Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Cultură

Cine L-a creat pe Dumnezeu?

Această întrebare este o obiecţie majoră a ateilor, care o folosesc pentru a îşi justifica necredinţa. Bertrand Russell (1872–1970), un faimos filosof britanic, în micul dar cunoscutul eseu “De ce nu sunt creştin”, exprima ca prima obiecţie această întrebare.(1)

Ateii zilelor noastre folosesc aceasta obiecţie, precum Richard Dawkins în cartea “The God Delusion” şi australianul Philip Adams, care la conferinţa globală a ateilor, ţinută la Melbourne în 2010, a declarat:

“Cel mai important argument în favoarea lui Dumnezeu este că trebuie să existe o Creaţie, un început… Dar obiecţia mea este simplă. Dacă Dumnezeu a fost începutul, cine L-a început pe Dumnezeu?” (2)

Universul a avut un început; aproape toată lumea acceptă acest lucru, din cauza faptului că legile termodinamicii o impun: universul se stinge (își pierde din energie) şi nu se poate stinge la infinit, altfel s-ar fi stins deja. Stelele nu ar mai avea energie pentru a străluci şi noi nu am mai fi aici.

Unii au propus o teorie conform căreia un univers ar da naştere unui alt univers, dar din nou, nu poate exista o serie infinită de astfel de naşteri şi morţi, pentru că fiecare ciclu ar avea mai puţină energie disponibilă ca ultimul şi dacă acest proces s-a întâmpla la infinit, moartea tuturor lucrurilor s-ar fi petrecut deja.

Trebuie să fi fost un început

Unul din principiile fundamentale ale logicii / ştiinţei / realităţii este principiul cauzalităţii: ceva care are un început are şi o cauză suficientă. Principiul nu este “Totul are o cauză”; Bertrand Russell l-a falsificat. Nu, principiul este “Tot ce are un început are o cauză suficientă”. Un scurt raționament de moment confirmă acest lucru: ceva ce nu are început nu are nevoie de o cauză. Mai mult, o cauză trebuie să fie suficientă, sau potrivită. “Ai fost găsit într-un câmp cu varză” nu este o explicaţie suficientă pentru existenţa ta.

Principiul cauzalităţii este fundamental, încât dacă eu aş spune că scaunul pe care stai, care trebuie să fi avut un început, pur şi simplu a început să existe fără nici o cauză, mi-ai putea recomanda, pe bună dreptate, un control psihiatric!

Ateii zilelor noastre, cărora le place să folosească cuvinte ca “raţional”, “rezonabil” şi “ştiinţific” în descrierea convingerilor lor, cred că cel mai important început dintre toate – cel al universului – nu a avut nici o cauză! Unii admit că este o problemă, dar susţin că a spune “Dumnezeu l-a creat” nu explică nimic, deoarece ar trebui să explici de unde vine Dumnezeu. Dar este aceasta o obiecţie validă?

Cum ar trebui să fi fost cauza universului?

Cauza universului ar fi trebuit să fie ne-materială, pentru că dacă ar fi materială / naturală, ar trebui să se supună aceloraşi legi ale descompunerii ca universul. Asta înseamnă că începutul însuşi ar fi trebuit să aibă un început şi revenim la problema ciclurilor de naştere-moarte ale universurilor. Deci cauza apariţiei universului trebuie să fi fost supranaturală, nematerială sau spirituală  – o cauză în afara spatiului, materiei și timpului. O asemenea cauză nu ar fi supusă legii descompunerii şi în consecinţă nu ar avea un început. Cauza ar trebui să fie e energie (un spirit) infinit.

În plus, cauza universului trebuie să fie incredibil de puternică; mărimea incredibila a universului şi imensa lui energie, observate până acum, mărturisesc despre această putere; trebuie să fi existat o cauză suficientă.

Pentru mine asta sună a Dumnezeul Bibliei. Biblia ne revelează Creatorul ca fiind:

– Veșnic (infinit, etern)

“Mai înainte de a se fi făcut munţii şi de a se fi plăsmuit pământul şi lumea lui, din veşnicie până’n veşnicie Tu eşti.” (Psalmul 90, 2)

–  Atotputernic

 “A Ta este, Doamne, măreţia şi puterea şi slava şi biruinţa şi strălucirea; toate câte sunt în cer şi pe pământ sunt ale Tale; a Ta este, Doamne, împărăţia şi Tu eşti mai presus de toate, ca unul ce împărăţeşti peste toate. Bogăţia şi slava sunt de la faţa Ta şi Tu domneşti peste toate; în mâna Ta este tăria şi puterea şi în puterea Ta stă să măreşti şi să întăreşti toate.† (1 Paralipomena 29, 11–12)

– Spirit (nematerial)

“Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24)

Notaţi ca Sfânta Scriptură spune “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” (Facerea 1, 1) Aici Dumnezeu a creat însăşi timpul. Doar Unul aflat în afara timpului, care este atemporal, sau etern, ar fi putut face asta.

Să întrebi de unde a apărut cineva care este etern, cineva care nu are început (“Cine l-a creat pe Dumnezeu?”) este ca şi cum ai întreba “Cu cine este căsătorit burlacul?” Este o întrebare iraţională.

Biblia se potriveşte cu realitatea, lucru care nu este deloc surprinzător când luam în calcul că ea pretinde să vină chiar din partea Creatorului Însuşi.

Două “mari începuturi”  – fără nici o cauză!

Cei care îl resping pe Creator trebuie să creadă că nu doar materia a apărut fără nici o cauză; ei trebuie să creadă şi că viaţa a apărut fără nici o cauză adecvată.

Până şi cea mai simplă formă de viaţă mono-celulară este incredibil de complexă. O umilă bacterie este plină de nano-mașinării incredibil de complicate, având nevoie de ele pentru a trăi. (3) O celulă are nevoie de un minim de 400 de proteine diferite pentru a produce maşinile care sunt absolut necesare vieţii. (4) Cum ar putea aceste maşini bazate pe proteine să se auto-creeze, chiar dacă toate ingredientele necesare (20 de amino-acizi diferiţi) s-ar putea auto-crea? Aminoacizii, deseori mii de aminoacizi, trebuie să fie uniţi în ordinea corectă pentru ca fiecare proteină să funcţioneze.

Haideţi să ne gândim la una din maşinile esenţiale care copiază instrucţiunile ADN pentru a crea fiecare proteină.(5) Apoi să luăm o singură proteina componentă din acea maşină, mai puţin de 10% din total. Proteina are o lungime de 329 de aminoacizi. Care ar fi şansele de a obţine această proteină accidental, presupunând că numai şi numai aminoacizii corecţi sunt prezenţi? Calculul ar arăta aşa: 1/20 x 1/20 x 1/20… de 329 de ori! (6) Această probabilitate este de 1 la 10428… Un număr cu 428 de zerouri după 1! Chiar dacă fiecare atom din univers (1080 – un număr cu 80 de zerouri) ar reprezenta un experiment pentru fiecare vibraţie moleculară posibilă (1012 pe secundă) pentru vârsta presupusa estimată de evoluţionişti a universului (14 miliarde de ani = 1018 secunde), aceasta ar permite, “numai” 10110 experimente – un număr cu un număr infinit mai mic decât necesarul pentru a avea măcar o şansă vagă de a nimeri această proteină, (7) să nu mai vorbim de restul de 400 necesare.

Nu este de mirare că Richard Dawkins admite ca oamenii de ştiinţă s-ar putea să nu descopere niciodată cum a apărut viaţa prin procese naturale. Totuşi, el respinge explicaţia creaţiei, din cauza motivului eronat prezentat mai sus.

Ce fel de cauză este suficientă pentru a explica originea vieţii? Această cauză ar trebui să fie incredibil de inteligentă – cu mult peste nivelul nostru. Ne minunam de savanţii care au descoperit nano-tehnologia celulelor vii – şi este o realizare uimitoare. Dar ce spunem despre Cel care a inventat aceste lucruri? Cu cât mai inteligent este El? Asta îmi aduce aminte de o altă caracteristică a Dumnezeului revelat în Biblie: El este omniscient (atotştiutor). Vezi Psalmul 138, 2–6 și cartea lui Isaia 40, 13–14.

Ştim suficiente despre Creator din creaţia Sa pentru a nu avea nicio scuză Romani 1, 18–22 spune:

“Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.”

Aici Biblia ne explică de ce oameni inteligenţi aleg să creadă lucruri imposibile – că mai întâi universul, apoi viaţa au început să existe fără nici o cauză adecvată. Ei aleg, în mod ilogic, să accepte că “cele două începuturi” nu au avut o cauză suficientă, în loc să recunoască şi să cinstească pe Creatorul tuturor lucrurilor.

Referinte şi note

  1. Bertrand Russell este respectat pentru competențele sale în logica şi filozofie, în special pentru matematicile aplicate, dar dezlănţuirea sa împotriva lui Dumnezeu nu este deloc logică.
  2. Adams P., Iluzia ateiştilor (o versiune editată a discursului ţinut de Phillip Adams la Conferinţa Globală a Ateiştilor în 2010);abc.net.au/news/stories/2010/03/19/2850137.htm
  3. Smith C., Voiajul fantastic: Poate teoria evoluţionistă să treacă testul ştiinţei moderne? Creation 30(1): 20-23, 2007.
  4. Acesta este minimul necesar pentru viaţa auto-reproducatoare, care este necesar înainte de apariţia teoretică a evoluţiei. Vezi Sarfati J., Cat de simplă poate fi viaţa? 14 Februarie 2006.
  5. Polimerizarea ARN-ului. www.mun.ca/biochem/courses/3107/Lectures/Topics/RNAP_bacterial.html.
  6. Există o mică flexibilitate în această ordine, aşa că ar putea fi mai mic de 329, dar nu cu mult mai mic, şi am ales numai 10% din maşina moleculară pentru a ilustra acest lucru. Pentru un studiu detailat despre flexibilitatea ordinii aminoacizilor în proteina funcţională vezi: Truman, R., The ubiquitin protein: chance or design? Journal of Creation 19(3):116–127, 2005.
  7. Chiar dacă universul ar fi te 10 ori mai mare şi de 10 ori mai vechi, numărul experimentelor posibile ajunge la 10112. Oricum ai jongla cu cifrele, numărul experimentelor posibile este mult prea mic.

Autor: 
Sursa: Creation.com | Who created God?

via Ortodoxia Tinerilor

„SINGURA SOLUŢIE ESTE SOLUŢIA HARULUI”

Părintele Amfilohie de la Diaconeşti

Jertfă, pocăinţă, trezvie şi toate celelalte arme ale Duhului ne cheamă Părintele Amfilohie să le purtăm pentru a putea să-L mărturisim pe Hristos în zilele noastre. Nu va fi uşor, însă biruinţa ne va aparţine, atâta timp cât nu vom deznădăjdui încrezându-ne în Dumnezeu. Este un cuvânt dătător de nădejde, tocmai pentru că nu urmăreşte logica înţelepciunii lumii acesteia, ci pe cea a harului, care pe toate le face posibile atunci când ne alipim cu toată inima noastră, cu toată cugetarea noastră de Hristos.

 

– Părinte, vedem că familia creştină este tot mai atacată prin legile care ni se impun şi care, într-un fel sau altul, vor să distrugă copiii şi generaţiile viitoare. Cum s-a ajuns la situaţia aceasta?

– La situaţia aceasta s-a ajuns pentru că ne-au adus aici tocmai cei care se tem cel mai mult de familie. Cea mai mare investiţie pentru neam şi pentru popor este tineretul. Nu aţi văzut că, la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, Irod era cel mai speriat? Aşa se tem şi aceştia de ceea ce poate să producă familia creştină. Aţi văzut, de exemplu, tineretul din perioada interbelică – câtă forţă, cât mesaj! De aceea se tem astăzi de ceea ce ar putea să devină tineretul când este animat de idealuri de credinţă, de viaţă, de sfinţenie, şi ajung până la martiraj. Se tem pur şi simplu de un tineret serios, provenit din familii sănătoase creştine, tineret cu frică de Dumnezeu, conştient de menirea şi rolul lui în istorie. Se tem de ceea ce Dumnezeu poate să aducă prin tineret, pentru că un tineret care luptă pentru idealul creştin este cel mai de temut. De aceea e bătălia pe familie, pentru că se tem de un tineret care să aducă acea glorie, acea frumuseţe, acea cultură care este pentru toată lumea o lumină şi o putere. Toţi irozii aceştia se tem de copiii care pot să devină un tineret de nădejde pentru ţară.

Tineretul este cheia viitorului. Lupta e pe tineret, şi ei caută să atace direct familia, după ce au compromis instituţii ca armata, învăţământul şi au la mâna lor justiţia. Şi e vorba de cea mai mare lovitură, pentru că Dumnezeu din familii poate reînsănătoşi şi Biserica, şi poporul.

 „Însănătoşirea societăţii pleacă din lăuntrul omului”

 – În ziua de azi au loc acţiuni publice prin care oamenii, majoritatea creştini practicanţi, vor să lupte pentru valorile şi idealurile pe care le susţin. În ce măsură credeţi că astfel de acţiuni sunt importante?

– Adevărul trebuie mărturisit, indiferent de epocă. Doar formele în care mărturisim acest adevăr diferă de la epocă la epocă. Şi aceste atitudini pot fi o formă, când situaţia o cere. Când vedem că anumite instituţii n-o fac, când vedem că foruri de la care te aştepţi să aibă o anumită atitudine n-o fac, oamenii ajung şi la astfel de forme – care, bineînţeles, se va căuta să fie răstălmăcite. Dar şi acestea fac parte tot din mărturisirea adevărului, şi la ora actuală trebuie să fim cât mai uniţi.

Însă, ca să o facem, trebuie să avem şi o lucrare de rugăciune, pentru că forţa lucrării lăuntrice şi a vieţii duhovniceşti se reflectă şi în comportarea noastră în societate. Nu putem să vorbim de o societate sănătoasă, cu o viaţă sănătoasă, fără să avem o viaţă lăuntrică pe măsură, pentru că toate acestea sunt foarte strâns legate. Conştiinţa de viaţă duhovnicească, apartenenţa la Dumnezeu, legile dumnezeieşti, harul Duhului Sfânt, prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, calea Crucii – de aici vine forţa duhovnicească într-un om, sădită prin întemeierea Bisericii, prin Botez şi prin toate Tainele Bisericii. Nu putem învinge puterile răului prin forţele proprii, de aceea în viaţa noastră este absolut necesar să putem ieşi şi în astfel de acţiuni publice, dar trebuie să ne dăm seama că avem nevoie de o forţă lăuntrică pentru a o face. De aceea trebuie să avem în vedere strânsa legătură între o viaţă lăuntrică şi manifestările din afară. Însănătoşirea societăţii pleacă din lăuntrul omului.

