Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Editorial

„Din duhul dacilor nemuritori”… ALEXANDRU ASMARANDEI – 6 ani de la marea despărţire!

S-au împlinit  şase ani de la tragica despărţire de bunul şi integrul nostru camarad Alexandru Asmarandei. Postăm mai jos două materiale, unul aparţinând ziaristului Eugen Cişmaşu, din 2013, şi distribuit pe Facebook, ştirea lui Victor Roncea din chiar ziua următoare teribilului accident, şi un alt articol mai vechi, scris de Florin Dobrescu.

Eugen Cişmaşu: copy-of-dsc_60482-179x300ALEXANDRU ASMARANDEI! PREZENT!

În urmă cu doi ani, în duminica acelui trist 31 iulie, Alexandru a început să urce treptele către cer… Un accident cumplit l-a răpit dintre noi, lăsând un gol imens în sufletele camarazilor, ale prietenilor şi ale celor apropiaţi. Avea doar 39 de ani şi, de ceva vreme, îmbrăcase cămaşa multora dintre martirii acestei ţări.
Deşi ani de zile am dialogat pe blogurile noastre, n-am avut privilegiul să-l cunosc personal decât în urmă cu două veri, în ziua în care ne-am întâlnit pentru a-mi înmâna contribuţia lui şi a camarazilor pentru campania „Carte pentru Frate” din Basarabia. Câteva ore am discutat însufleţit apoi ne-am strâns mâinile şi ne-am promis că ne vom revedea… Divinitatea, însă, a avut alte planuri…
Vă chem, pe toţi cei ce citiţi aceste rânduri, să înălţaţi, la vreme de răgaz sufletesc, şi o rugăciune pentru cel ce a fost Alexandru Asmarandei, tânărul integru, de mare caracter, loial, altruist, neclintit în convingerile sale. Pomenit la mănăstirile Petru Vodă, Paltin, Diaconeşti, ori la schitul Aiud, pentru credinţa şi lupta lui pentru ortodoxie şi românism, numele lui Alex merită a fi amintit în orice catedrală municipală ori bisericuţă de ţară…

ALEXANDRU ASMARANDEI! PREZENT! (mai mult…)

Scade dramatic populația României. Ce e de făcut?

Continuă dramatic scăderea populației României, iar politicienii și guvernanții nu fac nimic să oprească fenomenul îngrijorător care poate duce în o sută de ani la dispariția fizică a poporului român. Populația României dispare cu „viteza” de 248 de persoane pe zi.

Imagine similară

Cifra mai mult decât alarmantă reiese din datele publicate de Institutul National de Statistică și este valabilă pentru primele cinci luni ale anului. Menținerea acestui ritm va duce în peste doar 219 să nu mai existe locuitori români în România. De la an la an rata fertilității scade. În primele 5 luni ale anului, România a pierdut 37.500 de persoane – echivalentul unui oraș cât Mangalia. Populaţia României a scăzut cu 122.000 de persoane în ultimul an, ajungând la 19,63 milioane de locuitori la 1 ianuarie 2017, arată datele publicate de Eurostat, biroul de statistică al Uniunii Europene. Din totalul celor 122.000 de locuitori pierduţi anul trecut, 56% (adică 68.100 de persoane) au „dispărut“ din statistici din cauze naturale (spor natural negativ, ceea ce înseamnă că numărul deceselor a fost mai mare decât cel al naşterilor), în timp ce un procent de 44% (adică aproape 54.000 de persoane) au emigrat, potrivit calculelor ZF pe baza informaţiilor publicate de Eurostat şi Institutul Naţional de Statistică. „Acordarea indemnizaţiei de creştere a copilului este singura măsură generoasă la nivelul resurselor statului care a fost dată vreodată în România în contextul accesului neîngrădit la contracepţie şi la întreruperea sarcinii. Fără această măsură, natalitatea scădea foarte mult. Cu toate acestea, această măsură nu este suficientă pentru susţinerea natalităţii“, a explicat Vasile Gheţău, profesor la Facultatea de sociologie din cadrul Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Cercetări Demografice “Vladimir Trebici“ al Academiei Române. Concediul şi indemnizaţia de creştere a copilului au fost introduse în România în anul 2003, iar această măsură a condus la o „stabilizare“ a numărului de nou-născuţi în jurul a 200.000 pe an. Dar nu e suficient. Trebuie noi măsuri de creștere a natalității.

În ţările avansate din U.E. funcţionează alte forme clare de susţinere a familiei. Istoricul clujean Ion Bolovan, specialist în demografie, enumeră câteva în publicația Adevărul: reducerea impozitului pe venit al părintelui în funcţie de numărul de copii; o serie de facilităţi în petrecerea concediului în familie cu subvenţii totale sau parţiale de la stat, tot în funcţie tot de venitul părinţilor; vouchere/tichete pentru cumpărarea de îmbrăcăminte, rechizite şi tot ce are nevoie copilul. „Este vizibil că există în multe locuri şi printr-o subtilă manipulare şi, evident, o distorsionare a sensului firesc al acestor ajutoare pe care statul le-ar acorda. Iar cuantumul nu este chiar unul uriaş, dar politicienii, cei locali mai cu seamă, au ştiut să spună că acest ajutor familial – alocaţiile – sunt din graţia lor şi prin bunăvoinţa lor pentru a fi votaţi“, subliniază specialistul. Istoricul Bolovan aduce și o idee proprie: flexibilizarea programului părintelui ca să poată duce şi lua copilul de la creşă, grădiniţă sau şcoală. Întoarcerea „stranierilor“ – o soluţie Specialistul consideră într-un interviu pentru Adevărul că ar fi bine să nu se lase sarcina creşterii copiilor pe seama bunicilor. Soluţia – ca şi în cazul joburilor din sistemele militarizate – ar putea fi subvenţionarea de către Ministerul Muncii a unor bone temporare, care să îndeplinească condiţiile necesare. Şi astfel se creează şi noi locuri de muncă. Aplicarea unor măsuri demografice ar putea aduce acasă o parte din cei 3 milioane de români din diaspora, plecaţi să-şi facă un rost: „Întorcându-se, ar putea să constituie acel rezervor de unde să mai dăm o gură de oxigen creşterii populaţiei“, afirmă specialistul.

