Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Editorial

„MISLEA” din Târgşor

de Silvia CODREANU

….dar nu-mi amintesc ce culoare avea poarta penitenciarului, a Târgşorului? Îmi amintesc –cum pot să uit, sau cât de repede (?), că dincolo de ea Nevăzutul, Netrăitul şi Neânchipuitul Tărâm al Privării de Libertate mi-a cuprins grumazul, intrându-mi prin şira spinării…Este al dracului de greu să vomit ghemul de emoţie fără secreţiile puturoase ale patetismului.

O oră! De la poarta închisorii până în sala destinată întâlnirii cu deţinutele, trecând prin două filtre , s-a scurs o oră. Am lăsat în urma noastră, dincolo de poartă, toate contactele cu lumea din care veneam. Traşi cu forcepsul în universul detenţiei, în piuitul aparatelor, cu percheziţie” la sânge”, zvârliţi alături de bagaje, mai răvăşite decât noi, am dat piept în piept cu deţinutele. Au ridicat sacii grei cu decor dispărând pe alee. În urma lor, stingheri… (mai mult…)

Cum distrugi un popor

Figura lui m-a urmărit o vreme. Stătea în picioare pe rândul din fața mea, în avionul Barcelona-București. O aeronavă cu 160 de locuri, multe dintre ele ocupate de români care se întorceau în țară de Paști, după multe luni de muncă grea.

Băiețelul de vreo 9 – 10 ani avea cam aceeași expresie pe care o mai văzusem la fetița din Siria care își ridicase mâinile, semn că se preda, în fața unui aparat de fotografiat.

Privirea băiețelului, maturizat înainte de vreme, aducea cu frica din ochii fetiței care părea că se uită la țeava unui pistol.

Abia în momentul aterizării, băiatul s-a însuflețit. Avea brusc un zâmbet de copil fără griji, jovial. Discuta cu fratele lui mai mare, într-o spaniolă care părea limba lui maternă – sin trabajo, estamos de vacaciones (fără muncă, suntem în vacanță). În dialog intervine și mama, tot în spaniolă.

La un moment dat îl aud pe baiat amuzându-se la gândul că rudele n-o să-l mai recunoască și o să întrebe – „cine este acesta”? Au fost singurele cuvinte pe care le-a spus în română.

Uneori poți înțelege prin ce trec adulții, prin copiii lor. În privirea băiatului din fața mea mi se părea că văd miile de ore de muncă, și nu ușoară, ale mamei lui. Se vedea drumul greu, sinuos, al mamei, laolaltă cu băieții ei …

Doar un crâmpei din viața celor 160 de persoane care își povesteau problemele colegilor de călătorie, cu bucuria că cineva vrea să-i asculte. Sau să-i înțeleagă.

… La un moment dat personalul din avion ne informează ca este nevoie de un medic. Uneia din tinerele cu care vorbisem la check-in i se făcuse rău. Băiatul ei de 6 ani îmi spusese că știe să vorbească în spaniolă, catalană și română. Am aflat de la stewardesa, o jumătate de oră mai tîrziu, că avea o boală destul de gravă, ceea ce o determinase pe aceasta să exclame – „nu o văd prea bine”.

… Peste drum, lângă prietenii mei, un alt băiețel răspundea în spaniolă la întrebările puse în limba română de părinții lui, care aminteau de profesorii din liceu. Poate asta și fuseseră înainte de plecarea din țară.

… Dar poate cea mai dramatică poveste de viață este cea a vecinelor mele de la dus, una dintre ele bănuia că este suspectă de cancer după ce farmacista a întrebat-o dacă medicamentele pe care le vrea sunt pentru cineva cu această boală. Ce-și dorea însă cel mai mult era să reușească să strângă 5000 de euro pentru că părinții ei începuseră să se îmbolnăvească. Lucra la un hotel unde fusese recomandată în urmă cu 12 ani de către o rudă. Spunea că româncele erau bine privite pentru că munceau mult, nu-și luau liber, stăteau și peste program.

Aproape toate însă își urau angajatorii. Spuneau că se purtau cu ele ca și cu sclavii. Voiau să poată să se întoarcă acasă din pribegie la un moment dat.

Studiindu-le fețele multora dintre ele mă gândeam cum au plecat în urmă cu 10 – 11 – 12 ani, cum gândeau, cum arătau, cum s-au transformat. Câte au suportat, multe dintre ele – muncă grea, agresiuni verbale și fizice, hărțuiri sexuale și poate chiar violuri.

Însă și mai dramatic este ceea ce se întâmplă cu copiii lor care trebuie să suporte, la rândul lor, umilințe, ironii, jigniri de la copiii „stăpânilor”. Și aici nu suntem în telenovele, fie ele și cu Jennifer Lopez, în care un milionar se îndrăgostește de o femeie săracă.

Dramatic este, în același timp, și pentru țara aceasta care și-a alungat până și copiii.

Sunt doar niște crâmpeie de viață. Nu știu dacă sunt excepții sau este vorba despre un fenomen. Poate că spre norocul tuturor nu este așa. Dar dacă este? Cine îi mai salvează pe acești copii? Sau pe aceste femei?

O singură cursă, o singură destinație, sute de povești. Dar dacă facem un exercițiu de imaginație, o să găsim aceleași suferințe și în alte curse din alte orașe din Spania sau Italia.

Iată de ce cred că cei care au furat România în ultimii 27 de ani, cei care și-au bătut joc de acest popor, cei care s-au îmbogățit în funcții publice direcționând banii strânși de la cetățeni în propriile buzunare, cei care s-au iubit pe ei, în detrimentul celor care i-au trimis acolo, ar trebui să tacă. Definitiv. Pentru că au distrus o țară, care n-a fost în război ca Siria, decât cu proprii conducători, dar care este după Siria pe locul 2 în lume la numărul de imigranți. Iar acest lucru spune totul despre ei, despre cei care au alungat peste 4 milioane de români, despre cei care au alungat până și copiii.

 

de Oana Stănciulescu

Creștinii Sfântului Toma Curajosul

Sistemul de caste hinduse i-a împins la marginea societății, numindu-i paria, fapt ce le-a interzis dreptul la educație. Multă vreme, creștinii tomiți au avut interzis în școlile publice ale guvernului indian. Dar, s-au ținut de Evanghelie, de comoara pe care le-a lăsat-o Sfântul Apostol Toma. Astăzi, a fi creștin în India este un gest de curaj – cum ar putea fi altfel, dacă apostolul lor a fost „Toma Curajosul”?

Spunea un părinte contemporan că viața noastră se desfășoară între un Paști și altul. Totul ține de felul în care reușim să prelungim noaptea de Paști în viața noastră, pentru că viața sfinților nu este altceva decât o Înviere prelungită. Dacă deschidem primele pagini ale cărții Faptele Apostolilor, cuprinsă în Sfânta Scriptură, vom observa tocmai această stare de înviere. Dacă la sfârșitul Evangheliilor îi găsim pe Apostoli ascunși de frica iudeilor – Sfântul Efrem Sirul spune că stăteau ascunși de frica morții lor personale – în Faptele Apostolilor îi găsim în rugăciune și Euharistie, deci în stare de înviere.

Ce credeți că fost în mintea unor bărbați trecuți de jumătatea vieții, să ia toiagul de capăt și să străbată lumea? Tocmai această stare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos! Au crezut cu toată ființa lor că Răstignitul a devenit Înviatul și au dus această credință până la marginea pământului, așa cum spun Faptele Apostolilor. Mulți s-au întrebat la ce se referea Sfântul Evanghelist Luca, prin expresia „marginea pământului”? De-a lungul istoriei au fost încercate mai multe explicații, dintre care cea mai plauzibilă se referă la faptul că Imperiul Roman și limitele sale erau considerate „oikoumnei” – „lumea”, iar ce era dincolo de granița imperială era marginea pământului. Alți teologi s-au gândit la posibilitatea propovăduirii Sfântului Apostol Pavel în Spania, la marginea continentului european.

