Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Editorial

Ziua când ne-am amanetat viitorul. 20 mai 1990

de Florin Dobrescu

20 MAI… Tot o duminică, precum azi. Era în 1990, acum 28 de ani… Poporul român se dezmeticea, după 45 de ani de beznă. Dar se dezmeticea prost. Acele luni de zile, de după evenimentele​ de la sfârșitul anului 1989, avuseseră darul de a arăta toate metehnele și relele apucături ale românilor, capacitate și cultivate diabolic de regimul comunist, concomitent cu anihilarea virtuților sale, inclusiv prin nimicirea elitelor. Se adevereau cuvintele profetice ale lui Corneliu Codreanu, cel care, înainte de a fi martirizat, proorocise că, de vor intra trupele sovietice la noi in țară și, în numele diavolului, vor ieși biruitoare, nu vor pleca înainte de a ne sataniza.  (mai mult…)

Eu nu sărbătoresc… Scrisoare către Europa

de Florin Dobrescu

Eu nu sărbătoresc nimic pe 9 mai. Nu am ce sărbători. Pentru noi, românii, ca și pentru celelalte popoare din Europa de Est, 9 mai nu a adus pacea. Pentru noi, cei din Est, războiul a continuat și după 9 mai. Un război îndelungat, întins pe 45 de ani. Un război civil, de apărare împotriva agresiunilor ocupantului sovietic și colaboraționiștilor săi – comuniștii locali, care au instituit un genocid al elitelor, distrugerea instituțiilor fundamentale ale statului național român și răsturnarea tuturor rânduielilor străvechi ale acestui pământ. Un război care s-a dus în munți și în păduri, cu arma în mână, în lagăre și în închisori, în sate și orașe. Un război în care am fost, desigur, învinși, dar am biruit în perspectiva eternității. Un război soldat cu zeci de mii de morți și cu alienarea fibrei acestui popor pentru mai multe generații de aici înainte.

9 mai a însemnat consfințirea ocupației sovietice în țările noastre. Și odată cu ea, consfințirea regimurilor totalitare instaurate de aceasta pentru a-și asigura controlul asupra națiunilor captive.

9 mai a însemnat confințirea Cortinei de Fier. Împărțirea Europei în două: o Europă a huzurului și una a suferinței.

Noi, cei de aici, din Est, am privit întotdeauna spre Occident, spre lumea liberă, râvnind la reîntâlnirea cu frații noștri europeni din vest, la ziua când vom trăi toți într-o Europă liberă și prosperă.

Iar când, târziu, foarte târziu, după o jumătate de secol, ne-am eliberat și am pășit ca niște rude sărace pe pardoseala opulentă a lumii libere, am găsit o Uniune Europeană care îl omagia pe Marx și se extazia înaintea învățăturilor împachetate în poleială ale discipolilor lui Trotzki.

Doar cu câteva zile în urmă, președintele Comisiei Europene, Jean Claude Junker, a participat la festivitățile fastuoase prilejuite de aniversarea a 200 de ani de la nașterea părintelui terorismului comunist. Pentru ca blasfemia să fie deplină, liderul european a elogiat într-o biserică opera zămislitorului doctrinei în numele căreia peste 100 de milioane de oameni au fost exterminați în secolul trecut. Și a dezvelit o statuie impozantă a lui Marx, statuie donată Europei – culmea! – chiar de Republica Populară Chineză, fosilă a comunismului statalizat și campioană la încălcarea drepturilor omului. „Și am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ… Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia.” (Apocalipsa 11 : 13)

Obrazul încă înlăcrimat al popoarelor Europei de Est a fost pălmuit, iar suferințele lor scuipate. Și asta cu doar câteva zile înainte de 9 mai.

Iată de ce, dragă Europa, eu nu sărbătoresc nimic pe 9 mai. Căci doar popoarele învinse sărbătoresc ziua înfrângerii lor. Popoarele conștiente de identitatea și misiunea lor nu sărbătoresc înfrângeri, ci victorii.