Consider că pentru creșterea demografică a României care este legată direct cu creșterea economică trebuie luate măsuri complexe printr-un pachet de legi unitar votat în Parlament. În Rusia la al treilea copil mama sau tata au dreptul să stea acasă și să primească o pensie dacă vor. Să se reducă drastic impozitele pe salariu și proprietăți pentru familiile cu mulți copii. În România un întreținător a unei familii cu trei copii este în general concediat de angajator pentru că se consideră că nu face față rigorilor serviciului. Ar trebui o lege ca angajatorii să asigure un program felxibil pentru familiile cu mai mulți copii. O altă propunere ar fi ca un angajat căruia i se naște al treilea copil să primească automat un ajutor financiar suplimentar de creștere salarială pentru întreținerea familiei. Toate aceste măsuri pentru creșterea demografică pot salva națiunea și economia în România, altfel scăderea natalității și implicit a forței de muncă duce la scăderea consumului și la subdezvoltare. Demografia e legată ombilical de creșterea economică. Un pachet de legi unitar pentru creșterea natalității și sprijinirea reîntoarcerii românilor din Diaspora e absolut necesar să fie votat în Parlament.

 

de Ionuț Țene NapocaNews

Ce ne-ar spune Sfântul Ilie?

Până la venirea sa fizică, Sfântul Ilie este printre noi, ne privește cu bunătate, dacă împlinim voia Domnului, dar şi cu asprime, cât timp rătăcim de la chemarea cerească. Din icoană, tuturor ne şopteşte aceste lucruri, dojenind, îndreptând pe cei hoinari de la drumul mântuirii, dar, deopotrivă, miluind pe toţi cei care se lasă cârmuiţi în viaţa lor de dorul după Cer. 

sfantul_ilie_20_iulie_

La mijlocul lui iulie proslăvim pe unul dintre cei mai cunoscuți sfinți, singurul dintre cei 16 profeți ai Vechiului Legământ căruia Biserica i-a rezervat o cinstire deosebită, marcată în calendar cu roșu. Sunt profeți care au scris despre anumite aspecte din viața Mântuitorului Hristos, însă doar Ilie are acest privilegiu, deşi el nu a consemnat nimic în scris. Viaţa sa cu totul specială – o prefigurare a vieţii Mântuitorului – i-a făcut pe Sfinții Părinți alcătuitori ai rânduielilor noastre ortodoxe să-i consacre o zi de pomenire.

Știm, din dumnezeieștile scripturi, că Proorocul Ilie nu a fost muşcat de fiorul morţii, ci, înălţat cu trupul la Cer, aşteaptă, într-o atemporală şi tainică existenţă, să coboare printre noi, spre a-şi împlini misiunea de „al doilea mergător înainte al venirii lui Hristos“, după cum mărturiseşte troparul sărbătorii. Nu avem o explicaţie concretă a alegerii cinstirii zilei sale în toiul verii. Poate, ştiind puterea mijlocirii sfântului la tronul lui Dumnezeu pentru ajutor în vreme de secetă, Părinţii de odinioară i-au rânduit slujba în mijlocul lui iulie tocmai pentru a-l face un aliat la Cerescul Părinte pentru ploi liniştite, aducătoare de belşug. Probabil că tot din pricina acestei nemaiîntâlnite situaţii din calendar, poporul român evlavios a urzit o interesantă poveste despre ziua Sfântului Ilie: „Se zice că Proorocul Ilie Îl tot întreba pe Dumnezeu: «Zi-mi, Doamne, când este ziua mea?», dar Cel Atotputernic îi răspundea: «Mai este Ilie până atunci, mai este…» La câteva zile după 20 iulie, Sfântul Ilie îşi face iarăşi apariţia în fata Domnului, repetându-şi nedumerirea: «Te rog, Doamne, spune-mi şi mie, mai am mult de aşteptat până la ziua mea?». Dumnezeu Se uită la el cu bunăvoinţă, zicându-i: «Apoi, dragul meu, ziua ta tocmai a trecut!».“ Poate că ziua de care vorbeşte legenda să fie chiar ziua în care Ilie, Proorocul, se va întoarce pe pământ.

Dar pentru că am adus vorba de acest eveniment cu totul unic în istoria umanităţii, să amintim de cuvintele Sfintei Scripturi: Ilie şi Enoh vor reveni printre oameni în zilele de dinaintea celei de-A Doua Veniri a Mântuitorului, predicând momentul cutremurător al Judecăţii şi biciuind urzelile lui Antihrist, prin care mulţi vor fi înşelaţi. Statornicilor în credinţă Sfântul Ilie le va da curaj, putere şi necurmată nădejde întru cuvintele Mântuitorului: „Slugă bună, credincioasă, intră întru bucuria Domnului Tău“.

În tot acest răstimp va avea răgaz berechet să ne vorbească tuturor. Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi dacă dumnezeiescul Prooroc ar participa la o şedinţă a Parlamentului României, reunit într-o sesiune menită să aprobe o lege contravenind credinţei multiseculare a neamului nostru? Ce le-ar zice? Dar dacă ar fi de faţă când unii, aflaţi în bejenie faţă de valorile sfintei noastre Ortodoxii, ar continua să denunţe ori să calomnieze cu aceeaşi îndârjire Biserica şi pe slujitorii ei? Va aproba pe cârmuitorii noştri lumeşti, care făgăduiesc una, dar fac cu totul altceva? Cu aceeaşi preocupare să ne întrebăm: ce ne-ar spune nouă, slujitorilor sfintelor altare, care nu ne-am ridicat la înalta chemare sacerdotală? Celor ce nu am predicat cu toată ființa învățăturile lui Hristos? Celor care nu s-au îngrijit de turma încredințată spre păstorire, ce cuvinte le va adresa? Pe călugării şi călugărițele care şi-au uitat voturile monahale, lăsându-se copleșiți de felurite ispite, cu ce vorbe îi va întâmpina? Dar profesorii care şi-au neglijat misiunea de a lumina, oare cum îl vor privi pe Sfântul Ilie în ochi? Medicii, asistentele, infirmierele din spitale care şi-au încălcat chemarea sfântă de a sluji vieţii, cum vor fi socotiți de Omul lui Dumnezeu? Cum îi va privi pe judecătorii care nu au dovedit nepărtinire, osândind oameni nevinovați? Celor bogați care au uitat ce este mila, îndurarea, compasiunea, ce le va spune? Pe săracii leneși, pătimași, credeți că-i va felicita? Dar pe copiii care-şi necinstesc părinţii? Mamele ce-şi ucid pruncii, oare vor fi trecute cu vederea? În fine, poporului român, „dreptmăritor creştin“, care, în timp, a odrăslit în Biserica neamului atâtea mlădițe de sfințenie, dar care tot mai mult se îndepărtează de Dumnezeu, aruncându-se în mrejele secularizării, ce vorbe tăioase îi va adresa?