La sfârșitul secolului al IV-lea, un document sirian numit Constituțiile Sfinților Apostoli aduce lumină în interpretarea textului „până la marginea pământului”. Autorul necunoscut menționează că Apostolul Toma a trecut dincolo de „marginea pământului, vestind Evanghelia Învierii neamurilor din țara Parților și Inzilor”. Ne putem întreba, de ce Sfântul Toma a înaintat în Orient, pe când toți ceilalți apostoli au ales nordul Africii, Asia Mică și Europa? Nebunie? Curaj? Credință, când noi îl numim „Toma necredinciosul”?

Și, totuși, nu toată creștinătatea îl numește „necredinciosul”! Undeva, pe costa vestică a Indiei, în două provincii – Malabar și Malannkar, Sfântul Toma este „curajosul”! „Curajosul”, pentru că a fost singurul care a avut curaj să sfideze amenințarea evreilor. Dacă toți erau ascunși de vineri seara, Sfântul Toma – după tradiția malabarează – a venit să vadă ce s-a întâmplat la mormântul din Ghetsimani. Așa se înțelege din faptul că el lipsea în dimineața Învierii, când Hristos s-a arătat apostolilor care erau ascunși. Sfântul a sfidat moartea și a ieșit din ascunzătoare cu prețul vieții, fiind conștient că toți apostolii lui Iisus erau căutați de farisei și de către bătrânii poporului. A mers spre mormânt, dar a văzut paza și soldații și nu s-a apropiat. Când s-a întors, i-a găsit pe frați plini de speranță – Domnul înviase!

Deci, „curajosul” și nu „necredinciosul”! Credința și curajul, au făcut că apostolul să ia altă direcție – India. După o viață de propovăduire, în jurul anului 72, Sfântul Toma și-a încredințat obștea în mâinile lui Dumnezeu, el primind cununa martirului. A lăsat în urmă o Biserică puternică, ce a făcut față vitregiei istoriei.

Când spunem India, ne gândim la hinduism, budism, Taj Mahal, aglomerație și vaci pe stradă – și, mai puțin la creștinism. Și, totuși, există creștini în India. În cele două provincii de pe coasta vestică, Malabar și Malannkar, trăiesc aproximativ două milioane de creștini! Creștini ce moștenesc ceva din curajul apostolului Toma, care a semănat aici credința Învierii. Au venit peste ei regii hinduși, iar tomiții au rămas în picioare. Apoi mogulii musulmani și cumplitele lor persecuții, dar creștinii Sfântului Toma nu s-au mișcat din loc. La jumătatea secolului la XVI-lea au venit și creștinii occidentali, care au încercat să-i facă să se unească cu Roma latină. Și au spus „nu” – „noi rămânem în credința părintelui nostru Toma, care a murit pentru credința poporului”!

În mulțimea templelor hinduse și a sinagogilor musulmane, smerite sunt mănăstirile și bisericile creștinilor tomiți. Majoritatea creștinilor locuiesc în bordeie de pământ acoperite cu vegetație, dar au biserici de piatră. Poate este unul dintre puținele locuri din lume în care preoții creștini slujesc desculți…. ca să fie solidari cu majoritatea comunității, care este sub pragul sărăciei din India! În aceste condiții dure, bisericile sunt pline, când se oficiază botezul în Sâmbăta Mare din săptămâna Sfintelor Pătimiri – sute de noi creștini îmbracă haina cea albă a neofiților! Neștiutori de carte, cu lipsuri de hrană și medicamente evidente, tomiții din Malabar și Malannkar se împărtășesc cu sutele, în fiecare duminică!

Sistemul de caste hinduse i-a împins la marginea societății, numindu-i paria, fapt ce le-a interzis dreptul la educație. Multă vreme, creștinii tomiți au avut interzis în școlile publice ale guvernului indian. Dar, s-au ținut de Evanghelie, de comoara pe care le-a lăsat-o Sfântul Apostol Toma. Astăzi, a fi creștin în India este un gest de curaj – cum ar putea fi altfel, dacă apostolul lor a fost „Toma Curajosul”?

de Nicolae Pintilie Doxologia

Agonia unui simbol: Fortul 13 Jilava

Agonia unui simbol: Fortul 13 Jilava

Apa a intrat în celule, iar condiţiile sînt improprii pentru funcţionarea unui Memorial

Fortul 13 Jilava a fost ridicat în vremea Regelui Carol I, făcînd parte din rețeaua de apărare a Bucureștiului, dintr-un lanț de 18 forturi similare. Construit sub pămînt, la o adîncime de 10 metri, a fost destinat, încă din 1907, cînd aici au fost întemnițați unii dintre țăranii răsculați, să devină cea mai cunoscută temniță din România. Șirul de masacre, execuții și tortùri petrecute în aceste subterane însîngerate fac din acest fort, fără îndoială, simbolul totalitarismului din România.

După 1948, cînd a fost trecut în mod direct în subordinea Ministerului de Interne, Fortul 13 Jilava a devenit „depozitul“ de triere al foș­tilor deținuți politici anticomuniști. Practic, prea puțini dintre opozanții fostului regim nu i-au pășit pragul cîndva, în golgota închisorilor prin care au trecut, fiind aduși la București fie pentru o completare de anchetă, fie pentru a li se instrumenta un nou proces. Sînt 52 de celule mari, boltite, subpămîntene, care totalizează nu mai puțin de 15.000 de metri pătrați, în care au fost înghesuiți chiar și pînă la 6-7.000 de deținuți, într-un aer sufocat de mirosuri pestilențiale, lipsiți de hrană și de asistență medicală – înlocuite, însă, cu porții zilnice de bătaie și cu zgomotul înfundat al executării condamnaților la moarte, care avea loc, de regulă, la miezul nopții. O atmosferă greu de imaginat, descrisă în nenumărate pagini de mărturii ale celor care au supraviețuit acestui infern, care transformă de la sine Fortul 13 Jilava în simbolul României concentraționare. Un simbol la a cărui agonie asistăm astăzi, ca și în trecut, într-o țară care vorbește mult despre trecutul eroic al rezistenței sale. Doar la comemorări și parastase. În rest, ca și alte asemenea lăcașuri care mai păstrează în ele răsuflarea eroilor, chiar și rămășițele lor, cum este cazul mausoleurilor Primului Război Mondial, Fortul 13 Jilava moare încet. E ultimul ceas în care îl mai putem salva.

Menirea Fortului 13 Jilava nu s-a încheiat odată cu comunismul; dacă dictatura lui Ceaușescu aducea aici arestați din ziua și din noaptea Revoluției de la București (21 decembrie 1989), regimul Iliescu a întemnițat între zidurile acestui fort victime ale mineriadei din 13-15 iunie 1990. După care, nu la multă vreme, închisoarea a fost definitiv dezafectată. Infiltrațiile puternice ale apelor pluviale, extreme în anotimpurile ploioase, au făcut improprii oricărei activități cei 15.000 de metri pătrați subpămînteni. Inițiativa înființării unui Muzeu Național al Rezistenței Anticomuniste la Jilava s-a născut încă din anul 1990 și îi apar­ține domnului Banu Rădulescu, fondatorul şi preşedintele publicaţiei Memoria – „revista gîndirii arestate“ –, fost deținut politic, decedat în 1999. Pînă la moartea sa, nu s-a putut face mare lucru, în afara vizitării fostei închisori, în special după 1997, cînd aceasta a fost deschisă publicului. În mod paradoxal, guvernarea țărănistă nu a avut grijă nici măcar de recuperarea istorică a casei lui Iuliu Maniu de la Bădăcin, cu atît mai puțin de Fortul 13. Așa că nu e de mirare lipsa de deschidere față de un asemenea subiect a guvernărilor regimului Iliescu.

Sordidele celule, golite de „inventarul“ lor de odinioară – distrus cu bună știință de administrația închisorii din perioada 1990-1997, pentru a șterge orice urmă a modului în care trăiau deținuții în subteran –, zăvorîte de uși grele de lemn, cu ivăre imense de fier și cu gratiile ferestrelor mici din înălțimea boltelor subterane, adesea inundate de apa care se ridica și la peste un metru, au rămas singurele mărturii ale suferinței și ale morții. Spațiul imens și pustiu este aidoma golului care se va căsca în memoria noastră, odată cu surparea sa definitivă, din cauza apei și a nepăsării care îi macină temeliile.