Pentru mine, ziua de 9 mai nu există. Și nici tu nu exiști. Ești doar un chip cioplit al iluziei noastre amare de 45 de ani, când te-am crezut o lume a libertății și păcii.

Dumnezeu să se îndure de rătăcirea ta…

 

Din zbir comunist, erou. Adevărul despre generalul Olteanu.

Generalul Constantin Olteanu (în uniformă), unul dintre cei mai obedienți executanți ai lui Ceaușescu

de Florin DOBRESCU

Mass-media de astăzi dedică spațiu unor articole prilejuite de moartea lui Constantin Olteanu. Unul dintre cei mai obedienți executanți ai cuplului Ceaușescu din perioada neagră a anilor 1980, este zugrăvit în culorile unui adevărat erou.

Din nefericire, articolele se pare că aparțin unor tineri, crescuți după 1989, care nu au cunoscut acei ani de întuneric. Altminteri ar fi știut că generalul Olteanu a fost un zbir, un tiran în sensul cel mai pur al cuvântului, detestat de populația Bucureștiului.

Din tonul articolelor răzbat o serie de presupuse merite ale generalului Olteanu, cum ar fi acela că ar fi contribuit la curățarea Armatei de ofițerii cu studii în URSS. Nimic mai firesc în acel proces, început și în România la sfârșitul anilor 1950, prin care comunismul căpăta un caracter tot mai national. Toate regimurile comuniste au cunoscut această transformare, după ce au experimentat din plin internaționalismul bolșevic în tovărășie cu URSS, fără sprijinul și protecția căreia nu puteau prelua puterea. În final, considerentul pentru care fiecare regim comunist a devenim mai mult sau mai puțin nationalist a fost doar preocuparea de a putea beneficia de resursele din care liderii locali se înfruptau, fără a le mai împărți și fără teama de a fi maziliți de Moscova.

Câteva amănunte din biografia edulcorată a lui Constantin Olteanu ar trebui să atragă după sine o anumită circumspecție și o cuvenită cercetare. (mai mult…)

ION GAVRILĂ OGORANU – PREZENT, LA 12 ANI DE LA DESPĂRȚIRE! Imagini inedite de la funeraliile eroului.

În amurgul zilei de 1 mai 2006, camaradul Coriolan Baciu mă anunța telefonic că dragul nostru bădia Gavrilă se stinsese, încheind astfel socotelile cu o boală galopantă care, în câteva luni, îi măcinase tot organismul. Fusese lucid până în ultima clipă, Coriolan plecând de la Galtiu cu 15 minute înainte ca Moșu să se stingă… Era pe drumul de întoarcere la Alba, când tanti Anuța îl sunase să vină înapoi, căci se terminase totul…
Am simțit atunci că a plecat în veșnicie o legendă, luând cu sine toată încărcătura acelor ani în care o mână de tineri scrisese, pe crestele Carpaților, epopeea demnității neamului românesc… Simțeam că se stinge, cu el, o epocă, un ev al identității noastre, și că vom rămâne mult mai săraci, în lupta grea care ne aștepta.

(mai mult…)

RESTITUIRI: PRIN JERTFĂ SPRE VEŞNICIE. Constantin Iulian

646x404de Constantin IULIAN (1929-2012),

apărut în Buciumul, nr. 2, apr.-mai 2002

În aceste vremuri pline de materialism şi dezmăţ, a scrie despre jertfă pare un lucru de prisos, chiar un non sens. Şi totuşi, ţinând seama că omenirea a mai trecut prin astfel de rătăciri, speranţa revenirii la normalitate trebuie să rămână vie.

Hristos s-a jertfit pentru păcatele oamenilor. Dar câţi oameni au înţeles această jertfă? Câţi s-au pocăit cu adevărat şi mai ales câţi au rămas în fapt pe drumul acestui “înţeles”?

Nu cumva omenirea se află iarăși într-un mare impas moral din care doar o nouă și mai mare jertfă ne poate scoate?

