Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Social

16 DECEMBRIE 1949. Zoe Rădulescu, venită pe lume în timpul execuţiei camarazilor tatălui său.

12794461_1588964521389395_3727901430502715782_n-572x600Zorii zilei de 16 decembrie 1949…

Este în jur de ora 6 dimineaţa. Într-o închisoare din România comunistă, într-o celulă rece şi umedă, se naşte un copil. Nimic din jur nu este obişnuit locului unde un copil trebuie să vină pe lume. Zidurile mucede, întunecate, nu poartă nici o lumină care să întâmpine noul născut. De pe priciurile acoperite cu paie şi învelite cu rogojini privesc, asemeni unor fantome, femei cu obrajii supţi şi ochii stinşi, înveşmântate în zdrenţe şi albite înainte de vreme. De dincolo de uşa de fier, zăbrelită, gardieni cu pecetea răutăţii pe chip şi arma la picior veghează, când şi când naşterea. Iar prin zăbrelele ferestrei întunecate, printre scândurile oblonului, pătrund la răstimpuri fulgi. Sunt florile îngerilor, rătăcite prin subteranele iadului, reamintind arătărilor ce-şi aşteaptă  osânda că se află în preajma Naşterii Domnului. Că şi El, asemenea pruncului din această dimineaţă, s-a născut în frig şi mizerie… Acum o mie nouă sute patruzeci şi nouă de ani…

S-a întâmplat. Uşor ca o geană a zorilor, a venit pe lume. Dar plânge, plânge în spasme de nepotolit.  (mai mult…)

Jean-Claude Juncker vrea să combată dezastrul demografic viitor prin aducerea de imigranţi din Africa, dar nu pomeneşte că aceasta se poate evita prin încurajarea natalităţii şi politici pro-familie

Domnul Jean-Claude Juncker a declarat ieri că e musai să creăm alternative legale pentru migranţii africani ce doresc să vină în Europa, pentru că în mod evident continentul va avea nevoie de imigraţie în următoarele zeci de ani; altminteri, spune dl. Juncker, fără aceşti imigranţi, „vom fi pierduţi”.

Domnul Juncker are în vedere problemele demografice ale Europei, natalitatea scăzută şi îmbătrânirea populaţiei.

Curios e însă că, deşi invocă, asemenea altor lideri europeni, perspectiva dezastrului demografic viitor, domnul Juncker, la fel ca şi colegii săi, se fereşte ca dracul de tămâie să pomenească în discursul său cuvinte precum „pro-life”, „încurajarea natalităţii”, „politici pro-familie” (familie în sensul ăla, mai tradiţional, capabil de reproducere).

Că la a recunoaşte că dezastrul ăsta demografic este rezultatul politicilor şi discursului elitelor din ultimele decade de a încuraja libertinajul şi de a elogia hedonismul iresponsabil, nu am pretenţia nici de la domnul Juncker şi nici de la ceilalţi colegi ai dumisale.

Sursa: Cristina Popescu

IOAN ROŞCA – PREZENT! A mai plecat un luptător…

De la Mândra Făgăraşului primim trista veste a trecerii în Veşnicie unuia dintre ultimii participanţi la rezistenţa armată din regiune, luptătorul anticomunist Ioan Roşca.

Născut la 1 octombrie 1931, în satul Râuşor, comuna Mândra, a urmat prestigiosul liceu făgărăşean ,,Radu Negru”, unde a intrat îl legătură cu ultimele serii ale organizaţiei anticomuniste Frăţia de Cruce. Astfel avea să intre într-una dintre cele mai eficiente reţele de sprijin ale grupului de partizani de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraşului, condus de Ion Gavrilă Ogoranu. (mai mult…)

Avocatul diavolului

„Avocatul copilului” nu privilegiază niciun interes al copilului și nici nu-i acordă vreun drept de a-și lua soarta în mâini. Soarta copiilor nu va fi decisă de ei înșiși, ci tot de adulți. Doar că aceștia nu vor fi părinții, ci funcționarii statului, experții și judecătorii.

În vremea comuniștilor de rit vechi clișeul era „familia, celula de bază a societății”. În vremea comuniștilor de rit nou, familia trebuie distrusă tocmai pentru că este „celula de bază a societății”.

Puțini vor recunoaște acest lucru, după cum puțini își vor asuma eticheta ideologică, dar să nu anticipăm și nici să nu ne facem iluzii cu privire la hramul pe care îl poartă.

Doar în ultimele luni, în România au fost înaintate trei propuneri legislative, fără a include aici căsătoria homosexuală, care aruncă în derizoriu și subminează orice idee de autoritate parentală, respectiv familie. Parlamentarii vor să introducă vaccinarea obligatorie, grădinița obligatorie și, cel mai recent proiect, instituția avocatului copilului.

Ultimul proiect legislativ este îmbrăcat în retorica „drepturilor copilului” și are toate aparențele unei soluții pentru a îmbunătăți soarta celor mici. Asta dacă discutăm la modul foarte retoric, privind din avion, fără nimic concret în față. Pare că sună bine.

Dacă ne uităm însă pe expunerea de motive, pe istoricul și teoria din spatele acestei instituții, lucrurile se schimbă.

În centrul întregului demers se află ideea de „drepturi ale copilului” și e greu să argumentezi la nivel emoțional împotriva acestui concept. Noțiunea, însă, este aproape lipsită de conținut. Ce înseamnă, de fapt, „drepturi ale copilului”, în absența unei teorii și, mai ales, tradiții privind natura umană? Îi încalc drepturile copilului dacă nu îl las să stea zile întregi în fața calculatorului și a televizorului? Dacă nu îi iau telefon cu internet, îi știrbesc libertatea? Dacă nu merge la fast-food sau la discotecă? Îi limitez drepturile dacă îl duc la biserică? Etc., etc.

Nu trebuie să ne facem iluzii. „Drepturile copilului” și „avocatul copilului” nu sunt instituții care să fie opuse statului, puterii sale invazive și discreționare, ci părinților. Din expunerea de motive pentru înființarea instituției „avocatului copilului” în România, acest lucru reiese destul de clar, deși autorii textului au preferat cumva să-și camufleze intențiile: „O autoritate independentă care să promoveze drepturile copilului, așa cum sunt definite prin lege, care să poată fi sesizată și cu încălcarea drepturilor copilului de către persoane private (s.n.) este imperios necesară”. Cine sunt aceste „persoane private” nu e greu de ghicit, mai ales că în întregul document nu se pomenește niciun moment de o posibilă încălcare a „drepturilor copilului” de către stat și instituțiile sale.

