.

Dacă obrazul stâng al miresei ar fi Mihail Eminescu, atunci obrazul ei drept ar fi Radu Demetrescu-Gyr, eroul poporului român.

Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, ca o nevastă chioară.

Ne-a fost dat de soartă nouă românilor să ajungem pană la porţile Iadului… Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un însoţitor, un înger păzitor – e călăuza care a ştiut, maestru să cânte din harfă pe drumul disperării…

Radu Gyr n-a fost un strateg care să conducă Legiunea prin mlaştina acestor vremuri de întuneric. El a fost focul ce a topit oţelurile cele mult încercate. A fost o lumină nu numai pentru legionari, ci pentru întreg neamul românesc.

În al douăzecilea an de cruntă prigonire, nemernicii s-au gândit să dea tonul „reeducării’ chiar cu dânsul. Să-l facă chiar pe el – stâlpul spiritualităţii legionare şi al întregului neam românesc – să-şi plece fruntea în faţa trufaşilor mişei.

Eu, Voinea Octavian n-am avut şansa să-l văd pe Radu Gyr în închisoarea Aiud, dar, aş face o mare impietate dacă n-aş spune ce am auzit despre dânsul. A fost o personalitate atât de adorată de toţi deţinuţii!… Numele lui şi poeziile lui alternau cu rugăciunile către Dumnezeu pe buzele oropsiţilor.

Radu Gyr a gustat din plin regimul barbar al Zărcii. Când ajungea pe punctul de a muri, era dus la infirmerie pentru a fi salvat. Apoi din nou supus regimului Zărcii. Ultimul şantaj pe care l-a folosit Securitatea a fost ameninţarea că îi va aresta soţia şi fiica, în cazul în care nu acceptă renunţarea la crezul legionar…

Într-o zi, la unul din cluburiile unde se făcea „reeducarea„, comandantul închisorii, colonelul Crăciun, a pus pe un deţinut să citească „analiza” şi „autoanaliza” făcută – nu se ştie de cine – dar purtând semnătura autentică a poetului. Era făcută această autoterfelire a trecutului său legionar cum „scrie la carte” cu „punct ochit, punct lovit”. Metodic, aşa cum cereau autorităţile. De la o poştă se simţea vocabularul stereotip al Securităţii, cu punctele ce trebuiau atinse:

Demitizarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

– Demitizarea martirilor Ion Moţa şi Vasile Marin.

– Recunoaşterea ca greşală a tot ce a fost virtute în ei.

– Hulirea lui Horia Sima şi a diasporei legionare care îl urma pe Comandant şi prezentarea lor ca nişte criminali şi trădători de ţară.

– Ridicarea în slăvi a Partidului Comunist şi a realizărilor sale.

– Agajamentul de a urma linia Partidului Comunist.

Cam acestea erau punctele urmărite de Securitate prin administraţia închisorii. De la o poştă se simţea stilul politrucilor sau activiştilor de partid, care formulau această „autoanaliză”. Pentru audierea acestei lecturi au fost aleşi legionari „pe sprânceană” de pe toate secţiile.

Administraţia se grăbea să „bată fierul cât e cald”, întru-cât le era teamă că poetul ar fi putut muri din cauza bolii de care suferea sau din cauza epuizării extreme a organismului. De aceea, pentru restul deţinuţilor a organizat o „autoanaliză” vorbită la microfon. Au instalat difuzoare în toate secţiile – inclusiv la Zarcă – pentru ca să audă cum liderii legionarilor capitulează. Cu glasul stins şi-a cerut iertare de la tineret care, ”injectat” de poezia lui, a suportat greul închisorilor. A încheiat zicând că a „pus un lacăt mare la uşa unde a închis întreg trecutul său legionar”.

Pe data de 4 ianuarie 1963 puterea a emis un decret de amnistiere şi graţiere a unor delicte silvice. După o lungă şi încurcată expunere de motive şi apoi fel de fel de „excepţii” şi excluderi – la urmă de tot, au mai adăugat şi o „poantă” decretului: „De prevederile prezentului decret beneficiază şi deţinuţii politici, care în timpul detenţiei au dat dovada că s-au reeeducat”. Acesta a fost actul juridic (prost mascat) în baza căruia au fost puşi în libertate o parte destul de importantă a deţinuţilor politici. Au fost eliberaţi din închisoare – în baza acestui decret – mii de deţinuţi politici, nu numai de la închisoarea Aiud, ci din toate închisorile şi lagărele din ţară, unde nici nu a fost pomenit cuvântul „reeducare”.

La începutul lunii ianuarie 1963, Radu Demetrescu-Gyr a beneficiat de prevederile acestui decret. A fost scos din închisoare în mare taină şi transportat la un spital al Ministerului de Interne, situat în Bucureşti lângă „Foişorul de foc”. Fiind slăbit în ultimul grad şi bolnav între viaţă şi moarte, poetul a fost supus unui tratament medical deosebit pentru a-l revigora. Familia lui Radu Gyr nu ştia nimic de soarta poetului – deşi din punct de vedere juridic era liber. Soacra poetului locuia la nici o sută de metri de spital. N-a bănuit că ginerele său este internat acolo.

Pe la sfârşitul lunii mai 1963 (probabil la insistenţele poetului) Radu Gyr a dat un telefon acasă, prin care a anunţat familia că e bine sănătos; se afla în loc bun şi în curând va merge acasă. Atât… Nu i s-a permis să dea nici un detaliu asupra adresei unde se afla. Abia prin luna iulie 1963, Securitatea l-a transportat la domiciliul său cu o limuzină. Astfel au luat sfârşit douăzeci de ani de calvar ai acestui om deosebit. La doisprezece ani după punerea în libertate, în noaptea de luni spre marţi, 29 aprilie 1975, marele poet a făcut o comoţie cerebrală şi până seara s-a stins din viaţă.

Ziarul „România Liberă” a refuzat să primească anunţul morţii marelui poet. Mişelia secretului a funcţionat şi de data asta din plin. Cu toată opreliştea făcută, la căpătâiul celui dispărut s-a găsit şi un om de litere. Acela a fost Romulus Vulpescu. Legionarii din Bucureşti au aflat de moartea poetului, dar n-au riscat să participe din plin la înmormântarea lui. În linişte absolută au privegheat şi au plâns în taină pe cel care a fost sufletul „Legiunii Arhanghelul Mihail”. A fost înmormântat pe data de 2 mai 1975, tocmai în Vinerea Mare, când creştinii comemorează răstignirea lui Hristos.

Mişeliile vor fi plătite!!

Comparând suferinţele şi umilinţele la care a fost supus acest mare bărbat al neamului românesc, gândul ne duce cu câteva secole în urmă. La marea umilinţă la care a fost supus Ştefan cel Mare – domnul Moldovei – de către polonezi, când silit a fost – pentru salvarea ţării – să îngenuncheze la Colomeea în faţa mândrului lor rege Cazimir al IV-lea Jagello, recunoscându-i suzeranitatea. Cu toate acestea oastea l-a urmat cu şi mai mare devotament până când în Codrii Cosminului le-a plătit trufaşilor pani umilinţele de altă dată.

Cu atât mai mult Radu Gyr le va plăti mişeilor pentru toate umilinţele la care a fost supus.

Dacă un voievod poate să-şi plătească asemenea poliţe exclusiv în timpul vieţii sale, un poet are posibilităţi mult mai multe ca să-şi plătească datoriile şi după moarte.

Opera poetică a lui Radu Demetrescu-Gyr este atât de măreaţă încât, după publicarea ei în întregime… toată liota ateo-comunistă se va piti în cele mai tainice ascunzişuri pe care le va găsi la lada cu gunoi a istoriei, unde nimeni n-o să-i mai caute.

Radu Demetrescu-Gyr este nu numai poetul românilor ci şi al omenirii întregi, spre cinstea generaţiilor ce vin.

(Octavian Voinea – Masacrarea studenţimii române, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

Regimul de teroare aplicat poetului Radu Gyr

Toţi tiranii lumii acesteia, toţi asupritorii, au menajat mai mult sau mai puţin pe cântăreţii popoarelor. Excepţie de la această regulă fac tiranii care au mâncat pâinea cea albă şi scumpă a acestei ţări. Regimul generalului Antonescu l-a vârât în puşcărie pe marele poet Radu Demetrescu Gyr. De ce?? Pentru a-şi satisface ambiţiile cazone de „mare salvator” al patriei. Generalul nu suporta să simtă pe cineva că-i stă în faţă.

La concursul pentru locul cel din frunte, un poet cu făptura umilă ca cea a lui Radu Gyr va sta totdeauna în faţa unui trufaş general. Aceasta, fără onoruri dinainte organizate sau fanfare cu steaguri în frunte ce bat pasul în ritmul tobelor asurzitoare.

Regimul generalului a inventat cea mai josnică umilinţă pentru tineretul făcând parte din Mişcarea Legionară: „Reabilitarea” post-mortem pe frontul de răsărit în linia întâia, de unde se ştie că puţini scapă vii sau întregi! Ba a mai inventat o mişelie în plus faţă de câte au fost cunoscute până la data aceea: Legionarii de frunte, expres nominalizaţi, trebuia să fie împuşcaţi pe la spate de către chiar fraţii lor în timpul luptelor. (…)

Trimis pe frontul de răsărit, Radu Demetrescu Gyr a fost rănit şi invalidat încă la începutul luptelor. A fost însoţit spre casă de un soldat. Un fel de excortă „specială”. Ostaşului i s-au dat instrucţiuni să prindă ocazia „că vrea să fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat, om cu frica lui Dumnezeu, proaspăt scăpat din marele măcel, nu s-a pretat la o asemenea manevră diavolească. (…)

A stat în închisoare până în anul 1954-1955, când, cu ocazia unei perioade de „dezgheţ” politic a fost pus în libertate. Atotputernicul Gheorghiu-Dej s-a aplecat la rugămintea preşedintelui Indiei ca să-l elibereze. Mircea Eliade a fost cel care a intervenit la preşedintele Indiei, iar acesta -în continuare- la dictatorul României.

Din puşcărie, poetul a fost dus direct la spitalul „Caritas” pentru refacere, apoi lăsat liber în voia soartei! Această perioadă de libertate a durat până aproximativ prin luna februarie 1958, când a fost din nou arestat. (…)

De data aceasta oculta comunistă l-a introdus pe Radu Gyr într-o înscenare judiciară mârşavă şi i-a aplicat un regim de exterminare lentă plină de sadism. Diavolii regimului comunist ţineau neapărat să compenseze perioada cât nu l-au avut pe poet direct în ghiare. Oculta securisto-comunistă – în înscenarea imaginată – a plăzmuit o gogoaşă mai mare decât un munte:

Mai întâi securiştii au operat toate mutaţiile, au înfăptuit toate manipulările -multe inimaginabile-, abia apoi au trecut la arestări şi punerea în scenă a murdăriei închipuite de mintea lor bolnavă şi îngreunată de multă ură şi mişelie. Au procedat ca plugarul ce-şi pregăteşte ogorul de toamnă pentru însămânţarea de primăvară. Se aseamănă această înscenare cu un munte uriaş de ghiaţă (iceberg) ce pluteşte dinspre miazănoapte spre apele calde, învăluit în ceaţa rece. (…)

În continuare, Radu Demetrescu Gyr a fost ţinut într-un crunt regim ce alterna între viaţă şi moarte. Când administraţia constata că este aproape de moarte, poetul era dus la spitalul închisorii Aiud pentru revigorare. După ce se mai întrema puţin era din nou supus regimului de exterminare. Iată cum „experienţa Piteşti” o aplicau acum mişeii într-o nouă variantă, de lungă durată, la închisoarea Aiud.

Aşa a durat teroarea împotriva poetului cu tot felul de”şocuri” tip „Macarenco” până în anul 1962, când i-a pregătit ultima lovitură: „Dacă nu cedează şi nu se leapădă de trecutul său legionar, îi vor aresta soţia şi fiica”. Marele poet păstra pentru soţia şi fiica sa Monica (Luminiţa) un adevărat cult plin de duioşie şi dragoste familială. Ultima lovitură bine calculată şi îndelung dospită în minţile satanice ale mişeilor – a avut un efect maxim: Poetul a cedat!

(Gheorghe Andreica – Mărturii din iadul temniţelor comuniste)

Ne miram unde mai încape sufletul şi optimismul ce-l avea acest om

Într-una din zile soseşte la închisoare poetul Radu Gyr. Fusese condamnat pentru ”rebeliune” la nu ştiu câte zeci de ani închisoare, muncă silnică. Când a început războiul s-a cerut voluntar şi i-a fost aprobată cererea, de altfel singurului căruia i s-a aprobat. A luptat până la cucerirea Odessei, s-a întors în refacere cu regimentele victorioase, dar, în timp ce camarazii lui mergeau acasă, el a fost obligat să revină la închisoare. Aici, la Braşov la închisoare şi-a petrecut timpul de refacere.

A mai repetat de vreo câteva ori voluntariatul, neavând norocul să fie ucis pe front, dar tot în închisoare l-a găsit 23 august 1944. Pe la sfârşitul lui octombrie am fost trimişi la Aiud cu lanţuri la picioare. (…)

Când ne-am luat rămas bun de la Radu Gyr, acesta a trimis prin noi la Aiud cele două colinde devenite clasice în închisorile din România: „A venit şi aici Crăciunul” şi „O brad frumos, ce sfânt păreai în altă sărbătoare”. Era slab de ne miram unde mai încape sufletul şi optimismul ce-l avea acest om! Cine se gândea atunci că va avea parte de încă zeci de ani de suferit în închisorile din ţara lui, pe care a iubit-o atâta!

(Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. Vol. V)

Marele poet și mărturisitor privit din ochii fiicei sale

Perioada de detentie era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfătisa câte o scenă de groază, aceasta la insistentele noastre, toată suferinta prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credinta puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au tinut în viată. L-am întrebat odată:

– Tată, nu ai avut niciodată o clipă de deznădejde în care să-ti doresti moartea?