Ideea lui Sienkiewicz pare astăzi mai cutremurătoare decât atunci când a scris „Quo Vadis”. Fiindcă astăzi oamenii,  aidoma lui Petru – omul înfricoșat – fug de jertfă.  Iisus le va ieși din nou în cale. Ca și Petru altădătă, oamenii de azi îl vor întreba: „Unde mergi, Doamne?” Iar El sigur va da același răspuns: „Mă duc la Roma să mă răstignească a doua oară”.

Fuga de jertfă,  iată o problemă de mare actualitate, la care merită să reflectăm îndelung dacă nu vrem să ne întoarcem cu spatele spre veșnicie, spre tot ce dă sens vieții acesteia.

Oare atât de orbiți sunt  oamenii din vremurile noastre încât nu mai văd sensul jertfei pentru aproapele nici măcar pentru cei din neamul lor? Fericirea dragostei creștine nu mai înseamnă nimic pentru ei? Ce mai rămâne din viața golită de esențial? Plăcerea de o clipă sau bogățiile pe care nu le pot transfera dincolo?

Stau față în față: CLIPA și VEȘNICIA. Pe care din două joacă omul modern? Clipa este cerută și preferată de instincte, veșnicia de spirit. Dar rațiunea (rațiunea de care se face atâta caz), ce soluție dă problemei?

Este un lucru verificat: un instinct, oricât de puternic ar fi el, după ce este împlinit, dispare ca satisfacție și rămâne ca efect. Un sacrificiu, oricât de mic, rămâne, dăinuie ca satisfacție și ca efect. Nu e nevoie să fii cultivat ca să faci această deosebire. Și atunci: instinctele trebuie să ne călăuzească în viață sau spiritul prin actul de conștiință?

Instinctul induce frica, teama nesatisfacerii lui; spiritul de jertfă, din contră, eliberează de frică. Moartea nu mai e o spaimă de netrecut pentru cel ce trăiește esențialul. Tiranii sunt neputincioși în fața oamenilor care, cu seninătate, sunt dispuși să primească moartea. Toate forțele pământului, toate strategiile și tacticile pălesc în fața omului pregătit pentru jertfă. A fi conștient de dinamita „propriei cenușe” înseamnă a fi de neînvins. Dar ca să ajungi la această conștiință e nevoie de educație, de pregătire și, mai ales, de exersare în dăruire.

Adevărata elită politică pe care poporul român o așteaptă în aceste vremuri de urgie este cea convinsă de ideea binefăcătoare a jertfei în sens creștin.

Iată o temă de meditație pe care o propun tineretului acestei țări cu ocazia Sfintei Sărbători a Învierii Domnului.

„NOI ÎNȘI-NE!” Dictatura inculturii.

de Florin DOBRESCU
„Am toată încrederea că echipa care am venit vor găsi soluții și cred că cu aceste soluții veți rezolva o parte din problemele care le aveți”.
Viorica DĂNCILĂ, prim-ministru

Privesc un ziar din 1949. Pe prima pagină, în imagine, un grup de militanți comuniști mergând entuziaști la vot (ca să aleagă dintre candidații propuși de singurul partid existent). Pe camion se lăfăie, mare, lozinca: “VOTĂM CU NOI ÎNȘI-NE!” Da, ați citit bine: ÎNȘI-NE. Și aceasta pe prima pagină a ziarului Viața Sindicală.

La asta mă gândeam deunăzi, când noii miniștri propuși de PSD pentru al treilea guvern al său masacrau limba română, siluind cele mai elementare reguli gramaticale. M-am gândit atunci că miniștrii guvernului PSD-3 seamănă leit cu cei propuși după 1945 de FND (un substitut conjunctural al PCR).

Unii ar putea spune că Istoria se repetă. Doar că în cazul nostru nici măcar asta nu este valabil. La noi Istoria nu se repetă, ci stă pe loc. Istoria a rămas încremenită de acum 70 de ani și până azi, zvârcolindu-se de pe o parte pe cealaltă.