Nu putem fi pasivi faţă de relele din afară. Chiar dacă structurile sunt pe mâna unor oameni care nu au nimic de-a face cu Biserica sau cu creştinismul, după cum vedem din aceste atacuri, noi nu putem abandona bătălia socială. Lupta noastră, forţa noastră trebuie însă să vină din credinţa în Dumnezeu, care este o energie pusă de Dumnezeu în sufletul nostru pe care trebuie să o lucrăm. Trebuie să punem în lucrare aceste energii dumnezeieşti – pe care Dumnezeu le-a sădit în noi şi pe care Biserica ni le pune la îndemână – cu biruinţa lui Hristos, forţa Învierii Lui, a biruirii răului sub orice formă, a duhurilor necurate. Aici este toată cheia noastră: viaţa lăuntrică să se manifeste în cele din afară. Şi atunci nu putem abandona această luptă socială, când răul ne înconjoară din toate părţile.

Duhul Sfânt este soluţia pentru toate timpurile şi pentru toate formele de arme. Şi caracteristica prigonitorilor noştri este că, nefiind sub Duhul Sfânt, ci sub puterea satanei, vor acţiona tot timpul ca să-l scoată pe om de sub har. Harul va fi soluţia noastră creştină – iar harul îl dobândim prin rugăciune, prin viaţă curată, prin pocăinţă, prin tot ceea ce ne pune Biserica la îndemână. Lupta puterilor întunericului cu lumea lui Dumnezeu aceasta este: să te lipsească de har, de lumină, de toată puterea dumnezeiască prin orice fel de mijloace, inclusiv mijloacele acestea tehnice, care, la ora actuală, vedeţi, fascinează pe atât de mulţi.

Omul, când a ieşit de sub har, va fi prins; dar când eşti sub har, nimic nu pot să-ţi facă. Şi evident că în faţa acestor tehnologii perverse, care caută să fure mintea omului, te va ţine cugetul ortodox; şi a avea cuget ortodox înseamnă o stare de trezvie, astfel încât să deosebeşti duhurile. Este o caracteristică a vremurilor noastre, a se ataca la mintea omului. Singura soluţie este soluţia harului, soluţia Duhului Sfânt. Nu avem altă armă.

„Creştinismul este cea mai mare provocare pentru umanitate”

– Spuneaţi că fiecare epocă are forma ei de mărturisire. Ce înseamnă mărturisirea creştină astăzi? Cum aţi defini-o, în contextul în care acum 2.000 de ani ţi se cerea să te lepezi de Hristos şi să te închini idolilor, iar mărturisirea însemna să nu te închini, asumându-ți jertfa?

– Indiferent de forma în care diavolul caută să rupă poporul lui Dumnezeu, în fiecare epocă se va întâlni aceeaşi luptă. Dar prin Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne vine biruinţa. De aceea diavolul caută mereu să-l rupă pe om de Dumnezeu. Tendinţa lui, indiferent prin ce forme, ce tipuri de filosofii, de concepţii de viaţă, de doctrine, indiferent prin ce forme de organizare, este să-l rupă pe om de Dumnezeu – şi asta pentru că în Dumnezeu, în Mântuitorul Hristos, oamenii au biruit și el este învins. Puterea omului e dăruită prin Crucea şi Învierea lui Hristos.

Aşa că până la sfârşitul veacurilor oamenii vor fi prigoniţi pentru credinţa în Hristos – diferă doar formele, de la o epocă la alta. Acum vedeţi foarte bine atacul la Biserică şi la credinţă, scoaterea lui Hristos din şcoli, scoaterea icoanelor, scoaterea referinţelor la întemeietorii creştini din cultura europeană și atâtea altele.

Creştinismul este cea mai mare provocare pentru umanitate. Din momentul în care Hristos S-a întrupat, din momentul în care Hristos S-a răstignit pe cruce, din momentul în care Hristos a biruit şi din momentul în care Apostolii au propovăduit mântuirea prin cruce, omenirea este pusă în faţa celei mai mari provocări: cu Hristos – sau împotriva lui Hristos. Să alegi un mod de viaţă în care să trăieşti pentru Hristos – sau să trăieşti pentru tine însuți. Centrul existenţei tale îl ocupi tu? Sau centrul vieţii tale este, pentru tine, Altul? Ei bine, acest Altul este pentru noi Dumnezeu.

Creştinismul ne învaţă a te elibera total de orice formă de egoism, a te pune total şi a te răstigni pentru acest Altul, Care este Hristos. Hristos asta vrea: cu El total. O renunţare totală la ego şi o dăruire totală lui Dumnezeu. Şi atunci apare forma aceasta de prigonire: de a ne face să ne ataşăm de orice altceva, de a ne condiţiona cu materia, cu poftele, cu tot, numai să ne lepădăm de Hristos, să ne rupem de Evanghelia şi de Cuvântul Lui. Fiindcă omul, de câte ori se apropie de Dumnezeu, primeşte putere, primeşte lumină, primeşte har, primeşte înţelepciune.

„Dumnezeu îngăduie această situaţie ca să fortifice neamul nostru”

– Astăzi se prefigurează o serie de legi prin care ni se impune să facem un loc în societate – şi chiar un loc de cinste – unor comportamente cum ar fi homosexualitatea sau căsătoria între homosexuali. A mărturisi faptul că homosexualitatea este un păcat, a mărturisi faptul că familia aparţine exclusiv relaţiei dintre bărbat şi femeie, credeţi că poate fi astăzi o formă de mărturisire?

– Vedeţi, aici este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Este punctul în care se lovește cel mai tare, dar oamenii vor sări, fiindcă în om sunt sădite de Dumnezeu nişte instincte peste care nimeni nu poate să treacă vreodată, care se declanşează în om când este pus în anumite situaţii. Armonia dintre un bărbat şi o femeie are la bază nişte instincte pe care Dumnezeu Însuşi le-a pus. Ceea ce generează iubirea dintre un bărbat şi o femeie niciodată nu poate să fie echivalat cu nici un alt fel de relaţii pe care caută aceştia să le legifereze. Sunt nişte daturi, este o realitate, că vrem sau nu vrem să recunoaştem. Exact cum vorbesc eu de mama: cine poate să-mi nege sentimentele mele faţă de mama? Nimeni. Sunt legi ale vieţii peste care nu se poate trece.

Am văzut odată într-un padoc închisă o căţea care şi-a pierdut puii la fătare, dintr-o neglijenţă. Şi a doua zi, când cineva a fost să viziteze, a rămas surprins că ea era liberă şi poarta îndoită. A închis-o din nou, iar a doua zi şi a treia zi s-a petrecut la fel. Până la urmă şi-a dat seama că acea căţea îşi căuta puii. Dacă nu i-ai mai fi dat apă, dacă ar fi luat foc, ar fi murit închisă acolo – dar pentru a-şi căuta puii a îndoit poarta aia de fier! În nici o altă situaţie n-ar fi făcut lucrul acesta. Aşa şi în om, care e incomparabil cu un animal, se declanşează acelaşi lucru, pentru că Dumnezeu a pus în el această înzestrare, acest dat existenţial – exact cum e şi cu Ortodoxia, cu dragostea de neam, cu spiritul de familie.

Avem o istorie întreagă în spate. Ori de câte ori citim despre exemplele şi vieţile de astfel de oameni şi de sfinţi, ne înflăcărăm, simţim cum se transferă în sufletele noastre putere din puterea lor. Iar când ne rugăm sfinţilor sau lui Dumnezeu, ne sfinţim chiar sufletele noastre. Din încredinţare spun lucrurile acestea.

Deci noi nu ne mai luptăm aici după principii, ne luptăm în Duhul lui Dumnezeu. Românul nostru, chiar dacă a fost terfelit în fel şi chip, are un instinct al adevărului. Dumnezeu îngăduie această situaţie tocmai ca să fortifice neamul nostru prin nişte provocări – pentru că, să ştiţi, când ne ajunge cuţitul la os, noi avem forma noastră de manifestare. Românul nu bate pasul înapoi când e vorba de aceste lucruri. Păcătuim toţi, dar când e vorba să te atingi chiar de familii, de copii, de Dumnezeu… Ei Îl neglijează pe Dumnezeul din spatele acestor oameni care mărturisesc credinţa lor.

Să nu ne fie frică. Legi s-au dat mereu, au fost şi pe timpul lui Ceauşescu. Dar în momentul în care au întrecut măsura, Dumnezeu S-a manifestat prin popor, prin oameni. Că Dumnezeu nu lucrează prin oameni mari, prin funcţii sau prin conducători, nu de ei are nevoie! Dumnezeu are nevoie de suflete curate. Prin pescari a răsturnat toată filosofia asta lumească. Din pescari Şi-a recrutat oameni, şi acum o s-o facă din copii.

Aţi văzut acţiunile din ultima vreme împotriva anumitor personalităţi din perioada interbelică. Să ştiţi că am întâlnit tineri care au zis: „Domnule, nu înţelegeam de ce atâta ură pe ei, şi-am pus mâna pe cărţi să vedem ce-i cu unii, ce-i cu alţii. Şi citind, am aflat şi noi”. Iată, s-a ajuns la lucrurile acestea. „Dar de ce-au fost omorâţi după aceea? Dar cine a fost, domnule, Vulcănescu? Cine a fost, domnule, Ţuţea? Cine a fost, domnule, Eliade?”. Şi-au pus mâna şi au citit, şi au fost pătrunşi… Deci, iată, au avut şi efectul invers. Şi au mai fost şi alte situaţii. Pentru că Dumnezeu nu-i mort, e viu!

Sunt convins că, prin toate aceste greutăţi, Dumnezeu ne pregăteşte sufletele pentru o atitudine jertfelnică în faţa provocărilor diavolului, că moleşeala, comoditatea şi toate lucrurile acestea ne strică starea de spirit şi puterea sufletească. Dumnezeu pregăteşte ţara noastră prin aceste încercări ca să se aleagă unii de alţii.

„Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne găsească vrednici a-L mărturisi”

– Cuviosul Paisie Aghioritul, în anii ’90, a ieşit la o manifestaţie în Salonic – el, care nu ieşea din Sfântul Munte decât pentru a merge la Surotì, să spovedească maicile! Era vorba despre apariţia unui film care Îl batjocorea pe Mântuitorul, şi el a ieşit şi a spus în faţă: „Trebuie să ieşim şi să mărturisim!”. Credeţi că este şi aceasta o formă de mărturisire, să ieşi pur şi simplu şi să arăţi că te opui?

– Nu cred că Cuviosul Paisie a ieşit de capul lui; s-a rugat şi a primit încredinţare pentru lucrul ăsta. Şi noi, la fel, ne rugăm – şi atunci vom ieşi şi noi. Numai că, atunci când ieşi, trebuie să ai şi forţa mărturisirii; nu trebuie să ai numai ideea, trebuie să ai şi forţa de a ţi-o exprima, trebuie să ai o convingere. Forţa mărturisirii pleacă din lăuntru. Prin tot ceea ce faci, prin rugăciune, prin înfrânare de la păcat, tu trebuie să te uneşti mai întâi cu Dumnezeu în sufletul tău ca să poţi să-L mărturiseşti în faţa celorlalţi. Trebuie să-L ai pe Dumnezeu în tine, credinţa trebuie să fie vie şi arzătoare în tine, trebuie să ne întărim în credinţa aceasta. Greutăţile ne ajută dacă ştim să le întoarcem în favoarea noastră, ca să ne întărim în credinţă. Pentru că greutăţile, cu cât sunt mai mari, îl ajută pe om să-şi pună nădejdea numai în Dumnezeu. Cu cât ni se vor crea situaţii imposibile, şi legi, şi tot, cu atât mai mult ne vom apropia de Dumnezeu. Dumnezeu ne poartă prin greutăţi, ca să ne întoarcă cu faţa şi mai mult către El. Am convingerea aceasta.

Va trebui, deci, să ieşim să mărturisim, dar dacă o facem acum nu are rezultat. E şi un moment potrivit în care trebuie făcut. Pentru asta trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne găsească vrednici a-L mărturisi. Şi omul are acest instinct al jertfei, al martirajului, al mărturisirii. Aşa a fost şi în 1989: au fost şi suflete care s-au adunat instinctiv – în afară de mişcările care s-au făcut din afară, au fost nişte reacţii pe care nu le-au luat în calcul acei oameni. Aşa a fost mereu, aşa va fi şi acum.

Trebuie să fim mult mai implicaţi, trebuie să arătăm că suntem mai dispuşi spre pătimire şi suferinţă pentru aceste adevăruri, că ne punem viaţa pentru ele – nu numai aşa, să stăm rezervaţi sau fără să spunem un cuvânt. Ar trebui să arătăm mai jertfitori, că din jertfă se naşte ceva; doar din vorbe nu se face nimic. Să fim mai dispuşi pentru o jertfă, pentru a ne pune pielea la bătaie. A intrat frica în noi şi e cam grav lucrul ăsta. Şi de unde prindem curaj? Din rugăciune, din Sfânta Împărtăşanie, din Sfintele Liturghii, din modelele Sfinţilor Părinţi, din exemplul înaintaşilor noştri. V-am spus, e un transfer de putere, e o prezenţă. Pe Dumnezeu trebuie să-L trăim în noi.

Dar noi nu ne trăim credinţa, doar vorbim despre ea – şi nu merge să slujim şi lui Dumnezeu, şi lui mamona. De asta trebuie să avem puterea renunţării. Trăim pentru noi, sau trăim pentru Dumnezeu? Şi, când trăieşti pentru Celălalt, Care ocupă centrul vieţii tale, nu mai precupeţeşti nimic. Dacă mai ţii la tine, la cele ale tale, orice formă de egoism îţi taie puterea. Dar când te pui total în slujba lui Dumnezeu, primeşti putere totală, nu ai de ce să te mai temi. Cine urmăreşte cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu nu se sperie şi nu se înfricoşează de nici o provocare a veacului acestuia. Cine încă mai ţine la materia lui, la casa lui, la ce are, atunci a pierdut. Numai dacă ne punem total în voia lui Dumnezeu, atunci dispare frica din noi.

Aşa este examenul de astăzi, şi aşa se aleg unii de alţii. Şi sunt oameni dispuşi pentru treaba asta, prin ei mai trăieşte ţara asta. Sunt mame care mai bine mor decât să avorteze, sunt preoţi care mărturisesc adevărul indiferent dacă îi paşte o ameninţare dinăuntru sau din afară, sunt încă oameni în spitale care sfătuiesc cum trebuie, sunt medici buni, mai sunt oameni – pe aceştia trebuie să-i susţinem.