Condamnarea comunismului și a Fortului 13

S-ar fi zis că alta va fi soarta Fortului 13 Jilava odată cu condamnarea oficială a comunismului în România. Au trecut mai bine de zece ani, împliniți în decembrie anul trecut, de cînd președintele de atunci al Ro­mâniei, Traian Băsescu, declara, în baza unui raport, de la tribuna Parlamentului României, că regimul comunist a fost unul „ilegitim și criminal“, asumîndu-și totodată, pe 18 decembrie 2006, recomandările Comisiei Tismăneanu – după numele coordonatorului Comisiei Prezidențiale ce întocmise acel raport (din care și subsemnatul a făcut parte, redactînd capitolele privind istoria Securității) –, recomandări în care se insista inclusiv asupra necesității înființării unui muzeu al comunismului în România și asupra recuperării unor monumente precum Fortul 13 Jilava, una dintre posibilele locații ale acestui muzeu.

Momentul a fost socotit „crucial pentru cultura politică a democrației din România“ de către Vladimir Tismăneanu, care a fost ulterior așezat, practic, și în fruntea Insitutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, principala instituție menită să pună în aplicare sus-numitele recomandări. Într-un fel, așa a și fost, pentru că, dintr-un singur foc, Traian Băsescu a atras de partea sa larga majoritate a intelighenției din România, declarat anticomuniste. Din păcate, lucrurile s-au oprit aici și, dintr-un punct de vedere, au regresat. Recuperarea trecutului a rămas doar la nivelul discursului istoric, iar investigațiilor care urmăreau să li se facă dreptate victimelor și să fie pedepsiți torționarii li s-a pus punct de către guvernul Boc și de către noua conducere instalată în fruntea Insitu­tului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Ro­mânesc. Nu o spun eu, suspectat de subiectivism (pentru că acest guvern m-a înlăturat de la conducerea Institu­tului, aducînd în loc echipa domnului Tismă­neanu), o spune un raport ulterior al inspectorilor Corpului de Con­trol de la Guvern, care aminteşte că, prin HG 134/2010 pentru modificarea şi completarea HG nr. 1372/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului de Investigare a Crimelor Co­munismului şi Memoria Exilului Românesc, a fost modificat cadrul normativ de organizare şi funcţionare a Institutului, fiind eliminat textul ce reglementa scopul principal pentru care a fost înfiinţat în anul 2005, respectiv acela de „investigare ştiinţifică şi identificare a crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sînt depistate situaţii de încălcare a legii“. Prin urmare, „în perioada 2010-2012, activitatea desfăşurată în cadrul Institutului a constat doar în cercetarea ştiinţifică a istoriei comunismului, fiind astfel modificată, în mod esenţial, raţiunea existenţei acestuia“. Dar nici cercetarea nu a prea mers: „În anul 2010, IICCMER nu a finalizat nici un proiect de cercetare a istoriei regimului comunist şi nu a stabilit care au fost rezultatele concrete ale cercetărilor realizate în cursul anului, conform atribuţiilor stabilite prin lege, iar în anul 2011, din 8 proiecte de cercetare care aveau termen de finalizare în acest an, a fost finalizat unul singur, prin publicarea Dicţionarului ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Aparatul central (1948-1989), vol. II“, constată aceiași inspectori. Acest proiect era, de fapt, aproape finalizat la începutul anului 2010, cînd am fost demis. Cu ce s-a îndeletnicit, în schimb, Institutul reiese simplu din raportul menționat: „În anul 2011, au fost decontate cheltuieli aferente unui număr de 31 de deplasări în străinătate, din care: 6 deplasări în SUA, 6 în Franţa, 5 în Belgia şi 5 în Germania, 3 în Marea Britanie, 2 în Polonia şi cîte una în Cehia, Austria, Elveţia şi Ungaria“. Mai puțin la Fortul 13 Jilava, despre care nu s-a mai auzit în acei ani nimic, fiind condamnat la o degradare progresivă și total ignorat de guvernul „de dreapta“.

Democrație versus tehnocrație

Încercările de salvare a Fortului 13 Jilava au fost permanente din partea societății civile, din 1990 încoace, ca și apelurile, uneori disperate, dintre care unul, al lui Aurel Sergiu Martinescu, fost deținut la Jilava, apel lansat de pe patul de moarte către președintele Băsescu, în 2009, este de-a dreptul impresionant. Dar fără vreo finalitate. În Parlament, un grup de politicieni, preluînd „din zbor“ varianta electorală a condamnării comunismului, după rețeta prezidențială, a depus încă din 2011 un proiect de lege pentru înființarea unui muzeu al comunismului, avizat negativ de conducerea de atunci a IICCMER și respins ulterior, în 23 aprilie 2013. Dintre toate încercările de pînă acum şi dintre toate apelurile către autorități, au avut succes numai cele ale Fundației Române pentru Democrație – aflate sub coordonarea fostului președinte Emil Constantinescu –, care au dus la declararea Fortului 13 drept Memorial al Rezistenței Anticomuniste, inclusiv la amenajarea aici a unui centru-pilot destinat elevilor care vor să cunoască mai multe despre istoria românilor sub comunism.

După demersuri comune cu cele ale noii conduceri a IICCMER, pe 30 august 2013, președintele Constantinescu declara: „La Fortul 13 Jilava inaugurăm Memorialul Jilava, un proiect pe care l-am iniţiat cu un an în urmă pentru a transforma fosta închisoare de tortură şi represiune Jilava într-un memorial. A fost un drum lung, care a prevăzut foarte multe eforturi pentru a învinge birocraţia şi legislaţia, în momentul de faţă putem spune că am reuşit acest lucru. S-a reuşit transferarea întregii foste clădiri a închisorii şi a spaţiului aferent de la Administraţia Penitenciarelor, de la Ministerul Justiţiei la Ministerul Culturii, la Direcţia Patrimoniului“. Dar și acest proiect pare să-și trăiască ultimele zile, pentru că ploile nu țin cont nici de campanii electorale și nici de promisiuni neonorate din partea Guver­nului. În prezent, în Jilava este din nou inundație și sălile amenajate ale Memorialului au devenit improprii vizitării. Fortul 13 Jilava este, de fapt, prea mare pentru o „direcție“ a Ministerului Culturii, care nu are și nu a avut cum să îi poată asigura supraviețuirea, mai ales în vremurile în care cercetarea istorică a fost administrată de tehnocrați și memoria nu a avut loc în procentele PIB-ului.

Ultima șansă

În aceste condiții, speranța, nu-i așa, moare ultima. Singura șansă, în momentul de față, pentru salvarea Fortului 13 Jilava este, cred, reluarea unui demers legislativ coerent și profesionist, pentru promovarea înființării prin lege a Memorialului Rezistenței Anticomuniste în România „Fortul 13 Jilava“ sau a Memorialului Victimelor Totalitarismului – de preferat ar fi prima variantă, pentru a nu se suprapune preconizatului Muzeu al Holocaustului. Ar fi nevoie de o lege care să aibă în vedere atît „necesitatea manifestată în declarații oficiale în numeroase rînduri, cît și interesul public cu privire la înființarea la București sau în proximitatea Capitalei a unui memorial-muzeu care să prezinte regimul totalitar comunist din România“, întrucît „valoarea intrinsecă a monumentului istoric Fortul 13 Jilava, istoria sa ca loc de deținere a opozanților comunismului recomandă acest ansamblu drept locație a acestui Me­morial“. Am citat dintr-un proiect legislativ elaborat deja, ca rezultat al colaborării dintre Fundația Română pentru Democrație și Institutul de Investigare a Crimelor Comu­nismului și Memoria Exilului Românesc, act normativ care ar dispune transferarea Fortului 13 Jilava de la Administrația Națională a Pe­nitenciarelor (ANP) și înscrierea în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului, transmiterea acestuia din domeniul public al Statului în administrarea IICCMER, precum și constituirea prin lege a unui buget pentru a salva acest monument de la degradarea accelerată din ultimii ani și punerea acestuia în circuitul public, prin „transformarea celui mai important monument al represiunii regimurilor totalitare din România din penitenciar de maximă siguranță într-un spațiu destinat derulării proiectelor de cercetare științifică, de prezentare și comemorare a victimelor totalitarismului, de derulare a proiectelor educaționale și cultural-artistice“. S-ar putea găsi 3-4 milioane de euro, cît să se demareze măcar lucrările pentru evacuarea apei care băltește peste memoria Jilavei și îi macină fundațiile? Dacă trăim într-o Românie care își respectă cu adevărat martirii, da. Dacă, în continuare, cei ce decid, cei care au pîinea și cuțitul în mînă doar se folosesc de ei, ca pînă acum, la parastase, comemorări, simpozioane și pentru a aduna voturi, e vremea să facem cît mai multe fotografii la Jilava. Sînt singurele care ne vor rămîne.