Martin Guggenheim este profesor la New York University School of Law, avocat în cazurile legate de minori și un expert în domeniul „drepturilor copilului”. Concluzia lui asupra întregii chestiuni, în urma unei experiențe întinsă pe decenii, nu lasă loc de îndoieli:

„A le pune la dispoziție copiilor avocați într-o varietate de subiecte legale este contrar intereselor copilului”.

Pe lângă bunul simț, argumentele sale au de partea lor statistica (americană): mai mulți copii decât au fost vreodată sunt acum subiectul unor procese care au drept scop decăderea din drepturi a părinților; mai mulți copii decât au fost vreodată sunt închiși în orfelinate, fără să li se permită posibilitatea de a trăi cu părinții lor și chiar, să rămână, în legături legale cu ei șamd.

Apărătorii ideii vor invoca, fără doar și poate, nenumăratele (?) cazuri de abuzuri ale părinților împotriva copiilor și de nevoia acestora din urmă de a fi apărați în fața violențelor de orice fel. Potrivit lui Guggenheim, însă, doar o foarte mică, insignifiată parte din acțiunile judiciare îndreptate împotriva părinților sunt motivate de un comportament „la limită” al părinților.

Și atunci ce, mai exact, va apăra „avocatul copilului”?

Din nou, expunerea de motive ne oferă câteva sugestii. Aflăm de acolo, de pildă, că aproape o jumătate din copiii români trăiesc în sărăcie sau în risc de excluziune socială. Iar, de aici, presupunem noi și pe baza exeperienței din alte țări, cazul lor poate fi preluat de „avocatul copilului”, care nu se știe cum va reuși să-i salveze pe acei copii de sărăcie. Cel mai probabi prin scoaterea lor din sânul familiei și închiderea lor în centre ale statului. Dacă vă vin în cap secvențe dickensiene, puteți să le îngroșați pentru a căpăta o imagine mai apropiată de realitate.

Guggenheim punctează doar câteva din consecințele acestei aberații:

„A intra coercitiv peste aceste familii sărace doar pentru că acei copii sunt crescuți în sărăcie eludează jignirea și degradarea produsă părinților. Lipsa de respect pe care statul o arată părinților săraci este teribil de distructivă pentru copii, cărora le este negată o nevoie importantă în dezvoltarea lor: de a crede și a se baza pe omnipotența părinților”.

În afara cazurilor de sărăcie, „avocatul copilului” va trebui să se asigure că „vocea” copiilor se face auzită. Inițiatorii români au constatat că „participarea copiilor la deciziile publice este, de departe, un element neglijat”, iar „consultarea copiilor este un demers formal de fațadă”. Astfel de observații riscă să te lase fără o replică imediată, căci oare ce ai mai putea adăuga la aceste bazaconii?! Dar, în fond, de ce să nu încercăm, contrar experienței din orice timp și loc, să ne lăsăm conduși de sugari, mucoși și adolescenți pasionați de jocuri.

Bineînțeles că ideea „avocatului copilului”, în pofida numelui și retoricii găunoase, nu privilegiază niciun interes al copilului și nici nu-i acordă acestuia vreun drept de a-și lua soarta în mâini. Soarta copiilor nu va fi decisă de ei înșiși, ci tot de adulți. Doar că „avocatul copilului” se va asigura și va lupta ca nu părinții să fie aceia care au vreun cuvânt de spus asupra copiilor lor, ci experții și judecătorii.

Ei (susținătorii „drepturilor copilului” – n.n. ) cred că judecătorii sunt capabili în mod obiectiv să evalueze capacitățile părinților în funcție de interesele superioare ale copiilor. Dar instanțelor le lipseșe expertiza, timpul și cunoașterea dezvoltării umane pentru a face judecăți individuale amănunțite despre relațiile familiale particulare pe care deciziile privind copiii le implică în mod necesar”,

susține Guggenheim.

Mai mult,

„astăzi, judecătorii, asistenții sociali și avocații decid cu cine trebuie să trăiacă copiii, dacă trebuie să li se permită să aibă sau să continue relații cu anumiți adulți (…) Poate este adevărat că acești specialiști, spre deosebire de părinți, nu sunt în conflict de interese cu copilul al cărui viitor îl decid. Dar nici nu au vreun interes sau cunoașterea profundă și individuală a lor, pe care se bazează atât de mult drepturile parentale”.

Astăzi, probabil că nu ar trebui și oricum ar fi dificil să aruncăm cu totul la coș ideea de „drepturi ale copilului”, însă nu ar fi rău dacă ne reamintim că „drepturile” funcționează cel mai bine când stabilesc precis aria pe care statul sau oficialii săi nu o pot încălca. Însă „în lumea noastră cu susul în jos, „drepturile” copiilor au efectul opus. Ele conferă puteri sporite funcționarilor statului.” Și așa se face, de pildă, că pe baza drepturilor copilului se declară acum obligativitatea vaccinării, iar părinții riscă pușcăria.

Doar ca o notă de subsol amuzantă, în propunerea legislativă, o instituție similară recomandată pentru a proteja drepturile copilului poartă numele de „comisarul pentru copii”. Ah, și să nu uităm, prima țară din lume care a introdus „avocatul copilului” a fost Norvegia, iar asocierea cu foarte cunoscuta Barnevernet poate fi făcută fără prea mari remușcări.

 

sursa: Cultura Vieții

IPS Teofan: „Asistăm la tendinţe tot mai agresive de a impune alte forme de convieţuire, străine familiei tradiţionale, adâncind confuzia şi dezbinarea. Creştinul este chemat să conştientizeze acest lucru şi să se angajeze constant şi curajos în apărarea familiei”

Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a făcut publică o scrisoare pastorală de Crăciun în care a vorbit despre mărturisirea credinţei şi cinstirea Patriarhului Justinian şi a martirilor din perioada comunistă.