Instaurarea comunismului a însemnat rașchetarea tuturor elitelor, a profesioniștilor, a celor competenți și pasionați, din fiecare domeniu de activitate al acestei țări, și înlocuirea lor cu inculții, grobienii, incompetenții. Cefele groase și șepcile soioase au înlocuit excelența și spiritul aristocratic din toate segmentele vieții românești. Agramații au luat atunci locul celor ce studiaseră o viață întreagă. Cei din urmă au luat calea Jilavei și Canalului, iar copiilor lor li s-au interzis studiile superioare. Potcovarii, croitorii, cizmarii și casnicele au fost trecuți prin școli ca gâsca prin apă, absolvind în câteva luni licee și facultăți. După care au devenit directori, profesori universitari, ofițeri, miniștri. Dar au rămas la fel de agramați, de grobieni și de inculți.

Criteriul de promovare al acestei noi protipendade a variat între recomandarea de la partid și relațiile sau gradul de rudenie cu vreun ștab local sau de la centru. Curând, PCR a ajuns abrevierea formulei „pile, cunoștințe, relații”, singurul criteriu valid de promovare în România. În 1989 PCR a dispărut, dar pilele, cunoștințele și relațiile continuă să facă și astăzi carieră.

Iar PCR nu a murit până când nu a defecat mii și mii de progenituri după chipul și asemănarea părinților lor. Profilul patibular al intelectualului făcut la fabrica de diplome, analfabet funcțional, incapabil să formuleze până la capăt o frază neschilodită, infirm spiritual și urmărit de acea trândăvie cerebrală predispunându-l invariabil la eșuarea în preocupări mediocre și opțiuni sordide (inclusiv politic), profitor al plagiatului ca mod de existență profesională, îl întâlnim la tot pasul, în rectorate și decanate, în instituții de cultură și cercetare, în parlament și în ministere.

„Am toată încrederea că echipa care am venit vor găsi soluții și cred că cu aceste soluții veți rezolva o parte din problemele care le aveți”, declara deunăzi Viorica Dăncilă, noul prim-ministru substitut al eminenței maro a PSD, Liviu Dragnea. Atunci când un premier produce, oficial, o astfel de declarație schiloadă, este semnul alienării generalizate a unui întreg sistem statal. Iar consecințele pe termen scurt pot fi dezastruoase la nivel național. 
Actuala „elită” politică are în spate o armată colosală de idioți cu licențe, masterate și doctorate. Creată pe bandă rulantă în fabricile de diplome ce au compromis ireversibil pe plan internațional învățământul superior românesc, și risipită în toate instituțiile statului,  această rețea de primate cu ștaif de savanți toacă bugetul statului în instituțiile supraaglomerate, împărțindu-și cele opt ore zilnice între cafele, țigări, bârfe și tăiatul frunzei la câini, așteptând cu priviri bolânde ruperea porții de la ora 16.
Privindu-i seara, la știri, pe guvernanții „noștri, dintre noi, pentru noi”, cum spunea o veche lozincă PSD, ei văd în premierii cu alură de gospodină grasă cu bigudiuri și-n miniștri certați cu sintaxa, perpetuarea speciei lor și elogiul spiritului gregar.
De fapt, în tot alaiul ministerial ei nu văd nimic altceva decât propriile lor proiecții. În elitele găunoase, prelinse pe ecranele TV, ei se văd de fapt pe ei înșiși.
„Noi… Noi înși-ne…”

27 martie 1918, Basarabia acasă

În calendarul evenimentelor istorice ale nației noastre, data de 27 martie reprezintă un moment de referință în lupta pentru unitatea poporului român. După o dureroasă înstrăinare prin ocupația țaristă (1812-1918), Moldova de dincolo de Prut s-a unit cu România. Se împlinesc, așadar, 98 de ani, de la acest eveniment istoric de care, cade-se a ne aminti cu recunoștință, dar și cu dorința de a învăța din patriotismul și dragostea de unitate a înaintașilor noștri.