– Ba da, mi-a răspuns, într-o iarnă când am fost transportat în miezul noptii de la Aiud, în haine subtiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Brasov. Era o consfătuire a Securitătii, a ofiterilor superiori, iar eu am ajuns la destinatie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau „sefii”, asezati în cerc. M-au asezat pe un scaun în mijloc. Si toti au început să mă scuipe, să mă înjure si să spună: „uite jivina legionară, criminalul tării !” Atunci n-am mai putut suporta si m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am lesinat. Stiu că dimineata m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncati un bors cald”.

Anii detentiei l-au lipsit, ca pe multi altii, de căldura căminului familial. Poate că această absentă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, si până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârsită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, sot si bunic deopotrivă de iubitor si de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri si neajutorati.
Lucra intens, asezându-se la masa de scris de la ora opt dimineata până seara târziu, cu mici intermitente, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia asternută pe hârtie, în speranta că volumele sale vor vedea lumina tiparului. Si si-a asternut-o. Redactându-si în acelasi timp si memoriile literare, care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reusit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume (…) si care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică.

 

Omul vioi si tânăr sufleteste, entuziast si exuberant, generos si nerăzbunător, era dotat cu o exceptională memorie. Rafinat intelectual, era un torent de informatii din domeniul literaturii, filosofiei, istoriei, călătoriilor, artei plastice, muzicii si chiar teologiei superioare. Mucalit si spiritual, nu-i plăcea când i se vorbea despre opera lui, laudele repugnându-i. Prietenii îl iubeau mai ales pentru firea lui leală si expansivă, pentru opera lirică si variată, precum si pentru asta-i cultură. De când îl stiu si mi-l amintesc, tatăl meu nu-si schimbase prea mult felul de a fi.

Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, si, cum îi plăcea lui să spună, mai întelept. Dacă s-ar fi simtit vreodată înfrânt sau dacă ar fi fost doborât de suferinte n-ar fi scris aceste minunate versuri:

Nu dor nici luptele pierdute
nici rănile din piept nu dor
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.
Cât timp în piept inima-ti cântă
ce-nseamnă-n luptă-un brat răpus ?
Ce-ti pasă-colb de-o spadă frântă
când te ridici c-un steag mai sus ?
Înfrânt nu esti atunci când sângeri
si când ochii-n lacrimi ti-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renuntările la vis.

Având convingerea că scrie pentru eternitate, Radu Gyr si-a profetit în ultima sa poezie gloria si strălucirea netrecătoare, în amiaza de aur a spiritualitătii românesti.

Severă piramidă de granit,
am fete mohorâte si rigide,
un monstru care tainele-si închide
în cosmică tăcere-ncremenit.
Sub soarele pustiilor toride
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
si ca un lung si glacial cutit
străpunge luna pietrele-mi aride.
Solemn si hâd si rece monument
claustru templu dur de blocuri terne,
eu dorm adânc acestei lumi absent.
Dar, dincolo de somnul ce se-asterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.
(„Piramidă”, 23 aprilie 1975)

A trecut în vesnicie în seara zilei de 29 aprilie 1975, discret si tăcut, nedorind să incomodeze pe nimeni. Cu întelepciunea senectutii îi iertase pe toti aceia de pe urma cărora a suferit.

(Simona Popa – radugyr.ro)

via Fericiti cei Prigoniti

MODELE de CURAJ. A vorbit despre violul și tortura din pușcăriile comuniste

26/27 aprilie 1949. Asaltul Securităţii asupra Mănăstirii Arnota. Lichidarea grupului de rezistenţă din Munţii Căpăţânii.

În urmă cu 66 de ani, în noaptea de Paști a anului 1949, Mănăstirea Arnota de pe Muntele Căpăţânii (județul Vâlcea) a fost locul unui episod cutremurător al istoriei noastre. Un grup de rezistență anticomunistă a fost anihilat de către Securitate, după trei zile de lupte crunte. Cum istoria nu trebuie niciodată uitată, ne propunem ca în cele ce urmează să rememorăm întâmplările sângeroase de acum mai bine jumătate de veac. (mai mult…)

Traian Trifan, exemplu de ”avă” și de erou

 

„Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere.”

traian-trifan

În perioada coloniei de muncă de la Galda, prin anii 1946-1948, când ieșeam de la lucru din vie, îl vedeam pe d-nul Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închiși, de nu-ți puteai da seama dacă a ațipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă.

Cred că dl. Trifan practica rugăciunea inimii. Nu de puține ori l-am văzut chiar plângând. Avea și acest dar, al lacrimilor. Erau lacrimile credinței și nu cele ale slăbiciunii omenești, căci altmiteri era un om dârz și chiar lua atitudine cu îndrăzneala mărturisitorului ca în cazul reabilitării, bunăoară, când dânsul a spus clar și răspicat că nu are ce reabilita, fiindcă tot ce a făcut a fost legal.

Fusese prefect de Brașov în 1940 și era condamnat de Antonescu tocmai pentru acest lucru, în mod abuziv.

Fusese trimis disciplinar la închisoarea Suceava de către directorul închisorii de atunci de laAiud, pentru că îl încurca pe acesta în toate planurile lui diabolice, cu autoritatea sa morală. D-l Trifan era un exemplu de conduită în acest sens. Când la Suceava se apropia frontul, respectiv se apropiau rușii, li s-au deschis porțile închisorii de către administrație, cerându-li-se să se prezinte singuri la alte închisori din țară. D-nul Trifan și d-nul Marian s-au prezentat singuri la Aiud. Și-au mai făcut de-atunci ani grei de închisoare, încă vreo 20.

Și-au respectat cuvântul dat, cu riscul necazurilor mari ce aveau să urmeze și erau conștienți de lucrul acesta, dar au dovedit că principiile creștine pentru ei nu sunt vorbe goale.

Odată, venind vorba de minunile pe care le făcea Iisus, l-am auzit tâlcuind un pasaj din Biblie: ”în acele pridvoare (ale lacului Vitezda) zăceau mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați” (Ioan, 5,2-3). Orbi erau la rațiune pentru că nu-și trudeau mintea să afle Adevărul, șchiopi erau în sentiment pentru că nu erau în stare să iubească curat, aveau amestecarea rea cu iubirea trupească și uscați ca voință pentru că voința este așa de slabă ca și inexistentă.

D-nul Trifan se preocupa mult de simboluri care spun mai mult decât cuvintele.

S-au lucrat pe atunci la Aiud niște candele din lemn de nuc, la inițiativa actualului părinteArsenie Papacioc. La simbolistica exprimată pe aceste candele, a contribuit și d-nul Trifan cu sugestii: crucea frântă însemnând credința pusă la încercare; lupul dacic arată încleștarea în luptă a celor ce-i moștenesc pe Dacii nemuritori, românii.

Pe când venea într-o zi de la biserică în colonie, la o poartă de gospodar din sat, am fost opriți și invitați să cinstim un păhăruț cu gazda, cu care ocazia l-am auzit pe d-l Trifan exclamând: ”creștinul pretutindeni are frați”. Omul acela care ne servea era și el creștin, spunea și el ”Tată nostru”, noi deci eram fii ai aceluiași Tată, eram frați.

A izbucnit și un incendiu în comună, a ars o moară. Dumnealui era prezent la stingerea incendiului, nu putea sta de-o parte când lumea se frământa, voia să dea un ajutor cât de mic, dintr-un simț de solidaritate umană, măcar că era mai bătrân între noi, având aproape 50 de ani.

Altă dată, în timpul detenției, fusese provocat la o întrecere în muncă și dânsul a refuzat întrecerea, declarând că el e rob, iar robul nu are voință proprie. Se urmărea exploatarea oamenilor din închisoare prin munci exterminante. Era un om echilibrat, impunea prin răbdare și înțelepciune. Gândea profund.

Cu toată vârsta sa mai înaintată, a rezistat tuturor loviturilor sorții, prin credința tare în Dumnezeu. A avut și o ținută demnă pe tot parcursul detenției. Rămâne în memoria noastră exemplu de ”avă” și de erou.

(Mărturia lui Marin Naidim – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 87-88)

”O personalitate uriașă, un om deosebit”

Eu am avut fericirea să stau o perioadă scurtă de timp cu Traian Trifan. Eu am fost mutat din infirmerie atuncea, și am avut ocazia să stau cu Traian Trifan. A fost o personalitate uriașă. A fost un om deosebit, o structură sufletească deosebită, un intelectual deosebit, el era doctor în drept, prieten cu Moța. Fost comandant legionar, fost prefect de Brașov.

A fost condamnat abuziv, nu s-a întâmplat nimic în Brașov, și totuși a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Mai târziu ne-am întâlnit la Periprava, în aceeași baracă. La început niște frecușuri, n-aș putea spune disensiuni, am avut puncte de vedere oarecum diferite, dar pe care le-am armonizat. Ne-am legat sufletește.

Pot să spun, Dumnezeu să-l ierte, mi-a acordat multă atenție și prietenie. Era mult mai în vârstă decât mine, eu eram atunci tânăr, el era bărbat în toată firea. El avea aproape 50 de ani la ora aceea, iar eu 27-28 de ani la momentul arestării. El mi-a acordat atenție și prietenie, aș putea spune. De la dânsul am învățat rugăciunea inimii. Am avut multe, multe discuții. După aceea m-a luat, am intrat în infirmerie, și, după aceea, când am ajuns la Periprava, și era și el acolo… și ne-am reîntâlnit la Periprava. A fost o bucurie mare pentru amândoi. Ne-am adunat de vorbă, rezemați de baracă, și-mi spune:

– Virgile, ei nu se tem de asta (arată spre braț), adică de forță, ei se tem de asta (arată spre cap).

Omul acesta, tot ce a enunțat, ceea ce a spus au rămas principii care nu puteau fi mutate din loc. Îi întâlnirile cu ei, el a vorbit deschis, vă dau un caz: în timpul lui Antonescu, cu reabilitarea legionarilor pe front, prin moarte. Comandantul închisorii era maiorul Munteanu, magistrat, o bestie, a fost sub toate criticile. A scos toată închisoarea afară și le-a spus:

– Conducerea, generalul, a luat măsura: cine vrea, poate să plece pe front pentru reabilitare,prin moarte.

Nu le-a spus că prin moarte, dar ăsta era ordinul: cine pleacă să nu se mai întoarcă. Și vreau să spun de Traian Trifan, când i-au pus problema, atunci el a făcut un pas înaintea frontului și zice:

– Locotenent de rezervă, Traian Trifan, înțelege să plece cu gradul său pe front, că-ți lua și gradul, te trimitea soldat. Nu are nimic de reabilitat nici el, nici Mișcarea Legionară.

Asta a fost linia directoare pentru toți. Cine a înțeles, au fost și excepții, dar majoritatea s-au orientat exact după ce-a spus el.

Încă un fapt. Eu eram la mină, la Baia Sprie, în perioada aceea de timp. Aiudul avea o anexă lângă el, o fabrică, niște ateliere mari, unde se lucra începând de la jucării, pictură, la motoare, paturi, confecții pentru armată. Lucrau aproape 2000 de deținuți acolo. Într-o zi toată fabrica este adusă-n celular, pe balcoane, știți cum e sistemul, toți scoși pe coridoare, de jur împrejur, conducerea închisorii. Era boala întrecerilor socialiste atunci, stahanovismul. Și-au pus un cetățean, un ticălos care-a spus:

– Îl provoc la întrecere socialistă pe Traian Trifan.

S-a făcut o liniște. Răspunsul lui Trifan, eu vi-l dau cu aproximație:

– Eu sunt rob, robul este sub lege, muncesc fiindcă am cultul muncii, munca are legea și morala ei, de aceea resping provocarea.

Ăsta a fost răspunsul său. L-au izolat și l-au chemat, că a dat un răspun filozofic, și el le-a zis:

– E imoral să vii să ceri o asemenea întrecere, întrecerile acestea nu pot fi un barem de muncă pentru ceilalți, să se ia media care se face în muncă. Unul putea să producă foarte mult la un moment dat, cum era Stahanov, hrănit în mod deosebit, muncea odată pe lună și după aceea se odihnea. El putea să dea un maxim de muncă pe 10 ore sau 8 ore, pe când un om, ca să aibă tot acest ritm de muncă, nu poate să dea.

Și el a explicat toate lucrurile acestea. Pe când se găsea la Periprava, veneau cu avionul în Deltă, ca să vadă și starea de spirit, și l-au invitat de mai multe ori, și el le-a spus un lucru:

– Domnilor, eu după viață nu pun punct, pun virgulă. Eu mă mișc în raport de virgulă. (…)

De la dânsul am învățat rugăciunea inimii. El rostea aproape tot timpul, în timpul în care nu era antrenat în celulă în discuții. El m-a îndemnat să rostesc rugăciunea inimii. De aceea, eu îl socotesc un învățător pe linia aceasta. Cred că o rostea după bătăile inimii. După aceea m-am întâlnit cu dânsul la Periprava.

(Fragment de interviu luat lui Virgil Totoiescu – Aiudule…Aiudule…, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 57-60, 79)

Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”.

Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Nicu Mazăre,Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita”. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

(Nicolae Purcărea – Publicația Veghea)

Bărbăția și demnitatea bădiei Traian Trifan

De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?

Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:

– Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.

Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.

Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).

Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.

Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.

În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.

În celulă ca un monah

Omul acesta, cu mintea lui sfredelitoare, căuta totdeauna răspunsurile cele mai înalte, cele mai plăcute lui Dumnezeu la toate actele noastre pământești. Câteodată se tulbura analizând actele politice ale partidelor, zise istorice, care au condus țara. Actele lor de conducere demonstrau lipsa de legătură cu Dumnezeu, lipsa conștiinței responsabilității în fața Lui și în viața particulară, și în cea comunitară. De multe ori, vrând să intru la dândul în celulă găseam ușa încuiată. Când reveneam socotind că și-a sfârșit pravila, rugăciunea sau meditația, îl găseam cu capul în mâini, neputându-și ostoi plânsul. Avea pentru mine o afecțiune deosebită. Îi plăcea să facem împreună Paraclisul Maicii Domnului. Această rugăciune îi aducea liniștea sufletească. (…)

Gândul acesta, că trebuie în mod imperios să ne pregătim pentru jertfa supremă, îi capacita toate puterile. Nu scăpa nici o ocazie să ni-l pună în fața sufletului. Aceasta era ultima și cea mai mare datorie de conștiință, care reflecta jurământul elitei legionare: jertfă de ispășire adusă lui Dumnezeu în numele neamului nostru.