Până la venirea sa fizică, Sfântul Ilie este printre noi, ne privește cu bunătate, dacă împlinim voia Domnului, dar şi cu asprime, cât timp rătăcim de la chemarea cerească. Din icoană, tuturor ne şopteşte aceste lucruri, dojenind, îndreptând pe cei hoinari de la drumul mântuirii, dar, deopotrivă, miluind pe toţi cei care se lasă cârmuiţi în viaţa lor de dorul după Cer.

Rămâne doar ca noi să dobândim „urechi de auzit“.

de Arhim. Mihail Daniliuc Doxologia

 

 

Prima demonstrație ”nihilistă” de la Iași, din martie 1881. Nimic nou sub soare!

Câteodată mă amuză cum contemporanii cred că lumea s-a născut odată cu ei și conflictele actuale le consideră ceva nou, nemaiîntâlnit și nemaivăzut. De fapt istoria e o spirală în care se repetă în alt registru conflicte ideologice, politice sau spirituale vechi de când lumea. Și prezenta controversă acidă ”progresism” versus conservatorism sau ateism contra creștinism sau ”modernism” împotriva tradiționalism nu e decât o veche scenetă istorică cu alte măști. La sfârșitul secolului XIX mișcarea socialistă căpăta amploare în Moldova, în urma vecinătății cu Imperiul țarist, unde narodnicii și nihiliștii făceau ravagii în mediul universitar și prin intelighenția rusă. La București guverna PNL, prin rotație sub bagheta lui Dimitrie Brătianu sau Ion C. Brătianu, dorea să scape de mișcarea socialistă tot mai vogă și în creștere pe la universitatea ieșeană. Pentru a înăbuși protestele socialiștilor, viclean Dimitrie Brătianu îl demite pe filosoful Vasile Conta, un intelectual de stânga, și-l numește în locul lui ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, pe istoricul și literatul VA Urechia, conservator din stirpea cronicarului Ureche. La Iași, evenimentele se precipită. Studenții în frunte cu publicistul Constantinn Mille, Alexandru Bădărău și profesorul Ion Nădejde pun la cale o amplă demonstrație de a aniversa împlinirea a 10 ani de la Comuna roșie din paris. Ei deschid o subscripție publică pentru a organiza un banchet aniversar în onoarea comunarzilor. Între timp la Moscova, pe 1 martie 1881, este asasinat țarul Alexandru al II-lea de către membrii organizației ”Naordnaia Volea”, din care făcea parte și fratele lui VI Lenin, ce a fost executat mai târziu. Consulul țarist de la Iași a aflat de ce vor să organizeze socialiștii ieșeni și trimite o notă guvernului român să se interzică festivitățile. Și atunci ca și acum consulii și ambasadorii aveau mare trecere pe lângă conducerea de la București.

Demonstrația socialiștilor ce trebuia să se desfășoare pe 6 martie 1881 era înfiltrată de exilați și refugiați nihiliști ruși. Guvernul Brătianu trimite prefectului de Iași, Leon C. Negruzzi, ordinul să se împiedice ținerea banchetului. Organizatorii sunt arestați, iar nihiliștii ruși expulzați din țară. Opoziția conservatoare din parlament, prin vocea lui Titu Maiorescu incită guvernul liberal că nu e în stare să stârpească o demonstrație a socialiștilor ieșeni, care doresc distrugerea credinței. Abil Brătianu liniștește opoziția conservatoare, susținând că socialiștii nu creează probleme mari. Între timp începe să acționeze cu brutalitate polițienească. Pretextul îl obține imediat. Tinerimea ieșeană era în pragul revoltei și animată de idei ”nihiliste”. Un grup de tineri socialiști de la Școala Normală din Iași intră într-o biserică și o devastează, dansând și călcând icoanele în picioare strigând lozinci împotriva Mântuitorului și ”negând existența lui Dumnezeu”. Poliția intervine și arestează un grup de cinci studenți, care toți erau elevii profesorului Nădejde. Guvernul de la București trimite pe noul ministru al Învățământului VA Urechia la Iași să ia măsuri. Acesta obligă pe rectorul ieșean N. Culianu să convoace pe 15 martie consiliul decanilor. Studenții Constantin Mille și A. Bădărău, viitorul publicist, sunt exmatriculați. Ministrul Instrucțiunii VA Urechia formează pe 2 – 5 iunie 1881 un juriu universitar prin care sunt dați afară de la catedră frații profesori socialiști Ioan și Gheorghe Nădejde. Ei sunt acuzați public de promovarea ateismului și ponegrirea credinței creștine. Frații Nădeje la proces se revoltă publicând celebra broșură ”Socialismul înaintea justiției” în care societatea burgheză este făcută o ”prostituțiune”. Cei dați afară din universitate înființează prima publicație socialistă și literară ”Contemporanul”, care va face istorie de-a lungul epocii. Împotriva ministrului conservator VA Urechia începe o campanie de presă oripilantă din partea publicațiilor socialiste: Contemporanul, România Liberă sau Literatorul. Mai târziu, C. Mille, Vasile G. Morțun, Al. Bădărău și Ion Nădejde devin socialiști ”generoși”, acuzând mișcarea socială de ”nihilism” și între 1899 și 1903 trec la liberali, devenind colegi de partid cu VA Urechia. Nimic nou sub soare.

de Ionuț Țene NapocaNews

Dr. Vasile Astărăstoae: „Donald Trump și Europa de Est”

Pentru presa din România, câteva cuvinte aruncate din vârful scărilor de către ambasadorul Hans Klemm au constituit un subiect mult mai important decât discursul lui Donald Trump din 6 iulie 2017, de la Varșovia, deși acest discurs a fost întrerupt de ovațiile zecilor de mii de polonezi. Altfel nu se explică de ce un discurs istoric pentru Europa și implicit pentru noi, a fost tratat, cu rare excepții, ca un subiect banal. Mai mult, majoritatea comentatorilor sau prompteriștilor (prompteristelor) nu au înțeles nimic din acest discurs. Aceasta în condiția în care ne aflăm în fața celei mai pertinente declarații de politică externă a lui Trump.

trump-polonia

Am ascultat și am citit de mai multe ori acest discurs. Este un discurs care, în forma neconvențională practicată de Trump, are un conținut atât de bogat încât de fiecare dată descoperi lucruri noi.

