POPOR ROMÂN, nu te lăsa dus la abator!

Am ascultat într-o zi, în aceeaşi zi, la radio, părerile a doi români, ce e drept cu ”apucături” diverse. Unul dintre ei, transformat, din păcate pentru acest popor, într-un adevărat arhetip politic, îşi făcea campanie electorală. Celălalt, ”educatorul” numărul unu al aceluiaşi popor, demonta la modul absolut spusele primului fără, probabil, să cunoască respectivele aberaţii; nu le cunoştea, nu se referea expres la ele, ci o făcea la modul cel mai firesc posibil. (mai mult…)

La 21 de ani după momentul ’89 „comunismul cu faţă umană” există şi se manifestă

Iliescu Ion îl felicită pe Ponta, cel care ne dă miniştrii la Învăţământ de pe-o zi pe alta. Dar tătucu PSD ne garantează pentru Ponta ceea ce fireşte că aduce ţării unitate, prosperitate şi mai ales linişte deplină în inimile tuturor românilor, ca odinioară înainte de 89. Dacă tovarăşul Iliescu o spune atunci toată România trebuie să-l creadă şi să se încline înaintea unicului înţelept al ţării.

Să-i felicităm pe liberali pentru alianţa cu Ponta apreciatul tătucului Iliescu dar mai ales pentru că au fost de acord cu împăcarea dintre Ponta şi Oprea de la UNPR. (mai mult…)

Europa si valorile ei

Trăim o vreme a războiului: între culturi, între valori, între credinţe. Trăim o vreme a războiului: nevăzut, nedeclarat şi, cu toate acestea, prezent. Trăim, iarăşi, în plină contradicţie: pare că, pe măsură ce ne străduim să unim într-o singură „Odă a Bucuriei” culturi, valori şi credinţe, în curgerea tăcută a vieţii lor, dincolo de parada unionistă de la suprafaţă, acestea îşi înteţesc diferenţele. Şi cum ar putea fi altfel, din moment ce primul lucru pe care îl dăm la o parte când începem o discuţie este tocmai adevărul? În dezbaterea publică, mai ales, dar şi în societate, politică şi chiar filosofie, suntem îndemnaţi să punem adevărul la o parte pentru a ne putea, chipurile, înţelege; pentru a nu accentua diferenţele; pentru a nu supăra pe nimeni, pentru… pentru… pentru… De aici, noua corectitudine politică – neo-limba minciunii; de aici, această societate multiculturală europeană, în care orice cultură poate intra – cu condiţia de a nu intra cu adevărat. Ea nu se poate construi decât pe permanenta excludere a adevărului din sânul ei: pentru că simpla adiere a acestuia ar duce la prăbuşirea principiului ei de funcţionare – minciuna.

Aceasta este esenţa construcţiei multiculturale, aceasta este şi esenţa construcţiei politice europene: putem accepta şi spune orice, numai nu adevărul! Oare putem spune că toate religiile sunt adevărate şi că toate conduc la adevăr? Putem, şi suntem chiar invitaţi să o facem! Oare putem batjocori orice lucru sfânt, în numele libertăţii? Putem, şi ni se recomandă chiar! Oare putem spune că avortul este un drept al femeii, un simbol al demnităţii şi libertăţii ei? Cu atât mai mult! Oare putem spune că homosexualitatea este un stil obişnuit de viaţă, la fel de obişnuit precum oricare altul? Putem, şi trebuie să o facem – riscăm chiar sancţiuni, dacă nu! Oare putem spune că singura adevărată valoare e umanismul? O, dar suntem lăudaţi dacă o facem – abia aşa intrăm în clubul european!

Oare putem însă spune că homosexualitatea e un păcat, că avortul e o crimă strigătoare la cer, că multiculturalismul e o fanfaronadă, că fundamentul civilizaţiei europene e creştinismul? Nu, nu şi iarăşi nu! Putem îmbrăţişa orice sărbătoare, orice religie – numai pe cea autentic creştină nu! Putem îmbrăţişa orice sistem moral sau imoral şi orice stil de viaţă, numai pe acela care spune „păcatul bate la uşă, ci tu biruieşte-l” sau „fereşte-te de rău şi fă binele” – nu!

Fundamentul construcţiei europene: anticreştinismul tacit sau făţiş

Iată, ca exemplu, noua agendă europeană lansată în septembrie anul trecut pentru anul 2011-2012, editată de Comisia Europeană pentru elevii europeni şi distribuită gratuit în şcolile din întreg spaţiul U.E., în aproximativ trei milioane de exemplare. Bogat ilustrată, agenda trece în revistă sărbătorile mai multor religii – mozaică, musulmană, hindusă etc. – împreună cu câteva date informative despre ele; e trecută chiar şi ziua U.E. – 9 mai. Dar se „uită” să se amintească ceva despre sau să se treacă în calendar creştinismul ori vreo sărbătoare creştină – ca şi cum nici n-ar exista! Ca şi cum Europa s-ar fi născut acum 200 de ani! Reacţia Poloniei, a Italiei şi a câtorva deputaţi francezi a fost imediată, condamnând „ateismul agresiv” al birocraţilor unionali. În treacăt fie spus, din partea eurodeputaţilor noştri nu s-a auzit nimic, ca şi cum şi noi am exista de la 1859 încoace, iar nu de mai devreme…

Deşi Comisia Europeană şi-a cerut silit scuze prin comisarul responsabil, John Dalli, ea a refuzat totuşi să retragă agendele din şcoli. ^{Cf. Europadiary.fr} Atitudinea aceasta nu ar trebui să ne mire, ţinând cont de războiul purtat împotriva menţionării moştenirii creştine în textele fondatoare ale U.E.: această Uniune a fost gândită, s-a construit şi se impune împotriva gândirii şi moralei creştine. Acesta e adevărul pe care orice europarlamentar, eurobirocrat şi comisar european trebuie să-l cunoască pentru a putea urca scara devenirii europene şi a face parte din clubul european. Însuşi cuvântul „european” – obsesiv repetat, pentru a ne intra bine în cap! – a devenit sinonim cu anticreştinismul, fie prin omisiune tacită (cum e cazul agendelor U.E.), fie prin opoziţie făţişă.