(…)

Material realizat de

Gheorghe Fecioru

Articolul integral poate fi citit în numărul din octombrie 2017 al revistei „Familia ortodoxă”

Tache Rodas. La pas prin reeducările comuniste

Dacă aş povesti unui elev de liceu viaţa lui Tache Rodas, care între 17 şi 40 de ani a fost întemniţat la rând prin aproape toate penitenciarele ţării, ar crede că vorbesc despre un personaj himeric. Dar nu este aşa. Tache Rodas, astăzi, la cei 93 de ani ai săi este mărturia vie că România a trăit, odată cu venirea comunismului, o decapitare a elitei acestui neam. Crimele acelui regim nu trebuie uitate pentru ca ele să nu se mai repete niciodată nimănui.

Constantin „Tache” Rodas a fost arestat pentru prima dată în 1942, la doar 17 ani, fiind condamnat la 15 ani muncă silnică pentru activitate naţionalist-creştină. Eliberat în aprilie 1944, după doar patru luni a fost rearestat. A reușit să evadeze din lagărul de la Slobozia în 1945, dar a fost rearestat în 1948, și, după o lungă anchetă, a fost condamnat la cinci ani de închisoare corecțională. Mai întâi a fost trimis la Târgșor, închisoarea pentru elevi de lângă Ploiești, apoi transferat la Canal, coloniile Peninsula și Poarta Albă. La Târgșor a refuzat reeducarea și din acest motiv a fost izolat, fiind considerat un element periculos.
După câteva luni a fost transferat la penitenciarul Pitești și a ajuns inclusiv în Camera 4-spital, cea mai cunoscută cameră din penitenciarul piteștean, locul în care au fost torturați sute de studenți. Pe 25 martie, în seara de Buna Vestire, a intrat în chinul torturilor din „reeducare”. Pentru că a refuzat să-și facă demascarea, un tip de autodenunț și umilire publică, a fost bătut cumplit, inclusiv cu funia udă în cap.

Întrebări la care oamenii nu au răspuns

Tache Rodas povestește că se întărea în timpul torturilor prin rugăciune continuă, mai ales la Maica Domnului, simțind un ajutor continuu de sus pe toată perioada detenției. În nenumăratele sale mărturii, cu ocazia interviurilor acordate, spune că exact în momentele în care simțea că se află la limita rezis­tenței și aproape de a ceda presiunilor „reeducării” din cauza torturilor interminabile, erau oprite bătăile și el trimis să-și reia poziția regulamentară pe pat. Această poziție regulamentară era una fixă pe tot parcursul zilei, de multe ori chinuitoare pentru deținuți pentru că orice mișcare era taxată cu bătaie. Deținutul trebuia să stea așezat pe pat sau pe prici (un pat de lemn), cu mâinile pe genunchi, nemișcat. Noaptea trebuia să doarmă pe spate, din nou fără să se miște, fiind pedepsit chiar pentru mișcările involuntare din timpul somnului. Așa-numita „poziție” devenea ea însăși un chin.

„De atâtea ori mi-am pus întrebarea: oare de ce Dumnezeu ne-a ajutat doar la câţiva să rezistăm până la capăt și să supraviețuim (că mulți au rezistat, dar au murit în torturi), iar altora, mult mai bravi decât noi, nu le-a ajutat?

Întrebarea e foarte veche și nimeni nu a putut da un răspuns mulțumitor. Planurile lui Dumnezeu sunt altele decât cele ale oamenilor și ele nu pot fi pătrunse.”

Bătaie cu cântec

În Săptămâna Patimilor din anul 1951, Tache Rodas a fost obligat să ia parte la procesiunile blasfemiatoare ce se petreceau în Camera 4-spital. Deținuții trebuiau să desfășoare ritualuri scabroase, în care credința era batjocorită în cele mai josnice moduri. De altfel, zilele de sărbători religioase erau întotdeauna „prăznuite” cu torturi mai aspre sau cu astfel de blasfemii, tocmai pentru a-i umili pe deținuți și a le distruge ultima fărâmă de rezistență.

În mai 1951, deținuții au fost anunțați că obiectivul propus de partid a fost atins prin zdrobirea fizică și psihică a studenților.

„Într-o duminică, șeful comitetului de reeducare ne-a zis nouă celor care stăteam în «poziție» următoarele: Acum încetează statul în «poziție» și vom avea un moment de destindere. Vom face o șezătoare. Fiecare să se gândească la un cântec pe care îl va cânta… Încurajat și entuziasmat, îmi veni și mie poftă să cânt. Tocmai mie care nu aveam voce de cântat și care n-am cântat niciodată ceva de unul singur. Ridic două degete și cer încu­viințarea de la comitet să cânt. «Gata, Rodas. Poți să cânți.»

Am început astfel: «Mă-ntorc pe-același drum de altădat

Ca tu să înțelegi că n-am uitat!» Aaa, vasăzică tu n-ai «uitat» și pe deasupra mergi pe-același «drum»?!! Pe el! Toți reeducații au sărit pe mine trăgându-mi o bătaie bună ca să uit totul.

Cam aceasta a fost ultima amintire de la camera 4 spital.

De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, mă amuz din cale afară de bine şi râd cu toată pofta”.

Nereeducabilul

Pe 15 august 1951 Tache Rodas a fost transferat la penitenciarul din Gherla, unde a atenționat câțiva deținuți să se ferească de studenții reeducați de la Pitești, care încercau să îi tragă de limbă. Pentru că punea astfel în pericol desfășurarea reeducării la Gherla, a fost bătut cumplit de către cei din comitetul de reeducare, aflați sub coordonarea lui Țurcanu și sub supravegherea Securității. Într-o stare deplorabilă, desfigurat, Tache Rodas a fost plimbat prin celulele penitenciarului ca avertisment pentru cei care s-ar gândi să trădeze secretul acțiunii violente.

După încheierea celor cinci ani de închisoare corecțională, Tache Rodas a primit alte 12 luni de internare administrativă, fiind considerat nereeducat. Securitatea a încercat să-l implice în „Procesul Țurcanu”, însă Tache Rodas a refuzat orice colaborare. Procesul presupunea mărturia deținuților în favoarea Securității, spre acuzarea deținuților ca făptuitori ai reeducării. Din acest motiv, a rămas închis încă o perioadă. A fost eliberat în 1956, dar rearestat în 1958. A trecut prin mai multe închisori, iar în 1962 a ajuns la penitenciarul Aiud, unde se desfășura reeducarea, de data aceasta ideologică, prin care se încerca compromiterea deținu­ților. A refuzat reeducarea, sfidându-l pe colonelul Crăciun, directorul închisorii Aiud, motiv pentru care a fost trimis la Zarcă, zona de izolare în condiții-limită.

Gheorghe Andreica, în volumul său despre închisoarea de la Târgșor, vorbește despre Tache Rodas ca singurul care a trecut prin patru reeducări și a ieșit cu sufletul curat: „Nu știu dacă au mai existat persoane trecând prin toate cele patru «reeducări», Târgșor, Pitești, Gherla și Aiud, să fi rezistat la toate încercările și să iasă cu fața curată. Rodas Tache a atins această perfor­manță”.

Pâinea venită din cer

A fost eliberat din închisoare la 1 august 1964, stabilindu-se în Ploiești, dar fiind adeseori șicanat de Securitate. A cunoscut-o, la începutul anilor ’70, pe Matilda, trecând împreună printr-o serie de peripeții pentru a putea obține acordul partidului de a se căsători, iar cununia o vor face la Mănăstirea Ghighiu, mai degrabă în ascuns. Astăzi bat țara în lung și-n lat împreună, ajungând anual la Memorialul Închisoarea Pitești, unde Tache Rodas este o prezență plină de viață și glume în mijlocul studenților participanți la Școala de Vară Fenomenul Pitești, chiar și la cei 93 de ani ai săi.

„La Poarta Albă era ploaie, era frig… Acolo nu erau paturi, erau priciuri. Mă gândeam – mi-e și foame, mi-e și frig… Nu aveai voie să ieși din baracă afară pentru că era un drum mare prin apropiere și altele. Și am mers așa pe întuneric și dintr-odată, pac!, o lovitură pe cap. Îmi spuneam: Maica Domnului, după ce că mi-e foame, mi-au mai dat și cu piatra pe cap! M-am aplecat, caut pe jos… un sfert de pâine, proaspătă. Cine s-o arunce? Pe întuneric să nimerească drept în capul meu? M-am dus în baracă, am mâncat și am dormit până la ziuă.”

Maria Axinte,

SursaZiarul Lumina

Feţele comunismului: Pleşu şi Nicolschi văzuţi de luptătorul anticomunist Raul Volcinschi

“Nu a cunoscut cuvântul frica decât din dicţionar” – Raul Volcinschi (14 septembrie 1923 – 9 ianuarie 2011)

Mai multe despre Raul Volcinschi AICI

 

sursa: MĂRTURISITORII

Memorie și mărturisire în penitenciarele românești

Penitenciarul de Femei Ploiești – Târgșorul Nou Comunicat de presă

În data de 09 octombrie 2017, Penitenciarul de Femei Ploiești — Târgșorul Nou a organizat un eveniment în cadrul proiectului ‘Memorie și mărturisire în penitenciarele românești’, implementat de Administrația Națională a Penitenciarelor și derulat cu sprijinul Asociației ‘Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei’.

Acțiunea a cuprins o conferință, urmată de vizionarea unei expoziții, continuând activitățile premergătoare celebrării Zilei Naționale a Educației în Penitenciare.

Conferința a fost susținută de domnul Florin Dobrescu, vicepreședinte al asociației și doamna Zoe Rădulescu. Aceasta le-a vorbit deținutelor participante despre aspecte ale vieții de copil născut în detenție la sfârșitul anului 1949, despre regimul de detenție din acea perioadă și asupririle la care a fost supusă ca și copil al lui Gogu Puiu, cunoscut lider al rezistenței armate anticomuniste din Dobrogea.

Cu această ocazie, membrii asociației au pus la dispoziția unității penitenciare o înregistrare a filmului artistic ‘Binecuvântată fii, închisoare’ care prezintă o parte din viața de detenție și suferință a femeilor — deținut și este reprezentativ pentru ilustrarea situațiilor grele pe care le trăiau deținutele în perioada anilor 1950.

De asemenea, pe parcursul următoarelor săptămâni, întreg efectivul de persoane private de libertate vor putea viziona atât filmul artistic menționat, cât și expoziția ‘Crini printre zăbrele’, care prezintă viețile mai multor femei încarcerate în perioada regimului comunist.

La conferință a participat un număr de 50 de persoane private de libertate clasificate în regim deschis și semideschis.

 

sursa: Agerpres

Salvarea creștinismului în Europa prin întoarcerea la Hristos

De ceva vreme încoace am început să recitesc cu multa atenție cartea lui Ioan Ianolide….”Intoarcerea la Hristos”, o lucrare monumentala atat prin prisma valorilor si documentelor duhovnicesti pe care le contine, cat si mai ales datorita previziunilor asupra viitorului crestinatatii in Europa, facute de autor cu aproape 40 de ani in urma. Previziuni care din pacate se adevereasc astazi pe deplin, intr-o Europa decazuta moral si spiritual.

Imagine similară

Poate nu as fi scris aceste randuri, daca in urma cu cateva zile, nu as fi fost martorul unui eveniment aparent banal pe un cunoscut bulevard al unui oras, dintr-o mica tara din Europa Occidentala, care insa dicteaza politica financiara si implicit poplitica a intregii Europe. Si mai exact cateva steaguri cu insemnele secera si ciocanul, alaturi de numeroase pancarde cu PKL…..insemnele partidului comunist din tara respectiva, unde se desfasura o puternica campanie electorala comunista, in timp ce in toata Europa in prezent ideile crestine si nationale sunt blamate, fiind considerate mistice si fasciste, bisericile inchise, iar Hristos alungat din case, scoli si societate……alungat din sufletele oamenilor. Azi Hristos este prigonit, batjocorit, defaimat si rau inteles, iar fortele anticrestine din lume sunt uriase.

Astfel cartea lui Ioan Ianolide, pe care o recomand tuturor celor ce simt crestineste si vor sa-L descopere si sa si-L apropie pe Hristos, devine de o extraordinara actualitate, trista insa din pespectiva crestina a lumii in care traim. Iata ce scria autorul in anul 1981: „vor disparea tarile, caci va fi o unica ordine mondiala. Vor disparea statele. Vor disparea armetele, caci puterea centrala va dispune de forta fara opozitie. Va disparea Biserica, fiind inlocuita de stiinta marxista. Constiintele vor fi formate din puterea centrala. Gandirea, creatia vor fi strict marxiste. Stiinta nu va exista in afara marxismului. Fiecare om va fi programat cate necesitati are si cata capacitate de munca datoreaza. Toti oamenii vor fi supusi unui riguros control. Va exista o singura idee, o singura oranduire, o singura putere, un singur popor.”

Din pacate este exact ceea ce se intampla azi in Europa, cu precadere in Europa Occidentala, precum si in Statele Unite si multe alte parti ale lumii. Un rol primordial il are francmasoneria care tulbura apele si manevreaza din umbra. Democratia de tip occidental deschide portile noii democratii liberal-marxiste. Partidele politice crestine europene sunt palide. Nu exista nici o idee, nici o personalitate, nici o forta politica sau sociala care sa contracareze acest nou „liberalism” de tip marxist. De asemenea multe forte stangiste socialiste, umaniste, pacifiste si democrate fac jocul imbecil al viitorului guvern mondial unic si unificat. Sunt exploatate racile societatii capitaliste si criza religioasa a lumii civilizate pentru a reeduca in chip ateu lumea intreaga. Coordonatele reeducarii: alienarea si mutilarea sufleteasca si morala a oamenilor. Europa si lumea intreaga va deveni un Pitesti urias……daca pana acum slugile diavolului au vrut sa ne lepadam de credinta, de Adevar, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Pentru a-si desavarsi cat mai repede acesta monstruoasa punere in scena, au creat o asa zisa „elita” cultural-politica, un fel de elita reeducata, dupa modelul reeducarii de la Pitesti sau Aiud, cu deosebirea ca blasfemiile sunt astazi promovate de bunavoie de reeducatii „intelectuali” ai societatii „democratice”.

În concluzie, astazi, ca si in urma cu 40-50 de ani se doreste batjocorirea si lepadarea tuturor valorilor si ideilor crestine si nationale, urmarindu-se in final distrugerea credintei, ultimul bastion al rezistentei umane asaltate de fortele intunericului. Din pacate sau poate din fericire ortodoxia a ramas azi ultima reduta in calea instaurarii noii ordini mondiale. Consider ca este total iresponsabil si lipsit de cel mai elementar bun simt ca Europa Occidentala sa mai tolereze si sa mai permita existenta partidelor comuniste, in contextul in care comunismul se face vinovat de moartea a catorva zeci de milioane de oameni nevinovati in Europa si in intreaga lume.