Pe scurt: ce transmite Trump?

În primul rând, faptul că SUA, sub administrația sa, mizează pe țările din Estul Europei mai mult decât pe cele din Vest. Și justifică această opțiune pe valorile promovate de aceste țări care sunt în concordanță cu valorile promovate de administrația republicană: credință, libertate, familie, conservatorism, apărarea drepturilor cetățenilor, respect. Știu că unii așa-ziși analiști vor spune că acesta a fost un calcul pragmatic de a-și atrage aliați împotriva Germaniei și Franței. Poate că și acesta este un motiv, dar dincolo de aceste considerente opțiunea lui Trump este foarte clară și plină de speranțe pentru țările noastre în momentul în care Europa este în derivă și se încearcă să fim marginalizați prin cele două viteze care vor fi introduse în UE.

În al doilea rând, e un fel de ultimatum dat atât Europei, cât și Rusiei. Europei, dacă dorește să se salveze, să păstreze valorile tradiționale și să nu cedeze în fața neo-marxismului liberal care s-a manifestat, începând cu anii 60 ai secolului trecut. Rusiei, numai dacă renunța la pretenții expansioniste în Europa, poate să vină alături de țările democratice în lupta împotriva terorismului și al fundamentalismului.

În al treilea rând, angajamentul ferm de a apăra independența și integritatea teritorială a țărilor din Estul Europei împotriva oricăror agresiuni, inclusiv împotriva șantajului energetic.

În sfârșit, câteva aprecieri privind modul în care a fost construit acest discurs. Se cunoaște că el a fost pregătit cu mare atenție pentru a avea un impact asupra auditoriului. A început cu o mică nemulțumire pe care o are față de cei din aparatul externelor SUA, mai ales referitor la modul în care tratează țările din Estul Europei (atenție domnule ambasador Klemm), sub o formă voalată ”avem mulți ambasadori, dar pentru voi cel mai bun ambasador este frumoasa primă doamnă Melanie căreia îi mulțumesc” și a continuat cu un omagiu adus polonezilor. Nu întâmplător le-a mulțumit soldaților americani, polonezi și români care erau reprezentați pe podiumul de la Varșovia. Nu întâmplător i-a mulțumit lui Lech Wałęsa, prezent și el în primul rând în piață. Nu întâmplător a vorbit despre faptul că, și atunci când Polonia nu mai avea existența statală, ea a existat în inimile polonezilor și a trăit prin speranța acestora. Cuvintele au fost ”libertate și speranță”. Nu întâmplător a vorbit despre faptul că speranța este clădită pe credința fiecăruia și că această credință creștină a adunat un milion de polonezi în acea piață pentru a-l ovaționa pe Ioan Paul al II-lea. Și nu întâmplător a vorbit despre revolta Varșoviei din 1944.

Întreg discursul lui Trump a avut o linie directoare: credința în puterea lui Dumnezeu. Și concluzia că din credință derivă libertatea. Aceasta m-a făcut să mă gândesc că și deviza Casei Regale Române este Nihil Sine Deo.

P.S.1.: Am urmărit și la PRO TV modul în care a fost reflectat acest discurs. Nu am știut cum să reacționez: să râd sau să mă indignez?! Onorabilul comentator spunea că zecile de mii de polonezi au fost aduși cu autocarele de către activiștii partidului aflat la putere. Cu alte cuvinte, au fost obligați să participe și să aclame. După acest onorabil comentator, în secolul XXI oamenii trebuiau să vină pe jos și să asculte în tăcere discursul.

P.S.2: Întotdeauna am admirat modul în care reacționează poporul polonez. Modul în care au acest sentiment de mândrie națională și sunt capabili să se sacrifice pentru valorile în care cred. Și pentru modul în care își cunosc și își respectă istoria. Să nu uităm că imnul actual al Poloniei este imnul legiunilor poloneze din armata lui Napoleon și că, chiar atunci când nu aveau stat, au continuat să lupte și să se revolte pentru acest ideal. Apropo, legiunile poloneze din armata lui Napoleon nu au fost niciodată înfrânte. Sau au avut o singură pierdere (considerată de ei și nu de ceilalți), în bătălia de la Los Yébenes. Acolo, prinși într-o ambuscadă și într-o inferioritate numerică de 1 la 10, atacați de elita cavaleriei spaniole, au reușit să spargă încercuirea și să îi lase pe spanioli în derută. Însă pentru că au pierdut în bătălie drapelul înmânat de către Josephine, polonezii( și nu spaniolii), au declarat că este o înfrângere.

P.S.3: La începutul lui G20 toți ”analiștii noștri politici” au declarat că Trump este izolat. În final, s-a văzut că Trump a obținut o victorie îndeplinindu-i-se toate dorințele. Nu am auzit niciun comentariu.

 

de dr. Vasile Astărăstoae, 10 iulie 2017

 

via Știri pentru viață

SLUGOIUL

de Eugen MIHAESCU

Bucuria mi-a fost scurtă… M-am bucurat văzând că societatea civilă și intelectualii s-au mobilizat, în sfârșit, împotriva pretențiilor aberante proferate de iresponsabilul „tovarăș“ aflat la conducerea Institutului pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel“ și m-am întristat apoi odată cu publicarea în Cotidianul a așa-zisului program al Academiei Române pentru sărbătorirea a 100 de ani de la Marea Unire… Două evenimente care mă duc cu gândul la meteahna pe care a instituit-o pe meleagurile dâmbovițene ceea ce s-a numit în istorie „epoca fanariotă“. (mai mult…)

O abrogare necesară: legea 217/2015 a lui Crin Antonescu, o lege împotriva culturii române

Precedentul creat la Cluj de Emil Boc, care a retras de pe ordinea zi proiectul de schimbare a numelui „Radu Gyr“ al unei străzi, redeschide discuţia despre Legea 217/2015, prin care „Mişcarea legionară“ a fost introdusă arbitrar printre organizaţiile fasciste, deşi Tribunalul de la Nürnberg a respins această solicitare! Proiectul legii a fost depus la Senat pe 8 octombrie 2013, cînd Crin Antonescu era anunţat ca viitor preşedinte al ţării din partea USL şi se urmărea cîştigarea simpatiei şi susţinerii din partea comunităţii evreieşti, mai exact, a Institutului „Elie Wiesel“, condus de trista figură a lui Alexandru Florian. Cînd acest proiect a devenit Legea 217/2015, USL nu mai exista, iar candidatura lui Crin Antonescu la preşedinţie era deja istorie.