 

de Marius Oprea

Este timpul iertării (Reflecții de după Marșul pentru Viață 2017)

Sculptura „Copilul care nu s-a mai născut niciodată” realizată de sculptorul slovac Martin Hudáček la inițiativa unui grup de femei care regretă că într-un anume moment al vieții lor au „ales” să-și avorteze copiii. Amplasată din 2011 în orașul Bardejovska Nova Ves
Până nu demult, mass-media s-a căznit să pună în dezbatere publică avortul, invocând numărul mare de avorturi din România. N-a reușit decât foarte puțin. Societatea era mută și surdă, întrucât mereu și mereu subiectul era legat de introducerea în școli a orei obligatorii de educație sexuală. Și dacă nu a mers, înseamnă că la mijloc era ceva forțat, artificial.

Iată că Marșul pentru Viață 2017, desfășurat în anul acesta în ziua de Buna Vestire, la care au participat peste o sută de mii de oameni din toată țara și din Republica Moldova, ne arată că dezbaterea se poate face acum dinspre societate spre mass-media. Și ne arată că oamenii, românii au început să conștientizeze ce înseamnă cu adevărat avortul. Iar avortul înseamnă moarte. Oricum l-ai privi înseamnă moarte – fie că e doar a copilului, fie că e a mamei și a copilului.

Cu alte cuvinte, crudul adevăr, „care doare” – avortul este moarte –, în sfârșit, a început să fie spus în gura mare. De aceea s-au înfuriat  și mulți opozanți, care nu au găsit mai cu cale să-și exprime mânia, decât prin mesaje obscene. A fost, de fapt, strigătul de durere al sufletului lor. Au vrut să ne arate că și ei suferă din cauza avortului. Pe de o parte. Pe de altă parte, e și strigătul nostru de durere. Nu suntem mai puțin afectați și răniți decât cei care s-au opus marșului. Avortul afectează întreaga familie, ne afectează pe toți. Așa spun psihologii care au consiliat femeile rănite psihic și sufletește de avort. Iar preoții știu acest lucru și mai bine. Toată societatea noastră românească este rănită de avort. Cum spunea Părintele Nicolae Tănase, „stăm, ca popor, într-o mare baltă de sânge”. Să ne închipuim acum câtă durere, câtă suferință, câtă frustrare a generat această vărsare de sânge, la nivelul fiecărei familii, la nivel personal și la nivelul întregului neam.

Nu e de mirare că toată societatea noastră e dezbinată, e ruptă, unii sunt mai deștepți, alții – mai fraieri, unii sunt spionii lui Putin, alții – spionii lui Soros. Unii sunt hoți, alții – ticăloși. Unii sunt desfrânați și păcătoși, alții – virtuoșii pământului. Ne certăm de dimineață până seara, pe rețelele de socializare, la TV, la radio, fără să ne dăm seama că această stare ne apasă sufletele și ne ține încătușați. Drept rezultat – suntem cu toții niște încrâncenați. Cum putem crește, cum putem scăpa de măști, cum putem merge mai departe, ca societate, cum ne putem găsi libertatea, ca oameni, dacă avem sufletele împietrite și opace, încătușate în gânduri-clișee?

Iertarea – vindecare a sufletului

În miezul credinței noastre creștine stă iertarea. Iertarea vine dacă implorăm Mila Domnului, dacă cerem lui Dumnezeu să-i ierte pe cei care ne-au greșit nouă și să ne ierte pe noi, care le-am greșit lor. Nu vom găsi împăcarea și pacea interioară atâta timp cât nu ne vom cere iertare unii altora. Iertarea nu vine din aer, nu vine pur și simplu că ne-am gândit la ea. Dacă nu conștientizăm și dacă nu spunem pe nume tuturor lucrurilor la care suntem părtași, e greu să se instaleze liniștea și pacea în sufletul nostru. Toți avem sufletele rănite și vulnerabile și toți tânjim după dragoste și căldură.

Când spunem, în rugăciunea Tatăl Nostru, „precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne gândim și la o femeie din viața noastră care a făcut avort – mamă, soție, fiică, soră, bunică…  Să-i iertăm și pe tații care și-au împins soțiile la avort sau pe cei care nu s-au putut opune. Soții să-și ierte soțiile, iar soțiile să-și ierte soții. Să spunem „Dumnezeu să le ierte pe cele peste 10 mii de mame, care au murit prin avort, împreună cu pruncii lor, pe vremea comunismului.”

Fără iertare, nu e posibil să creștem, fiecare dintre noi personal și cu toții împreună. Nu putem merge mai departe, nu putem fi împăcați, nu ne putem limpezi. Să avem speranța că rugăciunea noastră către Iisus Hristos Domnul va mișca sufletul celui rănit de lângă noi sau rănit de noi. „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri.” (Luca, 6:27-28)

Aceste gânduri mi-au fost prilejuite de lectura cărții lui Jean Vanier, „Becoming Human”. Jean Vanier (fiul fostului guvernator al Canadei) este fondatorul Caselor „Arca” – o rețea internațională de comunități pentru oamenii cu handicap mintal.  După ce a studiat filozofia și teologia la Paris, a fost profesor de filozofie și teologie în Canada. În 1964, a cumpărat o casă la Trosly-Breuil (Franța), în care a primit să stea cu el doi oameni cu handicap mintal. A numit casa „l’Arche” (Arca, după Arca lui Noe), care a însemnat un loc de refugiu pentru niște oameni respinși de societate și un loc pentru un nou început. Astăzi locuiește tot la Trosly, în compania oamenilor cu dizabilități.

Casele „Arca” reprezintă astăzi o rețea de peste o sută de comunitati, ce includ oamenii cu handicap mintal și asistenții lor, comunitati care exista in peste 30 de tari.  Scopul acestor comunități este să ofere oamenilor cu handicap demnitate și simțul comunității, care lipsesc într-o instituție de stat.

Jean Vanier este, de asemenea, împreună cu Marie-Hélène  Mathieu, co-fondator al centrelor „Credință și Lumină”, care aduc împreună, în întâlniri regulate, oameni cu dizabilități, părinții și prietenii acestora. Astăzi, în 75 de țări din lume există peste 1.300 de asemenea comunități.