Oare cum altfel am putea cataloga opoziţia majorităţii europarlamentarilor faţă de un proiect lituanian de lege care încerca să-i pună pe copii şi tineri la adăpost de discursul licenţios şi, implicit, faţă de propaganda homosexuală? Mai exact, pe data de 19 ianuarie a.c., Parlamentul European a emis o rezoluţie propusă de grupurile socialist, ecologist, liberal şi comunist din Parlament (ceea ce s-a numit „Europa roz”), prin care Lituania era pusă la zid pentru încercarea de a condamna „promovarea publică a homosexualităţii” în intenţia de a-i proteja pe cei mici. Acestei îngrijorări a elitelor politice lituaniene, „Europa roz” i-a răspuns cu o altă îngrijorare – cea a încălcării „libertăţii de expresie şi de manifestare” a paradelor şi publicităţii homosexuale. În viziunea europarlamentarilor, „în viitor, paradele homosexuale ar trebui permise peste tot, iar minorii ar trebui să poată accesa în mod liber informaţii despre homosexualitate”. ^{Cf. Brusselsjournal.com, 22 ianuarie 2011}

Noile valori europene

„Toleranţa”, lupta pentru promovarea „identităţii de gen” şi împotriva discriminării pe motive de orientare sexuală, a „transfobiei” şi a „homofobiei” – toate acestea fac parte din pantheonul noilor valori ale Europei, valori impuse prin instituţiile europene şi enunţate în textele fondatoare ale Uniunii. Modul în care se impun aceste valori este însă grăitor pentru tipul de regim totalitar care se întrevede. E o luptă dusă pe toate planurile împotriva înţelesurilor, instituţiilor, educaţiei şi moralei tradiţionale.

Să luăm, ca exemplu, termenul „homofobie”. Prin confuzia intenţionată între homo (om) şi homosexual, propaganda homosexuală a reuşit să impună în societate o implicaţie sofistă: de acum înainte, orice critică la adresa homosexualităţii şi a propagandei sale va fi tratată ca un atac implicit la adresa umanităţii. Are loc astfel o redefinire a termenilor şi a identităţii lor – mai ales a termenilor cu puternică încărcătură identitară, pentru a opera mutaţii de mentalitate şi a revoluţiona astfel codurile sociale. Grupurile minoritare şi, mai ales, cele cu un discurs ideologic revoluţionar devin acum – prin această basculare a înţelesurilor identitare şi comunitare – reprezentantele recunoscute ale umanităţii. Excluderea celor ce se opun acestor mutaţii, îndeosebi a creştinilor, din posturile publice, apoi din societate şi în cele din urmă din umanitate, este implicită şi devine tot mai evidentă.

Restructurarea societăţii trece prin revoluţia sexuală

Această mutaţie trebuie să fie însă infiltrată şi impusă în mentalul colectiv prin educaţie. Educaţia e arma privilegiată a oricărei ideologii – implicit, şi a acestei noi ideologii a revoluţionării naturii umane prin sexualitate, în general, şi printr-o sexualitate aberantă, în special. De la Marchizul de Sade şi Revoluţia Franceză, apoi într-un mod mai sistematic de la Freud (în Europa) şi Alfred Kinsey (în S.U.A.) şi, în sfârşit, de la revoluţia sexuală din mai 1968, natura umană a fost redefinită în funcţie de sexualitatea sa aberantă. Omul e organul său sexual şi modul în care se raportează la el – dincolo de plasa de vorbe care ni se întinde prin sloganuri ca „libertate şi toleranţă”, aceasta e viziunea asupra omului pe care U.E. a adoptat-o şi vrea să o impună.

Este grăitor faptul că cei ce până mai ieri purtau steagul revoluţiei sexuale sunt astăzi politicieni de vază ai Uniunii. E celebru cazul conducătorului ecologiştilor europeni, Daniel Cohn-Bendit, care a fost acuzat în 2001 de pedofilie, pe baza unor mărturii făcute de acesta în cartea sa din 1975, Marele Bazar. Cohn-Bendit descrie aici jocurile sale pseudosexuale cu copii, fără să nege că ar fi mers şi mai departe. În urma revoluţiei sexuale, anii ’70 ai secolului trecut au fost peste tot în Europa, dar mai ales în Franţa şi Germania, teatrul unor experimente sexuale de neînchipuit până atunci. Discursul public era mult mai făţiş decât acum: de pildă, publicaţia franceză Le Monde făcea loc în paginile sale unor scriitori pedofili sau care încercau să facă pedofilia acceptabilă. În Germania s-a încercat o revoluţionare a sexualităţii, prin lanţuri de grădiniţe în care copiilor nu numai că li se predau ore de educaţie sexuală explicite, dar acestea erau puse şi în practică – fie între copii, fie între copii şi adulţi! S-a încercat chiar distrugerea tabuurilor sexuale prin practicarea incestului între părinţi şi copii, lucru care a întâmpinat o rezistenţă instinctivă tocmai din partea părinţilor care-şi aduseseră copii la aceste grădiniţe. ^{Cf. Der Spiegel, 2 iulie 2010}

Restricţiile morale pe care tradiţia le impunea asupra sexualităţii erau văzute ca arme inhibitorii în vederea controlului social, aşa că eliberarea de tradiţie şi de constrângerile ei – şi, implicit, eliberarea societăţii de vechea lume – trebuia să se facă printr-o eliberare sexuală. Ceea ce s-a încercat în anii ’70 ai secolului trecut într-un mod mai brutal şi mai făţiş, se face acum mult mai insidios, dar mai sistematic şi mai general, prin cursurile de educaţie sexuală şi prin retorica libertăţii şi toleranţei.

Revoluţia sexuală …

Ca de obicei, Marea Britanie este în avangarda acestei mişcări. Aici, un nou plan de învăţământ va încerca să infiltreze teme homosexuale în întreaga programă şcolară. Iată proiectul, aşa cum ni-l înfăţişează cei de la Lifesitenews.com: „Programul va include referinţe la homosexualitate şi transsexuali în cadrul lecţiilor de matematică, design şi tehnologie, limbi, geografie şi ştiinţe. Lecţiile de limbi vor încuraja elevii să folosească un vocabular dezvoltat de către lobby-ul politic homosexual. În cadrul lecţiilor de ştiinţe, elevii vor putea studia speciile de animale în care masculul are rolul predominant în creşterea puilor, precum pinguinii regali şi căluţii de mare, iar dezbaterile se vor putea concentra pe «structuri de familie diferite». La geografie, elevii vor putea examina transformarea cartierului San Francisco Castro dintr-unul populat de muncitori irlandezi în primul «cartier al homosexualilor» din lume”. În cadrul lecţiilor de matematică, unul dintre promotorii noii curricule, David Watkins, recomandă ca atunci „când ai o problemă de matematică, de ce trebuie să fie implicată o familie heterosexuală, sau o fată şi un băiat? De ce nu doi băieţi şi două fete?” În continuare, el susţine: „Nu se pune problema predării sexualităţii homosexuale, ci e vorba despre imagini şi despre expunerea copiilor la ideea că există şi alte tipuri de oameni în lume”.