Pastorala subliniază în mod deosebit şi îndemnul pentru credincioşi să apere valorile familiei aşa cum le-au primit de la strămoşi, ca o formă de mărturisire creştină. Redăm mai jos un extras.

Iubiţi fii şi fiice din Biserica lui Hristos,

În vremurile pe care le trăim astăzi, cu părţile lor bune şi rele, drepte şi nedrepte, mărturisirea credinţei celei adevărate şi lupta pentru vieţuirea cea dreaptă sunt la fel de importante ca în toate momentele istoriei Bisericii. Cuvintele Domnului Hristos legate de necesitatea mărturisirii sunt tot atât de valabile astăzi precum atunci când au fost rostite: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32).

Raportarea noastră la sărbătoarea Naşterii Domnului nu trebuie să fie o raportare ca la un eveniment petrecut cândva în istorie, fără legătură cu viaţa noastră de azi. Sărbătoarea Crăciunului nu este doar un prilej de a petrece cât mai plăcut în sânul familiei, de a schimba daruri între noi, de a ne bucura de o masă mai aleasă împreună cu cei dragi. Naşterea Domnului trebuie înţeleasă, trăită şi mărturisită ca un eveniment permanent real, viu şi cu urmări asupra vieţii noastre. „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte”, spune cântarea Bisericii; „Astăzi S-a născut Hristos”, glăsuieşte colindul. Sărbătoarea Naşterii Domnului are, aşadar, un sens continuu prezent, profund, duhovnicesc, care ne priveşte direct şi pe fiecare în parte. Ea este o chemare la conştientizarea statutului nostru de creştin, adică de cunoscător, trăitor şi mărturisitor al Adevărului, Hristos-Dumnezeu. Ceea ce au împlinit păstorii şi magii la Betleem şi atitudinea mărturisitoare a creştinilor din vremuri mai vechi şi mai noi constituie datoria, mandatul şi lucrarea noastră, a creştinilor de azi.

În primul rând, creştinul este chemat să înţeleagă lumea în care trăieşte, să vadă direcţia în care aceasta se îndreaptă şi să acţioneze în consecinţă. O analiză atentă şi onestă a ceea ce se petrece înlăuntrul şi în afara noastră arată o viaţă tot mai agitată, o permanentă goană după timp pentru a face cât mai repede tot mai multe lucruri. Este multă agitaţie, mult zgomot şi insuportabilă tensiune. Constatăm, în acelaşi timp, diminuarea şi chiar pierderea conştiinţei a ceea ce este bine sau rău cu adevărat. Cele considerate altădată certitudini şi convingeri de nezdruncinat se clatină rând pe rând, se dizolvă una după alta într-un ritm ameţitor. În locul lor apare o stare de îndoială, de nesiguranţă, de pierdere a direcţiei. Normalitatea, aşa cum este ea văzută în Scriptură şi de bunul simţ de odinioară, nu mai este privită ca o direcţie sănătoasă, demnă de urmat. În această cugetare contrară Evangheliei cad uneori şi creştinii ortodocşi, şi aceasta este cu atât mai dureros.

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”, rosteşte preotul la fiecare Liturghie. Starea de veghe, osebirea duhurilor şi lămurirea lucrurilor, uneori în cuptorul încercărilor, sunt şi trebuie să fie pâinea şi apa creştinului ortodox adevărat. Atitudinea lui mărturisitoare cuprinde, în principal, trei direcţii: credinţa cea adevărată, familia şi valorile creştine ale neamului.

Mărturisirea credinţei celei drepte şi adevărate este datoria de bază a creştinului. Aceasta înseamnă aşezarea noastră statornică în Biserică, adică în comuniune şi continuitate cu Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Părinţii duhovniceşti contemporani. Raportarea noastră în adevăr şi dragoste la aceste trei repere ne apără de erezii, rătăciri şi schisme.

Familia este supusă astăzi unor mari presiuni. Pe de o parte, grija excesivă pentru carieră şi bunăstare materială creează mari probleme familiei, cu consecinţe grele asupra relaţiei dintre bărbat şi femeie şi, în mod special, asupra copiilor lor. Pe de altă parte, asistăm la tendinţe tot mai agresive de a impune alte forme de convieţuire, străine familiei tradiţionale, adâncind şi mai mult confuzia şi dezbinarea între oameni. Creştinul este chemat să conştientizeze acest lucru şi să se angajeze constant şi curajos în apărarea familiei.

Apărarea familiei este strâns legată de mărturisirea valorilor creştine ale neamului căci un popor renaşte în mod special prin familii adevărate sau slăbeşte şi dispare prin lipsa acestora. Este, apoi, necesară menţinerea legăturii cu şirul de veacuri al înaintaşilor şi cunoaşterea moştenirii primite de la strămoşi. Preţuirea idealurilor acestora, grija pentru bunul mers al neamului în prezent şi pentru moştenirea pe care o vom lăsa celor care vin după noi trebuie să facă parte din preocupările unui creştin adevărat care îşi asumă condiţia de ortodox şi de român.

Mărturisirea credinţei ortodoxe, a valorilor familiei şi ale neamului este posibilă numai în măsura în care omul îşi înnoieşte mai întâi viaţa sa, se luptă cu propriile sale slăbiciuni şi patimi şi se îmbracă tot mai mult în Hristos. „Dobândeşte pacea (lăuntrică) şi mii în jurul tău se vor mântui”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Omul pacificat lăuntric, iubitor de simplitate, eliberat de dorinţa de a domina, sfinţeşte totul în jurul său şi, prin aceasta, devine adevăratul mărturisitor: „Lumea din jurul lui: mediul înconjurător concret, familia, şcoala, biroul, primeşte prin el un suflu de dragoste, de bucurie, de pace, de blândeţe, de bunătate, de fidelitate, de bunăvoinţă – aceste roade ale Duhului Sfânt” (Panayotis Nellas, „L’Eglise, un lieu pour renaître. Les fondements théo-logiques, sacramentels et liturgiques de la spiritualité”, în Contacts, nouvelle série, an XXXIII (1981), no. 114, p. 97). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pe creştin „totul să-l arate creştin: mersul, privirea, îmbrăcămintea, glasul. Vă spun acestea, nu pentru a ne lăuda că suntem creştini, ci pentru a ne pune viaţa în rânduială spre folosul celor ce ne văd” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, în co-lecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 23, traducere, introducere, indici şi note de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 58).

 pastorala integrală pe Doxologia.ro

Poziția oficială a Patriarhiei Române referitoare la vaccinare:„Biserica Ortodoxă Română a subliniat importanța vaccinării, fără a susține obligativitatea acestei metode terapeutice”

Poziția oficială a Patriarhiei Române referitoare la vaccinare este că „Biserica susține programele publice de vaccinare care urmăresc scopuri terapeutice, însă este necesar să existe o informare precisă, detaliată și transparentă cu privire la toate activitățile cuprinse în procesul de vaccinare și să se stabilească responsabilitățile producătorilor și ale autorităților publice pentru erorile medicale și efectele secundare ale vaccinurilor, în cazul în care acestea apar”, se arată într-un răspuns al Patriarhiei Române trimis către un credincios care solicitase un punct de vedere în acest caz.