În românește, a fost tradusă o singură carte a lui Jean Vanier, „Izvorul lacrimilor”, Editura Sapientia, Iasi, 2014. (Larisa Iftime)

 

de Provita Media

Marșul vieții prin împărăția morții

Au lătrat, au hămăit, au mârâit, au țipat, au înjurat. Au făcut să curgă jignirile șuvoi, lăturile au invadat strada, graffiti au colorat trotuarele, pereții bisericilor au fost mâzgăliți cu roșu, cu înscrisuri obscene. În esență: popii ar trebui stârpiți, creștinii amuțiți sau exilați și copiii uciși în burta mamelor. Numai așa ar fi pace și progres. Numai așa – cu acest preț – țara ar merge bine și umanitatea întreagă s‑ar elibera de obscurantismul bisericesc, de „tradițiile lu’ pește”…
Imagini pentru graffiti pe traseul marsului pt viata
Nu, prieteni, scenele nu sunt dintr‑un film de arhivă din anii ’50, după instalarea bolșevismului în România. ci ele sunt surprinse acum câteva zile pe marile bulevarde din centrul Bucureștiului. Să fie o parte din tinerii frumoși și liberi care, după ce solicitaseră acum un an și ceva demisia Patriarhului, recidivează nedorit escaladând conflictul dintre mentalități, generații, și modurile de a ne reprezenta lumea? Nu‑i vorbă că nici așa‑zișii patrioți din clasa politică (mă uit acum în ograda stângii de la putere, „creștinate” cu bagheta magică, peste noapte) nu s‑au înghesuit să pledeze pentru valorile la care numai Biserica mai ține în țara asta.
Stimați politicieni, România s‑a refugiat în Biserică, acolo și numai acolo mai poate fi ea întâlnită. Poporul român, pe care progresiștii îl învață de toate și pe care aceștia l‑ar vrea peste noapte schimbat, modificat, auto‑exilat, suspendat, teleportat etc., numai „locului să nu se mai țină” – vorba lui Eminescu, alt încurcă‑lume! –, ei bine, poporul român a ajuns repetentul istoriei recente, retardatul lumii civilizate, steaua ciobită din drapelul Uniunii Europene. Acest nomina odiosa al etosului progresist s‑a refugiat pe unde apucă, la poalele altarelor și sub omofor, ca în vremuri de restriște. Reacție firească, de vreme ce lumea de afară îți vânează cu tenacitate furioasă sufletul și identitatea. În cine să mai ai încredere? Pe cine să te mai bizui? Câtă vreme oamenii politici au agende diferite de ale norodului, iar intelectualii secularizați îl caută savant la numărul de dinți… Unde să‑ți mai îndrepți privirea?!
De fapt, Marșul pentru viață organizat în aproape 290 de localități din România și Basarabia de către Asociația „Studenți pentru viață” a reaprins disputele și a încins spiritele înaintea Referendumului pentru modificarea constituției. De respectiva consultare populară progresiștii se tem ca dracul de tămâie, pentru că acest act ar produce efecte concrete. Și atunci, tot ce cade în incidență cu Biserica și valorile ei trebuie terfelit, maculat, discreditat, pentru că această instituție este tot ce a mai rămas viu în interiorul granițelor României. Restul au sucombat, pe rând, fie din interior, fie ajutate puțin… Banca Națională parcă mai dădea semne de stabilitate încăpățânată, dar atacurile relansate asupra Guvernatorului arată că o nouă ofensivă este pe cale de a începe. Desigur, și Mugur Isărescu a dat cu subsemnatul la Securitate, dar pentru ce am aflat asta de‑abia după 27 de ani?! „Instituțiile de forță” nu au știut nimic? Dacă da, e grav; dacă nu, e grav. Așadar, cine pe cine prostește?
Bun, dacă am stabilit că nici măcar Banca Națională nu va mai fi ce a fost cândva, a mai rămas Biserica. Dar cât va rezista ea? Până la capăt, căci „nici porțile iadului nu o vor birui”. Însă eu pe asta nu m‑aș baza ca pe un dat al firii, ci aș lucra mai inteligent, mai tenace, mai apăsat, pentru strângerea rândurilor cetei credincioșilor. Să știm și noi, la o adică, pe cine și pe câți ne putem bizui? Oameni serioși, nu glumă! Așa, precum cei 8000 care au ieșit în București, precum cei 100.000 din toată țara. E mult, e puțin? Greu de spus, însă această majoritate tăcută inclusiv la chemările civice este pur și simplu surprinzătoare. De aceea îi și enervează pe strategii binelui comun (operat în mediul social cu de‑a sila), de aceea nimeni nu vrea să se încurce cu ea – durerea de cap a sociologilor. Singurul „dresor” al acestei entități colective, singurul îmblânzitor este preotul, este duhovnicul celor mulți. Așadar, pe ei să‑i urmăm, lor să le ascultăm povețele! Restul e cântec de sirenă. Acum ce facem, chiar ne luăm după Vasile Roaită?!
Editorial apărut în  REVISTEI LUMEA CREDINȚEI NR. 4 (165), APRILIE 2017

Firmele românești discriminate în România!

În luna februarie a.c., când a avut loc marea revoluție corporatistă și pentru interesele multinaționalelor a trecut neobservat un incident violent. Un grup de tineri patrioți români conduși de activistul civic Mihai Tociu, liderul grupurilor ”neamorganizat” și ”nusuntemmanipulați” de pe Facebook a intrat în rândurile manifestanților din Piața Victoriei cu un banner, care critica sugestiv ANAF, cel care ”terorizează” firmele și capitaliștii români: ”ANAF – de ce pentru străini ești soare și pentru români ești ploaie”?

Imediat tinerii patrioți au fost apostrofați și îmbrânciți de către corporatiști, iar jandarmii i-au scos cu forța dintre demonstranți. A fost prima încercare de atragere a atenției că mitingurile erau organizate și manipulate și pentru interesele multinaționalelor și ambasadelor străine, care au transformat România într-o subcolonie. După acest incident în care de fapt s-a developat implicarea serviciilor secrete în ANAF și controlul la sânge a firmelor românești pentru slăbirea capitalului autohton, șeful SRI și-a retras agenții din această instituție, care părea că protejează doar firmele străine în dauna celor românești. Presiunea pusă pe firmele românești a cauzat uriașe prejudicii capitalului autohton, care a fost discriminat în ultimii ani în fața celui străin. Nu există prea multe exemple de firme străine controlate de ANAF sau de capitalist străin arestat pentru fraudă sau șpagă, doar firme și capitaliști români, fapt ce a creat în opinia publică ideea că doar autohtonii sunt verificați la sânge pentru stoparea dezvoltării unui capitalism național? Colegii de la publicația ActiveNews au publicat recent materiale de presă în care a reieșit clar controalele zilnice ale ANAF la patroni români într-un mall și inexistența lor pentru comercianții străini în aceeași locație.

Ceea ce până astăzi părea doar un subiect de presă alternativă, zilele trecute BNR a confirmat discriminarea firmelor românești în fața celor străine. BNR a atras atenția recent că firmele românești se plâng că sunt discriminate negativ, din partea statului, față de cele străine. ”Balanța de putere în economie după proveniența acționariatului va continua cel mai probabil să se dezechilibreze în favoarea firmelor cu capital actionar majoritar străin. Pentru păstrarea echilibrelor macroeconomice, fiscale și de stabilitate financiară, este nevoie în economie de o balanță echilibrată de putere între cele doua tipuri de firme”, se arată în studiul “Pregatiți pentru viitor? O nouă perspectivă asupra economiei României”. Acesta este realizat de trei specialiști ai Direcției de Stabilitate Financiară și Gestiune a Riscurilor din Banca Națională – Florian Neagu, Florin Dragu si Adrian Costeiu, conform ZF. Autorii împart companiile românești în trei categorii, incluse în evoluția economiei din perioada 1994-2015. Este vorba despre “veteranii de putere” – peste 50 de mii de firme care au mai mult de 15 ani vechime, cu crestere continua a cifrei de afacerii, valorii si numarului de angajati; companiile de elita ale României – aproape 12 mii de firme, care sunt cele mai productive; firmele de stat, care sunt intreprinderi cu rol strategic, chiar dacă mai au doar 4 la suta din economie. Toate aceste firme, incluse în “masa critica”, au nevoie de interventia autoritatilor publice, pentru ca unele dintre vulnerabilitatile cronice să fie remediate, iar companiile respective sa contribuie in mod decisiv la accelerarea creșterii economice. Companiile din aceste trei categorii au o concurență reprezentată de firme ce au un comportament mai lax în ce privește plata obligațiilor fiscale. Studiul mai arata ca, pe baza evolutiei din ultimele doua decenii, este puțin probabil ca România să ajungă curând la un nivel de dezvoltare apropiat de cel al zonei euro. “Planul ca economia României să devina o forta regionala sunt nerealiste, în condițiile în care firmele românești nu au reusit să treacă granița în mod direct, ci indirect prin relalizarea de exporturi”.Balanţa de putere în economie după provenienţa acţionariatului cel mai probabil va continua să se dezechilibreze în favoarea firmelor cu capital majoritar străin, consideră autorii, care susţin că structura masei critice de firme evoluează în această direcţie. Autorii recomandă autorităţilor să ofere acelaşi tratament firmelor cu capital majoritar autohton comparativ cu cel aplicat firmelor străine, deoarece numeroşi antreprenori din prima categorie se plâng de discriminare negativă din partea statului.