La despărțire, mă învăluia în lumina albastră a ochilor și a unui zâmbet discret, care nu s-a transformat niciodată în râs, și-i îmbrăca fața aspră… Măsura vieții lui era seriozitatea și gravitatea. În ziua când am plecat la Târgșor, luându-mi rămas bun de la dânsul, mi-a spus:

– Vezi că lumea cere de la noi totul. Așa de vrea și trebuie să nu-i înșelăm așteptările…

Grija de a nu sminti, de a nu dezamăgi pe nimeni, de a fi călăuză pentru toți în închisoare, manifestată fără nici o ostentație, era lupta sa. Avea putere de autocontrol permanent; tenacitatea și constața în atitudini, faptul că nu i se putea reproșa nimic, îi dădeau aureola de mare demnitate. Blând și duios în intimitate, era necruțător cu lipsa de demnitate morală. Iată cuvântul lui la sfârșitul unei întâlniri în care se discutase despre obligația imediată și permanentă a fiecărei conștiințe de creștin.

– Noi nu suntem numai ai noștri! Vom da seama în fața lui Dumnezeu și a neamului de lipsa noastră de cunoaștere și viețuire în Hristos. Trebuie mai întâi să cunoaștem Adevărul Dumnezeiesc. Din această cunoaștere decurge implicit și obligația de a-l transforma în act de viață, de trăire. Nu ne este permis să călcăm în picioare ceea ce Dumnezeu ne-a făcut cunoscut.

”Noi acceptăm să suferim, mărturisind Adevărul”

[La Galda de Jos], prin luna mai, a sosit în colonie un inspector, activist de partid, sovietic, însărcinat cu agitaţia prin penitenciare şi care s-a recomandat Temirovschi sau Tomirovski; luând informaţii despre organizarea coloniilor de muncă cu deţinuţii politici. A venit mai întâi la Galda.

Era Duminică şi tocmai ne întorsesem de la Biserică. Un gardian de la Aiud care îl însoţea ni l-a prezentat ca inspector ministerial. Gardienii noştri, Rusu şi Avram, erau acasă. Activistul ştia destul de bine româneşte. Era un bărbat spre 50 de ani, elegant în ţinută, cu prestanţă fizică şi nu era deloc incult. Ne-a vorbit destul de decent şi ne-a mărturisit că a făcut seminarul teologic la Kiev, dar acum este convins că idealul lumii nu mai poate fi ancorat în transcendent, ci în imanent, ideea Dumnezeirii fiind o utopie perimată, doborâtă de realitatea descoperirilor ştiinţifice, materialiste pe care le deţine Uniunea Sovietică.

I-a răspuns domnul Trifan. Discuţia a durat două ore. Am reţinut finalul: inspectorul căutase să-l domine, nu atât prin argumente teologice sau măcar raţional-ştiinţifice, ci prin afişarea autorităţii căreia trebuie să ne supunem.

– Şi dacă nu ne supunem?, a întrebat domnul Trifan.

– Dacă nu vă supuneţi, veţi avea de suferit.

– Dumneata de aceea te-ai supus, ca să nu suferi? De aceea ai abdicat de la mărturisirea Adevărului? Noi acceptăm să suferim, mărturisind Adevărul.

Activistul a plecat fără să se uite înapoi. Ce s-o fi întâmplat în sufletul lui, nu ştim. Ştie Dumnezeu. Dar am aflat mai apoi că la Aiud n-a spus nimic şi a plecat la Bucureşti.

***

Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, 2002, pp. 87, 209, 139, 183)

Bădița Trifan – un om de o profundă trăire creștină

E foarte greu să spui ceva pentru un om pe care l-ai iubit până la urmă. Un om de o profundă trăire creștină, un mare și integru caracter, un povățuitor blând, înțelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un singur cuvânt pagini întregi.

Calea către Iisus Hristos o considera deschisă, generoasă, nu mărginită prin reguli rigide. El, Bădița Trifan, trăia într-o tăcere concentrată, fiind omul rugăciunii. Rugăciunea lui Iisus ne ajută să-L vedem pe Hristos în fiecare om și pe fiecare în Hristos.

Aceasta dorea eroul nostru care legase pe Iisus de suflarea, de răsuflarea și de inima lui care emana duh veselitor și măreț. Suflarea noastră să devină una cu suflarea divină care susține universul și întoarcerea în Paradis.

Mulțumesc din inimă Bunului Dumnezeu că, la vremea mea am cunoscut pe acest erou ascuțit în toate, care dorea să fie anonim și cugeta smerit la toți anii în care ne rabdă Dumnezeu fără să fim dați morții sau dracilor ca să ne piardă.

Îndureratul Dumnezeu este pălmuit de cel din urmă servitor și ne dă pildă de biruință. Aceasta este taina ascunsă în inima Bădiței și suferea cu o revoltătoare seninătate.

Într-un moment de mare intimitate i-am spus cu grjiă și teamă: ”doresc să plec la mănăstire!”… M-a privit puternic cu ochii aprinși și-a lăcrimat. Aceasta a fost ca o binecuvântare de la acest mare Bădiță Trifan.

Ne-am mai întâlnit, eu fiind călugăr, și cu o sfâșietoare nevinovăție m-a rugat să-l iau și pe el. I-am răspuns:

”Dacă tinerețea ar ști, Dacă bătrânețea ar putea”.

Și iarăși a plâns. Ajunsese la măsura fără răutate a copilului.

(Mărturia părintelui Arsenie Papacioc – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 109-110)

„Hristos este unicul și singurul ajutor după moarte. Ferice de cine L-a dobândit prieten în timpul vieții.”

”Viața noastră trebuie să se desfășoare în cadrul paragrafelor legii dumnezeiești”

Cred că erau cam șapte sute de condamnați politici în Celularul mare din Aiud, în toamna anului 1941. Eram legionari, condamnați de regimul militar antonescian. Cei mai tineri, proveniți din Frățiile de Cruce, eram cam 250 de inși, ca vârstă până-n 20 de ani. Cei maturi, în vârstă de 35 de ani erau cei mai numeroși. (…) Mai puțini depășeau vârsta de 40 de ani.

Noi tinerii, ne adresam celorlalți cu apelativul respectuos și totdeauna vechi românesc ”bădie”. Pentru cei vârstnici foloseam apelativul ”domnule”.

Pentru Traian Trifan, în vârstă cam de 45 de ani pe atunci, comandant ajutor legionar, doctor în drept și fost prefect legionar la Brașov, respectul era încă mai deosebit. Figura lui de dac, preluată de pe columna lui Traian, lumina ochilor care străluceau a răsculat de-al lui Horia, poate și ținuta simplă, dar îngrijită, a zeghei de deținut, ca și toată comportarea câtă putea fi văzută de la distanță, impuneau: ”domnul”

Mersul puțin legănat, pe un picior și apoi pe celălalt, sau vreo împrejurare de apropiere ni-l dezvăluiau nouă copiilor, sub aspectul lăuntric cald și de multă bunăvoință ”bădia”.

Printre cei care au avut influiență formativă asupra noastră, a celor tineri, Bădia Trifan, este, cred, cel mai important. (…)

Unul din gândurile asupra căruia Bădia insista în împrejurările când putea să vorbească era ”dârzenia dacilor”, simbolizată în drapelul dacic: capul de lup. (…)

În 1944 Bădia a fost dus la Brașov pentru a nu mai fi exemplu celor izolați în Zarcă pentru intransigență, de acolo împreună cu alți legionari de marcă, au adresat lui Antonescu un memoriu în care atrăgeau atenția asupra evoluției nefaste a politicii pe care o ducea.

În 1945-1946, sub regimul ”democratic”, întemnițații legionari rămași ca zestre după căderea lui Antonescu, am avut o detenție mai ”largă”, am putut lucra în atelierele penitenciarului.

Bădia Trifan sculpta troițe mici ornamentale sau candele cu suport. O imagine simbol era statornic prezentă în sculpturile la care lucra. O Golgotă pe a cărei culme erau trei cruci frânte din piciorul lor, iar deasupra pe cer, o cruce înconjurată în raze. Întrebat ce semnificație au crucile frânte și imaginea în ansamblul ei, Bădia explica: ”Vor veni vremuri grele. Se vor frânge în noi, pe Golgota ce-o avem de urcat, și credința și nădejdea și dragostea. Salvarea, numai Dumnezeu din ceruri cu puterea Lui ne-o va da.” Așa a fost și în închisori și în țară și în lume. (…)

L-am mai întâlnit după câțiva ani, în 1961, la colonia penitenciară din Deltă, la Periprava. Era același. Aceiași ochi, dar parcă îndurerați. Auzeam că era deseori văzut cu lacrimi; și erau, desigur, nu pentru suferințele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea cerească. Vorbea puțin din grai, dar mult din privire și din ținută.

Peste mulți ani, în 1990, după răsturnările din Decembrie 1989, aflând că trăiește, l-am căutat acasă, la Brașov. A fost foarte bucuros. Îl mai vizitaseră și alții, căci riscurile supravegherii stricte a securității fuseseră înlăturate. Era în adevăr o minune pentru oricare din legionari ca după 30 de ani de presiune să mai putem sta de vorbă, în doi sau mai mulți, fără să ne stingherească vreo grijă.

Timpul era scurt, eram venit între două trenuri, și cu grija de a nu-l obosi. Era trecut de 90 de ani. La față și la mers, era tot așa ca altă dată. Aceiași ochi vioi. Aceeași vorbă rară și apăsată.

Îl agream, domnindu-l (adică spunându-i: ”domnule”). După a doua sau a treia oară m-a oprit cu un ton puțin mustrător: ”Nu-mi mai spune domnule!”

Derutat, am amuțit o clipă în care i-am citit în ochi dragostea din inimă. ”Dar cum să vă zic?”. ”Spune-mi Bădie”.

Mi-a spus apoi de o lucrare pe care vrea s-o termine. Avea titlul ”Miorița”. Era într-o formă de machetă primară, copertată cu un desen tot schițat pe față.

Mi-a vorbit de trăsăturile sufletești pe care un conducător de oameni trebuie să le aibă. Trăsăturile acestui conducător, Bădia le identifica în păstorul cel bun din balada Miorița.Aceasta era tema lucrării.

Ne-având timp, mi s-a părut a fi nepoliticos să-i vântur numai paginile. Văzând că mă uit insistent la desenul de pe copertă, mi-a explicat: ”E semnul simbol al paragrafului. Viața noastră trebuie să se desfășoare în cadrul paragrafelor legii dumnezeiești și al legilor drepte omenești. De aceea am pus simbolul acesta pe copertă. Mai am de retușat câte ceva în conținutul ei.”

I-am dorit să trăim să o vedem  terminată. Am cerut scuze pentru deranj ca și pentru graba mea, și m-am ridicat să plec. ”Stai o clipă”. A tăcut puțin voind să sublinieze ce va spune. ”Dacă a voit Dumnezeu să trecem de toate câte au fost, e semn că are El cu noi un plan de îndeplinit”. M-a condus până la mica terasă de la intrarea casei. Am coborât scările și la ieșirea pe portița curții mi-am întors privirea. Văzându-l tot acolo, mi-am ridicat pălăria a rămas bun. Cât au mai durat cei câțiva pași până ce am dat după colțul clădirii, a făcut continuu din mână, ca semn de despărțire.

Peste numai două luni, împreună cu alți camarazi, l-am însoțit la locul de veci din cimitirul Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului.

(Mărturia lui Nicu Mazăre – Mărturisesc…. Robul 1036, ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 93-97)

Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală

Așa după cum sfântul nu vorbește despre el însuși, ci ucenicul lui care i-a cunoscut viața îndeaproape, tot așa, noi cei ce am făcut parte din vatra Aiudului, depunem mărturie despre Bădia Traian Trifan. (…) Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală, prin curaj, modestie și trăire creștină cu ardere de mare intensitate.

”Ce frumoasă este unirea între frați!” Așa a început Aiudul. (…) În jurul lui Bădia Trifan, se afla un buchet de elită, Marian Traian, șeful jud. Brașov, prof. Valeriu Ștefănescu, ajutorul comandant Anghel Papacioc, Ion Schiau, Căliman Jan Agapie, zeci de tineri mai puțin cunoscuți, dar nu mai puțin valoroși. Pe vatra Aiudului au dospit, au copt și s-au răscopt patimi și suferințe, dar a crescut și sublimul, precum floarea de nufăr din noroi. (…)

Într-o zi din 1944, suntem scoși pe coridoarele Zărcii și maiorul Munteanu ne prezintă pe Bădia Trifan:

– Priviți-l. El este singurul legionar pe care-l recunosc.

Ca să-l izoleze de noi, să nu ne influențeze, a fost trimis la Târgu Ocna și apoi la Suceava. Cum frontul se apropia, închisoarea a fost evacuată, deținuții plecând fiecare încotro au apucat. Când generalului Petrovicescu i s-a comunicat că Antonescu a dat ordin să fie pus în libertate, a refuzat:

”Eu am fost condamnat printr-o sentință și nu accept să fiu eliberat pe sub mână”. Bădia Trifan s-a prezentat la Aiud, predându-se în mâna călăului. Unii i-au reproșat că putea să plece în Germania, că putea să plece în Germania, că putea să stea ascuns, etc. Dar omul de înaltă ținută morală a fost consecvent cu principiile lui. Maiorul, care umbla numai beat, a fost nevoit să-i recunoască superioritatea. (…)

În 1946 am fost scoși la muncă la Galda și în alte colonii. La Galda am dormit alături de Bădia Trifan și Bădia Marian. Câte aș putea spune despre viața acestor oameni!

Când se culcau făceau cruce deasupra pernii și o cruce mare pe suprafața patului. Însă atât de discret, încât dacă nu erai atent, credeaică numai aranjează patul.