Sofismul acestei ultime remarci şochează raţionamentul oricărui om de bun simţ: expunerea copiilor la astfel de imagini şi idei e implicit o încurajare a sexualităţii homosexuale, iar deprinderea copiilor cu această nouă viziune asupra lumii are rolul fie de a câştiga adepţi, fie de a omorî sau a stinge din faşă orice gând sau atitudine antihomosexuală! Aceasta e metoda tipică a oricărei ideologii totalitare, fie ea comunistă, nazistă sau, iată!, sexuală şi homosexuală…

Petru Molodeţ

Sursa: http://familiaortodoxa.ro

Iudeii şi comunismul în România

Ziarul „România Liberă” din 30 martie 2012 publică sub întrebarea „Care a fost contribuţia evreilor la instaurarea comunismului în România?” un articol „îngrijit” de Petre BĂDICA, realizat însă din prezentarea unor mai multe puncte de vedere, vreo şase, în acest sens.

Faptul care mi-a sărit mie în ochi, provocându-mi tristeţe, este rezultatul unui sondaj la care face referire Domnul Bădica şi care spune că, citez, „20% din români cred că <evreii au sprijinit instaurarea comunismului>”.  Adică cum, doar 20% dintre români cred acest lucru?! Păi, s-avem pardon, dar ăsta este un lucru extrem de grav deoarece, dacă este adevărat, ne arată cât de ignoranţi suntem! Totuşi, mi-e greu să cred aceasta. (mai mult…)

Românii, şi-or da seama că ăştia sânt nebuni?!

Motto: „Dacă pentru politician politica înseamnă o afacere, pentru legionar politica înseamnă religie” – Corneliu CODREANU

Dragi cititori, mă uitam în urmă cu vreo două zile la „tembelizor”. Nu ştiu să vă mai spun pe ce post, dar ştiu că participau la emisiunea cu pricina un PDL-ist, un PSD-ist şi Dan DIACONESCU de la al său PP-DD. La un moment dat, cu toate că realizatoarea emisiunii încerca din răsputeri să-i ţină pe aceştia cât mai departe de intenţiile lor de a-şi face campanie electorală, Diaconescu făcea cum făcea şi tot aici ajungea, în sensul că a declarat, răspicat, că în urma prezentării în faţa alegătorilor a celor nu ştiu câte puncte din programul politic al partidului său, la locale PP-DD va lua mai multe voturi decât PSD-ul (PSD-ul individual, nu USL-ul). (mai mult…)

Spiritualitatea Mişcării Legionare

Spre deosebire de celelalte mişcări politice ale secolului XX, Mişcarea Legionară este o şcoală ce îşi are rădăcinile în teologia creştină. Aceasta urmăreşte o evoluţie spirituală împotriva păcatului, o schimbare a persoanei, realizată după modelul omului nou, construit de Corneliu Zelea – Codreanu: „din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou… Tot ce poate rodi omul mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz.” Această îmbinare a intelectului cu voinţa şi sentimentul este fundamentată şi derivă din dragoste, căci odată sădită în sufletul omului, ea dezvoltă toată aceste calităţi. De aceea se mai spune că dragostea este cheia existenţei omeneşti. (mai mult…)

Ispita rusă. Sau noile himere geopolitice. (I)

de Florin DOBRESCU, Buciumul.ro

Deunăzi citeam considerațiile de pe blogul unui adolescent naționalist care cochetează cu condeiul gazetăresc. Și nu am fost deloc surprins să parcurg rânduri de adevărată admirație la adresa marelui vecin dinspre răsărit: Rusia, la pachet cu unicul și de neînlocuitul ei conducător, Volodea Putin.

Rusia postcomunistă. Sau criptocomunistă, aș propune eu. Și vom vedea ceva mai jos de ce.

Spuneam că nu mă miră sentimentele de simpatie față de “alternativa rusă” ale unei anumite categorii de naționaliști. Dacă e să ne amintim doar de propaganda național-comuniștilor din categoria Vadim Tudor ori Păunescu, împotriva Occidentului și NATO, cu ocheade implicite către sfera de influență din care România tocmai se căznea să se zmulgă după 45 de ani de dominație sovietică, și e suficient pentru a ne explica acest fenomen. O masă electorală ancorată în sentimente naționaliste primare, dar lipsită de o educație politică adecvată, utilizată abil ca un aport semnificativ la remanența și adaptarea structurilor regimului dinainte de 1989 la noile condiții istorice. Propaganda unor oficine precum “România Mare” ori “Vatra Românească” te făceau să crezi că ne-am fi aflat  jumătate de secol sub dominație americană, în timp ce România constituia încă teatru de operațiuni pentru urmașii direcți ai temutului KGB (să ne gândim numai la miile de “turiști” sovietici sosiți în decembrie 1989 și deconspirați de Caraman tocmai în septembrie 1991 pe teritoriul României…)

Dacă vom privi obiectiv avalanșa de “bunuri” exportate de Occidentul democrat în România, începînd cu un libertinaj moral exacerbat, trecînd prin “libertatea” promovării ca normale a unor anomalii precum homosexualitatea și încheind cu obediența pe care conducătorii noștri se simt datori să o acorde “înaltelor porți” de la Bruxelles și Washington, vom găsi încă o explicație a privirilor disperate și tot mai frecvente a multor români dincolo de Don.

Rostul demersului nostru este de a vedea în ce măsură poate constitui Rusia de astăzi un partener viabil în perspectiva aspirațiilor vitale ale neamului românesc. Și, în acest context, ne interesează câțiva coeficienți.

1. Creștinismul Rusiei de astăzi.

Perceput de unii naivi ca un far călăuzitor al Ortodoxiei, ar putea constitui un suport spiritual și politic real pentru o Românie, la rândul ei ortodoxă, nu-i așa?

Ei bine, înainte de toate ar trebui să analizăm în ce măsură putem vorbi astăzi de o ortodoxie veritabilă în Rusia. Iar această problemă e valabilă și pentru ortodoxia rusă de dinainte de instaurarea comunismului.

În lucrarea “Creștinismul românesc” (București, 1941), Simion Mehedinți, mare geograf și pedagog creștin, naționalist, susținător al Mișcării Legionare, realizează o radiografie detaliată a spiritului creștin al poporului român, utilizînd metoda comparației în raport cu creștinismul altor popoare dimprejurul nostru. În analiza ortodoxiei românești, altoită într-un mod firesc pe tulpina autohtonă a legii lui Zalmoxis, Mehedinți ajunge la concluzii ce ne dau de gândit cu privire la adevăratul creștinism al uriașului slav de la răsărit.