În document se precizează că „Biserica Ortodoxă Română a subliniat importanța vaccinării, fără a susține obligativitatea acestei metode terapeutice”.

Documentul precizează că „Biserica Ortodoxă Română și-a exprimat de-a lungul timpului punctul de vedere și în ceea ce privește implicațiile bioetice ale utilizării vaccinurilor, valoarea sacră a vieții umane încă de la concepție, condamnarea practicilor avortive ca păcate grave și faptul că ‘nimeni nu trebuie ucis pentru ca altcineva să trăiască`, poziție publică ce se regăsește și pe pagina de internet a Patriarhiei Române, în secțiunea Bioetica”.

Documentul este semnat „din încredințarea Preafericitului Părinte Daniel” de către Pr. Ionuț Corduneanu, vicar administrativ Patriarhal.

sursa: NapocaNews

Martin Schultz propune crearea Statelor Unite ale Europei, dar probabil după modelul URSS

Liderul social-democraților germani și europeni Martin Schulz propune ca până în anul 2025 Uniunea Europeană să devină Statele Unite ale Europei. Dar poate cel mai important reprezentant al stângii europene are în minte modelul URSS. Căci nu SUA este modelul de uniune statală la care extrema stângă visează.

Libertățile din SUA sunt de negândit pentru stânga europeană. Un singur exemplu: în timp ce în SUA sunt milioane de copii școlarizați acasă, în Germania familiile care au încercat să facă homeschooling au fost arestate sau au pierdut custodia copiilor. Iar libertățile statelor membre UE față de Bruxelles tind să fie mai mici decât libertățile statelor din SUA față de guvernul federal.

În prezent, Martin Schulz propune ca statele care nu acceptă o asemenea constituție să fie excluse automat din UE. Probabil în timp va evolua spre gândirea de extremă stângă, în care statele nu vor fi excluse, ci vor fi obligate. Că așa e în URSS.

 

sursa: Știri pentru viață

 

Fotograful Elena Dumitrescu despre presiunea asupra femeilor cu mai mult de doi copii: „Nu vă ruşinaţi; să dai viaţă nu e ruşine. Nu se ştie cum copilaşul vostru va schimba lumea”

Foto: Elena Dumitrescu

 

Andreea Matei, Stiripentruviata.ro, 7 decembrie 2017 – Există organizaţii care combat violenţa obstetrică, adică impunerea forţată sau fără consimţământ de acte medicale asupra gravidei şi asupra nou-născutului (epiziotomie, vaccin, alăptare artificială etc.). Prea puțin se vorbește despre abuzul cu care se confruntă mamele cu mai mult de doi copii, atât din partea unor cadre medicale, cât și din partea societății.

Însărcinată cu al treilea copil, Elena Dumitrescu, fotograf freelance din Bucureşti, a postat pe o reţea de socializare câteva gânduri în legătură cu această realitate.

La ţară, pe vremea bunelor noastre, femeile care năşteau erau sprijinite de o întreagă gaşcă de alte femei din sat. Unele erau moaşe, altele erau doici, altele veneau să o ajute pe proaspăta mămică la treburile casnice. Acum? Acum femeile sunt cele care muşcă cel mai rău alte femei. Care judecă cel mai aspru. Care te pun uşor la colţ. Maternitatea a ajuns un bullshit. Feminitatea şi mai şi. Păi mai ai voie să fii sensibilă? Nu. Dacă eşti, înseamnă că eşti slabă. Şi ca femeie trebuie să fii puternică. Aşa ţi se spune. Asta da presiune. Presiunea de a nu mai fi ce ai fost concepută să fii: femeie.

Trag un semnal de alarmă cu privire la modul în care se vorbeşte cu o femeie însărcinată/mamă sau la discriminarea de care are parte.

Mi s-au spus următoarele:

1) „Sper că vă opriţi aici din făcut copii.” (cineva aproape străin spunând asta)

2) „Trei copii sunt suficienţi. Să veniţi la mine să vă pun sterilet. Gata cu copiii!”

3) „Acum e momentul să îţi legi trompele.”

4) „Cum? Nu ai făcut nici dublu testul, nici triplul test? Şi nu s-a supărat doctoriţa ta? (Cum să se supere când e vorba de familia mea, de viitorul meu, de copilul meu?)”

Încă nu am fost făcută sectantă sau pocăită, dar nu e prea târziu. Au mai fost şi alte răutăţi dar nu mai merită menţionate.

Dragi femei, dacă veţi ajunge vreodată în situaţia să vi se spună aşa ceva, nu tăceţi şi nu lăsaţi capul în jos. Nu vă ruşinaţi; să dai viaţă nu e ruşine. Nu se ştie cum copilaşul vostru va schimba lumea.

 

Războiul cultural este un război moral

Interviu cu Roger Kimball

Traducere de Anacronic.ro dupa The Highest Criterion: An interview with Roger Kimball. Autor al volumelor The Rape of the Masters (Siluirea maeștrilor, proaspat apărută la Editura Anacronic) și The Long March (în pregătire la Editura Anacronic). Cărțile Anacronic le găsiți aici.