Nu știu dacă la vremea aceea aveau rugăciunea inimii. De altfel, cei ce o au, nu spun. NeaCostică Dumitrescu [monahul Marcu Dumitru n.n.], care practica rugăciunea inimii, vorbea despre ea dacă-l întrebai, dar nu spunea că o are. De aceea cred că Bădia Trifan și Bădia Marian, trăiau rugăciunea inimii, coborând pe Hristos în inimile lor.

Lumina de pe fața lor, blândețea, răbdarea, suportarea suferinței, frigul, foamea, lovirile de tot felul, erau tot atâtea momente de bucurie pentru ei. (…)

Într-un moment de mare dezorientare l-am întrebat ce să fac. ”Să faci altfel de cum face mulțimea. Și poate că vei greși, dar vei greși mai puțin. Mulțimea cade pradă psihozei false”.

Valoarea unui om se cunoaște după audiența pe care o are. Să amintesc de cei formați de Bădia Trifan. Când zici Virgil Maxim, zici și Marin Naidim, când zici Ion Ianolide, zici șiValeriu Gafencu, când zici Ion Schiau, zici și Căliman, Marian Traian, Anghel Papacioc, Ion Agapie, Victor Mihăilescu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Nicolae  Trifoiu, Brânzei, Petru Fotin, Sebastian Avram, Gicu Dragon, Alecu Georgescu, Dr. Uță, Costică Dumitrescu și alte câteva sute, formând al doilea cerc. Cer iertare celor pe care nu-i amintesc cu numele. A trecut o jumătate de secol. (…)

Priviți fotografia lui Bădia Trifan din cartea lui Ion Gavrilă, cu brațele încrucișate, în poziție de luptă cu răul dincolo de lume…

Acesta a fost și este Bădia Traian Trifan.

(A consemnat Sandu (Atanasie) Ștefănescu, robul 1338 – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 82-86)

Un monah între monahi

Detenția legionară începută sub Antonescu în anul 1941 se continuă prin detenția întregului neam din 1945 sub regim comunist, până în anul 1964, pe un excurs de aproape un sfert de veac pentru mulți din supraviețuitorii acestui marș static în încarcerarea comunistă.

Presiunea Occidentului obligă pe comuniști, după 20 de ani de la terminarea războiului, să elibereze deținuții politici (…)

Printre ei Bădia Traian, o prezență incofundabilă în acest marș: el purta lumina spiritului, ne-a pus în contact cu cerul, cu Iisus, cu Prea Sfânta Fecioară, cu învățătura creștină a Bisericii noastre. Printr-o viață de rugă și asceză, a acestui monah între monahi, a cultivat verticala creștină creând prin disipoli mucenici și cuvioși, o școală care a cuprins toate închisorile, modelând un Țuțea convertit, un Steinhardt spiritualizat, o mulțime de preoți clăditori ai regenerării creștine a Bisericii, preoți de mir sau monahi, strădanie încununată de cei apuși: Gheorghe Jimboiu, Gili Ioanid, Gafencu, Bohotici, etc., care acced în panteonul neamului pe zidurile sfințeniei.

În robie, [Bădia Traian] ne-a oferit pâinea credinței, care ne-a îngăduit, împotriva evidenței, să supraviețuim, să mimăm încă un surâs, fără un plămân și cu celălalt ciuruit de caverne, cu un singur rinichi, cu picioarele bicisnice să ne târâm sub altare, să invităm neamul acesta adormit la Cina Mirelui: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…” în acest ofertoriu care ne trece la  viața cea adevărată întru Hristos.

Fie-ți țărâna ușoară ca lumina pe care ai risipit-o cu dărnicie în sufletele noastre, ca rațiunile inimii pe care le-ai revărsat în mințile noastre.

Dumnezeu și Bunul Iisus să te aibă în bucuria vieții veșnice, împreună cu iubitul tău prieten Marian.

(Mărturia lui Gheorghe Dragon – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 76-77)

via Fericiti cei Prigoniti

Vasile Voiculescu: Confesiunea unui scriitor şi medic

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cam cum o hartă arată lumii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice!

Îmi cereţi să vă spun despre credinţă, măcar despre credinţa mea!

D-lor, m-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit că ştiu să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată de val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?… Mă întrebaţi despre credinţa şi exresia ei lirică, despre artă şi credinţă?… Vă voi răspunde în ceea ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutori, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e nesimţit. Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios în mare şi ocean…

Credinţa adevărată e aşijderi acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel ca această nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi menţinere graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi într-o clipă, de sus, ca să-l aduci cu tine la fund… credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deșuruba în cuvinte oricât de măiestre.

D-lor, după mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei, cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă, sunt vechi legături de pură dependență. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauan credinţa de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăși o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să fie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă care mai poate împreună arta şi credinţa a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte, cum ştiţi, muțeşte, cu buzele sufletului.

D-lor, mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturie conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în fata D-voastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-am intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare care a alunecat, că bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în fața cărui stil şi forme să se oprească definitiv… Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc pentru D-voastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafața noastră.

D-lor, eu socotesc credincioşia o însuşire organică, un temperament , o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit chipurile şi categoriile în ordinea spirituală decât cea psihică şi biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, micile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau această tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri fundamentale ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul tipul picnic, mic şi celălalt tipul atletic – între ele se aşează toate celelalte corcituri.

Spiritul l-aş recunoaşte între altele măcar două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioșia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi stare morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioșie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale…

D-lor, n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă-ntoarcă, cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată… Aţi văzut ce socoteli lungi şi încurcate trebuie să faci că se explici unor persoane o problemă, pe care alţii o intuiesc numaidecât! Celebrul Inodi, aproape cretin, găsea dintr-o dată, cu simplu calcul mintal, rădăcina pătrată a unui număr de zeci de cifre… Fericiţi cei ce nu au nevoie de logaritme mistice sau religioase ca să-l afle pe Dumnezeu. Ce simplă e credinţă! D-nelor, iertaţi-mi îndrăzneala, dar aş pune între fericirile de pe munte şi aceasta: fericiţi câţi se nasc credincioşi. Despre unul ca acesta a spus Domnul prin gura psalmistului „Încă din pântecele maicii tale te-am ales”. Încă o dată, nici o luptă patetică, cu lumea ori cu mine însumi, nu mi-a încercat credinţa.

Departe de mine a socoti credincioşia ereditară. E cu atât mai mare preţul celor care capătă credinţa mai târziu, cu lupte şi exerciţii, după mari încercări şi eforturi, aşa cum pe planul fizic japonezii, pitici, au realizat prin educaţie o rasă de japonezi atleţi, graţie unui regim special de mâncare şi de practică fizică.

Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi şi numai educaţia modernă, faustiană, ne abate de la tipul primitiv: aşa cum ne orăşenizează trupul, ne alterează şi spiritul. D-lor, nu ştiu dacă e de rigoare să repet toate banalităţile care însoţesc confesiunile de acest soi. Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută, de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderaţi, fără habotnicie, religia a fost însă pravilă, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţi religioase şi rituale, Biblia cu Vechiul şi Noul Testament. Păstrez şi acum psalitri şi ceasloave de-atunci, cu litere chirilice, al căror rost l-am deprins buchisind bucoavne sfinte, şi mama şi tata, ca toţi oamenii de la ţară, erau mari pasionaţi ai cititului, mai ales al cititului cu glas tare, ca la strană. Când ne-am înălţat puţin, am trecut noi copiii la rând, să le citim lor.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, însăilată pe datini şi străvechi obiceiuri.Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât mai pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş, stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… Nu e nici poezie, nici proza… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă … Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare, şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti, plină de o mare, de o nespusă, ai zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci, ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât şi aşteptam cu siguranţă, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiță-n păr, că voi avea noroc… Mama mă adora… Surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatec, cu un cer albastru dreasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sf. Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care-mi era capul împuiat, era desigur în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la făt-frumosul din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranță c-are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi nu l-am formulat niciodată. Cred că n-am să pierd nici în clipa morţii acest sentiment clar şi mistic, despre care nu mă pot înşela: sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină aşteptând ceva încă şi mai minunat. Refăceam experiența edenică? Eram iarăşi primul nostalgic după Paradis? Cert e că sentimentul meu de atunci era de ordin religios, şi astăzi când arar mă duc departe acasă, locul cu predilecţie mi-e tot acolo, în fundul grădinii, astăzi săracă în flori, cu tot orizontul îngustat, aceeaşi vastă aşteptare tăbară asupra mea … E trepiedul Sibilei din mine, apucată de reverii şi aşteptări ca de oracole. O aşteptare de la nord, din munţi. Şi rămân acolo, aşa, până ce amurgul îşi strânge coada de păun de pe culmea Panataului – şi luceafărul îmboboceşte în văzduh.

Mai târziu, acea aşteptare s-a coborât din cer sub pământ: am ajuns căutător pătimaş de comori, nu pentru tezaure în sine, ci ca să mi se împlinească soarta proorocită.

Din toate lecturile, cea care m-a impresionat cel mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare de dramă, jumătate pământeană jumătate divină. Dumnezeul meu favorit a fost Iehova, ale cărui apucături de prigoane pentru vrăjmaş – protecţie pentru aleşi, le râvneam. Până astăzi am rămas un iehovist în străfundurile necercetate ale sentimentelor mele credincioase. Fiul venea pe urmă, blând şi ascultător, de mână cu maica sfântă. E poate şi icoana autorităţii tatălui, fără umbră de ştirbire în casa noastră de atunci. Sfinţii mei favoriţi afară de arhangheli, îndeosebi focosul Mihail, sfinţii mei au fost Avram şi Isac şi Iacob, am dormit ca ei cu capul pe piatră şi am aşteptat sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am ciulit urechea ca să aud glasul Domnului cu Samuel. Am luptat împotriva Filistenilor cu Samson, am cântat cu David, păzind oi şi am plâns cu profeţii. Am ştiut Vechiul Testament de la capăt la celălalt, – ca pe un epos – încât idilica evanghelie a rămas pentru mine până târziu în umbră.

Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară din prima copilărie. Datinile care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunată Vinere, când cântam prohodul. Cu luni de zile înainte îl învăţam împreună cu mama, fără greşeală. Ocolirea bisericii, slujba triumfală a învierii, au pus peceții indelebile pe-o amintire ce n-aş vrea să o pierd niciodată. Sunt emoţii neştirbite, a căror intensitate o simt la fel acolo în amintire şi astăzi. Sufletul nostru, măcar în copilărie, prinde, fără să ştie, în placa lui sensibilă, pe Dumnezeu. Practicile religioase, cultul, fac să se contureze, să apară şi să se fixeze în conştiinţă, chipul Domnului, aşa cum manipulaţiile în diverşi reactivi ajută să reiasă pe placa fotografică chipurile prinse. Astfel misterioasa impregnare rămâne pururi negativă, sau se şterge – mă văd într-o zi luminoasă, cu sora mea cea mare de mână, mergând pe drum afară din sat. Deasupra mea, pe cerul verzui, un înger imens, ca un Crist pantocrator pe bolta bisericii… Întreb şi acum pe sora mea, care nu-şi aminteşte şi crede că am visat. Impresia mea e însă aşa de tare şi vie, ca şi când aş avea o vedenie. Mă întreb iarăşi alergând prin grădină la mama care țesea la război ca să-i spun cu uimire şi oarecum speriat de bucurie că mica şi zdrențuita cărţulie de cinci bani, epistolia Maicii Domnului, căzută din cer, pe care o purtam în buzunarul de la sân, s-a zbătut acolo, a pâlpâit ca o vietate, dându-mi un semn. D-lor, dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot… Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica – Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm de-a orice altceva, de ce numaidecât să botezăm mieii priori din curte. Sub un nuc imens aveam biserica şi altarul după nişte perdele. Clopotele ne erau crengile. Însăşi mama consimţea să vie uneori la slujba mea şi să mă asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasăre cu sutele. Şi mureau foarte mulţi… Credeţi că a pierit vreunul necreştineşte, fără slujba înmormântării sau neîngropat? Gropiţe după gropiţe, săpate cu săpăluge de grădină, se înşiruiau mormintele puişorilor jeluiţi, toţi cu cruci de beţişoare la cap şi asta nu o dată, ci veri întregi şi ani de-a rândul. Mi-amintesc de jalea ce ne-au adus într-o toamnă iernatică moartea a vreo câteva sute de rândunici apucate de zăpadă şi adăpostite în pod, în proumbar, prin casă. Toate au răposat, însă toate au avut parte de înmormântare, mi s-ar fi părut un mare păcat dacă nu aş fi făcut-o.

Amintirea rândunicilor înmormântate în pământul copilăriei mele înalță şi azi aripi în sufletul meu.

Toate acestea mi-au fost în fond, o comoară de unde am cheltuit şi din care-am trăit după ce-am plecat de acasă, de la 6 ani, în şcoli, printre străini. Pentru examene m-am rugat şi-am dat în genunchi la icoane, până în primele clase de liceu. Multă vreme, dorul de acasă, vitregia vieţii de internat şi de gazdă mi le-am consolat citind cu plânset psaltirea pe care o purtam la mine, însușindu-mi pentru mine toate revendicările lui David. Încetul cu încetul însă impresiile s-au acoperit cu praful oraşelor şi credinţa am uitat-o. N-a fost o apostazie, nici măcar tăgadă sau luptă. Am trecut prin studii ştiinţifice şi prin toate vămile materialismului numai cu mintea, nu cu sufletul. Până şi socialismul, atotbiruitor pe atunci, a trebui să îmbrace pentru mine o haină sentimentală, poporanism, ca să ader la el. D-lor, nu mai eram religios, nu mai eram creştin, dar tot cu Felix Dantec şi alţi iluştri atei, nu eram nici păgân, nici ateu. Rămăsesem credincios prin temperament. Un simţ al orientării de natură religioasă mă purta şi atunci prin viaţă. N-am avut nici o criză de credință. Şi pe încetul aşteptarea cea de la început pusă în alţi termeni acum intelectuali, nu mistici, a pus iar stăpânire pe mine.