Încercînd o caracterizare a poporului rus , Mehedinți recurge la confesiunile democratului Gorki: “Cruzimea e lucrul care m-a uimit și m-a chinuit, de când trăiesc (…). Ei bine, cruzimea rusului e de o rafinare diavolească”, dar și pe părerile unor teologi precum Berdiaev, care afirmă că “un anarhism ciudat este caracteristica rușilor…” Și dacă rușii sunt atât de drastici cu caracterizarea propriului popor, nici observatorii străini nu sunt mai îngăduitori: “conștiinșa mujicilor este un bunget de instincte elementare, în care nu pătrunde nici o lumină. Țăranii au rămas cum erau în păgânism, în timpurile îndepărtate ale zeului pernu și ale mitologiei lui sângeroase; sunt brutali, prădalnici, mișei, fără milă de omul slab, umili în fața celui puternic, fără măsură și fără frâu. (…) În sectele rusești de azi trăiește numai spiritul hoardelor ancestrale peste care barbaria epocilor străvechi ăși întinde încă întunericul ei. De aici ies toate răscoalele agrare, manifestări repetate ale unei anarhii congenitale, fără piutință de lecuit.”

Mehedinți continuă cu citarea unor istorici ruși care menționau că țăranii ruși “se uitau cu ochi răi la mănăstiri” iar “așezarea sihaștrilor în apropiere era socotită ca o primejdie, de aceea, nu rareori, îi ucideau”. Pentru ca, în perioada pângăririi bisericilor și moaștelor de către comuniști, țăranii să pună mâna pe arme pentru a-și apăra grâul, dar nicidecum pentru a-și salva bisericile.

În fine, pentru a stabili trăsătura de caracter a rusului pravoslavnic în raport cu românul, Simion Mehedinți tranșează: “spre deosebire de misticismul moscovit, foarte apropiat de bigotism (oscilînd între naivitățile vulgare ale lui Ivan Turbincă și demonismul lui Dostoievski), românul are, cum am văzut din folcorul său, o atitudine trează și calmă: e credincios, dar fără fanatism, e liric, dar fără aiureală și fără dramatism.”

Dar să trecem peste deosebirile de fire dintre sufletul românesc și cel rus, și să ne oprim puțin la modul în care rușii, la nivel istoric, au asimilat învățătura lui Hristos (spun la nivel istoric, pentru că vor obiecta că poporul rus a dat numeroși sfinți, lucru real, dar nesemnificativ în contextul în care nu acești cuvioși determină traiectoria istorică a Rusiei, ci administrațiile politice).

Se știe că rușii, asemenea altor popoare venite din hăuile Asiei, au îmbrățișat creștinismul peste noapte, în urma deciziei unui monarh. Pentru o lungă perioadă doar formal, căci un botez acceptat de frica sabiei și fără o asimilare sinceră a adevărului de credință nu poate avea relevanță. Au urmat secole în care misionarii lui Hristos – între care și acei cuvioși canonizați de Biserica Răsăritului – au depus o muncă imensă pentru a creștina în conținut satele de mujici răspîndite din stepele aride și până în ghețurile siberiene. Secole de măcinări în care duhul lui Hristos s-a luptat cu temperamentul antagonic ancestral al rusului dominat încă de idolii păgânătății inițiale.

Cum s-au comportat însă elitele, țarul și curtea sa regală, la Kiev, Moscova ori Sankt Petersburg? Se vor fi apropiat ei, măcar ei, în mod real de spiritul propovăduit de Evanghelia păcii? Istoria ne arată un popor rus extinzîndu-și hegemonia peste popoare și țări, mânat de țari imperialiști și sângeroși, avînd ca idealuri de viață națională texte precum Testamentul lui Petru cel Mare. După fiecare cucerire, după fiecare trecere prin sabie a unui nou popor cotropit, monarhul ridica încă o catedrală covârșitoare. Salba de catedrale cu proportii occidentale, nespecifice spiritului ortodox, exteriorizînd o dorință de grandoare și dominație străină de învățătura hristică, nu sunt altceva decât răbojul călcării în picioare a zeci, sute de popoare ce au avut nefericirea de a se afla în drumul parcurs de ordiile ruse din fundurile Asiatice și până la Prut.

În raport cu acest palmares lugubru, este de înțeles cum era privită în cancelariile occidentale pretenția țarilor de după anul 1000, de creștina o Europă deja creștină de aproape un mileniu.

În ce ne privește pe noi, românii, în ultimii 300 de ani am simțit pe pielea noastră “creștinisul” Rusiei pravoslavnice, suportînd mai multe invazii și ocupații (excluzîndu-o pe cea sovietică), cu tot cortegiul lor de jafuri, fărădelegi și abuzuri.

Basarabia este fără îndoială cea mai grea pierdere a neamului nostru în fața apucăturilor “creștine” ale poporului rus. Și, în mod paradoxal, dacă în cazul ocupației ungurești în Transilvania, ortodoxia a reprezentat factorul de rezistență împotriva maghiarizării etnicului românesc, ei bine în Basarabia ortodoxia a reprezentat, dimpotrivă, vectorul de accelerare a rusificării românilor, întrucât în coabitarea cu un ocupant de asemenea ortodox, căsătoriile interetnice nu au mai suferit opreliștea impusă de confesiune, ca în Ardeal. Un secol de ocupație rusească în Basarabia a avut efecte catastrofale asupra slavizării spiritului moldoveanului de la est de Prut, așa cum nu a fost posibil într-o mie de ani de ocupație maghiară în Transilvania.

Și atunci, ca român cu dor de Basarabia, mă întreb: cât de creștin este un popor care fură de la vecinii săi, fură pământuri, fură frați, fură râuri și câmpii, trecându-le prin lanțurile robiei?

Dar să venim ceva mai aproape, în timpul celui de-al doilea război mondial, când Stalin reactivează, în mod bizar (pentru naivi) ortodoxia rusă, odată cu naționalismul rus, tras în formele aberante ale acelei struțo-cămile numite “național-comunism”. Ce l-a determinat pe Stalin să facă acest lucru? Cumva vreun sentiment de căință, ori găsirea drumului Damascului?

Nicidecum. Calculul tătukului a fost deopotrivă simplu și cinic. După două decenii de exterminare a Bisericii Ortodoxe, s-a folosit de aceasta pentru a mobiliza în sulfetele rușilor pravoslavnici resorturile rezistenței naționale atât de necesare în condițiile în care URSS agoniza, asediat, la Moscova și Stalingrad.

Acoperind motivul real prin colportarea de către serviciile secrete a unei legende hagiografice cu un călugăr căruia i s-a fi arătat Maica Precista, poruncindu-i să ia în spinare o icoană făcătoare de minuni și să înconjoare Moscova asediată de armatele germano-române, spre izbăvire, Stalin a reactivat întreaga ierarhie ortodoxă, numind în scaunele arhierești, inclusiv cel de Patriarh, doar ofițeri NKVD. Nu credem să fi existat clerici care să fi scăpat colaborării sau înregimentării în NKVD ori GRU, iar cazul relatat în “Struțo-cămila “lui Vladimir Volkoff reprezintă excepții rare de la regulă.