Instituțiile statului român, Guvernul în special, trebuie să înțeleagă că fără protecția și dezvoltarea capitalului românesc și promovarea firmelor românești, încurajate de o legislație flexibilă și fără controale ANAF făcute poate la țintă pentru interesele multinaționalelor și ambasadelor străine, România nu va ieși din subdezvoltare și periferia Europei. De câțiva ani, spre exemplu, Guvernul maghiar al lui Viktor Orban a dus o politică coerentă de încurajare a capitalului autohton, fapt ce a dus la succesul economic al Ungariei de azi, care nu mai are nevoie de finanțarea FMI și a altor organisme bancare internaționale. S-a dovedit statistic că o economie nu se poate dezvolta doar cu inserția capitalului străin și a multinaționalelor. Fără capital autohton și fără firme românești încurajate și protejate de statul român, nu descurajate se pare ca și până acum cu ajutorul unor instituții de forță, la comanda unor interese exterioare, România nu va putea ieși din coada clasamentului UE. Doar capitalul românesc bine dezvoltat și structurat pe producție și servicii va putea face din România una dintre cele mai dezvoltate țări din Europa și din lume. Numai să vrem noi, românii, și să fim conduși de politicieni și administratori cu simț patriotic, pentru a nu se mai cădea în capcana cântecului de sirenă mortal a unei economii de nișă, monopolizată doar de capitalul venit din afară, ce pe termen lung doar aduce subdezvoltare și control, dacă nu există și un foarte puternic segment de capitaliști români. Nu poate exista capitalism românesc fără capitaliști români.

 

de Ionuț Țene NapocaNews

Împăratul este gol. Cine spune adevărul, cine o ajută pe mamă?

Când un copil citește basmul „Hainele cele noi ale Împăratului”, se miră. Cum, împăratul merge la paradă dezbrăcat și nimeni nu zice despre el că este gol? E greu de înțeles cum fiecare adult se simțea dator să nege ceea ce vedea cu ochii lui și să spună public ceea ce doi șarlatani reușiseră să impună: „Împăratul are cele mai frumoase haine”.

În basm, stofa magică din care șarlatanii spuneau că au făcut hainele nu exista, iar împăratul era gol.

Tot astfel, avortul la cerere ca soluție magică, descoperită în secolele XX–XXI, a problemelor unei femei în criză de sarcină, nu există.

Cândva, ceea ce se întâmplă astăzi în lume va fi privit cu aceeași uimire cu care noi citim basmul lui Hans Christian Andersen.

E simplu de înțeles că avortul ia viața unui copil nevinovat. Dar atât de mulți adulți se simt datori să nege ceea ce este atât de clar. Și atât de mulți adulți se simt datori să nege ceea ce au observat de-a lungul vieții, că femeile au parte de traume post-avort deosebit de complexe.

După ce un copil, apoi mama lui și mulțimea au strigat că Împăratul este gol, basmul ne spune că Împăratul s-a simțit grozav de jignit, căci știa că aveau dreptate. S-a gândit și a decis astfel: „Orice-ar fi, trebuie s-o duc de-acum până la bun sfârșit!” Așa că a ridicat cu și mai multă mândrie capul, iar curtenii au ținut ca și înainte, cu respect, trena care nu exista.

În basm, scena este de comedie.

În viață, avortul înseamnă tragedie.

Copiii își pierd viața, lumea întreagă nu are parte de bucuria și de împlinirea potențialului acestor copii, femeile suferă, bărbații rămân într-o iresponsabilitate distrugătoare pentru vocația lor. Unele dintre ele cer sprijin, cele mai curajoase. Altele, nu cer, de teamă ori de rușine, dar își doresc, așteaptă să le întrebe cineva: „Cum să te ajut?”.

Cea mai puternică voce în civilizația occidentală care a strigat „împăratul este gol” a fost cea a doctorului ginecolog Bernard Nathanson. Acesta a fost unul dintre cei care au determinat legalizarea avortului la cerere în SUA. A condus cea mai mare clinică de avorturi din SUA, în anii ’70. A declarat că este responsabil de peste 75.000 de avorturi.

În 1984, a realizat filmul „Strigătul mut”. A filmat ecografic un avort în luna a treia de sarcină, realizat de un coleg de la clinică. Imaginile arată cum copilul se zbate și încearcă să fugă de instrumentul care urma să îi ia viața. Una dintre ultimele mișcări înainte de a-și pierde viața a fost să își deschidă larg gura — un strigăt mut după ajutor.

Apoi Bernard Nathanson a scris cărți, a dat interviuri și a realizat alte filme documentare despre ceea ce a numit „cel mai atroce holocaust din istoria Statelor Unite”. A explicat de nenumărate ori cum au mințit și au manipulat, el și colegii lui, pentru a determina legalizarea avortului la cerere. A devenit o voce care s-a luptat toată viața pentru a transmite lumii strigătul mut al acelui copil și ale celorlalți copii nenăscuți, victime ale avorturilor.

Tot în SUA, a fost dezvoltat cel mai puternic sprijin pentru femeile în criză de sarcină: mii de clinici de sprijin a femeii însărcinate, care oferă gratuit ajutor pentru milioane de femei și astfel viața copiilor lor este salvată.

Este important să avem curajul de a spune adevărul. Nu doar cel despre copii, ci și cel despre mamă. Să ajutăm. Doar atunci adevărul este complet, când ajutăm pe cine are nevoie, nu doar când constatăm problema.

A sprijini — aceasta va fi cu adevărat eficient. Împăratul gol avea nevoie de adevăr și de o haină. Femeile în criză de sarcină au nevoie de adevăr și de haina, de acoperământul care să le sprijine în rezolvarea problemelor cu care se confruntă.

Ajută mama și copilul! Ei depind de tine.

 

 de Alexandra Nadane, Președinta Asociației Studenți pentru Viață

Revista „Pentru Viață” nr. 6, Primăvara 2017 – „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”

via Știri pentru viață

 

8 Martie Ziua Internațională a Femeii … comuniste?

De ce vă mirați ? Acesta este adevărul. Ziua de 8 Martie a fost desemnată zi internațională a femeii prin eforturile mișcărilor sindicale socialiste internaționale, și a celor mai implicați comuniști ai vremii.

8 Martie Ziua Internațională a Femeii ... comuniste?

FOTO: 8 martie 1914, ziua femeii militante

 

 

Astfel: în 28 Februarie 1909 este sărbătorită pentru prima dată ziua femeii, în New York, ca amintire a unei greve organizată de un sindicat socialist de femei. Dar aflăm că „În ciuda a ceea ce s-a pretins mai târziu, pe data de 8 Martie nu a avut loc de fapt nici o grevă”.

Istoria menționează un marș al femeilor în 1908. Cum era de așteptat din partea unor comuniști, această initiativă, în esență lăudabilă, începe cu o minciună.

„În August 1910, cu ocazia Internaționalei Socialiste reunită la Copenhaga, activista socialistă germană Luise Zietz(foto) împreună cu colega ei Clara Zetkin propun sărbătorirea zilei internaționale a femeii, fără a specifica însă o dată anume.”

 

Clara Zetkin(foto stânga), pe numele ei de naștere Clara Josephine Eissner, fiica unui protestant devotat. Adoptă numele de Zetkin al concubinului său Ossip Zetkin, evreu rus, cunoscut pentru vederile sale de stânga. co-fondatoare a Ligii Spartachistă, facțiune socialistă radicală, care se transformă în Partidul Comunist German. Reprezintă acest partid în Reichstag.