 

de Cristian Ardeleanu NapocaNews

Petre Țuțea – un geniu cu suflet de copil

Petre Țuțea

„Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”

O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvînt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără nici un gînd de răsplată materială. Nu numai prin saloane cu doamne admirative – care îl priveau cu ochi holbați ca la o minune -, dar și prin reuniuni de cărturari unși cu toate alifiile, și pe care îi uluia. Mircea Eliade – alt potop -, încercînd o întrecere cu Țuțea, s-a dat bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade – după ce l-a ascultat cîteva ore în șir pe conu Petrache, divagînd cu caracteristica lui impetuozitate și cu verva lui îndrăcită despre probleme de metafizică, despre poezie și teatru, despre politică și cîte altele – a spus că ar fi onorat să-i fie secretar. Poate și în glumă, dar și în serios.

Omul acesta era un cuceritor și palpitant spectacol. Nu e domeniu în care să nu fi avut ceva de spus. Cap enciclopedic, el a acumulat, cu o răbdare de benedictin, cunoștințe temeinice în materie de drept și de economie – discipline ale specialității lui, aprofundate la Berlin, dar și în filozofie, literatură, medicină și fizică, ori chimie, în astrologie și geografie…

Tip polivalent de Renaștere, tot ce s-a sedimentat în memoria lui colosală, servea nu ca un simplu depozit de obiecte moarte, ci ca sursă inepuizabilă pentru strălucitoarele lui speculații ale unui verb incandescent. Era un om în aproape permanentă ebuliție verbală. Te întrebi chiar, când a avut timp să-și însușească atâta bogăție de cunoștințe. Dar nu mulțimea cunoștințelor îl deosebeau de alții ca el, ci darul de a transfigura aceste cunoștințe, trecându-le printr-o proprie alchimie, cristalizându-le în forme surprinzătoare, împletindu-le cu metafore foarte la locul lor.

Sorin Pavel – unul dintre spiritele cultivate și alese ale generației lui, sortit să se sfârșească în anonimat – a închinat, pare-se, un portret amplu al lui Petrache Țuțea, proslăvindu-l. Laudă pe care o merita cu prisosință și care constituie una din puținele satisfacții la care ținea. Lauda era un imbold pentru Țuțea: îl excita, îl îmbăta, îl întărea sufletește. Vanitatea și orgoliul îl locuiau pe acest Socrate al nostru, care-și dădea totuși seama de o candoare de copil, de zădărnicia laudelor ce i se aduceau și a trufiei care-l îmbățoșa. Pe cât de inaccesibil ți se părea când îl vedeai pe piedestal sau predicând ca din amvon, pe atât de copil, de naiv și de dezarmat era în contactele lui cotidiene cu lumea1. Capabil de mari, neclintite prietenii, el era de o fidelitate de la care nu se abătea cu prețul nici unei tranzacții, oricât de ispititoare. Tot ce avea împărțea cu nemaipomenită dărnicie. Și au fost epoci când el a avut din plin și n-a precupețit să-și ajute prietenii în nevoie sau să-și uimească prietenii cu generozitatea lui.

Lăcomia lui de bucate ale gurii era la nivelul arderilor care aveau probabil loc în organism. Mânca pantagruelic, fără nici o preocupare de conveniențe, de mediu. Chiar cînd mânca, atenția lui nu era acaparată de bucate, era concentrată la ce gîndește și urmează să spună. El înfuleca mecanic, aș spune că mînca ca să-și umple burduhanul, fără altă plăcere. Unii – care nu mai pot de subțirime – strâmbau din nas văzîndu-l mâncând, și spuneau: „Ce prost crescut!”. Numai că oamenii de calibrul lui Țuțea nu pot fi măsurați cu măsură obișnuită, după clișeu, cu elemente de judecată normală. E adevărat că uneori, furat de beția vorbei, era gata să apere cauze străine de el, pe care în mod obișnuit le dezaproba. Când voia să se amuze sau să contrazică cu orice preț pleda – cu egală elocință – cauze contrarii, cu titlu de exercițiu. L-am auzit spunînd la un moment dat că nu e inteligent acela care – cu tot arsenalul de argumente necesar – nu poate apăra, egal de convingător, două cauze ce se bat cap în cap2. Veți spune: era un sofist. O asemenea etichetare era departe de a-l defini pe Țuțea. Jocul acesta intelectual și verbal la care se preta bucuros în anumite momente ori sub imperiul anumitor presiuni, nu-i întina puritatea lăuntrică și nu-i falsifica sinceritatea. Sufletul lui rămînea în adînc nesofisticat.

A făcut studii strălucite la Berlin, unde-și petrecea orele libere cu Petre Marcu-Balș (Petre Pandrea), cu Sorin Pavel, cu Emil Cioran, cu Ion Victor Pavelescu, pe care îi domina cu statura lui atletică, ca și cu cascada lui verbală. Am uitat să subliniez că Petre Țuțea a desfășurat și o vie activitate publicistică. Te întrebai, ascultându-l vorbind mai tot timpul, când a mai avut timp și pentru așa ceva. A început prin a scrie la revista „Stânga”, militînd de pe poziții marxiste și scriind pagini întregi pe care de preferință și pentru rapiditate le dicta unui scrib.

Combativ, polemic, cunoscând învățătura marxistă mai bine decât oricine în acea vreme, scrisul lui Țuțea căuta să denunțe carențele politicii românești de atunci. A părăsit această poziție, luând atitudine de unul singur (chiar dacă semnau câțiva prieteni buni alături de el, erau semnături de omagiu mai mult decât de colaborare) și a redactat un Manifest al Revoluției Naționale. Era un rechizitoriu fulminant al peisajului politic românesc dinainte de al doilea război mondial, la care se adăugau – minuțios și vast alcătuite – soluțiile de îndreptare a vieții economice și politice românești. Bineînțeles că acest Manifest n-a avut ecoul sperat. Se cuvine să subliniez că scriitorul Țuțea era departe de a avea strălucirea cu care-și uimea auditorii vorbitorul Țuțea.

(Arșavir Acterian – Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 148-150; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 35-38)


1. La rândul său, fostul deținut politic Ioan Ianolide, relatează în memoriile sale că deși formurările lui Petre Țuțea erau savante, totuși ”în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil.”

2. Un astfel de exercițiu didactic, desfășurat în timpul reeducării de la Aiud din perioada 1962-1964, este descris de memorialistul Octavian Voinea:

”Într-o bună zi, cine credeţi că urcă la această tribună? Tocmai PETRE ŢUŢEA în persoană. Atenţia tuturor deţinuţilor s-a îndreptat asupra vorbitorului. Acesta nu era un „nimeni” sau un „ştiu cine”, ci era unul din tăriile pe care se baza moralul miilor de deţinuţi din închisoarea Aiudului.

Colonelul Crăciun a luat cuvântul înaintea lui PetreŢuţea, făcând introducerea în subiect:

– Acum vă va vorbi domnul profesor Petre Ţuţea despre ce este socialismul şi care sunt urmările lui benefice pentru omenire.

A fost pentru prima şi ultima oară când am auzit o adevărată lecţie asupra marxismului. Obiectivă, fără lozinci şi laude răsuflate şi fără vreo hulă împotriva acestei doctrine. A fost o lecţie ţinută de un pedagog talentat care a ştiut să se joace cu focul fără să se ardă. A ştiut să calce în mlaştină fără să se afunde în ea. În încheiere a zis:

– Acestea sunt teoriile care au fost impuse în ţară, la care noi trebuie să reflectăm şi să tragem concluzii.” (cf. Masacrearea studențimii române, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

Petre Ţuţea – Un colos intelectual

Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.

Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii.

Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 307-308)

Neamul și credința – cele două coordanate ale lui ”nea Petrache”

Petre Țuțea

Sunt alții mult mai indicați, mai competenți, cu mari posibilități de a evoca această excepțională personalitate a neamului nostru.

Am acceptat totuși. De ce?

A rânduit Dumnezeu ca să stau împreună cu dânsul în închisoare și, după aceea, să-l mărturisesc și să-l împărtășesc de câteva ori, ultima dată, cred, în preziua plecării sale. Asta nu înseamnă că i-am fost duhovnic. Un duhovnic este un director sufletesc. Nea Petrache a fost el însuși director sufletesc. […]

După instalarea ciumei roșii este anchetat de mai multe ori și până la urmă arestat în 1956 și trece prin închisorile de la Malmaison, Ocnele Mari,Jilava, Aiud. Eliberat în 1964.

L-am cunoscut personal în închisoare și am avut șansa să stau cu dânsul de mai multe ori în aceeași cameră sau celulă.

Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați.Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: ”neagra”. Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie.

Nea Petrache excela.

Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!

De fapt, nu aveai voie să vorbește tare, să stai grămadă sau să conferențiezi. Erai obligat să stai la marginea patului sau în picioare. Când erai prins că faci altfel, plăteai cu zile întregi de carceră, de unde să nu mai ieși. Nea Petrache a făcut multe zile de carceră.1 […]

Jilava era închisoare de trecere, depozit al Securității înainte de proces și sortare pentru celelalte închisori.

Prin februarie 1960, într-o zi am plecat împotrivă – cu un lot mai mare – la Aiud.

Aiud. Am stat cu Nea Petrache într-o cameră mare, cca. 50 inși, la ”secție”, în așteptarea repartizărilor. Continuam același program ca la Jilava.

Eram foarte slăbiți toți, dar într-un fel mulțumiți că s-a terminat perioada de anchetă și de acum ne vom așeza, liniștiți, pe pușcărie. […]

N-am stat mult împreună. Am fost trimiși în locuri diferite și vânturați din loc în loc – aceasta cu scopul de a fi introduși printre noi informatori.

Probabil pe la sfârșitul anului 1960 m-am întâlnit iarăși cu Nea Petrache, pe ”celular”, la etajul 2, pe coada T-ului, aripa de sud. Mai erau împreună cu noi în celulă Radu Trifan, student la Drept, coleg de lot și Moș Iștoc, un țăran ardelean foarte isteț. Eram aduși aici și cu celule alăturate ca bolnavi cronici, majoritatea foști tebeciști. În afara faptului că puteam sta lungiți în pat, am avut același regim dur ca și ceilalți din închisoare. Aceasta însemna totuși mult pentru noi

Ne-am făcut și un program: dimineața, după deschidere și raport, după curățenie, dusul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște – rugăciune, meditații, repetarea celor învățate oral, în scris pe săpun sau pereți. Înainte de prânz – un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare – şi Nea Petrache se pornea…… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele.

Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză).

Să nu se creadă că Nea Petrache ținea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare.

Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest ”fiu de popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea despre detenția noastră: ”Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român”. Nu putea să nu spună așa unul care socotea că este ”de meserie român”. Tot el spunea că e “”confiscat integral de religia creștină” şi că ”„nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin””.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase – ”„fă Mario””).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic – şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.

Oricum, vorba lui Petre Țuțea captiva.

Asta l-a făcut pe Moș Iștoc, care nu prea înțelegea el ce vorbea Nea Petrache, dar care era numai ochi și urechi, să-i spună că atunci cân vom scăpa din pușcărie o să vorbească el cu primarul comunei ca să-i îngăduie să țină conferințe la săteni. Să nu credeți că Nea Petrache n-a luat în serios oferta.

Nea Petrache lua parte la toate aspectele vieții de celulă. Prin alfabetul Morse aveam legături nu numai cu celulele vecine, ci cu toată pușcăria, calea de transmisie fiind țevile de calorifer. Așa aflam știri și noutăți interne și externe, așa se transmiteau informații politice, științifice, lecții, texte religioase. […]

Noi, tinerii de atunci, care am stat în închisoare între aceiași pereți împreună cu Petre Țuțea, am putut să-l cunoaștem mai îndeaproape și să ne înfruptăm din darurile cu care l-a hărăzit Domnul. Dar și el ne-a cunoscut mai îndeaproape pe noi, generația care se dezvolta pe aceleași coordonate, preluate, filial, de la generația lui.

Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele spiritual-religioase.

Ca să avem folos și noi și dânsul, ne-am gândit să ne îmbogățim cunoștințele de limba franceză, făcând retroversiuni pe care să ni le corecteze Nea Petrache. Am ales anume textele evanghelice pe care le știam pe dinafară. […]

A fost un prilej de cunoaștere și aprofundare a Sfintei Scripturi, din care am câștigat și noi și – mai ales – Petre Țuțea. Prilej de meditații, de exegeze, de corelări și comparații cu valorile culturii și filozofiei în special. Nu puține au fost clipele când Petre Țuțea își exprima profunda uimire față de adevărurile redate de aceste sfinte texte. Socotesc această perioadă de mare importanță pentru gândirea creștină a lui Petre Țuțea. Nu e nici pe departe vorba de o convertire la creștinism a lui Petre Țuțea în închisoare2. A fost o dezvoltare și aprofundare a unor adevăruri legate de concepția de viață a generației care a gravitat în jurul lui Nae Ionescu.

În 1962 am fost iarăși risipiți prin alte secții ale Aiudului. În 1964 am fost eliberați.

L-am revăzut pe Nea Petrache după Revoluție, în anul 1990, când părintele Anania m-a trimis să-l spovedesc și să-l împărtășesc. În perioada aceasta a stat cu el, zi și noapte, Radu Preda. Cartea lui Jurnal cu Petre Țuțea socotesc că este de mare folos pentru cei ce vor să-l cunoască pe marele gânditor creștin și român Petre Țuțea.

În 1991 a fost internat la Geriatrie, unde nu a stat mult, și apoi la spitalul ”Christiana”, în două rânduri. A fost în atenția personalului spitalului, începând cu domnul dr. Pavel Chirilă, a preoților și maicilor de acolo. Toți avut câte ceva de învățat de la Petre Țuțea. Era asaltat de prieteni, de ziariști, de foto-reporteri etc., încât era nevoie, pentru odihna lui, să fie protejat.

A suferit mult. Încleștarea durerilor însă îl lăsa atunci când se antrena într-o discuție cu cineva, când, de fapt, monologa. L-am împărtășit ultima dată în preziua morții, care s-a petrecut la 3 decembrie 1991. A fost depus în paraclisul de la ”Christiana” și împreună cu pr. Constantin Mihoc i-am făcut slujbă de prohodire.

A fost înmormântat la Boteni, purtat pe ultimul lui drum pământean de un car cu boi. Înmormântare simplă, cuviincioasă.

Ca un mesaj din partea lui Nea Petrache pentru tinerii de azi, pentru generația aceasta pe care o socotea ”cea mai potrivită pentru o prefacere fundamentală și pentru o ieșire în universalitate”, iată câteva îndemnuri de la el: ”Mergeți la biserică, scotociți bibliotecile, stoarceți pe câte unul ca mine, dacă aveți norocul să-l întâlniți…”

Iată ce ați putea afla de la mine, parcă ne-ar zice el, comunicându-ne din ultimele sale gânduri: ”Libertatea ți-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire, libertatea e de neconceput.”

”Cea mai consolatoare propoziție din istoria lumii este aceasta: Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa”.