Sindromul unei biserici ortodoxe percepute ca a doua putere în stat, cu ierarhi ofițeri acoperiți binecuvântînd Kremlinul și exersînd cot la cot cu silovikii în poligoanele de tir, în timp ce asupresc preoții români din Moldova și Ucraina, se perpetuează până în ziua de azi, când Patriarhul Kirill îl tămâiază pe colegul său de FSB, prezidentul pe viață Vova Putin.

O concluzie elementară la cele de mai sus oferă imaginea îndoielnică a unei biserici ortodoxe ruse controlată în totalitate de serviciile secrete continuatoare, sub etichete noi, a temutelor KGB și GRU. O biserică utilizînd Ortodoxia ca pe un instrument de menținere a dominației în regiuni precum Basarabia, și un vector de reîntoarcere a supremației ruse în sferele de influență pierdute după 199o, și la care Kremlinul nu a renunțat niciodată.

Aviz celor ce privesc cu simpatie noua ofensivă rusească în spațiul central-est-european: primele țări expuse pericolului sunt cele cu pondere majoritar ortodoxă, ca fiind mai predispuse la acceptarea unueipremergătoare “frății ortodoxe”.

În fine, aș vrea să vorbesc ceva și despre adevăratul spirit creștin-ortodox, al poporului rus, care nu este totuna cu administrația Bisericii Ortodoxe Ruse.

Bunicul meu, combatant pe frontul de est până la Cotul Donului, mi-a relatat scene impresionante în care a văzut adevărata față a pravoslavniciei rușilor care, întâmpinînd cu bucurie pe eliberatorii româno-germani, scoteau din ascunzători icoane și odoare creștine, ascune de ani, chiar de zeci de ani. Mi-a povestit despre bucuria cu care aceștia prăznuiau Paștile și alte sărbători creștine, ca și despre omenia lor.

Fiecare popor își are uscăturile sale și, cu siguranță, în rândul rușilor de astăzi trăiește cu intensitate duhul Evangheliei lui Hristos. Când vorbesc de ortodoxia rusă, prefer să-mi îndrept sufletul către sentimentele rusului de rând, cel care și el suferă de pe urma autoritarismului excesiv al politicienilor recrutați, fără excepție, din cadrele serviciilor secrete descendente ale NKVD.

Serialul de față nu se vrea o critică la adresa rușilor ca popor, ca și civilizație și cultură, ci o  prezentare a realităților de la nivelul politicii imperialiste și totalitare a administrației de la Kremlin. Căci, în fond, pe noi ca români nu sufletul poporului rus ne interesează, ci deciziile de politică externă ale administrației moscovite, care ne afectează, dar mai ales ne vor afecta major în viitorul foarte apropiat.

______________________________________-

NOTA: În următoarele episoade vom analiza alți coeficienți: gradul de democratizare și renunțare la spiritul sovietic al Rusiei de azi și respectiv raporturile istorice și politice ale Rusiei cu vecinii săi, precum și un episod dedicat poziției Mișcării Legionare față de Rusia, din anii 1930 și până în prezent.

 

 

 

Între dezgust şi înflăcărare. Braşovenii la întâlnirea cu rezistenţa moţilor de la Roșia Montană.

Alexandru COSTACHE

Pendulare între dezgust şi înflăcărare. Acestea au fost coordonatele evenimentului de miercuri, 22 februarie. Dezgustul a fost creat de contactul conştiinţelor participanţilor cu dezvăluirile invitatului despre demersurile coaliţiei companiei exploatatoare. Alături de războiul psihologic, adoptarea controversată a unui plan urbanistic general prin care zona Roşia Montană a fost declarată monoindustrială sau  abandonarea întreţinerii infrastructurii zonei au avut ca finalitate sărăcirea populaţiei şi creşterea vulnerabilităţii ei în acceptarea compromisului. Prezenţa domnului Eugen Cornea, luptător din rezistenţa roşiană, şi expunerea formelor de impotrivire ale localnicilor  au generat înflăcărarea, prin care s-a  picurat un strop de speranţă în oceanul nenorocului românesc.

Eternul argument al materiei, banul, a adunat în aceeaşi coaliţie antiromânească o varietate de celule cancerigene precum companii străine, instituţii ale statului, trusturi media, grupuri de academicieni, partide politice şi mai presus de toate mankurţi, nu puţini la număr, din societatea românească. Marele ajutor nesperat îl acordă acestei hidre vasta categorie a defetiştilor, care, deşi conştienţi de ameniţarea proiectului, se delimitează de orice formă de implicare în susţinerea rezistenţei moţilor datorită unor automatisme deprinse în perioada totalitară şi perpetuate în tranziţia postdecembristă. Conform acestor automatisme găunoase activităţiile de interes naţional reprezintă exclusiv apanajul statului, iar delimitarea cetăţenilor trebuie să fie totală.

Mai presus de orice implicaţie a acestui demers sălbatic, iminenta dispariţie a vestigiilor dacice şi romane reprezintă paroxismul daunelor. În contextul vastităţii şi complexităţii procesului de desrădăcinare naţională şi spirituală, în ce unitate de masură se poate exprima pierderea reprezentată de dispariţia „certificatului de naştere al poporului român”?

Prin acest eveniment, în urma vizionării unui film documentar şi a dialogului cu invitatul, publicul braşovean a luat act de apelul lansat de fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu, acela de a sparge embargoul informaţional instituit de simbioza dintre RMGC şi mass-media asupra localnicilor şi organizaţiilor care se opun proiectului. Astfel, fiecare dintre cei cu o conştiinţa nealterată sau funcţională are obligaţia de a demasca cenzura,  căci  în conformitate cu acordurile semnate între compania canadiană şi trusturile media, acestea din urmă nu au fost prezente, deşi invitaţiile au fost lansate, neputând exista nicio relatare despre eveniment în buletinele de ştiri  cu caracter informativ-obiectiv.

Conferinţa s-a finalizat prin expunerea unei mesaj reprezentat de o radiografie a societăţii româneşti realizată de Ion Gavrilă Ogoranu, care îşi revendică utilitatea de a fi redat şi în această expunere, pentru a sfredeli în conştiinţele celor care se simt încadraţi în aceste tipologii umane:

“În luptă, în munţi  am fost doar răniti, dar omorăţi nici unul. Ucişi am fost doar cand am fost vânduţi. O spun cu durere: vânzarea de frate e o boală naţională, de care, dacă nu vom reuşi să ne vindecăm, ne va ucide pe toţi. Nu ne-am făcut iluzii că ni se vor alătura mulţi oameni. Unii n-au venit de frică. Alţii  nu urmăresc decât propriul interes. Regimurile se schimbă. Profitorii nu.

Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viaţă se reduce la muncă şi hrană, într-un ciclu etern şi ale căror conştiinţe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Cu ei face stăpânirea ce vrea. În primul rând să gândească în locul lor.”

Proporţia trădării, a laşităţii şi a indiferenţei se păstrează şi în cadrul disputei din jurul subiectului Roşia Montană. Însă, ca şi în rezistenţa armată anticomunistă, mizeria trădării unora este spălată de eroismul altora.

 

 

Alexandru Ioan Costache

Partidul Totul pentru Ţară, cu oamenii şi programele lui

Sorin ANDREI, Buciumul.ro, sorinandreitr@gmail.com

Sâmbătă, 25 februarie 2012, sala Dalles Bucureşti, conferinţă de presă prin care Partidul Pentru Patrie, înfiinţat în 1993, anunţă transformarea lui în ceea ce trebuia să fie de la bun început, anume Partidul Totul pentru Ţară. Atunci, în 1993, reprezentanţii justiţiei române nu le-au permis legionarilor care făceau demersurile de reînscriere în viaţa publică a partidului să folosească denumirea cu care Căpitanul Zelea Codreanu îl înfiinţase în 1935 şi cu care în 1937 se plasa pe locul trei în preferinţele electoratului obţinând cca 16 % din totalul voturilor acelui an. Acum, în 2011 – 2012, alţi reprezentanţi ai aceleaşi justiţii au permis legionarilor revenirea la titulatura iniţială a partidului care reprezintă expesia politică a Mişcării Legionare din România. Dar, nu prezentarea istorică a respectivului partid urmărim acum, ci cu totul altceva.

În timpul conferinţei, din partea Senatului Partidului Totul pentru Ţară, a luat cuvântul Domnul doctor inginer Constantin IULIAN, unul dintre cei mai ”grei” legionari încă în viaţă, fost deţinut politic timp de aproape 14 ani, trecut prin reeducarea de la Suceava, dar şi prin cea despre care se ştie că este unică în lume prin cruzimea ei satanică, anume cea de la Piteşti, fost Preşedinte al Partidului Pentru Patrie, actual Preşedinte al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti, o persoană ”îmbibată” de istorie, pe de o parte şi de trăire legionară pe de altă parte şi faţă de care subsemnatul, am o imensă evlavie.

Printre multele spuse de Domnul Iulian a fost şi faptul că unul dintre cele mai importante capitole ale programului Partidului Totul pentru Ţară este starea de spirit pe care acest partid încearcă s-o imprime în România zilelor noastre în vederea constituirii unui tribunal excepţional care să reprezinte, de fapt, linia ce va marca trecerea ţării la o viaţă normală din punct de vedere politic, social şi economic. Acest tribunal va trebui să-şi înceapă activitatea cu judecarea crimelor împotriva umanităţii săvârşite de regimul comunist şi să continue cu toate evenimentele absolut excepţionale, dar în sensul rău, prin care, dintr-unu’n altu’ a trebuit să treacă POPORUL ROMÂN în ultimii aproape şaptezeci de ani.

La acest moment, din sală, o doamnă pe care n-o cunosc l-a atenţionat pe Domnul Iulian asupra neconstituţionalităţii tribunalelor excepţionale, ce e drept încurgând puţin lucrurile şi amestecând aici şi Nurnberg-ul, etc. Ei bine, această neconstituţionalitate ne interesează acum. Deci, un tribunal excepţional, sau special, sau cum vrem să-i mai zicem n-ar fi constituţional.

Dar regimul bolşevic, de factură iudeo-atee, care s-a înstăpânit în România după 23 august 1944 şi care a satanizat pur şi simplu acest popor fost cândva creştin în adevăratul sens al cuvântului, a fost constituţional?!

Dar moartea celor cca 1000 de persoane şi rănirea a peste alte 2000 de după 22 decembrie 1989 când comunistul Ceauşescu este înlocuit de comunistul Iliescu, sânt ele constituţionale?!

Dar instalarea la putere, într-o cârdăşie criminală, a partidelor care guvernează România ultimilor 22 de ani este una constituţională?!

Păi, ”explozia” la care au fost supuse instituţiilor statului cu personal supraîncărcat nu pentru că ar fi fost necesar, ci pentru că trebuiau posturi pentru clientela de partid, sau crearea efectivă de noi instituţii nu pentru că nu funcţiona statul fără ele, ci tot pentru repectiva clientela, sau pensiile de peste 8000 de euro şi salariile de 30.000 de euro toate de la stat, în condiţiile în care lacheii politici care le primesc au, aproape toţi şi afaceri personale, sau imensele sume păpălite prin licitaţii trucate, lucrări inutile şi proaste,  sau toate AGA-urile şi CA-urile plătite, pentru nimic, cu bani grei, sau ”privatizarea” economiei care de fapt a fost vânzarea ei doar funcţie de comisioanele încasate de politicieni, sau cumpărarea de către afacerişti a politicienilor prin pomparea unor imense sume de bani în campaniile electorale ale ultimilor ca apoi primii să-şi recupereze, înzecit, investiţiile, sau transformarea justiţiei într-o anexă a politicului, sau furtul, furtul la modul generalizat, făţiş şi instituţionalizat al banului public, toate astea sânt cumva constituţionale ?!

Pauperizarea populaţiei, în special a celei din mediul rural, nu atât din cauza unor eventuale cauze obiective, cât datorită rapacităţii politicienilor, este şi ea constituţională?!

Transformarea sistemului public de sănătate din ceea ce era cândva în una dintre cele mai bănoase afaceri pentru politicienii care dijmuie contribuţiile cetăţenilor, sau transformarea învăţământului dintr-unul destul de bun şi mult apreciat în lumea care avea ocazia să ne cunoască, într-unul care-i tâmpeşte în aceeaşi măsura şi pe dascăli dar şi pe cei care mâine vor trebui să-şi asume soarta acestei ţări, sânt ele, şi astea, constituţionale?!

Şi ca să putem concluziona şi încheia, uciderea lentă dar sigură a unui popor de către însuşi conducătorii lui politici, este un act constituţional?!

Nu este, stimată doamnă. Neconstituţionale sânt toate aceste politici pur criminale aplicate poporului nostru, cel îndelung răbdător, într-o măsură mai mică sau mai mare, de către absolut toate partidele care au avut acces la putere în această perioadă post decembristă.

Şi atunci, la probleme speciale, rezolvări speciale!