Instinctul m-a dus la filozofie şi la metafizică. Din liceu începusem să citesc lucrări de psihologie şi morală. Am ajuns curând la Schopenhauer şi nu-mi pare rău. El m-a condus la Upanişade şi la Buda. Din anii întâi de litere, psihofizica şi psihopatologia dincolo de Sergio, Wundt şi Hofding, m-au dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janet şi ale lui William James cu experienţa lui religioasă.

Dar şi la medicină aceeaşi uitare de credinţă: nici sub muşchi, nici sub scoarţa creierului, nici în bolnavul spitalelor nu era D-zeu. Studiul e aşa de mecanizat în nerv, de meschinizat în celulă, aşa de ucis în semnul clinic, încât adevărul, primul bolnav e cel pe care-l întâlneşti după ce scapi de şcoală. D-lor, viaţa socială cu răspunderea şi greutăţile ei a început iarăşi să răscolească vechiul instinct aproape uitat. Şezusem până acum pe o redie a mării şi făcusem semne cu degetul pe nisip. Anii de studiu trecuseră însă. Viaţa m-a zvârlit în mare şi trebuia să înot. Căsătorit acum şi cu copii, surghiunit într-o plasă de munte care cu toţi cei 60 de km în lung, 60 în lat, se strânge ca un laţ de hingher , am început să scot capul din apă şi să trag aer în sus. Numai aşa mă puteam ţine deasupra. Am dat din mâini violent, m-am agitat, adică am scris lucruri din fericire azi pierdute.

Am alergat la tot ceea ce atunci, sunt mai bine de 30 de ani, ispitea o minte înţărcată de credinţă, şi hrănită ştiinţificeşte, materialist, pozitivist, evoluţionist. Littre, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii, ziceam cu ei, va fi fost D-zeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai cauta sâmburul în chaosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus în roadele ramurilor noastre. La o parte adică cu fastele şi archivele cosmogoniilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile. Nemulţumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaşi. Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank şi Karpe, am citit Seferul, cu comentariile lui, am practicat pe rozcrucienii lui Peladan, am cercetat iluminismul filosofului necunoscut, am rămas îndelung la teosofie, de la gnoza la Pista Sofia, prin Fabre d’Olivet. Saint Yves D’Alveidre, Eliphas Levy şi Papus, până la modernii Schure, Rudolf Steiner, M-me Blawatzky, Annie Besant şi câţi alţii.

Dar nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am aderat la nici o sectă şi nu sunt un iniţiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea. Am simţit că nicăieri nu pot fi mai liber decât Dumnezeu. El e unică libertate a omului.

Am respins de la început spiritismul, atât cel radical al lui Alan Kardec, cât şi cel pseudo-științific al lui Crooks.

Am cultivat cu emoţie pe Carly, pe Emerson, şi prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlinck ca să mă-ntorc apoi la Platon, şi la neoplatonicieni.

Vă mărturisesc, m-a interesat această preumblare şi m-am complăcut aşa cum mi-ar place să mă plimb într-o galerie închisă cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia de violet mistic.

Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi-am ieşit afară cu ochii pe cer. Culorile acelea erau numai calităţi ale ei, nu era lumina esenţială. Câte ceva din aceste studii şi transmigraţii se reflectă în poeziile mele. Vedeţi, ca pe o masă de joc de noroc, bila minţii mi-a alergat şovăind pe dinaintea fiecărui număr. Dar bila nu s-a oprit. Se împotrivea înclinarea temperamentală a tablei, fundamentul organic al alcătuirii. Credinţa mă poartă mai departe spre acel loc fără număr de unde nu mai e nici o întoarcere.

D-lor, aşteptarea cea mai sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care deşi ascuns, nu-mi e necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură care isbește visul şi basmul unei vieţi e că are să vie.

Nu vă ascund că ştiinţa poate interpreta această întoarcere spre credinţa ca o involuţie, o înapoiere la mentalitatea primitivă a omului necivilizat. Ca pe o slăbire şi o eclipsare a funcţiilor superioare ale creierului, năpădite de răscoală funcţiilor subordonate, interioare, localizate sub scoarţă şi care a pus mâna pe cârmuire. Complexe vechi magice, străvechi refulări, ştiinţa lui James Williams le respecta şi le recunoştea puternica lor realitate sacră…, mai mult ca ştiinţa de azi a lui Freud. Dar nu pentru curiozitatea ştiinţifică de psihologie fiziologică ne-am descoperit noi sufletele aici. Dacă n-ar fi fost ascultate de fiecare dintre Dvs, cu emoţia propriei lor confesiuni, în identitatea de sentimente şi sinceritate, aceste mărturisiri pentru Dv ar fi ridicole copilării, iar pentru mine inutile profanări.

Ceea ce vă pot afirma, sfârşind, este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-a apropiat de credinţă. Unilateral aş fi fost poate un ateu naiv, un simplist negativ. Cu cât mai poliedric, cu atât am avut loc pe unde să străbată experienţe complexe, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţă de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal. Căci e o tristă unilateralitate traiul într-un spaţiu cu o singură dimensiune morală, a trăi de pildă numai în bucurie sau numai în durere. Viaţa e multidimensională. La cele două laturi de jos, pământeşti, le-aş zice dimensiuni pasionale – bucuria şi durerea – la care se limitează materialismul, trebuie să adăogăm o a treia înălţime, dimensiunea spiritualităţii… şi transfigurându-ne să trecem în a patra dimensiune metafizică, în extaz şi sfinţenie.
Dar numai în credinţă ne putem construi un spaţiu de viaţă mai presus de al târâtoarelor, arhitecturat cu dimensiunile adâncirii şi înălţimii în infinit.

(Vasile Voiculescu, confesiune rostită în fața studenţilor de la Teologie din București – Revista Gândirea, Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, pp. 400-405)

”Cinstea exemplară a unui un om ce a tânjit după puritate, luptând o viață întreagă s-o realizeze”

Pe Vasile Voiculescu l-am cunoscut prin intermediul lui Ion Marin Sadoveanu, când activam ca librar și anticar de cărți între 1946 și 1949, la magazinul Nastratin, pe atunci lângă Teatrul de vară ”Boema”. Amândoi cei sus-numiți aveau uriașe biblioteci, din care atunci începuseră să vândă și nu fără durere, împătimiți cum erau după cărți de care cu greu se despărțeau, deși le citiseră, le adnotaseră, le puricaseră.

Voiculescu m-a impresionat prin sfătoșenia lui și o anumită sobră sinceritate. De obicei era tăcut, adunat în sine, cu o expresie când de bunătate, când, mai rar, de severitate. Și ceea ce este mai important e că acestă primă impresie bună a rămas neclătinată, deși mi-a fost dat să-l cunosc pe om în multiple ipostaze.

M-a invitat la el, în casa din strada Staicovici, în care, zice-se, ar fi locuit și Kogălniceanu. Era o zi din preajma Crăciunului, într-o lună tare friguroasă, cum n-am mai avut parte în ultimii ani. Doctorul Voiculescu nu avea destule lemne să-și încăleazscă odaia sa de lucru, unde se afla și imensa lui bibliotecă. Găseai acolo ce visai și ce nu visai: cărți de medicină și de magie, poezie și roman, biologie, filozofie, teologie și folclor. Cu nemiluita. N-a fost nevoie să scotocesc prea mult ca să fac un maldăr de cărți, după nevoia imediată a omului ce se vedea cât de colo că nu se detașase complet de avuția lui, dar nici nu se crampona de ea. Ne-am înțeles ușor asupra prețului, eu necăutând să mă îmbogățesc de pe urma greutăților financiare ale omului și acesta neînțelegând – nefiindu-i în fire – să se tocmească.

Doctorul poet era slăbit, chiar bolnav și frigul din camera de lucru îi făcea vizibil rău, din care cauză ne mutam – de câte ori am fost la el – din bibliotecă în dormitor, unde, după obiceiul casei, ceaiul mă aștepta cu niscaiva biscuiți.

Eu îl cunoscusem până atunci ca poet. Într-una din vizitele mele am descoperit o carte științifică a doctorului, de mare însemnătate în literatura noastră, despre plante medicinale și virtuțile lor de leac. Văzând că mă interesează, mi-a făcut-o cadou. O lucrare alcătuită cu pasiune de poet și cu rigoare de savant.

L-am reîntâlnit mai târziu pe Voiculescu într-un cenaclu de filozofi ce dezbăteau probleme de soteriologie și mi-a plăcut grozav cum poetul, savant totodată, a intervenit cu competența omului versat în științe biologice, aducând argumente care luminau discuția ce devenise aridă în inconcludența cazuistic-filozofică a celor prezenți.

Ultima dată când l-am văzut pe marele poet al Sonetelor, m-a cutremurat chipul lui subțiat de boală și suferințe, fața lui zburlit tragică, vocea lui stinsă prin care se destăinuia cinstea exemplară a unui om ce a tânjit după puritate, luptând o viață întreagă s-o realizeze, în pofida tuturor piedicilor trupești și sufletești. Puritate? Nu e oare o nălucă a minții noastre? Năluca aceasta e totuși de natură să ne transfigureze și să ne înnobileze măcar o părticică din viața noastră. După un timp, ne-am întâlnit la Jilava, adus ca martor al lui Dinu Pillat. Era desfigurat.

A murit curând după aceea și nu mi-a fost dat să-i exprim – ca atâția din apologeții post-mortem ai poetului – nețărmuita admirație atât pentru autorul Sonetelor, cât și pentru omul dintr-o bucată care a fost Vasile Voiculescu.

(Arșavir Acterian – Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 151-152; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 39-40)

Vasile Voiculescu rămâne în literatura română ca un autentic poet religios

[…] Nu încetează să mă obsedeze – și obsesia mea ar trebui să fie asumată de toții – cutremurătoarea scenă ce mi-a fost povestită de un martor al ultimilor ani ai poetului: îmbătrânit, bolnav, într-o odaie neîncălzită, în plină iarnă bucureșteană, V. Voiculescu a primit vizita lui Tudor Vianu, venit să-l convingă să accepte ca o parte din poemele sale să fie publicate sub actualul regim. Tudor Vianu voia să înduplece poetul Destinului să renunțe, în sfârșit, la asceza (estetul îi spunea încăpățânare) în care s-a zăvorât ostentativ. V. Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată și i-a spus un ”nu” atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede. […]

V. Voiculescu rămâne în literatura română mai ales ca un autentic poet religios. Fapt nu numai important, dar și oarecum nou, deoarece până la el și până la câțiva dintre poeții Gândirii, întâlnim un religios conceptual și nu trăit. Grigore Alexandrescu stă de vorbă cu ”duhul” său, Eminescu e în fața lui Dumnezeu, nu însă și cu frica lui Dumnezeu, Panait Cerna încearcă retorica substanțială a apropierii, dar atât. […]

Pentru poetul V. Voiculescu, credința e o modalitate firească și vie de existență, un dat. Într-o confesiune citită în fața studenților Facultății de Teologie din București și publicată în Gândirea1, el afirmă limpede acest lucru:

”Credincioșia, spune el, e de aceeași natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice și psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioșie, și de necredincioșie, nu știu dacă se va cunoaște vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe niște fantezii ale mele, deși le simt sau le presimt foarte reale”. Și mai departe: ”Domnilor, n-am nici un merit să cred, m-am născut așa! Caut în trecutul meu și nu găsesc nici o întâplare care să mă ducă silnic la credință, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferință care să mă întoarcă cum întorci o mănușă, nici un foc alchimic care să mă topească și apoi să mă transmută în alt metal. Dacă am încercat uneori a crede, am făcut-o liniștit, așa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt plea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul fără știrea și voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, și îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aș fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-L prinde dintr-o dată.”

Această prindere dintr-o dată a lui Dumnezeu, dar și acestă conviețuire senină, zi de zi, cu Dumnezeu, e mult înlesnită în limitele ortodoxiei noastre. ”Inimă milosârdică”, ar spune un Sfânt Părinte al Răsăritului, poetul Voiculescu trăiește din plin acel ”pârjol al inimii pentru orice creatură, pentru oameni, păsări, animale, demoni și întreaga făptură”. Iubirea creaturii și a Creatorului prin creatură – există în ortodoxie o adevărată ierarhie a dogorârii – poetul o trăiește total într-un peisaj în care miturile noastre folclorice o întrețin și o întregesc.

Integrarea în spiritul ortodoxiei nu anulează însă orice murmur, dacă nu chiar zbatere în ființa poetului. Zbaterea nu ia totuși niciodată aspectul unei drame. Ocolește problema și tăgada. Opera lui Voiculescu e un fel de armonie suitoare, ea nu arde nici o treaptă, nu se ferește de un adevărat ciclu al sporurilor spirituale. […]

Am avut fericirea să citesc – înfiorat – un volum în manuscris al lui V. Voiculescu, operă zămislită în anii de dinaintea închisorii. Perspectiva suitoare de care pomeneam duce în aceste inedite la o încheiere deja vestită. V. Voiculescu se leapădă de ultimele concesii pe care orice poet le face poemului, pentru a-și însuși ritmul însuși al rugăciunii. Un fel de suflu duhovnicesc despoaie poemul de orice ”păcat” estetic, pentru ca totul să se rânduiască întru îngenunchere. Poemul e pulverizat cu adevărat spre a deveni ”o prăpastie de smerenie”, cum ar spune Sfântul Isaac Sirul.

(Virgil Ierunca – Românește, Editura Humanitas, București, 2005, pp. 40-44)


1. Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, pp. 400-405

„Tuturor legionarilor de la Radio le-a fost un bun exemplu de onestitate şi modestie, de cuminţenie şi toleranţă”

La Zarcă erau încarceraţi într-o izolare diabolică conducătorii legionari: profesorul Nicolae Pătraşcu, Alex. Ghica, avocaţii Radu Mironovici şi Nistor Chioreanu, Alexandru Constant, Radu Gyr, Victor Biriş, Radu Budişteanu, Petrică Ţocu, Eugen Teodorescu, Filon Lauric ş.a. În atelierele penitenciarului nu mai lucrau deţiniţi politici, ci numai dreptul comun, iar secţiile erau arhipline de altfel ca şi “camerele nebunilor” din Secţia I şi “Secţia celulelor de pedeapsă” (o secţie înfiinţată după 1954).