Obiectul Legii 217/2015 era, în principal, includerea „Mişcării legionare“ între organizaţiile criminale de tip fascist. În fapt, această lege nu făcea altceva decît să modifice „Ordonanţa 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii“.

Constantin Noica, Mircea Vulcănescu şi Mircea Eliade, doar câteva nume proscrise de legea lui Crin Antonescu, care i-a trecut în rândul autorilor Holocaustului

Mari scriitori, filosofi sau oameni de cultură români, printre criminalii de război

Între aceste organizaţii nu exista „Mişcarea legionară“, aşa încît Legea 217/2015, pe criterii arbitrare, fără nici un argument istoric sau de natură ştiinţifică, extinde atît de mult conţinutul Ordonanţei 31/2002, încît permite introducerea între criminalii de război şi autorii holocaustului unii dintre cei mai mari scriitori, filosofi sau oameni de cultură români, doar pentru simpatiile lor politice din acea vreme sau pentru că au deţinut unele funcţii administrative în timpul guvernului legionar!

Consecinţa? Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica deveneau proscrişi, numele lor urmînd să fie şterse din nomenclatura unor străzi, iar statuile acestora urmînd să fie demolate, aşa cum cere Institutul „Elie Wiesel“! În acelaşi timp, ar trebui scoase din manualele şcolare referirile la opera lor, deşi unii dintre aceşti gînditori sînt studiaţi în străinătate, fiind preţuiţi pentru contribuţia lor la patrimoniul cultural al omenirii.

Legea 217/2015 se inspiră din „Legea siguranței naționale“ și o decizie a ÎCCJ

Cine citeşte cu atenţie „Expunerea de motive“ a Legii 217/2015 va constata o enormitate: nu sînt invocate cercetări academice sau studii istorice credibile, ci două documente care nu pot înlocui argumentele ştiinţifice:

– Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României, art. 3, lit (h)
– Decizia nr. 1.709/09.04.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie!

Deşi Crin Antonescu este profesor de istorie, el a ignorat cu bună ştiinţă tocmai argumentele istorice, ştiindu-se că Tribunalul de la Nürnberg a decis imediat după terminarea războiului, în timpul celebrului proces, că „Mişcarea legionară“ nu trebuie să fie inclusă între organizaţiile de tip fascist! Ar fi putut, de pildă, să ceară un punct de vedere de la Benjamin Ferencz, ultimul procuror în viaţă dintre cei care au făcut parte din Tribunalul de la Nürnberg, care s-a născut la Satu Mare, dar Antonescu a preferat să urmeze ambiţiile lui Alexandru Florian, fiul odiosului ideolog comunist, care pune deasupra adevărului istoric sentinţele Tribunalului Poporului din perioada stalinismului promovat şi susţinut de tatăl său!

Bustul lui Ion Antonescu, din curtea bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, ctitorită chiar de Mareşal, a fost camuflat cu tablă glavanizată, apoi a dispărut cu totul

 

Statuile nu pun în pericol siguranța națională!

Dar să vedem ce conţin cele două „reglementări“ la care fac trimitere iniţiatorii acestei legi. Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României se referă explicit la sancţionarea unor fapte petrecute în viitor, care „constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României“, cum se spune chiar la începutul art. 3. În alineatul (h), la care fac referire iniţiatorii, se precizează „iniţierea, organizarea, săvîrşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept“.

Este cît se poate de clară intenţia legiuitorului: aceea de a pedepsi acţiunile totalitariste şi extremiste, derulate în viitor de cineva care s-ar inspira din ideologiile fasciste, legionare, rasiste sau antisemite şi care ar pune în pericol integritatea ţării. Nicidecum nu este vorba despre dărîmarea statuilor unor scriitori sau ştergerea numelor acestora din nomenclatorul stradal, aşa cum se cere de către Institutul „Elie Wiesel“, invocîndu-se Legea 217/2015!

Deci Legea 51/1991 nu face referire la personalităţile politice care, în perioada interbelică, au făcut parte din „Mişcarea legionară“ sau din „Partidul Comunist“ şi nici nu indică pedepsirea acestora în veci pentru opţiunile politice ale acestora! De altfel, este surprinzător că istoricul Crin Antonescu include „Mişcarea legionară“ între organizaţiile fasciste şi criminale, dar omite „Partidul Comunist“, din care făcea parte ca ideolog tatăl lui Alexandru Florian, cel de la care a pornit iniţiativa Legii 217/2015!

Deturnarea unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

A doua referire în „Expunerea de motive“ a Legii 217/2015 face trimitere la Decizia nr. 1709/09.04.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condusă atunci de Livia Stanciu. Este vorba despre decizia dată în Dosarul nr. 39595/3/2009, în care „reclamantul S.N.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării sale în baza sentinţei penale nr. 190/20 aprilie 1960, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti“. În prima instanţă, fostul deţinut politic S.N.G. obţinuse o hotărîre favorabilă, în care se constatase că „are de drept caracter politic condamnarea reclamantului dispusă prin sentinţa penală nr. 190/20 aprilie 1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, pentru care acesta a fost deţinut în perioada 4 iulie 1959 – 18 aprilie 1964“! S.N.G. fusese condamnat la 16 ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru „crima de uneltire contra ordinei sociale“! Este vorba, desigur, despre uneltire contra comunismului.