Adică poporul ăsta care plăteşte, din greu, toate furtişagurile acestor scrobiţi, să fie, nu e aşa, pudic, şi să aibă grijă când face afirmaţii de genul celei acum discutate şi… neconstituţionale!

Dar ei, aceşti criminali economici cu gulerele lor albe, înălbite cu bani publici de furat, ei să-şi vadă de treabă în continuare şi să-şi împartă bugetul norodului după propriul cherem adăpostiţi fiind de vreun tribunal mai special că deh, acesta ar fi anticonstituţional!

Stimată doamnă, văzând în dumneata pe toţi românii încă ”adormiţi”, haideţi să ne asumăm rolul nostru în cadrul acestui neam şi să nu facem, printr-o păguboasă pudicitate şi neimplicare, ca urmaşii noştri să trăiască într-o Românie doar a amintirilor. Haideţi să readucem binele în această ţară, neuitând însă de învăţăturile venite de la Domnului Vladimirescu: ”Binele nu se face până nu se strică răul. Până nu trece iarna, primăvară nu se face.” Iar dacă unii dintre noi, cei bine intenţionaţi, om avea cumva reţineri legate de trăirea noastră creştină versus lupta cu ucigaşii ţării, să învăţăm de la Avva Arsenie PAPACIOC că ”…un neam, ca şi o instituţie, trăieşte prin cei care tâşnesc. Adică prin cei care luptă, care stau prezenţi pe Cruce, fără să cedeze; asta este poziţia ortodoxă, poziţia Mântuitorului.”

Partidul Totul pentru Ţară, prin vocea unuia dintre actualii lui Patriarhi, Constantin IULIAN, a ţâşnit în sensul că doreşte dreptate socială, dar şi legalitate în acelaşi timp. Şi toate acestea din dragoste faţă de poporul cel mult chinuit. De va fi urmat şi de popor, atunci acestuia îi va fi bine în ţara lui.

Doamne ajută, aşa să fie.

„Zăpezile de altădată” sau „Cât de buni suntem”!?

de Ioana MAZILU, Buciumul.ro

„Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albi de fum”.

(Vasile Alecsandri, „Iarna”, 1868)

Protestele, şi aşa parţial compromise prin diverse metode, au trecut într-un evident con de umbră odată cu venirea târzie a iernii. Întâi a început isteria Bucureştiului, un oraş supraaglomerat, în care, pe vreme bună, pe vreme rea, ca într-un coşmar, izvorăsc maşini care mai de care mai sofisticate.

Apoi, parcă brusc, televiziunile, partidele în curs de afirmare, premierul în curs de cădere, personaje „pâinea lui Dumnezeu” au avut revelaţia satelor îngropate în zăpadă!

Poate că,  pe fondul imaginilor apocaliptice, desprinse dintr-un film de groază, a spoturilor tv cu muzici de sfârşit de lume, vă veţi întoarce ochii de la acest articol. Dar e un bun pretext pentru a vedea faţa adevărată a realităţii. Realitatea satului românesc îngropat de viu de rele intenţii, de corupţie, de trădătorii de neam şi de ignoranţa noastră, a celor care, chiar dacă am plecat cândva dintr-un sat am adoptat mentalităţi străine satului românesc. Dar şi a celor care trăind acolo fac acest lucru.

Să fie asta prima iarnă grea din miile de ani de când acest popor şi strămoşii lui trăiesc aici?

Nu cred că sunt singura care am copilărit într-un sat… Unde iarna troienele acopereau şi case, şi drumul de ieşire din sat… S-a demodat „iarna-i grea, omătu-i mare / semne bune anul are”?… Lumina oricum se lua, că se făcea economie… Aveam sau n-aveam medic în sat (într-o vreme chiar era), medicamentele erau puţine, remediile homeopate nu erau “la modă”, dar erau foarte eficiente, în sat  încă mai era şi o moaşă pricepută… Asta prin anii 70-80, când maşinile nu erau la poarta oricui şi nici nu era o catastrofă că nu puteai să-ţi scoţi maşina din curte… Iar dacă trecea o freză hodorogită, ne uitam la ea ca la “Războiul stelelor”… Pe vremea aceea era şcoală în sat iar profesorii de regulă stăteau acolo…

Nu vreau să trec la amintirile bunicilor şi părinţilor. Vreau doar să vă spun că ierni grele au fost aici de când lumea. Şi n-a fost sfârşitul lumii ca acum. Erau lăsate pur şi simplu de Dumnezeu, dar nu pentru a le da  o lecţie protestarilor, aşa cum afirma o persoană care n-are acces decât la TVR1 şi la propaganda popii din biserică (roşie, portocalie sau albastră, după culoarea sponsorului…).

Ce s-a întâmplat? Răspunsul e oarecum simplu, dar grav: însuşi satul românesc a fost desfiinţat. Încet, dar sigur…

Satul românesc a fost unitatea socială de bază a neamului românesc, păstrător al unei civilizaţii şi culturi  unice, a căror valoare ne este aproape necunoscută astăzi. Decăderea sa a început masiv odată cu revoluţia liberală, care a impus acestui mediu prefaceri străine de esenţa sa. Iată ce spunea Ernest Bernea, care a militat pentru o corectă abordare a satului , bazată pe cercetări de zeci de ani: „Satul a fost condus şi administrat de stat. Statul, formă juridică a vieţii de cetate, expresie a civilizaţiei occidentale, nu a putut să răspundă nevoilor locale săteşti. Chiar dacă în limita extremă a îndrumat rodnic viaţa oraşelor, forma juridică a României moderne a ignorat satul. L-a ignorat nu în sensul că nu a vrut să ştie de prezenţa sa în unitatea de viaţă a neamului, ci în sensul că l-a înţeles după nevoile oraşelor şi l-a tratat ca atare, adică în folosul lor”. (E. Bernea – Civilizaţia română sătească)

Trecut printr-un început de secol XX frământat, sleit de războaie, calamităţi şi prefaceri rapide, nesusţinut decât de foarte puţinii care înţelegeau adevărata sa esenţă, satul românesc se trezeşte într-un comunism barbar, care i-a alterat definitiv existenţa. Colectivizarea, distrugerea păturii mijlocii, cu alte cuvinte a omului gospodar, a fostului răzăş, migraţia dintr-o zonă în alta, navetismul, alterarea mentalităţii generată de inversarea grilelor de valori, distrugerea fondului tradiţional, a economiei rurale, au transformat satul românesc într-un fel de oraş înapoiat (să ne amintim că exact aceasta era directiva PCR, satele urmând să fie reduse la câteva blocuri sordide, operă ce deja începuse în câteva locuri).