Roger Kimball, născut în 1953, este un critic de artă și un comentator cultural și social american, editor al publicației The New Criterion și președinte al editurii Encounter Books. Și-a câștigat renumele în 1990, odată cu publicarea cărții Tenured Radicals: How Politics Has Corrupted Higher Education, o lucrare extrem de critică la adresa universităților americane și a „asaltului ideologic asupra substanței morale și culturale a culturii noastre”.Unul dintre cei mai redutabili critici culturali conservatori, scriitor adesea polemic, Kimball trateaza în opera sa politizarea și imbecilizarea culturii apusene, cărțile sale devenind clasice în înțelegerea postmodernității: Tenured Radicals: How Politics Has Corrupted Higher Education (1990), The Long March: How the Cultural Revolution of the 1960s Changed America (2000), Experiments Against Reality: The Fate of Culture in the Postmodern Age (2000), Lives of the Mind: The Use and Abuse of Intelligence from Hegel to Wodehouse (2002), Art’s Prospect: The Challenge of Tradition in an Age of Celebrity(2003), The Fortunes of Permanence: Culture and Anarchy in an Age of Amnesia (2012), Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică (2017, Editura Anacronic).

– Primul lucru despre care aș dori să vă întreb, deoarece știu ca este de mare interes pentru cititorii noștri, se referă la cultură. Mai precis, au pierdut conservatorii războiul cultural? Și dacă nu, ce fel de măsuri ar trebui adoptate pentru a fi siguri că mai rămâne ceva din civilizația apuseană?

– Ah, războiul cultural. Au pierdut conservatorii? Pare o întrebare atât de simplă. Și totuși de ce este atât de dificil de răspuns? Sunt mai multe motive pentru acest lucru. În primul rând, atunci când vorbim de „războiul cultural” avem în vedere un conflict desfășurat pe mai multe fronturi, cu obiective diferite și uneori contradictorii, cu alianțe volatile. Prăbușirea educației superioare este parte din războiul cultural. Corectitudinea politică joacă și ea un rol, la fel ca fenomenul culturii proceselor care impune valorile unei elite progresiviste în tot mai multe aspecte ale vieții. Așa numita „revoluție” sexuală face și ea parte din același război, la fel ca și dezintegrarea familiei. La fel, imperativele multiculturalismului, cu presupozițiile lor egalitariste și relativiste cultural. Războiul cultural dă seamă de ceea ce s-a întâmplat cu instituții ca New York Times, care de foarte multă vreme au renunțat să mai publice știri ca atare pentru a se conforma tuturor chestiunilor trendy; războiul cultural, de asemenea, include degradarea culturii populare, proletarizarea gustului public și prăbușirea manierelor. Dacă războiul cultural este un fenomen divers, la fel sunt și „conservatorii”. Sunt foarte mulți oameni care se definesc drept conservatori, preocupați de un singur aspect al acestui război cultural, dar care nu par deloc mișcați de alte probleme. Media progresivistă va vorbi mereu panicată despre „marea conspirație conservatoare de dreapta” etc, dar opiniile conservatoare în această țară sunt mult mai eterogene decât vocea liberală.

Aceste două lucruri – multiplicitatea fronturilor sau a bătăliilor care compun războiul cultural și diversitatea din tabăra conservatoare – fac aproape imposibil un răspuns la întrebarea dumneavoastră. Acestea fiind spuse, cred totuși că fiecare conservator care se uită la peisajul cultural contemporan, dacă nu devine neapărat deprimat, nici nu are motive serioase de bucurie. A fost o pierdere constantă a capitalului cultural, pe măsură ce instituție culturală după instituție culturală – școli, universități, muzee și așa mai departe – își diluează oferta în numele diversității și al populismului. E ironic că pe măsură ce retorica educațională proliferează, conținutul educațional devine pe zi ce trece mai anemic.

Diluarea culturii este o problemă: cu tot fenomenul „tehnologiei informației” pe care îl avem la îndemână, oamenii par să știe din ce în ce mai puține lucruri; aria lor de referințe culturale s-a restrâns până la o mică zonă restrânsă formată din ultimele titluri de ziare și personaje din cel mai nou sitcom sau reality show (i.e., showuri de realitatea virtuală). Nu doar că s-a erodat conținutul cultural dar a devenit vulgar. Războiul cultural este un război moral, un război asupra definiției a ceea ce înseamnă o viață bine trăită. Majoritatea știrilor care vin de pe acest front de război sunt sumbre.

Pe de altă parte, avem și motive de speranță. În primul rând, reacțiile conservatoare la devastarea produsă de războiul cultural sunt din ce în ce mai articulate, mai răspândite și mai eficiente decât au fost vreodată. Așa zisul establishment liberal – adică establishmentul care își spune liberal dar în fapt este doar corect politic [în America de Nord prin „liberal” se înțelege „de stânga”, echivalentul Socialismului din Europa Occidentală; a nu se confunda cu național-liberalismul, n.red.CV] – încă are controlul asupra celor mai multe instituții care au drept scop să păstreze și să transmită cultura. Dar au avut loc o serie de revelații foarte dure în ultima decadă, pe măsură ce părinții au descoperit ce învață și ce nu învață copiii în școli, pe măsură ce partizanatul media a devenit arhicunoscut, iar forțele „trasngresiunii” au transformat lumea artei într-un dezgustător carnaval al monștrilor. Dacă te uiți împrejur la dominația corectitudinii politice este ușor să-ți pleci capul și să spui: „E totul pierdut”. Dar ar însemna să subestimăm multele exemple de revoltă împotriva acestei culturi a decadenței. Mișcarea de homeschooling, vocile conservatoare din publicații ca The New Criterion, National Review și The Weekly Standard: acestea sunt raze de speranță, riposte la ceea ce Lionel Trilling numea cultura adversativă a intelectualilor. Mai sunt multe de făcut. Dar asta nu ar trebui să ne împiedice să recunoaștem lungul drum parcurs până acum.

– În revista pe care o conduceți, rubrica dumneavoastră „Notes&Comments”, aflată pe prima pagină, îmi pare a fi o modalitate excelentă, chiar dacă scurtă, de a contracara pe cei care în prezent ne degradează cultura. Aceasta este tactica dumneavoastră de a purta războiul cultural? Subiectul acestei săptămâni a fost Laura Bush și poeții și ale lor „scâncete din creșă”. Repet, este această rubrică soluția dumneavoastră de a combate cele mai agresive idei?