”Nu mă pot sprijini decât pe Dumnezeu, care niciodată până acum nu a fost atât de prezent. Mă văd trăind într-un spațiu sacralizat de atotstăpânitoarea Biserică creștină. Nu mă jenez să consider toate disciplinele minții umane roabe ale teologiei, fiindcă în ele nu apare Absolutul”. […]

Sunt afirmații care ne arată că avem de-a face cu un mare gânditor creștin.

” (Pr. Contantin Voicescu – Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pp. 94-100)


1. Despre un astfel de episod, Petre Țuțea avea să-și aducă aminte astfel: ”Am stat în fort la Jilava și țineam conferințe. M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecționat băieții și m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atâta să mor…” (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, p. 13)

2. Afirmație parțial eronată. E adevărat că cel puțin cât privește detenția de la Jilava și Aiud, Petre Țuțea era deja un profund trăitor creștin, dar convertirea lui la credință a avut loc tocmai pe fondul detenției. În ultimul său an de viață, marele filozof va mărturisi la ceas de taină că ”adevărata lui convertire a fost rezultanta chinurilor din închisoare”. Radu Preda, discipolul care i-a purtat de grijă până în ultima clipă a vieții, va nota în jurnalul din 19 februarie 1991: ”Îl întreb iarăși cum s-a apropiat de Dumnezeu. Spune că înainte de închisoare, și mai ales atunci, a simțit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea construcțiilor umane. De aici și furia manifestată împotriva comuniștilor, a ateilor în general? – Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba – ”. (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 24, 99)

„Nea Petrică Țuțea Românul”

Petre Țuțea cu fratele Ion și mama sa

Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre detinuții mai puțin școliți, de la țară, probabil, „Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?”, acesta îi răspunsese simplu: „Român! Român de profesie!”. Și „porecla” de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese: „Petre Țuțea, Românul”.

Altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plimbări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloaie, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însuși în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese:

– În fața intelectualilor? Nişte proşti care caută neaflând? Pentru ei… „Popă de ţară”.

– Şi atunci, unde aveţi parohia? îl întrebă Dumitru Stăniloaie.

– Unde să am parohia, părinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde şi chiar şi de la vreun amvon, dacă mi se oferă.

După aceea, explicaţia dată părintelui profesor se adăugă poreclei, amplificându-i faima de „Român şi popă de ţară”.

Cine să se mai fi îndoit de asta, când, deseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba:

– Ştii tu, mai Niță, ce-i Adevărul?

Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă. Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică.

Mulţi zâmbeau sau se mirau, ascultându-l pe Nea Petrică, neîndrăznind să-l întrebe ceva ce ei n-ar fi înţeles. Dar asta doar pe loc, căci în celule, pe unde mai putea fi zăgăzuit, discuţiile continuau la nesfârşit şi-ntotdeauna în termenii cei mai adecvaţi mediului, circumstanţelor şi auditoriului. Iar când – în faţa oamenilor simpli şi săraci cu duhul – înţelegerea nu era totuşi deplină, ea se transforma în admiraţie.

– Ce înţelegeţi voi, mă, din ce spune Țuțea? îi întrebase o dată colonelul Crăciun, directorul închisorii, pe nişte ţărani care-l ascultaseră pe Țuțea vorbind prin cine ştie ce colţuri sau cluburi despre indiferent ce subiect.

– Nimic, domnule colonel, da-i năprasnic când vorbeşte! îi răspunseseră în cor ţăranii.

– Şi de aceea căscaţi gura la el?

– D-aia, da! întăriră ţăranii.

Colonelul, ca să se poată achita onorabil de sarcina Reeducării deţinuţilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Țuțea, habar neavând el cu cine avea să aibă de-a face – primi „indicaţii de sus” care, conform spuselor lui, cu mulţi ani după eliberarea deţinuţilor, sunau aşa:

„Tu fost de-al lor şi ei de-ai tăi, aşa că tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, şi baţi la cur la ei, da’ ei nu trebuie ştie că noi pus la cale asta”. Aşa că îi organizase pe cei mai „concesivi” în cluburi: club pentru intelectuali şi club pentru ţărani.

Or, la clubul pentru ţărani, cei care-l ascultaseră pe Petre Țuțea nu voiseră să vină. Că doar fusese „năprasnic” popa care-i „spovedea pe unde apucă”!

Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi şi le vorbea chiar complicat, după prea complicata lor înţelegere. Clar însă. Şi atât de clar încât, nu o dată, ţinu să asiste şi colonelul la discuţii.

Tema pentru autoanaliza nu ştiu cărui „conştient” era: greşeala politicii legionare.

După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, „acuzând” – chipurile! – Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică:

– Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!

– Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel! îi răspunse Țuțea zâmbind. Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?

Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei „înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând.

– De ce ne stai împotrivă, domnule Țuțea? îl întrebă o dată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?

Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel care-i punea întrebarea.

Şi, nevoind să-i scape nici Iacob fără un răspuns, începu – motivându-şi neconformismul, opoziţia şi neadaptarea la împrejurări – să-i spună că „cei ce se scaldă cu plăcere în fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstanţe, adică din conformism, domnule Iacob, atitudine specifică ploşniţelor. Aşa se numeşte asta!”.

– Numai că atunci suferi şi consecinţele inadaptabilităţii, domnule Țuțea! îi zise Iacob, adresându-i-se politicos – conform indicaţiilor superiorilor, care înlocuiseră cuvântul „bandit” cu cel de „domn”.

– Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta mă opun şi intru în temniţă. Că altfel, ce-aş fi? Un simplu animal adaptabil. Şi nu mi-ar fi convenit. De altfel, în lupta politică majoră, omul care se angajează în ea oscilează între eroism şi laşitate, ajungând apoi unde am ajuns şi eu, adică la carceră, la izolare şi la douăzeci de ani de temniţă: preţul candidării la postura istorică de erou. Dar nu vă fie teamă de eroi, pentru că şi ei dispar în fluviile imanente ale istoriei!

– Şi atunci?

– Atunci îţi mai rămâne o singură posibilitate pentru ieşirea din anonimat: sfinţenia. Şi Sfântul nu se topeşte decât în absolut.

– Aha! D-aia dumneavoastră, legionarii, căutaţi să ajungeţi acolo!

– Dacă ne dă mâna, domnule colonel! încheie Tutea.

Administraţia penitenciarului de la Aiud avea să mai vadă şi să mai audă multe! Mai ales din gura lui Petre Țuțea! Ocaziile se iveau la tot pasul.

Acuzându-l cineva, o dată, de genialitate – din pricina căruia îşi permitea să spună tot ce spunea, pe la toate colţurile -, el dădu din umeri.

– Mare brânză şi geniile! În faţa lui Dumnezeu nu există genii; geniile sunt veri primari cu idioţii, beneficiind de aceleaşi considerente şi unii, şi alţii.

– Şi noi? Noi, domnule Țuțea? Noi, Crăciun şi Iacob, ce-om fi?

– Ca şi noi, doar instrumentele Sale.

– Şi atunci, de ce vreţi să ne distrugeţi? întrebă imprudent un adjutant din administraţie, care asistase la discuţie.

– Nu noi pe dumneavoastră, ci invers: dumneavoastră pe noi! îi răspunse Țuțea. Şi ar fi bine să nu uitaţi încă un lucru: că dumneavoastră vă definiţi prin noi, nu noi prin dumneavoastră.

– Cum vine asta?

– Cum v-am spus; pentru că, într-o relaţie de adversitate, un termen – ca dumneavoastră, de pildă – nu capătă dimensiunea dorită decât în funcţie de cea pe care o are adversarul cu care se luptă.

– Adică, domnule?

– Adică, simplu: nu eşti mare decât în măsura în care adversarul e şi mai mare decât tine. Altfel, ce merit ai mai avea, în competiţie cu unul mai mic decât tine? Aţi înţeles?

Dar pentru ca să nu se nască cine ştie ce resentimente, tot el îi asigură pe cei ce-l ascultaseră că-n pofida celor pătimite în urma neconformismului său istoric, el n-ar fi în stare să acuze pe nici un frate al său de etnie că l-a asuprit.

– Şi ştiţi de ce, domnilor? Ca să nu fie jignit poporul român. Iar dacă asta s-a întâmplat totuşi, eu nu voi spune niciodată că am fost torturat ca român, ci ca ungur, neamţ sau jidov; ca orice, doar ca român nu!

Şi mulţi râdeau de el, nu însă şi cei ce-i înţelegeau slăbiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului român. De aceea, în desele sale elanuri, îl considera şi ca„marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”.

Deși, uneori, după ani și ani, mai mult sau mai puțin bolnav fiind, se căina cumplit c-a suferit treisprezece ani de temniță pentru ”un popor de idioți”. La ananghie, câte nu-i scapă omului! Și nea Petrică Țuțea nu se excludea din categoria de om. Dar cum își revenea, își aducea aminte că fără un Ștefan cel Mare sau un Vlad Țepeș, România, în istoria ei, n-ar fi fost decât ”o pajiște cu miei cuminți”. Lui Țepeș, revenindu-i meritul de a fi coborât morala absolută în viața românilor, prin țepele înfipte în fundul infractorilor. ”Că dormeai – mai ziceai el râzând – cu punga de bani de aur la cap și-ți era frică să nu ți-o furi singur de la ceafă”.

Mureau de bucurie țăranii, auzindu-l; mureau și intelectualii de oful a cine știe ce păcate nemărturisite… Ce-i păsa lui de ei, din moment ce erau toți români, frați de-un sânge cu el? (…)

[În urma decretului nr. 411/1964, de eliberare generală a deținuților politici], în faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Țutea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio – care, pentru alţii, era autoanaliza – fuseseră aduşi, în zeghe, toţi deţinuţii Aiudului. Şi cei din Zarcă, cu zeghea-n cap, şi cei pregătiţi pentru eliberarea înainte de termen, cu bocceaua în spinare.

Nelipsită de la „spectacol” nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul „educatorilor”: colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.

– Domnilor! îşi începu Petre Tutea discursul. Aş vrea să se ştie – şi vă rog, domnule colonel, să comunicaţi asta şi celor de la minister – că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.

Toate şi toţi au trecut peste el şi el a rămas acelaşi. Are cea mai unitară limbă, expresie a firii sale unice între popoarele ce l-au înconjurat, călcat, şi-l înconjoară încă.

A fost sub turci şi nu s-a turcit. A stat cu slavii şi nu s-a slavizat. Păgânii l-au năpădit şi nu s-a păgânit. Împănat a fost cu nemţi şi cu unguri şi pe toţi i-a înghiţit. Şi nimănui care i-a călcat pragul nu i-a rămas dator.

I-a împrumutat Romei antice columna de susţinere, sângele şi limba, vorbindu-i frăţeşte, dar de la obraz. O limbă cu virtuţi complete poate fi un vehicul pentru tot ce se întâmplă spiritual în specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cântăreţi în strană. N-am marcat universalitatea cu cine ştie ce născociri şi isprăvi, dar, datorită lucidităţii, ne-am dat foarte bine seama atât de limite, cât şi de neputințe. Prin fire şi limbă, L-am primit însă şi pe Dumnezeu şi tot prin ele L-am înţeles. De aceea, azi şi un simplu popă de-al nostru de ţară, din Bărăgan de pildă, atunci când se armonizează cu dangătul clopotelor liturgice, face cât o întreagă Academie. Şi tot de aceea şi elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decât cele intelectuale. De unde şi problema Bisericii noastre pe care, dacă nu o situăm deasupra statutului intelectual, zadarnic încercăm să facem ce vrem, de unii singuri. După cum şi dacă-n marea noastră Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Că doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au bătut ei! Aşa că la noi, Istoria s-a făcut odată cu Biserica. Şi nimeni, în această Istorie a noastră, n-a sprijinit şi susţinut Biserica precum a sprijinit-o şi a susţinut-o Mişcarea Legionară. Ştiau ei, legionarii, ce ştiau! Că orice am face noi, cei de azi, fără Ea, ar fi mai puţin important decât ceea ce am face trăind prin Ea şi pentru Ea. De aceea am eu certitudinea invincibilităţii poporului nostru. Căci aşa cum a ieşit din impasurile trecute, tot aşa va ieşi şi din cele prezente şi din cele ce vor mai veni. Virtuţile sale, daruri cereşti, îl vor ajuta. Şi când mulţi dintre cei de azi nu vor mai fi împrejur, noi încă vom dăinui, chiar murind acum pentru el.

– Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia…

– S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cum zice bătrânul, şi-o să mai vedem noi…

– O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte…

– Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Și de strigoi, cine să se teamă?

– Hm… Mai știi?… răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.

Și ”ședința” cu camarazii legionari luă sfârșit.

Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite:

– Grozav, Țuțea ăsta! zicea unul.

– Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.

– Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului.

– Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său.

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 149-153, 164-166)

Petre Țuțea în dialog cu prigonitorul Gheorghe Crăciun

Altă dată, tot aşa într-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun ”trecea în revistă” însoțit de un grup de ofițeri, careul.

La un moment dat s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate.

– Ce faci, filosofule?

Îl cunoscuse. Era Petre Țutea. Era aşa de slab că-l susțineau doi camarazi.

Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulțime:

– Mă! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-l închipuiti pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!

Se depărtase câtiva paşi. Țuțea a ridicat mâna.

– D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!

– Da! Ia zi, mă, filosofule!

– Nu vă supărati, aţi crescut la oraş sau la ţară?

– La ţară, mă! Nu se vede? şi-şi bombează pieptul.

– Şi ati avut porci?

– Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?

– Şi… aţi văzut dvs. porc să privească în sus?

Tăcere scurtă. Priviri speriate. Crăciun nu era prost, a schiţat un zâmbet şi către cei de faţă:

– Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii…

S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu ”nebuni ca Țuțea”.

De când ne băgaseră în celulă din 1959 nu mai văzusem „bomba” în care puţină vreme a stationat la un loc atâta mulţime de oameni. Dar iată… mari și minunate sunt lucrurile tale Doamne!

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, p. 85)

Una din cele mai mari personalități contemporane

În compartimentul mare al dubei ne aşezăm lângă domnul Pupeza. Este o încântare să-l asculţi vorbind. Ne spune că s-a despărţit de curând de Petre Ţuţea, despre care vorbeşte în termeni superlativi. Auzisem vag până acum despre Ţuţea. Acum aud vorbindu-se despre el, ca despre una din cele mai mari personalităţi contemporane. Timpul va confirma ceea ce admiraţia domnului Pupeza îi acorda cu anticipaţie. (…)

Ne apropiem de închisoare. Când apare în raza noastră vizuală, o privim cu toată atenţia. Privind-o din exterior, închisoarea nu pare aşa fioroasă. De la distanţă, nici nu-ţi poţi imagina iadul din interior. Într-adevăr, chinul acestui infern nu-l cauzează nici zidurile şi nici gratiile, ci răutatea şi cruzimea gardienilor şi a politrucilor. Or, acestea nu se văd, ci numai se simt. Trecem peste podul pe care îl vedeam, cu ani în urmă, în zilele de Duminică, pe colonelul Koller, mergând în ţinută de paradă şi şchiopătând, spre stadion. Era, cică, invalid de război. Din războiul civil din Spania. Ca zelos ucenic al Talmudului şi bun bolşevic, a luptat în Spania pentru dărâmarea Creştinismului.