De asemeni voi afla că la parter exact sub celula noastră se găseşte V. Voiculescu (poetul), arestat şi condamnat la ani grei de temniţă în procesul intelectualilor din organizaţia “Rugul Aprins” a lui Sandu Tudor. Poetul Sandu Tudor (mai apoi părintele Daniel, stareţul schitului Rarău) era mort de mult; în celular murise şi dr. N. Roşu, Mircea Vulcănescu şi alţi nefericiţi naufragiaţi în oceanele “umanismului socialist”.

Cu poetul Vasile Voiculescu am lucrat, cu mulţi ani în urmă, la Radiodifuziunea Română. Majoritatea lucrurilor bune (dacă au fost bune), pe care le-am făcut acolo în 1940, s-au datorat sfaturilor înţelepte ale acestui om excepţional. N-a fost legionar, activitatea lui în timpul guvernării legionare s-a desfăşurat numai pe tărâm umanitar; deloc politic. Tuturor legionarilor de la Radio le-a fost un bun exemplu de onestitate şi modestie, de cuminţenie şi toleranţă. În timpul “dictaturii călăului” Antonescu nimeni, niciunul dintre comisarii regali – anchetatori nu i-au găsit vreo vină. Comuniştii l-au găsit “simpatizant – legionar” şi aşteptând prima ocazie să-l bage în başcă, s-a ivit “Rugul aprins”. Nu l-au iertat. […]

Pe doctorul V. Voiculescu l-au urmărit un timp prin fereastră în ţarcul plimbărilor. Era ca o umbră. Nu mai purta barba care îl făcea măreţ de interesant, abia îşi târa picioarele, atât de distrofic ajunsese. De la o vreme n-a mai apărut (cu mâinile la spate şi cu privirile în pământ, păşind cu teama vieţuitoarelor prin ţarcuri), nu l-am mai văzut. S-a numărat şi el printre cei care, neputincioşi fiind, nu aveau tăria celor câteva sute de paşi făcuţi la plimbarea de 10-15 minute la 2-3 zile. Căzuse la pat, s-a repetat povestea preotului Florea Mureşanu: după o mulţime de “intervenţii” zgomotoase, unele soldate cu izolarea la nebuni sau la carceră, a bătătorilor în uşă, doctorul a ajuns la infirmeria penitenciarului apoi a venit slobodna şi nu prea multă vreme după aceea veni săvârşirea […] “marelui poet al spiritului”. La moarte, greutatea fizică în kilograme, a bunului doctor Vasile Voiculescu n-a fost mai mare ca a nefericitului critic literar Dinu Pilat, în comparaţie.

(Vasile Blănaru Flamură – Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 262-264)

„Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu”

Fragment de interviu cu arhim. Roman Braga, de la Mănăstirea Ortodoxă Română din Detroit, S.U.A.

[…]

N.I.: Cu ce teologi mari aţi fost la închisoare?

R. B.: Din prima închisoare, de mari teologi nu-mi amintesc, dar am întâlnit foarte mulţi călugări simpli. Să ştiţi un lucru: ţăranul român este un mare teolog şi dreptatea lui, moralitatea lui şi integritatea lui m-au impresionat.

Intelectualii s-au compromis în închisori dar nu s-a compromis ţăranul, pentru că el a avut răbdare. Stătea şi se uita, vorbea puţin, gândea mult şi a rămas incoruptibil. Dar îmi amintesc la canal de părintele CONSTANTIN GALERIU care, de curând, a trecut la Domnul. La Colonia Peninsula de pe canalul Dunării, am cunoscut o mulţime de preoţi. Am fost implicat în procesul „Rugul aprins”. „Rugul aprins’’ nu era o asociaţie. La mănăstirea Antim era centrul. „Rugul aprins” nu a fost o asociaţie formală, deşi a fost încorporată mai târziu. El a apărut din nişte necesităţi spirituale între 1944, când ruşii au năvălit în ţară şi 1948, când s-a format primul guvern comunist. Noi am trăit o epocă de răsturnare a valorilor, o confuzie totală. Nu ştiam politic ce va fi, atunci intelectualii de la Universitatea Bucureşti s-au strâns: profesorul Bota, Alexandru Mironescu care a introdus catedra de filozofie a ştiinţelor, Vasile Voiculescu, poetul, care a fost şi doctor la Palatul regal, Paul Stelian, un poet, părintele Stăniloae, care a fost mentorul nostru, părintele Benedict Ghiuș, un intelectual.

N. I.: Toţi aceştia au fost implicaţi în proces?

R. B.: Toţi aceştia – 16 inşi au fost în proces. Şi, sigur, cel care a înfiinţat asta a fost Sandu Tudor, poet şi ziarist (ziarul “Grădiniţa”, revista “Flacăra de foc”), un convertit de la ateism, de la o viaţă dereglată, la credinţă. Pe urmă a ajuns călugăr la mănăstirea Antim şi stareţ într-un schit pe Rarău. Sandu Tudor, după convertire, a început să sape prin arhivele române, să descopere sfinţii români, pustnicii de prin munţi. A călătorit la muntele Athos de unde a venit complet convertit.

N. I: Vă rog să-mi permiteţi o paranteză: Anul trecut s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Vasile Voiculescu. În primul război mondial a mers voluntar pe front. A scris o poezie creştină de mare profunzime. S-a lansat ideea unei posibile canonizări a lui. Ce părere aveţi de aceasta?

R. B.: Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu. Noi vorbim de rugăciunea inimii, de curentul isihasmului, dar cred că singurul autentic isihast a fost acel civil, că nu era preot, care e cunoscut sub numele de „poetul serafic”. El a scris nişte poezii de o valoare extraordinară. Acestea sunt bazate pe universul interior pe care noi îl neglijăm: omul este o realitate infinită ca şi un atom – nu-i mai dai de capăt. Despre acest atom spiritual, sfântul apostol Pavel spunea că “noi suntem biserica Dumnezeului celui viu, pentru că Dumnezeu locuieşte în voi”. Vasile Voiculescu a prins în poezie lucrul acesta.

N. I.: Un filolog care lucrează la Radio Cluj, Florin Săsărman, cântă aceste poezii…

R. B.: Îmi pare bine că s-au format nişte lieduri spirituale creştine pentru că Vasile Voiculescu este un intelectual ortodox de mare valoare. Este un sfânt. Ca să vă dau un amănunt: el a murit într-o cămăruţă, nu a fâcut focul, stătea toată ziua pe un scaun, medita, scria, se ruga. A venit odată băiatul să omoare un păianjen: “Să nu vă atingeţi de creatura lui Dumnezeu. Eu mă uit la dânsul toată ziua şi descopăr degetele lui Dumnezeu.” V. Voiculescu a fost îndumnezeit în viață.

N. I.: Să revenim la firul discuţiei noastre. În a doua închisoare aţi fost împreună cu V. Voiculescu?

R. B.: Nu. Dar ştiu un amănunt:” Măi băieţi, să-mi puneţi tubul acesta de pastă în gură dacă mor”. Avea 75 de ani şi voia să fie identificat; tuburile de pastă erau de metal şi nu se dezintegrau. Dar i-a ajutat Dumnezeu să iasă afară şi a murit după un an.

(Fragment de interviu realizat de Nicolae Iuga în luna august 2003 – Revista Memoria Ethnologică, an III, nr. 8-9, iulie-decembrie, 2003, pp. 842-843)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Duminica Tomii sau „Paștele cel mic”

Spre mai dreapta pomenire a Apostolului Toma

Despre Sfîntul Apostol Toma, zis „Geamănul” (în gr.: „Didymos”), evangheliile nu dau prea multe amănunte. Sinopticele (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15), apoi şi Faptele (1, 13), îl pomenesc doar în treacăt, ca pe unul dintre cei 12, fără alte menţiuni. Tot ce ştim despre el din surse canonice provine din Evanghelia după Ioan: supranumele lui Toma (11, 6; 20, 24; 21, 2), atitudinea lui din pragul învierii lui Lazăr (11, 16), nelămurirea lui aparent naivă asupra unei afirmaţii a Mîntuitorului (14, 4-6), vestitul episod al îndoielii de după Înviere (20, 24-29) şi prezenţa lui în ceata celor 7 ucenici cărora Domnul li S-a arătat la Marea Tiberiadei (21, 1-2). Tradiţia ne spune că ulterior Toma a propovăduit în Mesopotamia, Persia şi India, fiind martirizat la Edessa. Lui îi este atribuită şi o evanghelie apocrifă păstrată în limba coptă (există deja mai multe traduceri româneşti prin intermediar), cu puternice accente gnostice, descoperită şi editată pe la jumătatea secolului XX (datînd însă, cu destulă certitudine, abia din secolul II d. Hr.).

Toma este, într-un fel, unul dintre Apostolii cei mai nedreptăţiţi de memoria culturală a posterităţii, mai cu seamă în vremurile moderne. Judecat îndeobşte reducţionist, doar prin prisma „necredinţei” sale din episodul menţionat, el s-a încetăţenit în conştiinţa majorităţii nu ca „Toma Geamănul”, ci ca „Toma Necredinciosul”, fiind oferit cel mai adesea drept contra-exemplu, chiar şi la nivelul limbajului curent. Un Giovanni Papini l-a decretat (cu anumite nuanţări, care îndeobşte nu mai sînt reţinute) nici mai mult nici mai puţin decît „patron al spiritului modern” – imagine paradigmatică a îndoielii, suspiciunii şi îndărătniciei neînţelepte.

Privit altfel decît în pripă, Toma nu face însă decît să întruchipeze într-un anumit moment o stare de spirit care a fost comună, chiar dacă mai puţin pregnant, tuturor apostolilor şi ucenicilor, pînă la deplina încredinţare (cf. şi N. Steinhardt, „Dăruind vei dobîndi”, ed. 1992, pp. 183-187). El vădeşte, cu o sinceritate mai brută, nevoia generală de concret a omului (cel puţin în condiţia lui actuală), ceea ce constituie, poate, şi una dintre raţiunile Întrupării. Pe de altă parte, el nu face decît să exploateze pînă la capăt o posibilitate imediată: Hristos nu Se înălţase încă; El era, aşa-zicînd, la îndemîna omului iscoditor, cum nu va mai fi pentru cei de după aceea. Este tocmai ce spune Domnul, dojenindu-l fără asprime pe Toma (după cum fără asprime o dojenise cîndva, tot pentru piosul ei abuz de concret, şi pe Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr): „Adu degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele, şi adu mîna ta şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios […] Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 27-29). E de observat că nici Iisus, nici evanghelistul nu mai emit vreo altă judecată asupra gestului lui Toma…

Toma nu se îndărătniceşte cu gînd sau cu inimă rea, ci mai degrabă tatonează, aşa cum făcuse şi la cuvîntarea de despărţire cu care se încheiase Cina cea de Taină: „Şi unde mă duc Eu, voi ştiţi, şi ştiţi şi calea”, zice Domnul. Iar Toma: „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?” (Ioan 14, 4-5). Toma vrea mereu să smulgă lămurirea, încredinţarea deplină. El e mai degrabă precaut decît naiv, reprezentînd o varietate tipologică a psihologiei umane, marcată de setea – principial legitimă – de claritate şi concreteţe. E de crezut că el bănuieşte prea bine la ce se referă învăluit Iisus, dar forţează confirmarea mai directă şi mai desluşită, care nu întîrzie să vină (Ioan 14, 6-7). Dacă e vorba de naivitate, mai evidentă apare, în episodul cu pricina, cea a lui Filip, care cere ca Domnul să li-L arate pe Tatăl, drept care şi Iisus îi răspunde mai vădit dojenitor: „De-atîta vreme sînt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” (14, 9), cum nu găsise de cuviinţă în cazul lui Toma.

Cînd e vorba de Petru, nimeni nu-l judecă predilect prin episodul lepădării, care este privit cu înţelegere, ca un fapt accidental şi colateral. Cu aceeaşi înţelegere s-ar cuveni privită şi insistenţa lui Toma. Mai ales că pe acesta îl definesc mult mai bine alte două lucruri, consemnate cu grijă de Ioan: fervoarea jertfelnică şi forţa mărturisitoare de care dă dovadă, mai întîi în pragul învierii lui Lazăr, apoi după ce pipăie rănile Domnului. Cum arhiereii şi fariseii începuseră deja să uneltească împotriva lui Iisus, ucenicii se codeau să-L însoţească la Betania, aproape de Ierusalim. Dar iată că Toma îi însufleţeşte, zicîndu-le: „Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (Ioan 11, 16). Cum să-ţi fie necredincios cel pînă la urmă gata să moară pentru tine?!

Şi iată că, după ce Domnul îi ia mîna şi i-o pune în rănile Sale, ca într-o cuminecare mai degrabă tainică decît demonstrativă, Toma izbucneşte cu acea exclamaţie cutremurătoare şi de neuitat (poate cea mai sinceră şi mai profund omenească în simplitatea ei): „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Ce sublimă şi desăvîrşită mărturie a omului deplin încredinţat! E chiar mai mult decît mărturisise înainte Petru („Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” – Matei 16, 16), pe care Iisus îl fericise pentru aceasta; Petru, cum s-a observat, Îl mărturiseşte mai ales ca Mesia (cf. Marcu 8, 29; Luca 9, 20), pe cînd Toma Îl mărturiseşte de-a dreptul în maiestatea şi plinătatea dumnezeirii Lui: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Fie ca toţi „necredincioşii” să strige cu Toma către Hristosul cel viu, Ce poate fi „pipăit” în concreteţea a două mii de ani de istorie creştină: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Şi să fie gata să moară cu El, pentru ca întru El să guste învierea!

Poate că, dincolo de cronologie, trebuie să vedem şi o altă semnificaţie în aşezarea Duminicii Tomii după Săptămîna Luminată. În popor i se mai spune „Paştele cel mic”. Ea stă, în orice caz, în prelungirea tainei pascale: „necredinciosul” ne încredinţează, o dată mai mult, asupra Învierii!

 

de   RostOnline

Ospăţul Iubirii continuă. Unde ne plasăm?