– Rubrica Notes and Comments din The New Criterion a debutat în 1990. A fost o soluție convenabilă pentru a expune o poziție editorială asupra unei palete largi de probleme. The New Criterion este descrisă adesea ca o revistă conservatoare. În fapt, cele mai multe articole din publicație sunt non-politice: ne străduim îndeajuns de mult pentru a aborda problemele culturale în cadre de referință culturale. Critica noastră de artă este preocupată de artă, eseurile noastre literare de literatură și așa mai departe. Desigur, atunci când cultura este puternic politizată, ceea ce ne aduce din nou la chestiunea războaielor culturale – atunci a pretinde o autonomie relativă pentru cultură va apărea ca un gest provocator. Secțiunea The Notes and Comments este, în general, acea parte din revistă unde ne ocupăm în mod direct de politici culturale. Am avut o porțiune consistentă de eseuri polemice și în cuprinsul revistei, dar în secțiunea amintită încercăm să comentăm și să ne implicăm în chestiuni de actualitate. Din moment ce apărem o dată pe lună, suntem practic imuni la „ciclul de știri”; dar am descoperit că această rubrică ne oferă o cale excelentă de a avea ceva de spus în cele mai importante dezbateri culturale. Știm de la cititorii noștri că este una din cele mai citite rubrici. Suntem la fel de mândri de enervarea pe care o produce, cum suntem de laudele primite. Scriitorul William Dean Howells a spus mai demult că marea problemă pentru un critic nu este să-și facă dușmani, ci să-i și păstreze. Îmi place să cred că această rubrică, care are adesea un accent polemic, se ridică la standardul lui Howells.

– Am remarcat, în ceea ce privește cv-ul dumneavoastră, că doctoratul nu apare niciodată menționat. Este din cauză că nu vă menționați niciodată realizările educaționale? Este din cauză că un doctorat era inutil pentru obiectivele dumneavoastră profesionale? Sau, sper eu că acesta e răspusul, pentru că ați simțit că șapte ani de instrucție ultra politizată într-o universitate de stânga din America ar fi prea mult?

– Am terminat la Yale și am avut de gând cu toată seriozitatea să urmez o carieră academică. La mijlocul anilor ‘80, când m-am mutat la New York, am muncit din greu la o dizertație despre filosofia artei. Dar odată ce am început să scriu constant la reviste precum The New Criterion m-am trezit că mă îndepărtez din ce în ce mai tare de cultura academică. Cu mult înainte să public Tenured Radicals în 1990, mi-a devenit destul de limpede că viața academică în multe instituții este deprimantă: deformată de politică, distorsionată de „teoretizări” ermetice, desfigurată de texte ilizibile și poze căutate. Nu era o lume în care doream să mă integrez. Ar trebui să mai adaug că după ce am publicat Tenured Radicals, nu era o lume care să mă invite să fac parte din ea. Acea carte, alături de Criza spiritului american, scrisă de Allan Bloom, a devenit un volum pe care lumea academică adoră să-l ponegrească. La început m-a speriat veninul aruncat asupra mea și a cărții, dar am învățat rapid să văd partea amuzantă din toată povestea. În orice caz, a fost clar că nu se punea problema unei cariere academice – ce universitate m-ar fi luat?! – și am lăsat baltă și dizertația. Aș mai adăuga, totuși, că îmi pare rău că nu am terminat ceea ce am început, deoarece cred că cineva trebuie să ducă la bun sfârșit ceea ce începe.

– Îmi place să caracterizez scrierile dumneavoastră ca un „fusion hiperintelectual”, deoarece eseurile sunt multidisciplinare și nu pot fi încadrate într-o singură arie de expertiză. Cărțile și eseurile dumneavoastră sunt rezultatul unei minți îmbibate de istorie, literatură, artă, politică și tot ce altceva mai încântă simțurile. Cum v-ați descrie celor care vă întreabă despre asta? Care este primul răspuns? Editor? Scriitor? Critic? Ce v-a făcut să alegeți această profesie improbabilă?

Când oamenii mă întreabă ce sunt, de regulă, le răspund că sunt scriitor, dar bineînțeles că acest cuvânt acoperă o mulțime de păcate. De fapt, cred că munca mea de critic și munca mea de editor sunt una. Scriu pentru reviste și ziare, dar The New Criterion este platforma mea principală, și îmi place să cred că amestecul special de perspective și interese care se reflectă în The New Criterion contribuie la o ofertă culturală și valoroasă. T.S. Eliot (a cărui revistă The Criterion a inspirat numele The New Criterion) a definit critica drept „elucidarea operelor de artă și corectarea gustului”. Încercăm să ne ridicăm la acest deziderat. Cât privește această combinație ciudată de activități – editor și critic – tot ce pot să spun este că ele m-au ales pe mine. Am scris. Am editat. Iar într-o zi am descoperit că sunt scriitor și editor.

– În calitate de fost student, amețit de labirintul postmodernismului, trebuie să vă mărturisesc căt de reconfortant a fost să descopăr cărțile dumneavoastră. Aveți calitatea de a vedea, folosindu-vă de bunul simț, dincolo de fațada Turnului Babel unde s-au îngrămădit universitățile noastre. Despre Foucault, în eseul dumneavoastră Experiments against reality, ați făcut observația excelentă că nu este deloc surprinzător că un practicant homosexual al sadomasochismului vede în orice instituție o manifestare a dominației și a subjugării. Pe Warhol l-ați lăsat să își descrie singur opera: „art is what you can get away with”. Cât timp v-a luat să vă sară în ochi aceste tehnici de confuzie din universități? A existat vreo perioadă când v-ați îndoit de dumneavoastră și ați crezut că dumneavoastră sunteți, da fapt, cel confuz din cauza logoreei prezentată drept argument? Un exemplu ar fi o notare dintr-un jurnal al unui profesor către secretara lui: „deconstrucția praxisului rezultatelor meta-cognitive bazate pe discursul lui Derrida”.