 

Internaționala socialistă: „Asociația Internațională a Muncitorilor (IWA, 1864-1876), de multe ori denumită și Prima Internațională, a fost o organizație internațională care a vizat unirea unei varietăți de organizații de stânga socialiste, comuniste, grupurile politice anarhiste și organizațiile sindicale… A fost fondată în 1864,… Londra. Primul congres a avut loc în 1866 la Geneva.” La această Primă Internațională participă și Karl Marx, în vârstă de 46 de ani, ca jurnalist emigrant. Organizația s-a dizolvat în 1876 ca urmare a faptului că s-a divizat în două facțiuni, cea socialistă și cea anarhistă…

Ziua internațională a femeii a fost sărbătorită pentru prima dată în 19 Martie 1911. Începând cu anul 1913, o parte din femeile din Rusia, angajate în industrie și cooptate în diverse organizații de stânga, au sărbătorit ziua femeii în ultima Duminică din Februarie. În anul 1917, ultima Duminică din Februarie conform calendarului pe stil vechi a coincis cu ziua de 8 Martie pe stil nou. După Revoluția din Octombrie, comuniștii Alexandra Kollontai (co-fondatoarea ziarului Rabotnitsa, femeia muncitoare) și Vladimir Ilici Lenin au declarat 8 Martie ca sărbătoare oficială în Uniunea Sovietică.

La noi în țară „femeile au început să serbeze Ziua Internațională a Femeii începând cu anul 1945, după instalarea Guvernului Petru Groza, la 6 Martie 1945. Peste 200.000 de femei manifestau pentru apărarea păcii, pentru apărarea Republicii, pentru dezvoltarea relațiilor de prietenie cu popoarele vecine, pentru solidaritatea internațională a femeilor și pentru succesul Frontului Democrat Popular în alegeri. Constanța Crăciun, Ana Pauker, Alexandra Sidorovici, Stella Moghioroș, Liuba Chișinevschi, Florina Mezincescu, Eugenia Rădăceanu, Ghisela Vass, Ecaterina Borilă erau femeile ce se remarcau de fiecare dată și se implicau activ în organizarea și desfășurarea marșurilor, cât și a organizațiilor de femei muncitoare din România” – sursa.
Eu cred că Ziua Femeii este ca și cea a Bărbatului, ziua din fiecare zi în care sîntem fericiți. Fericiți împreună.

Este necesară o zi a femeii ? De ce nu ? Dar a bărbatului ? Dar oare în tradiția noastră nu există deja o astfel de zi? De ce este nevoie să ne regândescă cineva străin calendarul în termenii luptei de clasă, a unei dialectici care împarte oamenii în două părți, care se cer celebrate distinct, formal și administrativ, fiind necesară în acest sens o rezoluție ONU ?

Nu se ascunde aici și o măsură de tip „divide et impera” ? Altminteri sigur că o zi liberă în plus nu strică nimănui, dacă știi ce să faci cu ea. Iar pentru bussines e bine, e momentul în care bărbații, unii dintre ei români verzi, rup florăriile, magazinele de gablonțuri și suveniruri, parfumuri și naturiste, pentru o atenție, ca să obțină atenție…

Dar întreb: oare nu ar fi mai cuminte să ne celebrăm propriile sărbători? Când întreaga lume trece printr-o criză morală și identitară, de ce noi care avem o mitologie, tradiții și dovezi arheologice ce susțin existența unei astfel de sărbători pe 1 Martie, închinate femeii, primăverii și renașterii naturii ajungem de râsul comuniștilor, să le celebrăm sărbătoarea ?

Dovezi arheologice împing tradiția mărțisorului cu 8.000 de ani în urmă. Au fost găsite șiraguri de pietricele de râu vopsite în alb și roșu în mai multe situri arheologice, și se presupune că aceste șiraguri ar fi reprezentat primul mărțisor. Ele erau înșirate pe ață și se purtau la gât.

Inceputul anului la traci era legat de sărbătorile unei divinități a fertilității și vegetației Marsyas Silen. Se celebra renaștera naturii.

Simbolul funiei, două fire împletite, care străbat timpul împreună, viața în esența ei, se regăsește în întreaga simbolistică a civilizației populare românești. Două fire răsucite unul după altul, precum  cele două spirale ADN. Culorile roșu și alb simbolizând viața și spiritualitatea au rămas de la daci și până în ziua de azi definitorii în portul popular.

Culoarea roșie, dată de foc, sânge și soare, era atribuită vieții, deci femeii. Culoarea albă, asociată cu limpezimea apelor, albul norilor era specifică înțelepciunii bărbatului. Șnurul mărțișorului, prin împletirea celor două, exprimă uniunea inseparabilă a celor două principii. În tradiția populară românească, fetele purtau mărțișorul 12 zile, apoi îl legau în păr si îl purtau până la venirea berzei sau înflorirea primului copac, când îl legau de creanga copacului. Așadar bărbatul dăruiește ceva femeii, apoi darul este trimis în natură la momentul renașterii ei, ca o recunoaștere și îmbrățișare a acesteia, ca o împletire cu natura din care toți venim și unde ne întoarcem. Câtă frumusețe și delicatețe  în a celebra uniunea dintre cele două principii, feminin și masculin, și deopotrivă dintre om și natură !

 

În religia romană Anul Nou era sărbătorit la 1 Martie cu un festival Matronales Feriae sau Matronalia, în care era celebrată Juno Lucina, zeița nașterii, Juno zeița nașterii care aduce copiii în Lumină… O sărbătoare a maternității și femeii în general, Feriae Martis. O feerie care împletea viața pământească cu spiritualitatea.

Timp de secole poporul nostru a sărbătorit începutul anului la 1 Martie, în acord cu natura care începe atunci un nou ciclu anual. La fel făceau toate popoarele din vecinătate în Europa. De ce credeți că la Anul Nou se cântă și acum colinda plugușorului ? Merge cineva pe câmp cu plugul în 1 Ianuarie? Data formală a începutului de an a fost 1 Martie.

Abia în 1691 Papa Inochentie al XII-lea re-poziționează data începutului de an la 1 Ianuarie. Acest lucru se introduce și la noi treptat în secolul XVIII.
În 1 Aprilie 1919 este adoptat Calendarul Gregorian, când data de 1 Aprilie pe stil vechi devine 14 Aprilie pe stil nou, din rațiuni de unificare a unor unități de măsură, adică de îmbunătățire a relațiilor de comerț…

Acest lucru ne-a afectat prea puțin tradițiile. Însă pe măsură ce marxismul a intrat în școală, literatură și apoi, cu ajutorul Armatei Roșii Eliberatoare în politică, s-a aplicat nu numai o doctrină economică, ci așa cum s-a procedat și la Revoluția Franceză, s-a trecut la modificarea în întregime a culturii, falsificînd istoria, siluind literatura.

Asupra culturii și civilizației românești tradiționale s-au exercitat presiuni severe. Distrugerea de către comuniști a satului românesc tradițional prin dizlocarea forțată a populației spre oraș și cooperativizare, a însemnat colapsul civilizației tradiționale. Azi cu greu se mai pot recupera pierderile suferite.

A fost timpul când Moș Crăciun era înlocuit cu Moș Gerilă…

Mă întreb: tradițiile și istoria noastră oare nu sînt mai bogate în semnificații profunde și mai aproape de sufletul nostru decât rezoluțiile ONU care vin să normeze ceea ce Prima Internațională, Karl Marx, Lenin și Ana Pauker ne-au făcut cadou ?

Ziua Internațională a Femeii muncitoare, militantă socialistă și comunistă…
Pentru o revalorizare a zilei de 1 Martie ar fi nevoie ca Statul să se implice, pentru ca banii contribuabililor români să fie folosiți pentru o cultură proprie acestui spațiu și românilor. Dar cine să facă acest lucru ? Partidul Social Democrat – membru din 2003 al Internaționalei Socialiste (reînființată în 1951, compusă actual din 153 de partide), unde PSDR era observator din 1992 și membru deplin din 1999 ? D-nul Victor Viorel Ponta – vicepreședinte al acestei organizații socialiste din 2012?

Speranța rămâne în noi, cei care mai simțim românește și suntem în măsură să reinventăm lumea pentru copiii noștri. Emulația ultimelor zile ne arată că se poate. Deșteaptă-te române: îndrăznește să crezi în România!