Când ajungem în curtea închisorii, suntem încunoştinţaţi de către colonelul Crăciun că am fost aduşi în penitenciar ca să-l ascultăm vorbind pe Petre Ţuţea.

– Te-am adus în special pe dumneata – zice Crăciun, adresându-se mie – ca să vezi şi să auzi că şi Ţuţea s-a convins de adevărul celor spuse de noi.

Mă înclin zâmbind, copleşit – chipurile – de atâta onoare. Nu pot să nu mă întreb: de ce caută colonelul Crăciun atât de stăruitor să mă determine să vorbesc şi eu. Până la urmă ajung la concluzia că insistenţa lui ţinteşte departe. Legionarii bătrâni pe care i-a convins să-şi facă ”mea culpa” vor dispare, unul câte unul, cât de curând, sub acţiunea implacabilă a timpului. În schimb, noi, tinerii, deşi ne-a trecut prin furcile caudine ale Zărcii, vom rezista mai mult în viaţă şi vom constitui o primejdie în viitor. (…)

Discursul lui Petre Ţuţea, deşi lung de cel puţin două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. Nu pot decât să regret că nu a existat un mijloc de a înregistra ceea ce a spus în faţa noastră acest vorbitor neîntrecut. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Petre Ţuţea în încercuirea Securităţii

Despre Petre Ţuţea s-a rostit, în orice timpuri, de către contemporani, prieteni sau duşmani, informatori sau anchetatori ai poliţiei politice, cuvântul „geniu”. S-a vorbit ca despre un legiuitor al economiei naţionale şi în anii ’40, tot ca despre un geniu se exprima în pledoaria sa Petre Pandrea în anii ’50 când Petre Ţuţea intra în şirul martirilor temniţelor comuniste; un geniu îl socoteau şi contemporanii lui de după 1964 şi până la moarte, când fractura destinului său îl obligase la schimbarea bruscă a legiuitorului cu studii înalte de drept şi specializări în economie, în filozoful orator ce umbla neobosit adunând în jurul său tineri cărora le vorbea despre libertate şi demnitate tranşând cu obstinaţie problema comunismului privit, până la urmă, ca o boală inoculată, ucigătoare.

Pentru cei ce nu l-au cunoscut sau, poate, au auzit prea puţin despre el, deschid documentarul cu datele cele mai importante scoase din declaraţia scrisă de mâna sa la 6 aprilie 1960, declaraţie aflată la fila 48 a Dosarului Işnformativţ 149821, volumul I din Arhiva CNSAS, când era internat politic în lagărul de la Ocnele Mari. Acest Dosar Işnformativţ însumează 20 de volume.

Absolvent în 1929 al Universităţii din Cluj – Facultatea de Drept, doctor în Drept la 27 de ani, în timpul doctoratului îşi începe activitatea jurnalistică devenind colaborator al ziarului tineretului naţional ţărănesc alături de Bazil Gruia. Practică avocatura doar un an în judeţul Hunedoara, pentru ca în 1932 să întemeieze împreună cu Mircea Grigorescu şi Petre Pandrea revista „Stînga” din care apar numai câteva numere.

Anul 1933 este anul decisiv pentru cariera de economist a lui Ţuţea. Este trimis la Legaţia Română din Berlin ca ajutor al consilierului economic, unde va rămâne până în 1935. Rechemat în Ministerul Economiei Naţionale, centrala Industrie şi Comerţ, funcţionează aici până la data arestării – 12 aprilie 1948. Deşi doctor în Drept, se specializează în economie, conform vocaţiei sale reale.

În 1940, luna noiembrie, pleacă la Moscova, ca negociator al unor acorduri economice, unde rămâne până în 1941. După întoarcerea din URSS, funcţionează ca director în Ministerul Industriei şi Comerţului până la 23 august 1944. Până la data arestării sale rămâne în minister cu următoarele funcţii: director în Ministerul Economiei Naţionale, Direcţia încurajării Exportului, funcţionar în Direcţia Studii şi Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcţia Acorduri. Mă opresc la acest episod important pentru cunoaşterea personalităţii lui Petre Ţuţea. Este vorba despre un document aflat la fila 1 a dosarului de urmărire informativă: „Referat al Serviciului II/ Biroul 2 din 4.04.1948 – Direcţiunea Generală a Siguranţei Statului – Dosar 58035 indşividualţ- în prezent Petre Pandrea nu activează politiceşte păstrându-se într-o rezervă totală şi ostilă faţă de munca sindicală şi politică a salariaţilor ministerului Industriei şi Comerţului. De la instalarea la conducerea ministerului a D-lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Petre Ţuţea a fost ţinut la o parte, neîncredinţându-i-se lucrări importante sau şdeţ confidenţialitate. în evidenţele personalului, Petre Ţuţea figurează pe lista alcătuită în ianuarie 1948 de către sindicat, pentru lista de epuraţie a aparatului de Stat.”

Îndepărtarea lui Petre Ţuţea din structurile Ministerului Economiei Naţionale se încerca încă din 20 februarie 1948 când, paradoxal, Direcţiunea generală a Siguranţei Statului emite un Referat din care reiese intervenţia acesteia pe lângă organele de conducere ale Ministerului Economiei Naţionale pentru evitarea epurării lui Petre Ţuţea – probabil în vederea supravegherii lui la locul de muncă – dar şi datorită calităţilor excepţionale ale înaltului funcţionar de stat: „Neîncadrându-se actualului regim şPetre Ţuţeaţ nu este întrebuinţat la lucrări prea secrete şi este propus de organele acestui minister pentru comprimare. Luându-se contact cu organele în cauză ale Ministerului Economiei Naţionale, s-a stabilit să nu se treacă la îndepărtarea acestuia din serviciu pentru moment.”

În felul acesta Petre Ţuţea mai rămâne în Ministerul Economiei Naţionale câteva luni ale anului 1948, retrogradat din funcţia de director în aceea de simplu funcţionar.

Implacabil, însă, intervine fractura destinului. La 12 aprilie 1948 este arestat de la domiciliu de către organele Siguranţei generale şi încarcerat la Rahova în arestul Siguranţei, (ce devenea Securitatea Statului în august 1948), unde este anchetat şi reţinut până în 2 iulie 1948, dată la care, transferat la Sşerviciulţ Sşpecialţ şdeţ Işnformaţiiţ, rămâne până la 18 iulie 1948 când este readus în arestul din Rahova de unde, transportat în septembrie 1948 la Ministerul de Interne este anchetat şi reţinut de către organele Siguranţei generale până la 10 noiembrie 1948 când va fi depus la penitenciarul Jilava. Pe 23 aprilie 1949 este ridicat şi internat în lagărul de la Ocnele Mari.
în 1953 Petre Ţuţea era pus în liberatate. Avea să declare mai târziu într-o „Declaraţie” luată la Securitate în legătură cu o serie de manuscrise confiscate: „Nu cunosc care au fost motivele acestei internări în lagăr şla Ocnele Mariţ, bănuind doar faptul că am fost de dreapta până în 1944” (Dosar I/49821/ vol. 7, fila 139, ACNSAS).

în 1956 Petre Ţuţea este din nou arestat, judecat şi condamnat la 18 ani muncă silnică. Citim „Sentinţa nr. 241 din 20 decembrie 1957 (a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară – colegiul de Fond – Dosar 2828/ 957), la fila 201 a volumului 7 al dosarului de urmărire informativă: „Petre Ţuţea este judecat, arestat preventiv (de la 22 decembrie 1956, trimis în judecată pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale.” La fila 204 – Hotărârea: „Tribunalul în numele poporului hotărăşte ş…ţ cu unanimitate de voturi, condamnă pe Ţuţea Petre la 10 (zece) ani închisoare corecţională şi 5 (cinci) ani interdicţie corecţională pentru uneltire contra ordinei sociale.”

Dosarul I 149821 ACNSAS, vol. I. Fila 44 reflectă influenţa iradiantă a lui Petre Ţuţea asupra oricărui tip de interlocutor, mai cu seamă când se implică, tranşant în probleme de stat. Documentul este o relatare nesemnată şi se intitulează „Dr. Petre Ţuţea negociator economic al României la Moscova, Berlin şi Budapesta”. Suntem puşi în temă cu o discuţie de la Restaurantul „Modern” dintre doi negociatori economici, unul german şi celălalt maghiar, „intelectuali de mare clasă”, dornici să cunoască intelectuali români. Cei doi evocă elogios intervenţiile strălucit-intimidante pe teme economice şi nu numai ale lui Petre Ţuţea: „Să nu vă miraţi. în actualul moment istoric Germania este o colonie a României. Aţi început un război imprudent pe două fronturi. Ce v-aţi face fără petrolul şi grânele noastre? în calitatea mea de delegat patriot v-am prins la strâmtoare, am dreptul să vă impun condiţiuni feniciene. Vă pun cizma mea pe masă. Plătiţi, altfel nu dau.”

De altfel, fragmente întregitoare ale portretului lui Petre Ţuţea alcătuit de Petre Pandrea ca avocat al apărării celui ce devenise deţinut politic odată cu instaurarea comunismului în România găsim în acest volum I: „Ce este Dr. Petre Ţuţea? Un filosof aproape genial care se ocupă după pilda lui Socrate (cunoaşte perfect filosofia Eladei) şi de treburile cetăţii, în mod dezinteresat şi fără a râvni sau vâna demnităţi sau onoruri ca politicienii sordizi. Ţuţea are perspectivă europeană şi istorică. ş…ţ Până azi, viaţa lui este curată ca cristalul. (Fila 23)

Inocenţa lui Petre Pandrea care spera să-i înduplece pe călăii comunişti se reflectă în fragmentele textului aflat la fila 42 a volumului I din dosarul informativ: „Având în vedere capacitatea intelectuală excepţională şi pregătirea europeană a acestui filosof, fecior de ţăran şi proletar intelectual, deci un bun, o valoare, a poporului nostru, de la care putem aştepta o mare carte, acum când se află în pragul maturităţii, după ce a terminat efervescentele şi căutările de sine ale tinereţii, îmi îngădui să dau următoarele sugestii anchetatorilor noştri:

1. un proces politic cu Petre Ţuţea ar fi o copilărie a acuzării fiindcă nu pot exista elemente, fapte, intenţii, organizare, în afară de trăncăneli greşit auzite şi înţelese de informatori inculţi şi zeloşi, o condamnare a lui echivalând cu uciderea acestui temperament hipernervos şi a unei filosofii precare, ca la toţi filosofii de ocazie.

2. tratament de favoare în penitenciar cum se cuvine pentru poeţi şi filosofi, adică aer, plus de hrană cam insuficientă, cărţi de lectură pentru narcotizarea nervilor, duşuri reci dese, politeţe extremă.

3. domiciliu forţat la casa părintească, lângă bătrâna sa mamă şi la surori (neavând familie ca toţi filosofii) în comuna Boteni, judeţul Muscel.
Avocat Petre Pandrea”.

Petre Ţuţea a fost o conştiinţă implicată în destinul naţiunii, a gândit efervescent şi constructiv până în ultima clipă a vieţii sale, conturându-şi, prin alocuţiunile sale, un autoportret lăuntric demn de aducere aminte, alcătuit din fragmente tulburătoare prin veridicitatea lor: „Cine şi ce poate împiedica o conducere luminată şi dârză să civilizeze complet litoralul Mării Negre aşa ca paşii noştri să coboare pe trepte de marmură spre mare? Care sunt obstacolele de neînvins puse în calea realizării unei puternice industrii de nivelul celei mai avansate din lume sau în calea dezvoltării unei agriculturi care prin cantităţi şi calităţi să poată concura pe cea mai bine organizată şi utilată? ş…ţ Un Stat naţional se desăvârşeşte lăuntric pentru a putea privi încrezători în afară. Viaţa românească se desfăşoară în spaţiul românesc, viaţa Statului Românilor trebuie să se desfăşoare peste frontierele acestui spaţiu, dacă vrem să poarte titlul de Stat.” (fila 3, volum 3, Dosar I 149821 ACNSAS).

Volumul 7 al dosarului de care ne ocupăm, cuprinde documente ale urmăririi informative a lui Petre Ţuţea din anii de după eliberarea sa din detenţia politică. Petre Ţuţea este prins acum într-o altă formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă. Pentru o mai logică urmărire a evenimentelor, le vom cerceta în ordine cronologică şi nu în ordinea aşezării lor în dosar. De asemenea, pentru sistematizarea informaţiilor din documente vom proceda la clasificarea, pe cât este posibil, a acţiunilor Securităţii în cazul Petre Ţuţea ca obiectiv. Ele ar fi următoarele:

– limitarea anturajului;

– izolarea obiectivului;

– compromiterea obiectivului;

– curmarea relaţiilor obiectivului;

– alcătuirea unei vaste reţele informative;

– dirijarea reţelei informative prin filaj şi prin Tehnica Operativă;

– contactări pentru influenţare şi avertizare a celor din anturajul obiectivului;

– cercetarea obiectivului până în cele mai mici amănunte ale vieţii acestuia;

– compromiterea celor mai apropiaţi colaboratori ai obiectivului;

– anchetări periodice ale obiectivului la Securitate, în cadrul cărora au loc şi avertizări repetate;

– percheziţii domiciliare;

– control şi confiscare a lucrărilor personale aflate la domiciliul obiectivului;

– preconizarea urmăririi penale a obiectivului;

– preconizarea intervenţiei asupra mijloacelor de subzistenţă ale obiectivului (verificarea autenticităţii actelor şi eventuala intervenţie în acordarea în continuare a pensiei de la Uniunea Scriitorilor);

– preconizarea efectuării unei expertize medico-psihiatrice (care de obicei se solda cu o internare bazată pe un diagnostic fals precum şi eventualitatea unui tratament aplicat în vederea anihilării victimei).