Sunt multe lucruri despre viața academică la care mă gândeam cu plăcere: o viață dedicată lecturii cărților importate, a discuta pe marginea lor cu colegi inteligenți și studenți interesați, a scrie despre ele pentru cititori interesați. Îmi plac bibliotecile academice, aceste impresionante resurse pentru minte. Dar am descoperit rapid că era o diferență considerabilă între imaginea pe care eu o aveam și viața reală din universități. Sunetele alarmei s-au auzit foarte rapid. M-am întâlnit prima oară cu textele lui Derrida în colegiu. Era ultimul răcnet în materie pentru profesorii mei. M-am străduit să îmi dau seama despre ce este vorba în toată această agitație. Am ajuns la concluzia că e un șarlatan isteț. Același lucru s-a întâmplat când a trebuit să citesc Paul de Man. La fel cu Foucault. Am o alergie puternică la astfel de scrieri. Pe de o parte îmi repugnă stilul – ermetic, atoateștiutor, respingător – dar mai important este că detest presupozițiile nihiliste care subîntind opera lor și erorile logice preluate de protejații lor, al căror cinism împotriva culturii tradiționale este egalat doar de credulitatea lor când vine vorba de ultima găselniță intelectuală din Franța.

– Art’s Prospect a fost lansată în 2002. Am citit-o și am citit, de asemenea, cronica din The Weekly Standard. S-a spus că este un exemplu de apariție revoluționară, din punctul de vedere al editurii. Editura este Cybereditions. Ne puteți spune ce este atât de singular în acest proces de publicare?

– Publisherul de la Cybereditions a sugerat să strâng laolaltă mai multe eseuri pentru o carte electronică, cu o carte paperback ca anexă. Rezultatul a fost Art’s Prospect. A fost un efort generos din partea editurii, dar nu a fost, cred, un succes editorial. Poate această metodă va deveni, în cele din urmă, mai populară, dar la momentul actual îi lipsește sprijinul industriei. Bibliotecile nu cumpără astfel de cărți. Nici librăriile nu o fac. Nu sunt recenzate. Trăiesc într-o lume a umbrelor, neclară pentru public. Cu toate acestea, sunt recunoscător celor de la Cybereditions pentru munca lor; recepția cărții deși minoră, a fost entuziastă. Așa că voi publica toamna viitoare o versiune mai extinsă alături de Ivan R. Dee. Va fi disponibilă în format hardcover și sper să atragă mai mulți cititori.

– Ceea ce îmi place cel mai mult în scrierile dumneavoastră este nu doar că înveți ceva, pe de o parte, dar și poți spune care este poziția autorului. Nu există echivocuri. Această frază din Art’s Prospect este definitorie: „pentru cei interesați de psihopatologia culturii, Gilbert și George sunt un specimen remarcabil – un neobișnuit furuncul malign sau o pustulă pe fața culturii contemporane” (p182). Este politețea și diplomația un balast pentru conservatori în dezbaterea culturală contemporană? Își are această ezitare originea în frica de a nu fi etichetați de media ca rău-voitori?

– Criticul britanic de secol XIX William Hazlitt îl descria pe „criticul obșinuit” ca pe cineva care se află în căutarea adevărului „la mijloc între extremele corectitudinii și greșelii”. Cred că cineva trebuie să fie direct atunci când critică. Dacă ai în față un gunoi, nu are niciun sens să îl descrii ca pe mâncare domestică aruncată și aflată într-o stare de disoluție cu impact olfactiv: e gunoi. Există loc pentru analiză fără patimă, cercetare imparțială, pluralism intelectual atent. Există și pervertirea unor astfel de idealuri – o pervertire care are loc uneori din cauza lașității, alteori din dorința de face neclare lucrurile, câteodată din ambele motive. New York Timeseste un etalon în domeniu. Publică un articol foarte tendențios despre o chestiune controversată, dar pretinde imparțialitatea printr-un citat dat dintr-o sursă contrară doar de dragul aparenței. Sau luați, de pildă, cererea BBC către corespondenții săi ca, în cazul războiului din Irak, partea irakiană să beneficieze de timp egal de audiență, pentru a fi obiectivi în fața publicului. Trupele britanice nu trebuiau descrise ca trupele „noastre”. Cineva ar putea să numească asta imparțialitate. Eu cred că se află la limita trădării.

– Am citit undeva, din păcate nu îmi amintesc unde, despre un profesor universitar care a spus: „nu sunt prima persoană prigonită de Roger Kimball”. Cum au răspuns adversarii dumneavoastră? Cât de malițioasă a fost replica lor? Spuneți-ne ceva despre un astfel de comportament lipsit de eleganță.

– Ei bine, probabil că cele mai amuzante episoade au avut loc la întâlnirea anuală a Asociației de Limbi Moderne în anii ce au urmat apariției cărții Tenured Radicals. Am fost de vreo două sau trei ori acolo pentru a scrie despre ce se întâmplă acolo – mai pe scurt în The Wall Street Journal și mai pe larg în The New Criterion. Lumea nu mă cunoștea, așa că am putut sta anonim în audiență și să iau notiție în timp ce scrierile mele erau catalogate drept „atacuri înguste la minte”. Din când în când eram recunoscut. La întâlnirea din San Diego din 1994, eram în camera bărbaților când Homi Bhabha (dacă nu știi cine este, nu întreba; ai avut până acum o viață minunată) și unul dintre acoliții săi au intrat. Au văzut scrise acolo numele meu și al colegului meu Hilton Kramer, și au început să discute despre cât de îngrozitoare este prezența noastră la acest congres. Am uitat epitetele, dar erau mușcătoare. Abia când m-am întors cu fața și am trecut de ei, m-au remarcat și au făcut corelația dintre nume și față. Au înghețat ca niște postcolonialiști surprinși de reflectoare. A fost un moment delicios.

– The Long March a fost prima dintre lucrările dumneaboastră pe care le-am citit. Vă sunt recunoscător până astăzi pentru că ați demolat multe din minciunile cu care am crescut și pentru că explicați mult din actuala criză din America. Dacă ar fi să numiți o singură mișcare sau credință care a avut cele mai devastatoare consecințe, rezultată din anii 60, care ar fi aceea? Dar o persoană sau un gânditor?