Chiar ÎCCJ spune în această decizie: „S-a mai reţinut în legătură cu reclamantul că în anul 1945, după ce s-a întors de pe front, acesta şi-a reluat vechile legături cu legionarii cunoscuţi din activitate şi din detenţia din lagărul de la Târgu Jiu, informându-se reciproc referitor la ştirile politice interne şi internaţionale şi comentând duşmănos măsurile şi hotărârile luate de regimul democrat popular, elogiind totodată elementele legionare“! În acest fel, chiar după Revoluţia anticomunistă din 1989, asistăm la certificarea unei sentinţe date de puterea comunistă împotriva cuiva care nu a comis nici o crimă de război, ci doar asculta posturile de radio străine, comentând duşmănos la adresa „regimului democrat popular“, adică a regimului comunist!

Infirmînd prima sentinţă, care îi dă dreptul lui S.N.G. să fie considerat deţinut politic, ÎCCJ scrie doar o propoziţie, pe care Crin Antonescu şi ceilalţi doi iniţiatori o preiau în expunerea lor de motive: „Or, mişcarea legionară a fost, în esenţă, o organizaţie de tip paramilitar terorist, de orientare naţionalist-fascistă, cu caracter mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, şi antisemit“! Atît şi nimic mai mult era suficient pentru ca S.N.G. să mai fie, practic, încă o dată condamnat pentru că discuta „duşmănos“ despre PCR!

Iniţiatorii condamnă, de fapt, apartenenţa cuiva la o organizaţie politică!

Este incredibil cum au apreciat cei trei iniţiatori ai Legii 217/2015 că o decizie oarecare dintr-un proces poate fi izvor de lege! Practic, ei au înlocuit tratatele de istorie, cercetările academice şi chiar sentinţa Tribunalului de la Nürnberg cu o propoziţie dintr-o sentinţă civilă extrem de controversată, prin care un judecător condamna, în realitate, o opţiune politică, nu o crimă împotriva umanităţii!

Ce este cu adevărat condamnabil la iniţiatorii Legii 217/2015 este că, deşi invocă Legea siguranţei naţionale, prin citarea art. 3, lit. (h) (vezi mai sus), ei nu ţin cont de prevederile art. 4, al. 1, unde se spune: „Prevederile art. 3 nu pot fi interpretate sau folosite în scopul restrîngerii sau interzicerii dreptului de apărare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de altă natură, garantate prin Constituţie sau legi“!

Or, ceea ce au făcut iniţiatorii Legii 217/2015 este ceea ce interzice Legea siguranţei naţionale, adică să condamne, după decenii, simpla apartenenţă a cuiva la o organizaţie politică, nu fapte concrete, cum ar fi crime de război sau alte infracţiuni asemănătoare! Culmea este că şi în cuprinsul Legii 217/2015 este preluat textul art. 4, al. 1, din Legea siguranţei naţionale. Cu toate acestea, după cum bine se ştie, Institutul „Elie Wiesel“, invocînd chiar Legea 217/2015, a cerut Guvernului român (în subordinea căruia se află) să schimbe denumirea unor străzi care purtau numele unor scriitori, filosofi sau artişti români şi dărîmarea statuilor acestora doar pentru că au fost membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare!

În acest fel, nume precum Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu sau Horia Vintilă au fost considerate proscrise, ignorîndu-se valoarea artistică a operelor lor. O dovedeşte adresa MAI, trimisă către prefecturile mai multor judeţe, în care se face referire la „lista transmisă de Institutul «Elie Wiesel»“!

Cu alte cuvinte, întreaga „Expunere de motive“ care a dus la votarea în Parlament a Legii 217/2015 este arbitrară, ignorînd cu bună ştiinţă nu numai adevărul istoric, ci impunînd simple consideraţii ca fiind adevăruri de care ar trebui să se ţină cont!

În acest sens, avînd în vedere şi cazul recent de la Cluj, în care, la solicitarea societăţii civile, primarul Emil Boc a retras proiectul de Hotărîre prin care urma să se schimbe numele străzii „Radu Gyr“ în baza Ordonanţei 31/2002, cu modificarea extinsă de Legea 217/2015, se impune abrogarea Legii 217/2015, în aşa fel încît astfel de solicitări absurde să nu se mai facă, invocîndu-se o lege profund antiromânească, ce afectează grav cultura României!

Abrogarea Legii 217/2015 nu înseamnă că ar fi tolerate manifestările antisemite sau cele contra umanităţii, căci acestea sînt cuprinse şi pedepsite de Ordonanţa 31/2002. Legea 217/2015, atît de controversată în cei doi ani de cînd este în vigoare, nu face altceva decît să genereze chiar atitudini antisemite, căci unii ar putea să înţeleagă că atacul la adresa unor mari oameni de cultură români, generat de Institutul „Elie Wiesel“, ar fi un atac la adresa României!

O lege strâmbă

Este regretabil că toate dezbaterile din ultima vreme, în care vectori ai opiniei publice au semnalat toate aceste riscuri ale unei legi strîmbe, nu numai că nu au dus la retragerea acestei legi aberante, ci, iată, după un timp de tăcere, solicitările Institutului „Elie Wiesel“ au revenit în actualitate, profitînd şi de lipsa de informaţie a membrilor Guvernului sau Parlamentului român!

În acest sens, abrogarea Legii 217/2015 trebuie să se facă urgent, iar dacă se doreşte o discuţie pe tema „Mişcării legionare“, ea trebuie să aibă girul Academiei Române şi al istoricilor români, singurii care pot da un verdict ştiinţific asupra perioadei interbelice, a rolului unor partide sau al personalităţilor implicate în politica acelor vremuri.

În nici un caz, această Lege 217/2015, iniţiată de Crin Antonescu, Andrei Gerea şi George Scutaru, născută din interese obscure, nu mai poate fi păstrată, căci ea aruncă pe nedrept în groapa istoriei operele unor mari personalităţi culturale româneşti. În multe alte ţări ale lumii, scriitori, artişti sau filosofi au avut chiar simpatii fasciste, însă istoriile literaturii, filosofiei sau culturii din ţările respective nu au distrus operele acestora! De ce s-ar întîmpla acest lucru în România?

 

de Ion Spânu Cotidianul

Dictatura minorităților în Europa

De ce sunt selectați ca lideri europeni cei fără copii? Fiindcă pe aceștia nu-i interesează viitorul omenirii, după ei potopul!