Unii vor bani şi averi, sau faimă, sau putere, şi nu se simt sătui niciodată. Pentru că e ca şi cum ar încerca să mănânce la masă nu din mâncăruri, ci din tacâmuri, încercând să înghită linguri, să muşte din farfurii sau să se hrănească din zgomotul produs de ciocnirea dintre ele. Cei ce caută tot soiul de plăceri trupeşti, ca scop în sine, se aseamănă cu cei ce se târâie pe sub mese, căutând să se ghiftuiască din fărâmituri şi pete de mâncare. Doar cel ce stă cu demnitate – dar cu smerenia celui ce-şi ştie locul – la Cina de Taină, acela se bucură cu adevărat din Mielul Jertfit pe altarul Iubirii. 

 

 

 

Învierea Domnului ne ajută să privim, retrospectiv, într-o lumină nouă cele ce s-au petrecut în perioada prepascală. Jertfa de pe Cruce a fost actul culminant al dăruirii fără rest, al unei iubiri dumnezeieşte împărtăşită tuturor. Din ospăţul de pe Golgota toţi s-au înfruptat, nu a rămas nimeni flămând. Dar fiecare a primit ceea ce a dorit şi a avut disponibilitate să primească. O aceeaşi dragoste a lui Dumnezeu s-a revărsat peste toţi, dar fiecare a primit după inima sa.

Iuda şi-a dorit mereu bani. Lua din punga în care se adunau donaţiile (Ioan 12, 6), dar tot nu-i ajungea. A mai vrut 30 de arginţi. Şi i-a primit, i s-a îndeplinit dorinţa. Dar banii nu i-au folosit la nimic, ei nu pot înmuia o inimă împietrită, nu pot smeri un cuget trufaş. De aceea a ales să se sinucidă, în loc să primească prietenia constantă arătată de Hristos până în ultima clipă (Matei 26, 50). Caiafa s-a vrut arhiereu şi a fost cinstit cu faptul de a fi rostit ultima profeţie a Legii Vechi: „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50). Pilat s-a temut pentru funcţia sa căci, ca orice roman autentic, dorea să rămână în istorie. Iar Domnul l-a cinstit cu pomenirea numelui său în Crezul niceo-constantinopolitan, unde se spune: „în vremea lui Ponţiu Pilat”, iar nu „în vremea Cezarului Tiberiu” ori „în vremea regelui Irod”. Până şi lui Irod i-a făcut Domnul un dar, ajutându-l să se împace cu autoritatea romană prin faptul că Pilat L-a trimis pe „Galileean” şi la el, să-l judece. „Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, că mai înainte erau în duşmănie între ei” (Luca 23, 12).

Cei ce-L huleau şi-L urau au primit satisfacţia de a-L vedea chinuit şi spânzurat pe Cruce. Soldaţii romani şi-au împărţit hainele Domnului, iar pentru cămaşa lui cea necusută au aruncat sorţi (Luca 23, 34). Mai marele lor, sutaşul Longinus, s-a învrednicit, prin disponibilitatea inimii sale, să înţeleagă din semnele ce au urmat morţii Crucificatului, că „Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27, 54). Şi a crezut în Hristos, devenind creştin. După ce iniţial L-a hulit împreună cu cel răstignit de-a stânga, tâlharul de-a dreapta s-a pocăit şi a cerut lui Hristos: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Şi a furat, astfel, şi Raiul.

Femeile ce L-au urmat până pe Golgota, preschimbate în mironosiţe, au primit darul de a-L vedea primele pe Cel Înviat. Maica Domnului a fost dată în grija feciorelnicului Ioan, „ucenicul iubit”, iar Ioan însuşi, pentru faptul că a mers cu Domnul pe Golgota, este singurul dintre apostoli care nu a avut parte de moarte mucenicească. Petru a fost răsplătit pentru râvna lui cea mare şi, chiar dacă s-a lepădat de trei ori, a fost reabilitat şi repus la loc de cinste între ucenici. Lui Toma – ca şi celorlalţi, de altfel –, i s-a împlinit cererea şi i S-au arătat semnele piroanelor şi urma suliţei pe Trupul înviat din morţi.

De toţi a avut Domnul grijă, dar fiecare a primit ceea ce căuta în inima lui. Dumnezeu e risipitor şi dăruieşte tuturor din ale Sale. Fiecare ia după cum crede de cuviinţă şi fie înmulţeşte talanţii, fie îi îngroapă, fie îi risipeşte precum fiul din parabolă. Despre Împărăţia Cerurilor ni se spune în Evanghelii că este asemenea unei Cine mari. Dar Împărăţia a şi venit, iar noi suntem deja chemaţi, în această viaţă fiind, la Ospăţul Iubirii. Depinde de noi, însă, cu ce ne hrănim. Unii vor bani şi averi, sau faimă, sau putere, şi nu se simt sătui niciodată. Pentru că e ca şi cum ar încerca să mănânce la masă nu din mâncăruri, ci din tacâmuri, încercând să înghită linguri, să muşte din farfurii sau să se hrănească din zgomotul produs de ciocnirea dintre ele. Cei ce caută tot soiul de plăceri trupeşti, ca scop în sine, se aseamănă cu cei ce se târâie pe sub mese, căutând să se ghiftuiască din fărâmituri şi pete de mâncare. Doar cel ce stă cu demnitate – dar cu smerenia celui ce-şi ştie locul – la Cina de Taină, acela se bucură cu adevărat din Mielul Jertfit pe altarul Iubirii. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, dar de noi depinde unde ne plasăm şi ce alegem să primim la această Sfântă Masă, ce nu se mai termină de două mii de ani încoace.

 

de Pr. Constantin Sturzu  Doxologia

Creștinii Sfântului Toma Curajosul

Sistemul de caste hinduse i-a împins la marginea societății, numindu-i paria, fapt ce le-a interzis dreptul la educație. Multă vreme, creștinii tomiți au avut interzis în școlile publice ale guvernului indian. Dar, s-au ținut de Evanghelie, de comoara pe care le-a lăsat-o Sfântul Apostol Toma. Astăzi, a fi creștin în India este un gest de curaj – cum ar putea fi altfel, dacă apostolul lor a fost „Toma Curajosul”?

Spunea un părinte contemporan că viața noastră se desfășoară între un Paști și altul. Totul ține de felul în care reușim să prelungim noaptea de Paști în viața noastră, pentru că viața sfinților nu este altceva decât o Înviere prelungită. Dacă deschidem primele pagini ale cărții Faptele Apostolilor, cuprinsă în Sfânta Scriptură, vom observa tocmai această stare de înviere. Dacă la sfârșitul Evangheliilor îi găsim pe Apostoli ascunși de frica iudeilor – Sfântul Efrem Sirul spune că stăteau ascunși de frica morții lor personale – în Faptele Apostolilor îi găsim în rugăciune și Euharistie, deci în stare de înviere.

Ce credeți că fost în mintea unor bărbați trecuți de jumătatea vieții, să ia toiagul de capăt și să străbată lumea? Tocmai această stare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos! Au crezut cu toată ființa lor că Răstignitul a devenit Înviatul și au dus această credință până la marginea pământului, așa cum spun Faptele Apostolilor. Mulți s-au întrebat la ce se referea Sfântul Evanghelist Luca, prin expresia „marginea pământului”? De-a lungul istoriei au fost încercate mai multe explicații, dintre care cea mai plauzibilă se referă la faptul că Imperiul Roman și limitele sale erau considerate „oikoumnei” – „lumea”, iar ce era dincolo de granița imperială era marginea pământului. Alți teologi s-au gândit la posibilitatea propovăduirii Sfântului Apostol Pavel în Spania, la marginea continentului european.

La sfârșitul secolului al IV-lea, un document sirian numit Constituțiile Sfinților Apostoli aduce lumină în interpretarea textului „până la marginea pământului”. Autorul necunoscut menționează că Apostolul Toma a trecut dincolo de „marginea pământului, vestind Evanghelia Învierii neamurilor din țara Parților și Inzilor”. Ne putem întreba, de ce Sfântul Toma a înaintat în Orient, pe când toți ceilalți apostoli au ales nordul Africii, Asia Mică și Europa? Nebunie? Curaj? Credință, când noi îl numim „Toma necredinciosul”?

Și, totuși, nu toată creștinătatea îl numește „necredinciosul”! Undeva, pe costa vestică a Indiei, în două provincii – Malabar și Malannkar, Sfântul Toma este „curajosul”! „Curajosul”, pentru că a fost singurul care a avut curaj să sfideze amenințarea evreilor. Dacă toți erau ascunși de vineri seara, Sfântul Toma – după tradiția malabarează – a venit să vadă ce s-a întâmplat la mormântul din Ghetsimani. Așa se înțelege din faptul că el lipsea în dimineața Învierii, când Hristos s-a arătat apostolilor care erau ascunși. Sfântul a sfidat moartea și a ieșit din ascunzătoare cu prețul vieții, fiind conștient că toți apostolii lui Iisus erau căutați de farisei și de către bătrânii poporului. A mers spre mormânt, dar a văzut paza și soldații și nu s-a apropiat. Când s-a întors, i-a găsit pe frați plini de speranță – Domnul înviase!

Deci, „curajosul” și nu „necredinciosul”! Credința și curajul, au făcut că apostolul să ia altă direcție – India. După o viață de propovăduire, în jurul anului 72, Sfântul Toma și-a încredințat obștea în mâinile lui Dumnezeu, el primind cununa martirului. A lăsat în urmă o Biserică puternică, ce a făcut față vitregiei istoriei.

Când spunem India, ne gândim la hinduism, budism, Taj Mahal, aglomerație și vaci pe stradă – și, mai puțin la creștinism. Și, totuși, există creștini în India. În cele două provincii de pe coasta vestică, Malabar și Malannkar, trăiesc aproximativ două milioane de creștini! Creștini ce moștenesc ceva din curajul apostolului Toma, care a semănat aici credința Învierii. Au venit peste ei regii hinduși, iar tomiții au rămas în picioare. Apoi mogulii musulmani și cumplitele lor persecuții, dar creștinii Sfântului Toma nu s-au mișcat din loc. La jumătatea secolului la XVI-lea au venit și creștinii occidentali, care au încercat să-i facă să se unească cu Roma latină. Și au spus „nu” – „noi rămânem în credința părintelui nostru Toma, care a murit pentru credința poporului”!

În mulțimea templelor hinduse și a sinagogilor musulmane, smerite sunt mănăstirile și bisericile creștinilor tomiți. Majoritatea creștinilor locuiesc în bordeie de pământ acoperite cu vegetație, dar au biserici de piatră. Poate este unul dintre puținele locuri din lume în care preoții creștini slujesc desculți…. ca să fie solidari cu majoritatea comunității, care este sub pragul sărăciei din India! În aceste condiții dure, bisericile sunt pline, când se oficiază botezul în Sâmbăta Mare din săptămâna Sfintelor Pătimiri – sute de noi creștini îmbracă haina cea albă a neofiților! Neștiutori de carte, cu lipsuri de hrană și medicamente evidente, tomiții din Malabar și Malannkar se împărtășesc cu sutele, în fiecare duminică!

Sistemul de caste hinduse i-a împins la marginea societății, numindu-i paria, fapt ce le-a interzis dreptul la educație. Multă vreme, creștinii tomiți au avut interzis în școlile publice ale guvernului indian. Dar, s-au ținut de Evanghelie, de comoara pe care le-a lăsat-o Sfântul Apostol Toma. Astăzi, a fi creștin în India este un gest de curaj – cum ar putea fi altfel, dacă apostolul lor a fost „Toma Curajosul”?

de Nicolae Pintilie Doxologia

SFÂNTUL GHEORGHE. Predica Părintelui Sofian despre MUCENICI

PREDICA PARINTELUI SOFIAN LA PRAZNICUL SFANTULUI MUCENIC GHEORGHE

*(Cuvânt rostit la 23 aprilie 1985, seara)

“Hristos a-nviat!

Fraţi creştini, aseară şi astăzi am prăznuit în chip deosebit pe sfântul mare mucenic Gheorghe. Biserica l-a lăudat în cântări frumoase şi vrednice de el, pentru că a meritat toată lauda, un asemenea tânăr general, cum a fost sfântul Gheorghe care; pentru credinţa lui sinceră in Mântuitorul Hristos, a pătimit cele mai cumplite chinuri din partea păgânilor. [Din] Viaţa spusă astăzi la sfânta Liturghie, deja de la acatistul din seara aceasta poate că v-aţi dat seama ce-a insemnat această mare personalitate creştină, sfântul Gheorghe. Vreau să vă spun numai atât din viaţa lui, că a pătimit sub Diocleţian, ultimul mare impărat păgân, insă mare prigonitor al creştinilor; şi a pătimit sfântul Gheorghe pe la anul 298. Era originar din Capadochia, maica sa fiind din Palestina. După patimile sale a fost inmormântat în Ţara Sfântă, în oraşul Lida. Foarte mulţi dintre călătorii care merg la locurile sfinte au fost şi la mormântul sfântului Gheorghe şi s-au bucurat sărutându-i icoana şi racla cu moaşte şi lanţurile cu care a fost legat şi chinuit în timpul pătimirilor sale. Cinstea lui insă este mai presus de fire, mai presus de lume, în lumea lui Dumnezeu. Pentru că el, impreună cu ingerii şi cu toate puterile cereşti, se laudă acolo impreună in cântări ingereşti, cum noi, oamenii pământeni, nu putem inţelege. Acolo e lauda lui, pentru că şi-a dat viaţa pentru Hristos, pentru Dumnezeu.

In seara aceasta aş vrea să vă citesc ceva despre mucenici, cum a fost şi sfântul Gheorghe. Pentru că el a fost unul din marii mărturisitori ai lui Hristos, insă au fost foarte mulţi. El, ca şi sfântul Sava Stratilat pe care-l prăznuim mâine, a fost ofiţer superior in armata romană. Insă au fost foarte mulţi recruţi, tironi cuvântul tiron [are] sens de recrut în limba greacă, [ca sfântul Teodor Tiron] — foarte mulţi ostaşi şi foarte mulţi oameni de rând, ţărani, muncitori din toate categorlile care, când a fost vremea mărturisirii, cu foarte mult curaj au spus: „eu cred in Dumnezeu“. Si aceasta le-a adus moarte, moarte cruntă, insă prin asta s-au desăvarşit şi au devenit prietenii lui Dumnezeu, cei care L-au mărturisit în vremuri de grea cumpănă pentru viaţa lor.