– Doamne, ce întrebare grea! E o listă atât de mare de candidați din care să alegi. Un curent sau o idee? Probabil atitudinea – era o idee care s-a transformat într-o mișcare – că sursele tradiționale de înțelepciune morală și identitate socială sunt mai degrabă dușmanii decât păstrătorii fericirii. Ideologia hedonistă care a definit anii ‘60 – o ideologie care s-a manifestat prin ascensiunea culturii drogurilor și prăbușirea scrupulelor convenționale – a afectat fiecare fațetă a vieții: a avut efecte asupra familiilor, bisericilor, școlilor; a schimbat felul în care gândim despre noi și despre ceilalți. A fost o schimbare care a proscris virtuțile tradiționale de la patriotism la modestie și care a încurajat, în schimb, o cultură a revoltei narcisiste. În The Long March, am prezentat o galerie de escroci și escrocherii intelectuale – indivizi și curente – pe care ar fi inutil să o rezum aici. Nu cred că pot spune mai multe și mai pe scurt decât am spus în introducerea la acea carte. Scriam acolo: „Lungul marș privește dincolo de înțelepciunea de-a gata despre anii ’60 la ideile, pasiunile și personalitățile care au făcut din această perioadă un sinonim pentru excese și prăbușire morală. Mai mult, Lungul Marș își propune să arate cum paroxismele anilor ‘60 continuă să reverbereze în toată cultura noastră. Epoca Vărsătorului nu s-a încheiat atunci când ultima chitară electrică de la Woodstock a fost scoasă din priză. Este în continuare prezentă în valorile și obiceiurile noastre, în gusturile, plăcerile și aspirațiile noastre. Este prezentă, mai ales, în instituțiile noastre culturale și educaționale, în degradanta cultură populară care permeează viețile noastre ca o ceață corozivă”. Sper măcar că este un început de răspuns.

– În fine, acum o întrebare grea. Rock’n roll. Spuneți că tot „ceea ce oferă este un extaz dionisiac prefabricat, evident sexual, izbitor de nonrațional (The Long March, p.188). Respingeți categoric muzica rock în carte? The Beatles? Bob Dylan? Este ceva recuperabil din acest gen muzical? Scriu ca unul care a crescut cu această muzică, pe care încă o iubesc, fără să exclud afecțiunea pentru alte forme de muzică. Jazzul sau muzica clasică joacă un rol important în viața mea. De asemenea, cred că cele mai înalte sentimente, cum este iubirea, pot fi comunicate prin acest mediu. Există excepții de la regula dumneavoastră?

– Ah, rock’n roll-ul. Paginile dedicate rockului din The Long March au fost poate cele mai adesea criticate. Este ceva acceptabil în rock? Desigur. Am crescut cu rock. Dar ceea ce este plăcut nu este neapărat și bun. Cred că Bob Dylan este un compozitor isteț – pretențios, mult supraestimat ca „poet”. John Lennon și Paul McCartney au fost foarte isteți și ei. Nu în aceeași ligă cu Cole Porter și, cu siguranță, nu de același nivel ca Gilbert și Sullivan, dar isteți. Sunt foarte mulți creatori de rock inteligenți. Dar obiecția mea nu se referă la melodii, ci la intenția primară a muzicii, care se rezumă, după cum ați citat, la „un extaz dionisiac prefabricat”. Cred, cu alte cuvinte, că Allan Bloom a avut dreptate în Criza spiritului american când a argumentat că rockul este o armă puternică în arsenalul anarhiei emoționale. Într-un anume sens, acesta este un argument foarte vechi. În esență, este un argument platonic.

În Republica, Plato susține că muzica este un stimulent atât de puternic al emoțiilor, încât statul trebuie să fie atent la muzica pe care o încurajează. Anumite tipuri de muzică, credea el, stimulează emoțiile înalte, altele pe cele vulgare. Aristotel nu a înfățișat lucrurile chiar atât de tranșant, dar și el recunoștea că muzica are o forță educațională imensă care poate fi folosită atât bine, cât și rău. Muzica rock este astăzi omniprezentă, desigur, și într-o anume măsură suntem cu toții influențați de ea. Dar mesajul de bază – ceea ce face rockul să fie rock – nu sunt ritmurile armonioase ale lui Paul McCartney din Yesterday, ci asaltul amplificat, percutant care țintește nu capul sau inima, ci organele mai de jos. Din nou, este o întrebare complicată care necesită un răspuns mai complex; cea mai importantă întrebare este dacă muzica poate modela emoțiile cuiva. Aș spune că da, poate face acest lucru. Rezultă de aici că muzica poate atât corupe, cât și educa viața sentimentală a oamenilor? Aș spune, din nou, da. (Nu e nimic original aici. Gândiți-vă ce spunea Nietzsche despre influența primejdioasă a lui Wagner). Dacă civilizația are în vedere nuanțele, abținerile, discriminarea și ordinea, atunci rockul este cred anticivilizațional. Desigur, fiecare civilizație are nevoie de un spațiu pentru irațional, pentru dionisiac. Poate rockul să ofere o supapă pentru astfel de impulsuri? Sunt sceptic. Dar îmi dau seama că orice încercere de răspuns conduce la o discuție mult, mult prea lungă.

Interviu realizat de Bernard Chapin.

 

via Cultura Vieții

Senatul a adoptat legea ce vizează instituirea zilei de 26 octombrie drept Ziua Partizanilor Anticomuniști

Nu mai puțin de 23 de propuneri legislative au trecut de Senat prin adoptare tacită din cauză că nu au fost dezbătute și votate până pe 27 noiembrie, termenul maxim prevăzut înainte ca inițiativele să fie trimise Camerei Deputaților.

Imagini pentru monumentul aripi

Printre aceste legi se află și inițiativa deputatului PNL Daniel Gheorghe ce vizează instituirea zilei de 26 octombrie drept Ziua Mișcării de Rezistență Armată Anticomunistă din 1944 – 1962, Ziua Partizanilor Anticomuniști.

Pe 30 octombrie, în cadrul dezbaterii legii în comisia juridică a Senatului, social-democratul Șerban Nicolae a afirmat că partizanii anticomuniști din munți au slăbit capacitatea de apărare a României, iar acțiunea lor a fost îndreptată împotriva intereselor țării. El a mai spus că încercarea de schimbare a stăpânului sovietic cu stăpânul american nu era cu nimic mai bună și a susținut că Stalin și Churchill au fost în egală măsură doi criminali.
Inițiativa legislativă adoptată de Senat va fi transmisă Camerei Deputaților, care este forul decizional.
sursa: ActiveNews

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php