harta_romania_mare_1936

Românii basarabeni nu și-au pierdut niciodată nădejdea că se vor uni cu țara. După multe răstigniri, iată că veni și ziua Învierii! La 27 martie 1918, în ședința Sfatului Țării de la Chișinău, s-a proclamat unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România. Din cei 135 de deputați ai organului legislativ moldovean, 86 au votat pentru, doar 3 împotrivă –de origine rusă și bulgară –, iar 36 s-au abținut. Dacă privim lista celor din urmă, constatăm că mulți dintre ei nu erau români. La fel, dintre absenți – 13 la număr – majoritatea erau de alte naționalități. După numărarea voturilor și pronunțarea rezultatului, au urmat îndelungi aplauze și ovații: „Trăiască Unirea cu România!”. La două săptămâni de la răsunătorul eveniment, Regele Ferdinand I al României, prin decretul regal din 9 aprilie 1918, a promulgat unirea Basarabiei cu țara. Mărețul moment l-a făcut pe suveran să declare că prin aceasta s-a împlinit un vis istoric.

Drumul până actul unirii nu s-a arătat nici scurt, nici lesnicios. Într-un cadru nu tocmai prielnic, creat de prima conflagrație mondială, dar și de izbucnirea revoluției Rusești din 1917, așa-numită regiune românească Basarabia a cunoscut mai multe etape până să facă parte din trupul României: a trecut întâi de la gubernie la autonomie, luptând pentru independență, și numai după aceea și-a regăsit locul în componența teritorială a României, de unde fusese smulsă în 1812. După anexare, autoritățile rusești au administrat noul teritoriu prin organele locale de conducere, adoptând un fel de autonomie locală, fapt care a mulțumit într-un fel populația românească din zonă. Hotărârea luată ulterior a demonstrat că autoritățile ocupante aveau un plan bine definit. La câțiva ani, rușii au desființat autoguvernarea, transformând Basarabia într-o gubernie rusească, declanșând cea mai dură formă de obidă şi rusificare. Deznaționalizarea românilor era mult mai înverșunată decât aceeași politică dusă împotriva fraților lor din Transilvania. Nu după mult timp, învățământul, slujbele religioase, administrația, foloseau doar limba rusă. Românii care protestau față de măsurile luate erau deportați în îndepărtata Siberie, în locul lor fiind aduși coloniști ruși; se urmărea astfel epurarea elementului românesc pentru a se evita ulterioarele mișcări naționaliste. Durerea fraților români înstrăinați a fost prea mare să poată fi redată prin cuvinte. Fărâme din ea a surprins mai târziu Eminescu, în versurile tulburătoarei sale Doine. Au urmat lupte și dureri înăbușite. Românii voiau cu orice preț să-și păstreze identitatea națională și credința strămoșească. Pentru a se împotrivi ocupației rusești, care se întinsese pe mai bine de un secol și care voia să le distrugă limba, obiceiurile, tradițiile și cultura, românii asupriți nu aveau decât o singură armă: credința. Într-adevăr, dacă teritoriul fizic a fost ocupat prin forța armelor și a șantajului politic, cel sufletesc s-a lăsat cu greu îngrădit. În cei 106 ani de înstrăinare, lupta crâncenă s-a dat pentru acapararea sufletului românului credincios, care trebuia schilodit şi desfigurat, pentru ca locuitorii să-și uite neamul, limba, să se transforme într-un alt popor, un popor fără origini, fără trecut și fără valori, iar astfel să poată fi manipulat, oropsit și răstignit. Biserica a constituit temelia și sprijinul românilor urgisiți. Puținele bucurii ale acestora se trăiau și se cântau între zidurile locaşurilor de cult, devenite veritabile fortărețe ale conștiinței românești. Biserica strămoșească a păstrat unitatea și dorința de unire cu țara. Un mare istoric basarabean, Mircea Rusnac, spunea: „Necucerind Biserica românească, se poate spune că rușii nu au avut niciodată Basarabia”.