Aşadar, satul ca unitate socială capabilă de supravieţuire şi evoluţie a fost îngropat cu succes. Perioada de după decembrie 89, poate cea mai gravă, a lăsat această unitate complet în descompunere, ca o ultimă lovitură, născută programatic, dar şi din ignoranţa celor care s-au cocoţat prin diverse metode în fruntea statului în toate guvernările. Anume, partea bună rămasă de la comunişti, mă refer la instituţii: şcoala, căminul cultural, aşa cum era el, dispensarul, care de bine de rău exista, aproape au dispărut. Baza materială a economiei rurale, concentrată acum în mijloacele de producţie, clădirile colectivului, de fapt rodul muncii şi al preluării abuzive a proprietăţilor ţăranilor, a fost împărţită de foştii preşedinţi de cap, primari , viitorii politicieni. Le-a rămas ţăranilor pământul, împărţit şi acela cum se ştie. Mulţi au ajuns să-l blesteme acum, neavând mijloace şi posibilităţi să-l lucreze. Satul a rămas complet descoperit, tineretul a luat calea străinătăţii, au rămas majoritari bătrânii, cei mai mulţi pensionari de la CAP, ale căror copii sau rude sunt risipiţi în toate colţurile lumii.

Ca peste tot în România, contractele pentru diverse lucrări, din banii publici, sunt câştigate conform lanţului slăbiciunilor sau principiului scrisorii pierdute. Exact cum se întâmplă cu contractele de deszăpezire. Spunea bine o bătrână, pe care dl nou premier o trimitea să deszăpezească drumul: „plătim taxe, impozite, plătim de toate, dar nimeni nu vine…” Nu se referea decât la un drept al lor, al celor care au muncit o viaţă, să beneficieze de măcar atâta lucru pe când alţii se îmbogăţesc din aceşti bani publici!

Cu alte cuvinte, nu de milă, hei-rupisme şi campanii televizate are nevoie cu adevărat acest rest de sat, ci de normalitate! De respect, de o abordare firească, în care să ne preocupe cu adevărat soarta lui tragică! Am transformat satul românesc într-un fel de asistat social, i-am tăiat toate mijlocele de subzistenţă, i-am distrus şi-i distrugem cu sârg unicitatea, economia specifică, ca pe urmă, când logic, orice calamitate naturală e mai rea, să arătăm cât suntem noi de buni… sau de incompetenţi.

Am o mătuşă într-un sat din Moldova. Are aproape 80 de ani, e bolnavă de inimă, văduvă, cele mai apropiate rude sunt tot de vârsta ei,  în satul vecin, la 5 km, şi nu se poate pune problema să ajungă la ea. Dealtfel drumul dintre cele două sate nu se desfundă toată iarna când ninge. A lucrat toată viaţa la CAP, are o pensie de maxim câteva milioane de lei vechi. O întreb la telefon: „Te descurci, mătuşă?” „Cum să nu… Am lada plină cu făină, lemnele lângă casă… O căldare de apă mi-ajunge şi mie şi la câne şi la păsări… dacă nu, topesc zăpadă…”

Vă asigur că nici un om de felul acestei femei, nu aşteaptă şi nu se va duce să ia măcar o pâine sau o pungă de zahăr din tonele adunate de bunătatea celor de la oraş, pe care dealtfel îi plâng că mor de foame…

Toţi copiii din familie ne-am făcut rosturi în altă parte iar stăpânii de la serviciu nu ne dau liber nici să ne îngropăm rudele… Am plecat cum făceau toţi tinerii pe atunci: pentru că afară de şcoala din sat, în curs de desfiinţare, sau eventual la CAP (unde cei rămaşi erau obligaţi să muncească pentru a avea un petic de pământ-„lot în folosinţă”, de regulă cel pe care-ţi stătea propria casă, situaţie valabilă la un moment dat şi pentru profesori) nu aveai cum să trăieşti. Dealtfel, odată ce făceai o facultate, sau chiar un liceu, nu mai aveai cale de-ntors în sat (nu vă luaţi după filmele comunist-păşuniste!).

Că e grea, că e uşoară, sătenii nu vedeau în iarnă alteceva decât iarnă. Îşi puneau proviziile cât mai aproape, căci n-aveau de unde să ştie ce cod e mâine sau peste 10 zile. Arhitectura fiecărei zone era adecvată condiţilor meteorologice, de la protecţia împotriva precipitaţiilor, la modul de acces la rezervele pe care orice ţăran chibzuit trebuia să le aibă pe iarnă. De cumpărat, doar strictul necesar… Fiecare bătrân avea cu el măcar familia mezinului. Acel sat, evident, nu mai există. Există doar rezultanta acestor epoci de continuă distrugere, din toate punctele de vedere a satului românesc.

Cât de mult ne interesează viaţa acelor oameni?

Ne plimbăm prin toată lumea, ne cumpărăm maşini de lux, ne facem vile şi abia aşteptăm să se ivească ocazia să arătăm ce buni suntem noi (iertare oamenilor adevăraţi care din puţinul lor ajută pur şi simplu, fără emfază şi publicitate). Dar n-ar trebui oare, când se toacă bani în toate instituţiile, când se fură cu neruşinare viitorul acestui popor, să ne întrebăm: ce facem cu satul românesc? Să se înceapă  o muncă serioasă şi responsabilă de salvare a acestui blazon al existenţei neamului românesc, pe care l-am transformat într-o cenuşăreasă?

Să-i fie acordată în primul rând şansa de a avea o economie locală bazată pe agricultură  şi creşterea animalelor (ştiţi foarte bine – sau nu – ce încurajate sunt aceste domenii…), să i se acorde şansa de a avea şcoli, asistenţă medicală, şansa de a-şi păstra tradiţia, care numai ea singură valorificată profesionist (nu cu frunze veştede) ne-ar scoate din această gaură neagră a istoriei!

Ei, bine, nu! Nu vrem să avem sate puternice, în care tineretul să aibă dreptul la un viitor decent! De ce? Pentru că aceasta, alături de demnitatea celor care muncesc în alte domenii, ar însemna că revenim în matca firească a existenţei noastre, că nu vom mai putea fi călcaţi în picioare, că nu vom mai putea fi manipulaţi prin televiziuni, presă sau prin propaganda aberantă practicată de unii clerici în chiar casa Domnului, că nu vom mai fi sclavii nimănui ci vom fi demnii stăpâni ai acestui pământ şi ai propriului nostru viitor! Iar când vom ajunge la acestă conştiinţă cu adevărat civică, de care poporul român nu a fost străin, vom fi pregătiţi să înfruntăm chiar şi natura, să ne ridicăm din dezastre, cum a făcut Japonia, cu demnitate şi putere, fără a mai avea nevoie de acest întreg circ mediatic care ocoleşte în fond adevărata problemă a unei ţări îngropate de trădare, compromis, hoţie şi ignoranţă.