În primăvara lui 1968, lui Petre Ţuţea i se întocmeşte o „fişă personală” (în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”): „Dar, fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus „să se bage slugă la dârloagă” (sic!) autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală””. Tot aici se propune: „a se aproba avertizarea numitului Ţuţea Petre de către organele noastre, fără audierea unor martori deoarece poziţia sa duşmănoasă a fost semnalată de mai mulţi informatori.
Semnat locotenent major
Gheorghe Gheorghe”.
(fila 2 volumul 10). De altfel, în Procesul verbal din
30.03.1968 citim că a fost „invitat” la sediul organelor de Securitate „pentru a i se atrage atenţia asupra următoarelor fapte: organele noastre sunt în posesia unor date verificate din care rezultă că în discuţiile pe care le purtaţi abordaţi teme şi idei ce contravin ideologiei marxiste, că teoretizaţi curente depăşite de timp chiar atunci când plecaţi de la premise juste, întreţinând o atmosferă neloială regimului socialist prin aluzii la unele stări de lucruri.
I s-a subliniat şfaptulţ că se face purtătorul unor idei reacţionare în anturajul pe care-l cultiva.
Faţă de această situaţie, organele de securitate avertizează pe cetăţeanul Ţuţea Petre că în cazul când va repeta sau va comite alte fapte împotriva Securităţii statului, va fi tras la răspundere penală.
Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces verbal.
Semnătura celui avertizat că a luat la cunoştinţă
Petre Ţuţea
Nu recunosc cele imputate”.

încă din 1969 Petre Ţuţea aduna în jurul său adepţi ai învăţăturii pe care o furniza sau simpli admiratori. în aceste împrejurări începe să devină periculos şi sub acest aspect pentru regimul comunist. în „Raportul privind rezultatul discuţiilor purtate în ziua de 23 ianuarie 1969 cu Ţuţea Petre, fost şef de cuib legionar, fost director general în Ministerul Economiei, condamnat şi graţiat în 1964”, ş…ţ „reies clar concepţiile sale idealiste antimarxiste. ş…ţ” Se remarcă „faptul că în discuţiile purtate Ţuţea Petre abordează problemele de pe o poziţie idealistă ieşind în evidenţă caracterul naţionalist al ideilor sale.

De fapt şi din unele materiale informative rezultă că Petre Țuţea are unele manifestări anticomuniste şi speră într-o schimbare a regimului.

În concluzie apreciem că Ţuţea Petreş,ţ în discuţiile ce le poartă cu studenţiiş,ţ colportează idei filosofice opuse marxismului din care cauză nu este oportun ca el să mai continue astfel de legături, mai ales că, aşa după cum rezultă şi din materialul informativ, el exercită influenţă asupra acestora având o mare erudiţie şi capacitate de a domina în discuţiile pe care le poartă.

Chiar şi în discuţiile cu noi şi-a etalat concepţiile sale idealiste neascunzând faptul că el nu este adeptul marxismului.” (fila 269, vol. 11)

Dirijarea reţelei informative şi diversificarea ei în cazul Petre Țuţea este spectaculoasă. Problema se acutizează chiar în iulie 1971, când faţa comunisto-şaşa-zisţ-umană, pe care vroia s-o afişeze regimul, se modifică monstruos o dată cu vizita lui Nicolae Ceauşescu în Coreea. La 29 iulie 1971 Securitatea alcătuieşte un „Plan de măsuri în dosarul de urmărire informativă privind pe Țuţea Petre” (volum 12, fila 26):

I. Dirijarea reţelei informative după cum urmează:

1) Dirijarea informatorului „Crăiniceanu” din legătura tov. locotenent colonel Spiridon pentru a stabili natura relaţiilor dintre Țuţea Petre şi unii scriitori precum şi conţinutul scrierilor sale de sertar.

2) Dirijarea informatorului „Dobrogeanu” din legătura tov. maior Stanciu Constantin pentru a stabili anturajul sau relaţiile cu persoane din străinătate.

3) Se va cere şSecurităţiiţ judeţului Ilfov dirijarea informatorului „Vlăsceanu” pentru a stabili ş…ţ atitudinea sa faţă de evenimentele interne şi internaţionale.ş…ţ

Deoarece Țuţea Petre este cunoscut de mulţi informatori ai organelor noastre se va face o selecţie, iar cei cu posibilităţi vor fi instruiţi în consecinţă.
Termen: permanent
Răspunde: locotenent Teacă C.

II. Se va pune sub control corespondenţa lui Țuţea Petre pentru a descoperi legăturile sale din ţară şi străinătate (timp de 6 luni).
Termen: 15.08.1971
Răspunde: locotenent Teacă C.

III. Se vor continua contactările lui Țuţea Petre în vederea prevenirii influenţei sale în rândul tineretului.
Termen: permanent
Răspunde: locotenent Teacă C.

IV. Se va lua legătura cu şVictor Achimţ ofiţerul care deserveşte informativ Uniunea Scriitorilor pentru a vedea posibilităţile existente şi cooperarea pentru documentarea activităţii lui Țuţea Petre.
Termen: 1.09.1971
Răspunde: locotenent Teacă C.”

Măsurile luate în urma planului eşuează în parte. Securitatea abordează o nouă etapă, mai drastică, deoarece „Țuţea Petre datorită legăturilor pe care le realizează şi le permanentizează şi mai ales prin comportarea şi discuţiile pe care le face prin ideile pe care le răspândeşte în anturajul său, prezintă un pericol social.” (fila 15, volumul 11, din Nota sinteză din 15.03.1974 semnată de căpitan Dragnea Vasile de la Işnspectoratulţ şdeţ Mşiliţieţ Bşucureştiţ – Securitate).

Concomitent se concepe o „Notă de măsuri în dosarul de urmărire informativă „Economistul”. Şurubul se strânge. „Pericolul” trebuie anihilat. La fila 16 citim: „Având în vedere situaţia operativă existentă prezentată în nota-sinteză alăturată se impune continuarea urmăririi informative a numitului Țuţea Petre pentru a realiza următoarele sarcini:

I. De stabilit toate elementele pe care le vizitează la domiciliu sau le contactează în alte împrejurări şi fac parte din anturajul său şi de documentat manifestările ostile pe care le are faţă de acestea, în scopul luării unor măsuri de curmare a acestor activităţi.ş…ţ

II. De verificat ce preocupări scriitoriceşti are în general şi dacă scrie un roman privind viaţa din detenţie sau alte lucrări duşmănoase.
– Pentru realizarea acestor obiective vom întreprinde următoarele măsuri:
ş…ţ
2) în cazul când (!) obţinând o nouă locuinţă (în care sens are de făcut demersuri) va primi vizita unor tineri sau (sic!) altor persoane faţă de care exercită o influenţă duşmănoasă, se va analiza oportunitatea instalării mijloacelor T/ehnicii/ Oşperativeţ pentru a cunoaşte şi documenta această activitate.

3) Pentru a stabili dacă este preocupat să redacteze scrieri duşmănoase se vor lua măsuri de dirijare cu continuitate a informatorului „Fănică” de la Direcţia I (locotenent colonel Rădulescu Petrică) faţă de care şi-a exprimat asemenea intenţii.

În acest scop, iniţial se vor lua măsuri de interpunere în localurile pe care Țuţea Petre le frecventează (inclusiv Casa Scriitorilor – n.n.).

4) Cu sprijinul conducerii serviciului se va analiza la Direcţia I şi la Serviciul 120 din unitatea noastră ca informatori din rândul scriitorilor să fie dirijaţi pe lângă Țuţea Petre în scopul verificării preocupărilor lui literare, urmând a se stabili sarcini concrete în acest sens.
ş…ţ

6) Periodic, în raport de evoluţia situaţiei operative, va fi pus în filaj, pentru a documenta legăturile pe care le are, întocmindu-se şi acte premergătoare corespunzătoare, folosind aceste împrejurări şi pentru interpunerea unor informatori.
ş…ţ

9) în cazul că se vor obţine informaţii că la domiciliul său deţine unele manuscrise personale sau este în curs de redactare a unor asemenea lucrări, vom organiza o percheziţie secretă sau legendată pentru a verifica conţinutul lor.ş…ţ

10) Pentru a împiedica la timp continuarea activităţii lui de influenţare negativă, vom proceda la documentarea preocupărilor ce le are în acest sens, urmând să adoptăm următoarele soluţii:
– chemarea periodică la organele de Securitate ca pe această cale să-l determinăm să renunţe la activitatea ostilă concomitent cu contactarea unora dintre legăturile lui, adâncind astfel procesul de destrămare sau, în caz oportun, luarea unor măsuri penale.”

Să recapitulăm: până aici (suntem în anul 1976) avem de a face, în ceea ce-l priveşte pe Petre Țuţea, cu „adâncirea unui proces de destrămare” a relaţiilor, luarea unor măsuri penale, racolarea prietenilor, încercarea de suprimare a mijloacelor de trai.

Anul 1978 este, pentru Țuţea, un an înţesat de măsuri sporite împotriva lui, absurde prin număr şi iraţionalitate. Se „lucrează” pe trei direcţii „se continuă operaţiunea de „destrămare” a anturajului în mod special al celui alcătuit din tineri, este „lucrat ş…ţ” prin mijloace speciale şi reţea şde informatoriţ, activându-se pe linia de influenţare şi a renunţa la a scrie lucrări cu caracter antimarxist şi de a refuza chiar restul de lucrări pe care le scrie” (fila 88, Nota informatorului „Inginerul” din 7.03.1978, Dosar 149821 Țuţea Petre şi alţii volum 9). Din nota informatorului „Vrânceanu” de la fila 96 a volumului 9 al dosarului, nota din 13.12.1977, aflăm că „informatorul a fost instruit ca în relaţiile cu Țuţea Petre să-l tempereze de a-şi mai exterioriza intenţiile în diferite medii pentru a evita consecinţele de care abia a scăpat.” Adnotarea marginală semnată indescifrabil pe această notă informativă confirmă interogarea, anchetarea, hărţuirea de către organele de Securitate a tinerilor din anturajul lui Petre Țuţea: „Pentru a contracara influenţa nocivă a lui Țuţea Petre pe plan idealist, antimaterialist asupra unor tineri ş…ţ treceţi la executarea ordinului dat deja de a se relua discuţiile la securitate cu toţi tinerii care continuă să-l viziteze fără a descoperi T.O.” La fila 99 a aceluiaşi volum aflăm dintr-o observaţie la Nota informativă a informatorului Emil din 15.11.1977 cum era introdus un apropiat, racolat de Securitate, în casa lui Petre Țuţea, pentru a-i afla părerile ce urmau să fie aduse la cunoştinţa organelor operative: „Pentru viitor discuţiile se vor referi la cele două evenimente importante din viaţa politică a ţării noastre, alegerile şi Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român pentru a cunoaşte poziţia lui Țuţea Petre. Informatorul a fost instruit asupra modului de abordare a acestor subiecte.

O copie a notei se va da la Işnspectoratulţ şdeţ Mşiliţieţ Bşucureştiţ, Serviciul 1.
Semnat colonel Cristea Adrian”.

Tot în 1977, lui Petre Țuţea i se ridica de la domiciliu, lucrările şi este chemat la Securitate pentru „audiere”. De asemenea se continuă audierea tuturor persoanelor din anturajul său – prieteni şi tineri intelectuali – este „adâncit” procesul de izolare a lui Petre Țuţea, cât şi timorarea tinerilor ce-l înconjurau.

„Societatea socialistă bate pasul pe loc din cauza slabei productivităţi a muncii, aglomerării cadrelor administrative şi a aparatului neproductiv excesiv. într-o lume în care realitatea este ignorată în favoarea unor abstracţiuni planificate nu se poate vorbi de progres, entitate socială bazată în primul rând pe stabilitate. La noi nimeni nu e sigur de nimic şi acest factor de instabilitate vertical către poziţiile cele mai de sus se amplifică de la indivizi la întreaga societate.ş…ţ Sunt suficient de bătrân ca să nu îmi mai pese de nimic, astfel că pot privi cu detaşare cum o lume ce îşi zice materialistă se îngroapă zi de zi în propriile sale reziduuri. Asta după ce a îngropat şi chinuit vieţi omeneşti în favoarea a ceea ce prezenta drept ideal şi care de fapt nu era decât un biet izvor de favoruri şi pricopseli personale de abia ajungând pentru cei aleşi.” Sunt fragmente din nota informatorului „Fănică” din 10.04.1981, idei dezvoltate de Petre Țuţea printre cei ce-i formau auditoriul şi care, poate, înlocuiau un public în faţa căruia, într-o societate normală, el ar fi conferenţiat de la o tribună sau de la o catedră. în lipsa acestora, „tehnica operativă” a Securităţii, a păstrat în arhive, desigur în cu totul alte scopuri decât le-am fi avut noi, fragmente din discursurile sale ad-hoc.

Anii ^80 se anunţă catastrofici şi pentru Petre Ţuţea. în faţa locuinţei sale se plasează lucrători ai Securităţii care îl supraveghează atât pe el cât şi pe cei ce-l vizitează: „în ziua de 6 martie a.c. ş1980ţ l-am întâlnit pe stradă pe Petre Țuţea. Era foarte răvăşit. Mi-a spus că în faţa blocului său exista un post fix: sunt legitimaţi toţi cei care intră sau ies din blocul în care locuieşte. într-o zi a fost legitimat cumnatul său şi întrebat pe cine a vizitat.” (Notă informativă fila 40 vol. 9). (urmare din pag. 31)

în sfârşit ajungem la anul ultim al regimului comunist din România, 1989, când urmărirea lui Petre Ţuţea este neîntreruptă prin reţea informativă, până în luna mai şi verificată prin mijloacele tehnicii operative. Volumul 9 al Dosarului Işnformativţ 149821 ACNSAS Ţuţea Petre şi alţii se deschide cu o „Notă de analiză” din ianuarie 1989 (numele de cod ca obiectiv vor fi „Economistul” şi „Ţone”), aflată la fila 2, emisă de Securitatea Municipiului Bucureşti. Pe verso citim: „Este preocupat de redactarea unor lucrări filosofice idealiste pe care le-a difuzat în rândul unor legături ale sale. Scrie o lucrare intitulată „Antropologia creştină”” şi pe care o prefigurează în cinci volume din care numai trei sunt terminate şi anume „Omul”, „Sistemele”, „Stilurile”ş…ţ

– Este nemulţumit de faptul că scrierile sale filosofice şnuţ sunt apreciate şi publicate şi de aceea le dă spre studiere unor legături mai apropiate, în manuscris sau dactilografiate.

– Este o persoană cu o solidă cultură filosofică idealist mistică, jonglând cu termeni şi concepţii filosofice şi reuşind prin modul în care ştie să analizeze diferite evenimente internaţionale, să stârnească interesul auditoriului şi, prin aceasta, considerându-se una dintre cele mai luminate minţi.

Având în vedere situaţia operativă existentă se impune continuarea urmăririi informative a sus-numitului, pentru rezolvarea următoarelor probleme:
ş…ţ

2) Asigurarea controlului asupra lucrărilor sale, prevenirea multiplicării şi difuzării în ţară sau în străinătate a lucrărilor cu caracter duşmănos.