În aprilie 1917, s-au organizat mai multe adunări obștești, cu participarea masivă a populației românești, în frunte cu preoții satelor și ai orașelor, a intelectualilor, ba chiar a cadrelor militare, cerându-se cârmuirii rusești autonomia politică a regiunii, înființarea unui corp legislativ și a unui guvern local. Atmosfera era entuziastă, se țineau discursuri impresionante, tricolorul românesc flutura pretutindeni, iar soldații moldoveni, defilând pe străzi, îl purtau în mâini. Întorsătura favorabilă unirii cu România nu a fost privită cu ochi buni de elemente militare rusești, ele opunându-se prin acțiuni reprobabile, de pe urma cărora au avut de suferit foarte mulți patrioți. Dar lupta a continuat. La 22 iunie 1917, delegații ostașilor moldoveni de pe toate fronturile şi unitățile de rezervă au constituit un comitet central, cu sediul la Chişinău, iar la 16 iulie reprezentanţii soldaţilor moldoveni de pe frontul rusesc s-au întrunit la Iaşi, cerând convocarea la Chişinău a unei comisii de juriști, care să elaboreze un proiect de declarație a autonomiei naţionale şi teritoriale a Basarabiei. După doar patru zile, toate organizațiile politice naţionale, precum şi comitetele soldaţilor moldoveni de la Chișinău şi Odessa au respins cu indignare pretenţiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între graniţele sale, trimiţând protestele atât la Kiev, cât şi la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populaţia românească din Basarabia să fie separată de Rusia, aprobându-i-se autonomia în hotarele ei istorice şi etnografice. Cu o lună mai târziu, Comitetul Ostășesc Moldovenesc a cerut armatei rusești să se retragă din Basarabia, timp în care la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, soldaţii români alături de cei basarabeni duceau lupte crâncene pentru apărarea pământului românesc. La 21 octombrie Congresul Ostășesc a proclamat Basarabia, Republică autonomă, urmând apoi înființarea parlamentului sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, vicepreşedinte fiind Pantelimon Halippa. La 2 decembrie, noul for legiuitor a declarat Basarabia Republică Democratică Federativă, care, după mai bine de o lună de zile, în 24 ianuarie 1918, şi-a proclamat independenţa. Anarhia pricinuită de revoluția rusă a împiedicat autoritățile politice și militare rusești să riposteze. În aceste condiții, cârmuitorii republicii democratice au cerut sprijin armatei române pentru restabilirea ordinii tulburate de formațiunile paramilitare rusești. Ca urmare a acestei solicitări, în ianuarie 1918, armata română a intrat în Basarabia, cu toată opoziția sovietului bolșevic din capitala provinciei, care s-a văzut nevoit să părăsească teritoriul Basarabiei, după pătrunderea armatei române în Chișinău la 13 ianuarie. Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a votat în unanimitate proclamarea independenței Republicii Moldoveneşti, avându-l președinte pe Ion Inculeț, șeful guvernului fiind Daniel Ciugureanu. În 27 martie 1918, Sfatul Ţării, a votat unirea Republicii Democratice Moldoveneşti cu România. Cine bănuia atunci că visul românilor pribegi se va spulbera după doar 22 de ani? Începând cu fatidica zi de 28 iunie 1940, Moldova lui Ștefan a fost iarăși sfârtecată. Zeci de mii de destine ale unor oameni nevinovaţi s-au frânt, schingiuite şi obidite. Prin cel de-al doilea ultimatum al ministrului sovietic de externe, în patru zile, Basarabia trebuia evacuată. Pe 29 iunie 1940, în zori, tancurile Armatei Roşii au intrat în Basarabia. Trupele sovietice au trecut Prutul, punând stăpânire pe orașul Herţa şi chiar pe o parte a judeţului Dorohoi. În 48 de ore, teritorii importante se aflau sub controlul ocupației bolșevice. Au fost clipe de calvar, au adus oceane de lacrimi, au semănat moarte, durere și nemilostive despărţiri.