Pentru aceşti sfinţi mărturisitori plini de curaj, avem un cuvânt aici, inaintea noastră, rostit undeva in Asia Mică, [in] Siria de un mare cuvântător al Bisericii, numit sfântul Asterie, episcopul Amasiei, care era un foarte mare iubitor de mucenici. El trăieşte in perioada de indată după chinuirile lor, adică pe vremea lui Constantin cel Mare, când aceste chinuri au incetat. Şi iată cuvântul lui — cuvântul este mai lung, insă am să vă citesc numai un fragment — incepe aşa:

Dacă diavolul nu prigonea pe creştini, şi n-ar fi pornit război impotriva Bisericii, n-am fi avut mucenici. Iar dacă n-ar fi fost mucenici, viaţa noastră ar fi fost tristă si fără sărbătoare. Căci ce este egal in valoare cu aceste sărbători? (…) Adevărata evlavie este de a te inchina si de a cinsti pe cei care au suferit cu răbdare patimi pentru Domnul, si care s-au pregătit pentru cea mai mare primejdie, moartea. Cei indeobste prăznuiţi – [sfinţii mucenici] — au ajuns corifei si inainte stătători. Oameni nemuritori din pricina vieţii lor frumoase, vesnic vii, pentru că au dispreţuit viaţa, au schimbat sângele lor cu impărăţia cerească si au declarat corpul cel ispititor, binefăcător sufletului. Asa lucrează voinţa cea sfântă si bună, când ea este în om ca un conducător de care de luptă, când i se supun ei toate pornirile şi mişcările şi cand tine gândurile cu grijă, ca pe niste frâuri, lovind pe cea sălbatecă si infrânând pe cea care este peste măsură de iute, pentru ca nu cumva drumul vieţii să ajungă neordonat si primejdios. Mucenicii sunt nu numai dascălii unei bune vieţuiri, ci si acuzatorii păcatului (…). Dacă acela a biruit prin răbdare para focului, pentru ce tu nu imblânzesti prin castitate desfrânarea? Dacă mucenicul nu avea nici o milă de bogăţia si banii pe care i-a lăsat, pentru ce tu nu dispretuieşti putin argint pentru dreptate?”.

(Cuvânt de laudă la sfinţii mucenici, in Asterie al Amasiei, Omilii si predici, p.196-202.)

Sfântul Gheorghe avea o avere foarte mare, asa era pe vremea aceea. Părinţii îi muriseră si inainte de a suferi martiriul, a impărţit toată averea lui la săraci. La asta se referă si sfantul Asterie.

“Daca mucenicul s-a despărţit de soţie, de copii şi de cei mai dragi lui, pentru ce nu osândesti prieteniile pătimase si primejdioase, simpatia pentru persoanele care intâmplător au oarecare legături de familiaritate cu tine, pentru ce treci peste dreptate, pentru ce spui că este o nebunie frica de Dumnezeu? Dacă mucenicul s-a dezbrăcat de trup pentru Dumnezeu, pentru ce tu nu te lipsesti de o singură haină ca să imbraci pe cel sărac? Dar toate acestea, comparate unele cu altele, dovedesc felul nostru rău de purtare. Asadar, sau să ne rusinăm de sfinţi, ca de niste dascăli, sau să ne temem de ei, ca de niste acuzatori.

Să arătam că viaţa noastră imită pe cei cinstiţi de noi. Să avem tot atâta incredere în Dumnezeu, pe cată au avut sfinţii când s-au supus poruncilor şi au nădăjduit cu tărie in făgaduintele lui Dumnezeu (…) Căci noi oamenii suntem asa fel formati de la natură, ca să ne purtăm cu moliciune şi fără hotărare faţă de muncile care nu au nici o răsplată şi dimpotrivă, să ne ocupăm de cele ce au de sfarşit răsplată şi cinste.

Din această pricină, toţi mucenicii au dat atenţie cuvintelor evanghelice prin care Domnul indeamnă pe sfinţii Săi (…), zicând aşa:

«Dacă cineva Mă va mărturisi pe Mine inaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pe el inaintea Tatălui Meu cel din ceruri» (Matei 10,32).

Intemeiaţi pe această mărturisire a Domnului, mucenicii au suferit cu sufletul neschimbat ascuţişul sabiei, au mers în foc, fiecare şi-a oferit spatele spre biciuiri, s-au sfâşiat coastele cu varful unghiilor, au răbdat lanţuri de fier şi au fost duşi in locuinţele întunecoase ale inchisorilor; s-au topit de foame şi s-au vestejit de sete; ca nişte pietre îşi dădeau feţele lor celor ce-i loveau; auzeau insultele ca nişte surzi; tăceau ca nişte muţi în faţa celor care-i insultau şi batjocoreau; au fost expuşi in faţa gloatelor şi in teatre; erau purtaţi prin piaţă şi prin for cu trupurile compler goale şi, ce e mai dureros, nu numai bărbaţi, ci şi femei. Unii au fost arşi in foc, alţii au ingheţat din pricina gerului, ne-au impărţit faptele lor de vitejie în felurite chipuri, pentru ca sa invingă chiar prin moartea lor. Pentru aceea imbrăcăm cu cinste evlavioasele lor trupuri, vasele alegerii, uneltele fericitelor lor suflete, casele în care au locuit filozofi. Le păstrăm ca pe nişte odoare de mare preţ, pentru toată viaţa, ne inarmăm cu ele, ca şi cu nişte merite proprii.

Biserica se intăreşte cu mucenicii, după cum se intăreşte un oraş cu soldaţi viteji. Se fac în cinstea lor prăznuiri obşteşti şi ne desfătăm de bucuria sărbătorilor.Cei cuprinşi de greutăţi sau nenorociri omeneşti, se grăbesc ca la un azil la locul de odihnă al preafericiţilor mucenici. Din pricina indrăznirii lor în faţa lui Dumnezeu, facem din ei mijlocitorii rugăciunilor (…) noastre. La locurile de odihnă ale mucenicilor, săracii scapă de sărăcie, bolnavii sunt vindecaţi, ameninţările puternicilor adorm. Sfintele lor locaşuri de odihnă sunt in mare cinste. Astfel… [ascultaţi aici]: „...tatăl sau mama işi ia in braţe copilul bolnav, lasă la o parte spitale şi pe doctori, se refugiază la ajutorul unui om care n-a invăţat medicina. Venind la unul din mucenici, prin el se roagă Stăpânului a toate, intrebuinţând aceste cuvinte către mijlocitor” [ascultaţi o rugăciune către martir]:

„«Pătimind pentru Hristos, roagă-te pentru patimă şi boală! Având indrăzneală către Dumnezeu, pune cuvânt bun pentru semenii tăi. Chiar dacă ai părăsit viaţa aceasta a noastră, totuşi cunoşti suferinţele omeneşti. Te rugai şi tu altădată mucenicilor, pe când nu erai mucenic. Atunci când cereai, dobândeai; acum, pentru că ai, dă! In cinstea ta, cere pentru noi folos şi câştig. Să fim vindecaţi prin rana ta, după cum tu ai fost vindecat prin rana lui Hristos».

Altul care voieşte să se insoare, face inceputul căsătoriei sale printr-o rugăciune către mucenici. Cine vrea să plece intr-o călătorie cu corabia, nu ridică ancora corăbiei inainte de a chema in ajutor pe sfinţii mucenici şi pe Stăpânul lor, pe Stăpânul mării. Locul de odihnă al mucenicilor este un cămin obştesc, pentru cete de săraci şi şiruri de sărmani. Mucenicii sunt căutaţi pretutindeni, pe uscat şi pe mare“…

… şi nu au frică de nimeni, aceşti sfinţi ai lui Hristos, numai de Hristos Domnul se temeau, să nu greşească cu viaţa lor.

„(…) Aşa sunt mucenicii. Cum erau insă tiranii şi ucigaşii lor, care gândeau lucruri grozave despre ei, care se lăudau cu trufie şi nu cunoşteau pe Stăpânul lor?

Iată cum erau ucigaşii:

mugeau mai infricoşat decât leii, alergau mai iute decât leoparzii, sfâşiau mai rău decât urşii, vărsau sânge mai mult decât lupii, vicleneau ca vulpile. Acum insă zac mai netrebnici decât cei cu adevărat morţi; uitarea a cuprins viaţa lor.

Au fost impăraţi, cum a fost Diocleţian şi alţi impăraţi… Acest mare criminal, acest vărsător de sânge a murit ca un netrebnic, totdeauna era zguduit de frică, tremura; avea un palat la Spoleto, pe malul Mării Mediterane, in Croaţia de astăzi şi acolo tremura ziua şi noaptea, mereu veneau valuri de sânge, valuri de chinuri ale conştiinţei care îl mustrau pentru ce-a făcut toată viaţa lui ca impărat. Si alţii au murit mâncaţi de viermi sau roşi de alte chinuri lăuntrice. Aşa au murit aceşti ucigaşi ai creştinilor. Este o carte intreagă a lui Lactantiu, De mortibus persecutorum („Despre moartea celor care au persecutat“); acest Lactantiu a trăit pe vremea sfântului Constantin cel Mare, îi cunoştea, o parte din ei trăiau sau muriseră sub ochii lui.

Celor chinuiţi de ei insă le-a urmat o amintire neştearsă şi o laudă nemuritoare. Cei mai in vârstă au primit de la bătrâni povestiri despre viaţa şi suferinţele mucenicilor şi au apreciat cultul mucenicilor la rândul lor, bunicul — nepotului, tatăl — copilului, aşa că au făcut nemuritoare lauda. In chipul acesta viaţa păstrează din generaţie generaţie aceste sărbători ca pe o moştenire nefurată, dar mai bine zis ca pe un bun de mare preţ, mai scump decât moştenirile pământeşti. In adevăr, averile moştenite sau sunt furate de hoţi, sau sunt luate de duşmani ca pradă de război, sau se pierd din pricina vitregiei vremurilor, pe când prăznuirea bărbaţilor sfinţi nu este intreruptă nici intr-un an, atât timp cât vor fi ani, cât va curge timpul, cât va avea cerul soarele, cât va hrăni pământul fiinţele sale, iar marea vietăţile ei. Adevărat vorbim, chiar când vor inceta de a mai fi stihiile lumii acesteia, slava mucenicilor şi a drepţilor nu se va stinge, nici nu va pieri vreodată impreună cu creaţia şi cinstea cuvenită lor. Dimpotrivă, atunci mai mult va inflori slava lor, căci este mutată spre viaţa cea nemuritoare a omenirii“, viaţa cerească.

Atât vă citesc — cuvântul este mai lung. Fraţi crestini, aţi desprins din această laudă a mucenicilor caracterul general in care au fost mari marturisitori, acesti sfinti, cu pretul vietii lor(…)”.

(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

 

sursa: Cuvantul Ortodox

ISTORIA ARESTATĂ. Văcăreşti – locul naşterii Legiunii Arhanghelul Mihail

Constat în aceste zile un dispreţ total pentru adevărul istoric. Memoria ne este amputată de legi orwelliene şi de autocenzura ce decurge din noua religie a corectitudinii politice. Atunci când anumite personalităţi sau evenimente din istoria noastră recentă nu sunt împroşcate cu noroi, sunt – în cel mai bun caz – ţinute în uitare. În calea acestei uitări – devoratoare pentru temelia identitară a unei naţiuni – am creat această rubrică: ISTORIA ARESTATĂ. Florin Dobrescu

Amplasarea Închisorii Văcăreşti pe o hartă a Bucureştiului din preajma anului 1940.

Piaţa Sudului astăzi, cu mall-ul Sun Plazza, construit pe locul mănăstirii Văcăreşti. Sursa: Google Maps

Se poate spune că mănăstirea Văcăreşti purta, pentru Mişcarea Legionară, semnificaţia unui adevărat loc al naşterii acestui curent ideologic. Transformată în închisoare după 1864, mănăstirea Văcăreşti era amplasată în imediata vecinătate a intersecţiei Căii Văcăreşti, şoselelor Olteniţei şi Berceni, zonă cunoscută până după război sun numele „Mandravela”, iar în prezent drept Piaţa Sudului.

Din păcate, vizitatorul de astăzi nu mai poate admira clădirile acelui ansamblu istoric şi arhitectonic, deoarece a fost demolat, în anii 1984-1987, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Nici după 1989 nu a fost reconstruit, preferându-se ridicarea pe acel loc a unui mare complex comercial: Sun Plazza Mall.

„Iesim afarã din capitalã si masinile se opresc în fata unor porti mari, deasupra cãrora era scris: „Închisoarea Vãcãresti”. Suntem dati jos si pusi între baionete, la distantã de 10 m. unul de altul. Se aude un uruit de lacãte si de lanturi si portile mari se deschid. Unul câte unul ne facem cruce si pãsim înãuntru.” (Corneliu Zelea Codreanu – Pentru Legionari)

În memoriile sale, Corneliu Zelea Codreanu menţionează că ideea denumirii viitoarei Legiuni Arhanghelul Mihail, fondată în 1927, i-a venit încă din 1923, pe când se afla închis la Văcăreşti, sub acuzaţia organizării unui complot prin care un grup de studenţi urmărea suprimarea unor politicieni şi bancheri acuzaţi de trădare naţională. Episodul are un profund caracter mistic şi trădează starea de transfigurare sufletească în care se afla Corneliu Codreanu. Contactul vizual cu icoana Sf Arhanghel Mihail a avut caracterul unei adevărate revelaţii. „În ziua de 8 noiembrie, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, discutam ce nume sã dãm acestei organizatii tineresti. Eu am spus „Arhanghelul Mihail”. Tatãl meu spune: „Este în bisericã o icoanã a Sfântului Mihail, pe usa din stânga altarului. Sã mergem s-o vedem!” M-am dus cu Mota, Gârneatã, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Tudose.  (mai mult…)

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php