    De ce sunt selectați ca liderii europeni cei fără copii? Fiindcă pe aceștia nu-i interesează viitorul omenirii, după […]

Cel mai recent caz la nivel foarte înalt este Emmanuel Macron, proaspăt ales ca președinte al Franței. Acesta nu are copii. Soția lui – i-a fost profesoară în adolescență, fiind cu 24 de ani mai în vârstă decât acest autentic gerontofil – are trei copii din căsătoria anterioară, dintre care primul este cu doi ani mai mare decât soțul actual, iar al doilea are aceeași vârstă cu acesta, dar cu Emmanuel nu a mai procreat. Există voci în presa franceză care susțin că noul președinte este homosexual, căsnicia acestuia fiind doar o „acoperire”.

La fel ca Emmanuel Macron, nici europenii Klaus Werner IohannisJean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene și cancelarul Angela Merkel (toți trei germani, dar din țări diferite) nu au copiiToți aceștia sunt sterpi, fără urmași, „roboții” ideali ai globalismului, total indiferenți de viitorul omenirii. Să-l reamintesc și pe sterilul Dacian Julien Cioloș, mercenar internaționalist nominalizat de la Bruxelles ca premier al României. Credeți că era doar o banală coincidență că președintele și premierul României anului 2016 nu aveau copii, deși amândoi se aflau la apogeul maturității? Alături de politicienii europeni importanți fără copii, menționați mai sus, adăugăm și alții de același calibru și la fel de sterpi: premierul britanic Theresa May, prim-ministrul italian Paolo Gentiloni, premierul Luxemburgului, homosexualul Xavier Bettel, căsătorit cu un bărbat, prim-ministrul olandez Mark Rutte și Stefan Löfven, sudorul din Suedia ajuns premier. Mai sunt și alții în Europa, o să-i regăsiți în lista de la sfârșitul acestui articol. Continuați să credeți că sunt doar simple coincidențe? Înseamnă că sunteți naivi! Pare că însuși sistemul îi selectează și după criteriul infertilității, ca să aibă certitudinea nepăsării pentru viitorul generațiilor următoare. După ei, potopul!

 Premierul Luxemburgului, Xavier Bettel, cu capul pe umărul „soției”. Premierul Luxemburgului, Xavier Bettel, cu capul pe umărul „soției”.

Degenerarea duce la sterilitate. Consangvinizarea din interiorul caselor regale a a vut ca efect incapacitatea de a procrea urmași sau zămislirea de copii cu grave probleme mintale. Acest fenomen a apărut în cadrul dinastiilor monarhice pentru că familiile respective au apelat chiar și la relații incestuoase pentru a păstra puterea doar pentru ei.  O consangvinizarea  din dorința ca averile să rămână în familie,  generată  de lăcomie la oamenii fără „sânge albastru”, se regăsea și la familiile de sași înstăriți din Ardeal, care permiteau căsătoria verilor primari între ei, obicei imitat și de oierii bogați, români din Mărginimea Sibiului.

Dictatura minorităților este impusă în Europa prin lideri sterili și homosexuali!

Culmea este că politicienii sterili, cei fără copii, au succes în rândul tinerilor progresiști protestatari de profesie, masa de manevră a oengiștilor soroșiști, deoarece aceștia nu agreează conceptul clasic al familiei tradiționale, în schimb ei susțin mișcare LGBT (comunitatea lesbiană, gay, bisexuală și transsexuală). Mai nou, au apărut printre cei fără copii și politicienii gay care nici măcar nu se mai feresc să-și recunoască homosexualitatea, ba chiar fac un titlu de glorie din asta, mizând pe promovarea în cele mai înalte posturi datorită așa-zisei „Corectitudini Politice” (Political Correctness) – favorizarea minorităților rasiale, religioase, etnice și sexuale, care a creat o discriminare pozitivă, fiind o regulă de bază în jocurile care se fac la nivel planetar de către promotorii globalismului prin dictatura minorităților. Politicienii homosexuali au început să polarizeze voturi nu doar de la alții la fel ca ei, ci și de la tinerii neoliberali sau neomarxiști, pe care-i vedeți la toate mitingurile de protest din Europa, toți fiind internaționaliști și multiculturali, familia tradițională fiind pentru aceștia un concept perimat.

Gauthier Destenay, soţul premierului Luxemburgului, Xavier Bettel, a pozat între primele doamne prezente la summitul NATO.

Gauthier Destenay, soţul premierului Luxemburgului, Xavier Bettel, a pozat între primele doamne prezente la summitul NATO.

Gabriela Vrânceanu-Firea a scandalizat „oamenii de bine” în campania electorală din anul 2014, când a subliniat că Iohannis nu are copii și au sărit cu gura „miloșii” care-și manifestau compasiunea pentru bărbații impotenți și persoanele sterile, oropsiți de soarta crudă, „sărăcuții” de ei. Nu i-a trecut prin cap politicienei de ocazie să spună că aceia au posibilitatea să înfieze, fiindcă „șmecheria” nu-i să faci copii, ci să-i crești, mai ales că soții Iohannis au intermediate adopții pentru alții! Politruca Gabriela Vrânceanu-Firea a scos problema din contextul directivelor globalismului la nivel european. Dacă ar fi arătat că există o adevărată selecție a celor fără copii, alături de homosexualii declarați, pentru vârfurile polticii europene, poate altcumva erau privite declarațiile ei până și de cei cu creierii spălați! Este adevărat, mulți dintre sterpii și homosexualii promovați ca lideri europeni au apărut după anul 2014, tendința aceasta fiind din ce în mai evidentă! Aici nu-i vorba de înmulțirea populației și nici despre reproducerea unei vaci sau a unui porc, ci de umanismul familiei împlinite prin procreare, de sentimentul iubirii părintești și a interesului pentru viitorul copiilor, deci implicit pentru viitorul omenirii. Unuia fără copii puțin îi pasă ce se va întâmpla cu omenirea după ce dă el colțul!