Câți dintre noi mai vedem această ruptură ca pe o dramă a românismului? Dacă nu mai putem s-o privim așa este pentru că am uitat să fim patrioți. Ca și cum ar fi păcat să-ți iubești neamul și pământul din care ai răsărit. De aceea, vă propun astăzi să ne gândim cu dragoste fraternă la români de dincolo de Prut și cu dor la înstrăinata Basarabie.

de Arhim. Mihail Daniiliuc Doxologia

DICTATURA MEMORIEI. Simbolurile franchiste și falangiste, interzise și în locuințele private. Monumentul de la Majadahonda în pericol din nou.

Sursa: La Falange

„Noua Lege a Memoriei Istorice stabilește drept infracțiune păstrarea fotografiilor care îl înfățișează pe Franco… în locuințele particulare!” –  titrează presa spaniolă, care trage un semnal de alarmă cu privire la o nouă amenințare la adresa libertății de exprimare. Inițiatorii sunt aceiași socialiști din cadrul PSOE, conduși de astă dată de Pedro Sanchez, care se dovedește mai radical decât fostul lider al stângii, Zapatero.

Este vorba de un nou proiect de lege privind memoria istorică, acesta urmând să încadreze ca infracțiune chiar și exprimarea unor păreri pozitive cu privire la regimul franchist, dar și dezacordul declarat cu noua lege. Practic, avem de-a face cu o veritabilă dictatură, în care spaniolii nu vor mai avea dreptul la opinie. Cel puțin pe tema raportării față de regimul generalului Franco. În plus față de actuala Lege a Memoriei Istorice, noul proiect legislativ include pe lista infracțiunilor chiar și simpla păstrare a imaginilor fostului șef de stat și a oricăror simboluri naționaliste în casele particulare. De asemenea, avem de-a face, pentru prima oară, cu prohibirea exprimării oricăror opinii – inclusiv documentate – cu privire la Războiul Civil spaniol, altele decât cele care prezintă punctul de vedere al Stângii.

Practic, istoria falsificată, produs al istoricilor adepți ai dialecticii marxiste, devine singura acceptată la nivel public. Iar pentru a păzi supremația acestei concepții, inițiatorii proiectului au prevăzut și existența unui adevărat Minister al Adevărului. Este vorba de o comisie de experți desemnați de partidele politice parlamentare, inclusiv doi observatori internaționali, aceștia fiind singurii autorizați să stabilească unica versiune a istoriei Războiului Civil și franchismului, pe care spaniolii vor avea voie să și-o însușească.

Eliminarea ultimilor vestigii ale franchismului și falangismului va fi extinsă chiar și la acelea care se află pe proprietăți private sau aparținând Bisericii. Proprietarii vor suporta amenzi colosale și alte sancțiuni penal, fiind astfel determinați să înlăture simbolurile și plăcile memoriale amintind de Falanga spaniolă sau de regimul franchist. În urma acestei legi, impresionantul ansamblul de la Vale de los Caidos va putea fi, în sfârșit, expropriat, deși aparține Vaticanului, iar mormintele naționaliștilor vor fi exhumate pretutindeni acolo unde se va considera că ele se află într-o zonă publică. Singurele monumente amintind de Războiul Civil care vor rămâne pe străzi și în piețele orașelor, vor fi cele ale comuniștilor.

Ceea ce se întâmplă acum în Spania, demonstrează fără echivoc că ofensiva împotriva Memoriei și adevărului istoric, declanșată anii trecuți în toată Europa, inclusiv în România, este departe de a se fi oprit. Ceea ce s-a întâmplat până acum în toate țările europene în care au fost introduse aceste legislații de tip totalitar, se pare că nu a fost decât o etapă dintr-un proces mult mai amplu și mai bine elaborat. Interdicția păstrării unor artefacte în locuințe private, precum și impunerea adevărului istoric prin legi și decrete,reprezintă apanajul dictaturilor.

Se pare chiar că noua lege va aduce atingere și libertății de asociere, determinând desființarea asociațiilor și fundațiilor considerate a fi fasciste.