Foto mărțișoare: Cristina Aoșan, din colecția personală

 

 

de Gabriel Silviu Aoșan ActiveNews

Fake News: expresia propagandei și ideologiei totalitare a celor care vor cenzura internetului

”Fake News” este o falsă dilemă, care nu are nicio legătură în realitate cu promovarea știrilor false pe internet, ci mai degrabă cu ideologia și propaganda celor care susțin instaurarea unui globalism nivelator și fără Dumnezeu, un fel de ”comunism cu față umană”. Cei care se scandalizează de ”fake news” pe site-urile din România, de fapt se încadrează în butada românească ”hoții strigă hoțul”. S-a dovedit în ultimii ani că presa mainstream a publicat mai multe știri false sau legate de propaganda instaurării unor regimuri globaliste de stânga, neo-marxiste, decât așa-zisele site-uri alternative. Nu întâmplător Donald Trump a interzis la Casa Albă prezența CNN și New York Times, care promovează agenda democraților de stânga, în maniera presei din anii 1950. Trump a descris CNN drept “Clinton News Network”.

Imagini pentru trump vs cnn

Pe scurt cei care promovează obsesiv în media românească o campanie împotriva ”fake news” din presa alternativă, nu are nicio legătură cu știrile false sau cu promovarea adevărului, ci cu o propagandă insiduoasă și ideologie neo-marxistă, care vrea să introducă cenzura pe internet, iar românii să nu afle adevărul despre unele evenimente și întâmplări ce deranjează pe cei care doresc să instaureze un regim de stânga global, o dictatură a multinaționalelor, a fundațiilor transnaționale și a unui singur centru de putere mondial. De prin 2014 au apărut primele liste cu site-uri nefrecventabile care nu trebuie citite. Aceste liste au fost promovate obsesiv de presa mainstream care se pare că are legături cu binomul SRI-DNA, cu afacerile corporațiilor și care proslăvesc interesele ambasadelor străine, în special ale SUA, Germaniei, UK și Olandei. Cu o mânie proletară bloggeri ca Mândruță sau Guran s-au așezat în prima linie împotriva site-urilor alternative. Aceste site-uri aveau curajul să publice și altceva decât ceea ce promova agenda oficială, atentă doar la interesele instituțiilor transnaționale sau ale ambasadelor care ne tutelează ca pe o subcolonie africană. Așa a apărut ideea de ”fake news”: adică presa mainstream care nu iese din cuvântul intereselor marilor corporații sau mailor capitale occidentale din UE și de peste Ocean și care impun agenda stângii libertine, cu promovarea curentelor LGTB, de discriminare pozitivă și destructurarea societății conservatoare, în general, publică doar ”știri corecte politic”, care ne duc spre viitorul multilateral dezvoltat al societății corporatiste a capitalului străin, egalitariste și fără niciun Dumnezeu, iar cei care susțin o societate în limitele unui conservatorism firesc: familie, biserică, valori naționale și promovarea natalității și a intereselor capitalului autohton sunt de fapt promotorii ”fake news”. După cum observați ”fake news” este doar o unealtă de propagandă pentru interzicerea libertății de expresie pe internet și cenzurarea site-urilor care mai au curajul de a spune adevărul și de informa opinia publică cu știri corecte despre instaurarea unei dictaturi digitale, care se pregătește de mulți ani de către cei care vor să controleze lumea printr-un singur pol de putere mondială.

Publicarea de ”șerpare” cu site-uri indezirabile de către stânga neo-marxistă globală și atee îmi aduce aminte de listele publicate de Silviu Brucan, ca redactor șef al Scânteii comuniste, și promotor al bolșevismului din anii 1947, în care cerea condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu și a jurnaliștilor Corneliu Coposu și Pamfil Șeicaru.Și atunci, ca și acum, unii erau mai egali ca și alții în presă, comuniștii, cei care cereau interzicerea ziarelor democratice care doreau să spună adevărul românilor vânduți sovieticilor de occidentali, îmi seamănă foarte mult cu cei care întocmesc astăzi în 2017, neo-comuniștii, liste cu ziare care publică așa-zise ”fake news”. Următorul pas fiind interzicerea acestor site-uri alternative, prin modificarea Codurilor Penale, care au curajul să spună adevărul românilor, la fel când în 1948 Silviu Brucan a promovat legea presei care a interzis ziarele ce nu erau controlate de partidul comunist. Nu știu dacă e întâmplător, dar la începutul anului 2000 un tânăr moderator ne dădea lecții de neo-democrație cu bolșevicul Silviu Brucan la un talk show duminical de la Pro TV? Să fie o coincidență ideologică originară această translatare de la bolșevismul lui Silviu Brucan la ucenicii unui neo-bolșevism egalitarist anti-conservator prin întocmirea de liste cu ziare indezirabile, care promovează așa-zise ”fake news”? Observ că istoria se repetă și comunismul nu a murit în 1989, ba dimpotrivă stânga neo-marxistă pare mai puternică și totalitară decât oricând. România se pare că se află din nou în cumpănă între anii 1917 și 1984, între revoluția bolșevică și ”ministerul adevărului” a lui Orwell.

Mai mult, au apărut și aplicații pe Google intitulate ”De necrezut”, care alertează așa-zisele ”fake news”, în care sunt selectate peste 70 de site-uri. Multe dintre acestea fiind extrem de onorabile ca DCNews, Evz.ro, Activenews, Știripesurse, Ziariștionline, Napocanews, Flux24, Nasul.ro, Comisarul.ro etc. Eu care fac presă online de peste șapte ani de zile am observat că, în realitate, presa care se consideră mainstream și oficioasă finanțată de corporații și fundații străine are o politică editorială puternică de a publica știri false în favoarea propagandei neo-marxismului, globalismului și ateismului nivelator, nu aceste site-uri românești acuzate, care se autofinanțează și încearcă să ofere știri corecte și să susțină o societate în limitele unei morale umane și religioase. ”Fake News” e o invenție a celor care vor să introducă dictatura digitală pe internet. O armată întreagă de IT-ști bine plătiți, până mai ieri chiar de către Guvernul Tehnocrat, lucrează pentru instaurarea unui nou tip de presă, care să promoveze doar știri în favoarea neo-marxismului, ateismului și globalismului nivelator pentru a instaura un regim politic de tip neo-comunist ca cel din China unde controlul informației a atins paroxismul? ”Tehnocrația” este noul partid comunist chinez în Europa? Doar așa se explică ura indusă de serviciile secrete împotriva partidelor și parlamentului ca expresie a voinței prin alegeri a poporului. ”Tehnocrații” nealeși de nimeni ca și comuniștii trebuie să conducă țara ca pe vremuri PCR? Site-urile independente care vor să publice știri în interesul adevărului și a României trebuie înlăturate prin confecționarea acestor liste ca pe vremea lui IV Lenin și Silviu Brucan. Monopolul informației trebuie să-l dețină doar ministerul adevărului în slujba stângismului mondial. Aceste liste promovate pe net cu site-uri supuse oprobiului public ca pe vremea bolșevismului, pe lângă faptul că sunt imorale sunt și ilegale pentru că încalcă prevederile constituționale. Până în prezent parchetul general nu s-a autosesizat în rem pentru cercetarea celor care întocmesc astfel de liste în stil bolșevic, ce promovează în spațiul public interzicerea unor site-uri și organe de presă care funcționează legal și constituțional. Încă mai sper și cred că România este un stat democrat – că tinerii nu au murit degeaba în 1989 – în care libertatea de expresie este consființită prin Constituție și mă aștept ca poliția și parchetul să-și facă datoria și să ia măsurile legale față de cei care impun printr-o agendă falsă și de factură ideologică totalitară liste cu așa-zise site-uri indezirabile și care cheamă la cenzură. În spațiul public ”noua securitate” de pe rețelele de socializare plătită de instituții și fundații transnaționale încearcă să impună totalitar un singur discurs jurnalistic care să impelmenteze social-politic un regim neo-marxist și un globalism egalitar ca în URSS, Spania republicană sau China de azi. Unii bloggeri din România se cred prin inventarea falsei dileme privind ”fake news”, noii Trotki, Mao și Pauker ai lumii de azi? E o problemă care ține nu numai de poliție, ba chiar și de psihatrie?

 

de Ionuț Țene NapocaNews

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php