Lista liderilor europeni fără copii, unii dintre ei fiind homosexuali declarați:

  1. Uniunea Europeană: Jean-Claude Juncker, președinte al Comisiei Europene.
  2. Marea Britanie: Theresa May, prim-ministru.
  3. Franța: Emmanuel Macron, președinte.
  4. Germania: Angela Merkel, cancelar.
  5. Italia: Paolo Gentiloni, prim-ministru.
  6. Suedia: Stefan Löfven, prim-ministru.
  7. Olanda: Mark Rutte, prim-ministru.
  8. Luxemburg: Xavier Bettel, prim-ministru homosexual, căsătorit legal cu un alt bărbat.
  9. Scoția: Nicola Sturgeon, prim-ministru.
  10. România: Klaus Iohannis – președinte și Dacian Cioloș – prim-ministru în anul 2016.
  11. Irlanda: Leo Varadkar, prim-ministru, homosexual declarat.
  12. Belgia: Elio Di Rupo, prim-ministru (2011 – 11 octombrie 2014), cel dintâi premier belgian provenind dintr-o familie de emigranți nebelgieni și homosexual declarat. Actualmente Di Rupo este președintele Partidului Socialist din Belgia. Acesta susține că este ateu, face parte dintr-o lojă masonică.
  13. Serbia: Ana Brnabic, prim-ministru, primul premier sârb femeie și lesbiană declarată.
  14. Islanda: Johanna Sigurdardottir, prim-ministru (2009-2013), lesbiană declarată, căsătorită legal cu altă femeie. Prima femeie premier din istoria Islandei și primul șef de guvern din lume cu homosexualitate declarată.

După cum se poate observa din această listă, majoritatea sterpilor și toți homosexualii declarați sunt prim-miniștri, deci nu au fost aleși de populație, ci au fost impuși la conducere de către alte marionete ale globalismului din țările respective, cu mențiunea că în colonii, ca România, nici președinții nu sunt desemnați de mascarada electorală.

Ana Brnabic, lesbiană militantă LGBT, numită prim-ministru al Serbiei.Ana Brnabic, lesbiană militantă LGBT, numită prim-ministru al Serbiei.

Este o selecție a „clonelor” politice și o opțiune clară în favoarea celor fără urmași, în special fiind preferați cei cu orientare sexuală spre același sex, având în vedere că zilele acestea a fost numit premier în Irlanda tot un politician homosexual, Leo Varadkar, care are toate „calitățile” globalismului impus de iudeo-masoni: este tânăr (38 de ani), homosexual declarat şi metis (pe jumătate indian) – conform celebrului Plan Kalergi de metisare a Europei. La fel și în Serbia, tot zilele acestea! Țara vecină, deși nu este membră UE, s-a aliniat directivelor globaliste și a numit ca prim-ministru o lesbiană militantă: Ana Brnabic. A fost o lovitură puternică dată naționaliștilor sârbi! Islanda, o altă țară care nu este membră UE, a avut și ea ca premier – în premieră mondială! – o lesbiană declarată: Johanna Sigurdardottir, prim-ministru din anul 2009 până în 2013, fiind primul șef de guvern din lume cu homosexualitate declarată. Micuța țară insulară a fost folosită ca poligon de încercare pentru testarea toleranței populației. Când te gândești că arhitectul belgian Gauthier Destenay, soțul/soția premierului luxemburghez Xavier Bettel, poate că-l alintă pe acesta cu drăgăstosul apelativ versificat „Xavier C.. de Fier”, nici nu știi cum să reacționezi, să râzi sau să plângi?

                                                                                                                   Marius Albin MARINESCU Justițiarul

TESTAMENTUL POLITIC al lui EMINESCU: „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta”

Pe 15 iunie, se împlinesc 128 de ani de la trecerea în veşnicie a poetului nostru naţional Mihai Eminescu. Iată câteva fragmente preluate din articolele publicate în Timpul care demonstrează cât de actuale sunt textele publicistului Mihai Eminescu.

eminescu-jurnalistica-ziarul-timpul

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii” (Mihai Eminescu, Domnul Simeon Mihălescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 223)

„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege” (De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168

„Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase” (Influenţa austriacă asupra românilor din Principate,
Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173)

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte,
în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie” («Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229)

„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic” (Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291)

„Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe
jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice” (E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400)

La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu
stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”. (Fraţii Nădejde…Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212).

Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă” (…La propunerea noastră…, Timpul, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104)

Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari” (Ni se pare că vorbim…, Timpul, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172)â

„Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia” (Pseudo-Românul ne cere…, Timpul, 16 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 119)

Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până astăzi,  sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare”. («Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267)

„Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”. (După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323)

„Prin legi practice trebuie să [li] se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire”(După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323)

762-Carte de vizita Mihai Eminescu(originala)

Fragmentele au fost preluate din Radu Mihai CRIŞAN, EMINESCU INTERZIS-GÂNDIREA POLITICĂ, Criterion Publishing, Bucureşti, 2008.

ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI… 27 de ani de la represiunea comunistă din 13 IUNIE 1990.

VIDEO. 13-15 IUINIE 1990

de Florin Dobrescu
13 IUNIE 1990… A FOST INCEPUTUL SFARSITULUI…
ACUM 27 DE ANI, pe strazile Bucurestiului se murea pentru Libertate… Continua Revolutia din Decembrie 89. Adevarata Revolutie, nu cea confiscata de comunistii camuflati sub sigla FSN. Romanii constienti continuau lupta. Si prin ei, lupta Neamul.
Era aceeasi lupta data in munti de partizanii anticomunisti, aceeasi lupta dusa in clandestinitate, apoi in lagare si inchisori, de batranii nostri. Era aceeasi lupta din Noiembrie 1987 si Decembrie 1989. Idealurile erau aceleasi, iar dusmanii, de asemenea, aceiasi.
Din pacate, comunistii, agentii KGB-ului grupati in jurul haitei criminale a lui Iliescu, Petre Roman, Saul Brucan, Sasha Barladeanu, Gelu Voican, Virgil Magureanu, au fost mai puternici. Securitatea, sub sigla SRI, si-a indeplinit menirea. Ministerul de Interne, aceasta cloaca toxica dintotdeauna, la fel.. Ca si in Decembrie ’89, Armata – scoasa in strada cu munitie de razboi si tancuri – a tras in populatia civila, ucigand romani, la ordinul noului comandant suprem, Iliescu.
Oficial, au cazut sub gloante si bate mineresti 6 romani, alte zeci fiind raniti, iar 6 femei violate. Cercetarile recente dovedesc ca au fost peste 100 de morti, sute de raniti si zeci de violuri.

(mai mult…)

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php