Proiectul de lege zămislit de minți tulburi visând doar revanșă politică, reprezintă un simptom de altfel firesc al Stângii. Această doctrină sterilă, purtând în ea morbul marxismului și manifestându-se astăzi pe paletă largă, de la comunismul radical, prin socialismul democratic și până la social-liberalism, dovedește incapacitatea de evoluție. Chiar vopsiți astăzi în nuanțele bleumarin ale democratismului europenist, dușmanii Crucii nu au reușit să se schimbe prea mult față de înaintașii lor care, între 1936 și 1939, distrugeau biserici, profanau icoane și decapitau adversari politici. Incapabili să instaureze armonia și ordinea într-o societate, acești microbi ai anarhiei nu pot exercita actul de guvernare fără să alunece, invariabil, în porniri războinice.

Noua lege a memoriei istorice, clocită deocamdată în incubatoarele politice de la Madrid, va redeschide rănile vechi ale tragediei trăite de poporul spaniol în urmă cu 80 de ani, și care începuseră să se cicatrizeze în ultimele decenii, așa cum legea elaborată de Institutul Elie Wiesel a redeschis în România rănile îndelungii și intensei represiuni comuniste.

Putem spune, fără teama de a greși că, după opt decenii de la încheierea războiului civil și patru decenii de la sfârșitul regimului franchist, duhul războiului fratricid începe să bântuie Spania. O Spanie devenită, dintr-un simbol al ordinii sociale, o babilonie ce prinde, tot mai mult, conturul funest al Sodomei. Comunismul a pierdut războiul atunci, la finele deceniului al patrulea din secolul trecut. Dar iată că spectrul său s-a întors astăzi, disimulat în convențiile moarte ale stângii democratice și diseminat în apucăturile revanșarde ale marxismului cultural. Mai dornică de vendetă decât oricând, Stânga își întinde stăpânirea întunecată peste Spania. Și, ca și în 1936, trebuie să înțelegem că o capitulare a Spaniei sub triumful drapelelor roșii va preceda căderea întregii Europe.

Sacrilegiul din preajma Crucii

„Iar când veţi vedea urâciunea pustiirii, stând unde nu se cuvine – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi…” (Marcu 13:14)

Mă întreb: de unde această determinare, demnă de o cauză mai bună, a actualei conduceri a Muzeului Țăranului Român, de a susține proiecția unor filme axate pe promovarea comunităților LGBT? Cu tot scandalul pe care, se știe deja, genul acesta de demers îl generează…

De unde această energie și tenacitate în a aduce, într-un sanctuar al culturii tradiționale, așa cum a fost conceput Muzeul Țăranului de către fondatorul său, Horia Bernea, elemente ale unei culturi care nu doar că ar contraveni flagrant valorilor ce stau la temelia așezământului, dar determină chiar crize în interiorul societății românești. (mai mult…)

LA DESPĂRŢIREA DE REGELE MIHAI

de Florin DOBRESCU

Regele Mihai a sosit pentru ultima oară pe pământul patriei sale. De această dată, pentru totdeauna… Şi din păcate nu pentru a domni, ci pentru odihna cea veşnică.

Cel ce putea reda României demnitatea şi nobleţea pierdute acum 70 de ani, după îndelungata noapte căzută peste ţară la 30 decembrie 1947, se reîntoarce astăzi înfăşurat în tricolor, dintr-un îndelungat exil. Care, astăzi, s-a sfârşit pentru totdeauna.

Pentru că, exilul Regelui nu s-a sfârşit nici odată cu căderea, doar oficială,  a comunismului, şi nici după 2000, atunci când comuniştii rămaşi în fruntea statului i-au permis să revină în ţară. Ani buni după 1990, Regele Mihai a fost ţinut pe aeroport ori hăituit şi ridicat cu armata de pe şoselele patriei, pentru a fi expulzat ca ultimul infractor. Iar când aceiaşi aparatciki i-au permis, zâmbitori, să se stabilească în ţară, restituindu-i o parte din proprietăţi, doar pentru că România avea nevoie de prestigiul său pentru a accede în structurile euro-atlantice, Regele a continuat să se afle într-un soi bizar de exil.   (mai mult…)

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php