3) Intensificarea măsurilor preventive asupra legăturilor sale în vederea izolării obiectivului şi reducerii posibilităţilor acestuia de a lua legătura cu elemente legionare şi reacţionare din Occident.
Pentru realizarea acestor sarcini se vor întreprinde următoarele măsuri:

1. Instruirea şi dirijarea în continuare a informatorilor „Emil”, „Inginerul”, „Murgu” şi „Velicu” în vederea clarificării următoarelor aspecte:
ş…ţ
– cine sunt persoanele care îi dactilografiază lucrările;
– cine sunt persoanele care îi facilitează scoaterea sau introducerea în sau din exterior de publicaţii sau diverse obiecte;
– ce intenţionează să facă cu lucrările sale şi ce persoane au cunoştinţă de ele; cui a promis că îi dă câte un exemplar.
Termen: permanent
Răspund: colonel Ardelean Valeriu
colonel Ghinet Virgil

2. Anchetarea, împreună cu Direcţia I, a elementelor legionare care îl vizitează pe obiectiv şi anume: Marcel Petrişor şi Boeru Adrian. Audierea tuturor persoanelor care vin în contact cu obiectivul: Aurel Dragoş Munteanu,/…/, Neagu Mihai Basarab, Nicolae Mărgineanu precum şi studenţii care-l vizitează pe obiectiv.
Termen: 25.02.1989
Răspund: colonel Ardelean Valeriu
colonel Ghinet Virgil
ş…ţ

4) Se va continua controlul informativ prin mijloacele special Tşehniciiţ Oşperativeţ care se afla instalate la domiciliul obiectivului şi se va avea în vedere o mai operativă exploatare a acestora, în scopul stabilirii şi identificării persoanelor care îl vizitează, natura discuţiilor purtate cu aceste persoane, cunoaşterea activităţilor ostile şi intenţiilor pe care le are în continuare obiectivul.
Termen: permanent.
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu

5). în vederea limitării extinderii legăturilor şi a izolării sus-numitului, se vor organiza măsuri complexe de prevenire, între care, contactări pentru influenţare pozitivă, cercetări informative, atenţionări, avertizări.
Termen: permanent
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu

6) Pentru identificarea tuturor persoanelor, îndeosebi şaţ acelora din rândul tineretului, care fac parte din cercul său de relaţii şi nu au fost încă cunoscute, se va lua măsura filajului pe momente operative.
Termen: 30.01.1989
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu
ş…ţ

8) Încadrarea informativă a tuturor persoanelor care apare ca legături apropiate ale obiectului pentru a cunoaşte reacţia acestora ce ar putea apare (sic!) ca efect al influenţei suportate din partea obiectivului.
Termen: permanent
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu
în funcţie de evoluţia situaţiei operative din Dşosarulţ şdeţ Uşrmărireţ Işnformativăţ prezentul plan se va completa cu noi măsuri.
Colonel Ardelean Valeriu”.

Volumul 20 al dosarului păstrează elemente de tehnică operativă ca ultime interceptări făcute lui Petre Ţuţea, precum ultime acte din 1989 referitoare la caz. La fila 77 este înregistrată o informare din 20 octombrie 1987 conform căreia Petre Ţuţea primise prin intermediar un volum al lui Emil Cioran „unde sunt atacate colectivizarea şi Securitatea”.
Una din ultimele interceptări de tehnică operativă ce constituie unul dintre ultimele documente ale dosarului, are loc pe 25 februarie 1989: „T. O. / Ţone – 25.02.1989 – ora 11,40 – la Ţşuţeaţ se afla Iliescu care (sic!) îi relatează unele probleme din ţările socialiste şi poziţia URSS faţă de România.

Ţ arată că primul ministru francez a folosit expresia „nefericitul popor român”.

Ţ susţine că la noi se vor schimba lucrurile.

Iliescu crede că numai dacă va exista o situaţie favorabilă.

Se discută despre situaţia din URSS. şIliescuţ pleacă la ora 12,20.”

Micul dicţionar enciclopedic despre Petre Ţuţea: „Ţuţea Petre (1902-1991 n. Boteni jud. Muscel) gânditor şi orator român. Reflecţii în maniera socratică, asupra unor teme filozofico-religioase: omul, cunoaşterea, iubirea, Dumnezeu („Philosophia perennis”, „între Dumnezeu şi neamul meu”, „Omul. Tratat de antropologie creştină”). Deţinut politic.” Scurt şi cuprinzător…

(Ioana Diaconescu – România Literară)

via Fericiti cei Prigoniti

Elisabeta Rizea, simbolul femeii românce care a luptat împotriva comunismului

Daca romanii ar fi stiut despre curajul Elisabetei Rizea, poate ca resemnarea si lasitatea nu s-ar fi instalat odata cu instaurarea guvernarii atee. Oamenii stiau insa doar de „banditii din munti”. Nepoata taranistului Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948, a facut 12 ani de inchisoare la Pitesti si Jilava.

 

Vina ei a fost ca i-a ajutat cu hrana si informatii pe cei din munti, ca i-a tainuit pe cei care se grupasera in jurul anticomunistilor col. Gheorghe Arsenescu si lt. Toma ArnautoiuGheorghe Rizea, sotul ei, se afla si el printre cei cunoscuti drept Haiducii Muscelului. Grupul se formase in 1947 si avea in componenta „mari industriasi si proprietari de fabrici si mori, avocati, fosti deputati si ofiteri deblocati care s-au inarmat si au depus juramantul in fata staretului Pimen Barbierul cu mana pe cruce si cu cealalta pe carabina”, dupa cum se specifica in fondul Tribunalului Militar Bucuresti in dosarul lor.

In grupul de rezistenta anticomunista cu nucleul la Nucsoara au fost atrasi foarte multi dintre locuitorii satelor din jur, convinsi de nenorocirile pe care aveau sa le aduca bolsevicii, dar sperand si in ajutorul occidentalilor. Ceea ce acum pare naivitate, atunci era disperare. In 1949 au inceput arestarile „haiducilor”, iar cei ramasi liberi au trait ascunsi in bordeie, pe dealuri si munti. Securitatea a trimis atat de multi oameni in Nucsoara si imprejurimi, incat erau mai multi securisti decat locuitori. Elisabeta a fost arestata, anchetata, batuta si torturata, apoi inchisa, dar nu a divulgat nici un secret. Dupa prima eliberare a continuat sa ii ajute pe cei care inca se opuneau comunismului. Povestea acestei femei si a celor care s-au jertfit impotrivindu-se regimului bolsevic a fost aflata prima data in 1992, cand femeia a acordat un interviu Luciei Hossu-Longin pentru serialul „Memorialul durerii”. A fost vizitata la Nucsoara de fostul presedinte Emil Constantinescu si de familia regala. Cu fostul Rege Mihai se cunoscuse si in copilarie, cand acesta participase la o sezatoare in sat.

 

„Ii iert daca Dumnezeu ii iarta”

 

„Cand m-a batut cel mai rau Carnu, m-a dus la militie, intr-o camera. A tras o masa. Avia un carlig mare la mijloc acolo. Si a tras Carnu un scaun langa masa, m-a legat cu mainile la spate dupa spatar, cu franghie, asa, dupa aia a suit scaunul pe alt scaun si a urcat scaunele pe masa si mi-a legat coada acolo sus in carlig. Si era un lant si a bagat lantul aici, dupa franghie, cum eram legata la maini. Si mi-a fost frica (…) si stam si tipam si spuneam: «Domnule, impuscati-ma, taiati-mi capu’, scoateti-mi ochii, taiati-mi limba, nu stiu de ei, nu ma intrebati, ca nu stiu!». Cand m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coada, mi-a dezlegat parul si m-a lasat numa-n maini. Da’ pai tot nu i-am vandut… Si dupa aia m-a dat jos, m-a dezlegat la maini, era o caldare de apa pa soba acolo si a muiat un sac in apa, l-a stors, mi-a luat fota aia dupa mine si-a pus sacul asa, peste mine. Si a bagat pe mana dreapta un d-ala da cauciuc, asa, cu snur, si m-a facut toata numai dungi groase cat mana. Zece zile am stat in spital numa-n frunte si genunchi”. (Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara urmata de marturia lui Cornel Dragoi, editie ingrijita de Irina Nicolau si Theodor Nitu, Humanitas 1993). Dupa aparitia la televizor a eroinei, fiul capitanului Carnu a venit la poarta ei la Nucsoara si i-a spus: „Tata s-a spanzurat”. Cat despre Elisabeta, spunea despre comunistii care au chinuit-o: „Eu ii iert daca Dumnezeu ii iarta”…

 

sursa: BZI

Memorialul Închisoarea Pitești își deschide din nou porțile publicului larg

Pe 14 octombrie, Memorialul Închisoarea Pitești își deschide din nou porțile publicului larg. Două expoziții de artă poposesc la Memorial în luna octombrie: „Monumente în mișcare” – sculpturi monumentale contemporane în memoria mișcărilor de rezistență împotriva comunismului din România.

cladirea-inchisorii-in-dreapta-celular

Cele 11 lucrări de mari dimensiuni realizate de Cătălin Bădărău se desfășoară în spațiul pavilionului-deținuți al fostei închisori piteștene, la parter. Expoziția „Pitești: Nuanțele abisului” prezintă o serie de picturi în ulei semnate de Paul Hitter pe tema detenției politice din perioada comunistă și pot fi văzute în pavilionul administrativ al fostei închisori, la parter.

Astfel, pe 14 octombrie, între orele 14.00 și 18.00, cei interesați vor avea intrare liberă pentru a vedea cele două expoziții, vor putea vizita Memorialul Închisoarea Pitești prin tur ghidat și vor putea urmări o proiecție de filme documentare scurte.

Proiectul „Monumente în mișcare – Memoria Rezistenței” deschide problematica memoriei istoriei recente a dictaturii comuniste prin crearea și amplasarea de monumente de artă contemporană în orașe unde au existat mișcări de rezistență împotriva comunismului sau spații opresive de detenție: Pitești, Râmnicu Sărat, Brașov, Făgăraș, Oradea. Proiectul este organizat de Nasui Collection & Gallery și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

Proiectul „Monumente în mișcare – Memoria Rezistenței” dorește să fie o formă de terapie prin artă, de simbolizare a unor puternice experiențe istorice recente, traumatizante pentru individ și societate. Acesta are în vedere un public larg, cu o deosebită atenție acordată tinerilor. Arta contemporană este folosită ca un vector de comunicare și problematizare a tensiunilor istoriei recente.

Proiectul „Monumente în mișcare – Memoria Rezistenței” este organizat de Nasui Collection & Gallery și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Parteneri: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Memorialul Închisoarea Pitești, Muzeul Județean de Istorie Brașov, Modernism.ro. Expoziții. Tur ghidat. Proiecții de film Expoziția „Pitești: Nuanțele abisului” are ca temă centrală „reeducarea”, punctul culminant al violenței din detenția politică în perioada comunistă.

Picturile lui Paul Hitter vorbesc despre tortura fizică și psihologică și despre trăirile profunde ale deținutului în momentele cele mai dificile, iar fiecare lucrare are la bază mărturia unui supraviețuitor al detenției. Deși, chiar în zilele noastre, foștii deținuți politic par a fi de multe ori uitați, chiar stigmatizați, dovada cea mai vie că ei au învins este faptul că mulți dintre noi, cei tineri, nu i-am uitat. În acest haotic început de mileniu, suferința și rezistența lor devin adevărate lumini călăuzitoare. Lecția lor, o lecție ce transcende generațiile și timpul, este una a demnității, a credinței și a valorilor autentice, atât de necesară nouă, celor de astăzi. Eu le mulțumesc; inspirația mea, știu sigur, de la ei a venit, iar mâna mea a circulat pe pânză, condusă, de multe ori, de către ei. Între aceste ziduri, ale închisorii Pitești, printre aceste lucrări, vă veți simți, poate, apăsați la prima vedere; dar să nu uitați că vă aflați printre prieteni, printre cei care prin sângele și suferința lor, au răscumpărat sufletul și demnitatea unui întreg popor”, a declarat Paul Hitter.

Memorialul Închisoarea Pitești este un spațiu memorial deschis publicului din 2014, situat în fostul penitenciar de detenție politică de la Pitești. Memorialul își propune cercetarea, documentarea și valorificarea fostei închisori Pitești, precum și studiul sistemului represiv comunist și cinstirea memoriei persoanelor care au suferit sau șiau pierdut viața în închisorile comuniste din România. Activitățile organizației se fundamentează pe exprimarea artistică, educație non-formală, dialog și contactul direct cu supraviețuitorii sistemului concentraționar din perioada comunistă. Intrarea în spațiul Memorialului Închisoarea Pitești este liberă. Nu recomandăm și nu permitem vizitarea copiilor sub 12 ani.

 

sursa: ZiaruldinMuscel

Temniţa – Catedra de teologie a părintelui Dumitru Stăniloae

Pr. Dumitru Stăniloae

„Iubirea e tare pentru că poate merge până la moarte.”

Părintele Dumitru Stăniloae la biroul său

Colonelul Crăciun vorbea celor prezenţi cu obişnuitul lui aer plin de importanţă. Peste puţin timp, mai apar doi – ultimii. Unul este un tip solid, cu o figură masivă, cu trăsături parcă de tătar, bronzat (adus, probabil, de la muncă în plin soare), contrastând cu paliditatea şi debilitatea majorităţii celor prezenţi.

Celălalt este un om înalt, cu păr cărunt, cu un chip blajin, zâmbind cu sfiiciune. Colonelul Crăciun îi prezintă:

– Domnul Petre Pandrea, marxist de-al nostru, ajuns printre dumneavoastră datorită unei erori. Dânsul, adaugă Crăciun, arătând spre celălalt, este Părintele Stăniloae.

Numele Părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanţa unui tunet. Acum câţiva ani, când a sosit vestea că Părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat, şi că se află la Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog român în lanţuri! Pătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi creştini care se împotriviseră Fiarei apocaliptice! Prin 1960, când eram în celulă cu Daniel Roman şi Mircea Dumitrescu, am aflat că Părintele Profesor este într-o celulă la parter, cu nişte ţărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream să ajung în aceeaşi celulă cu Părintele Stăniloae. Acum, dorinţa mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorinţa mea fierbinte şi a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. (…)

După încheierea întâlnirii cu colonelul Crăciun se face repartizarea pe celule. Întrucât nu pot încăpea toţi într-o celulă, o parte vor rămâne la 321, iar ceilalţi vor merge la 322. Marea mea bucurie este că Părintele Stăniloae este repartizat la 322, unde sunt şi eu. El se aşează pe partea dreaptă, ultimul rând de paturi suprapuse spre fereastră, deasupra lui se aşează Cristofor Dancu, iar pe patul al treilea, sus, eu. Zic în sinea mea: “La parter, preotul, la etajul întâi, diaconul, iar la etajul al doilea, nepotul clopotarului”. (…)

Vine un gardian şi ne anunţă:

– Toată lumea la plimbare în curte!

Oamenii încep să iasă. Eu mă îndrept spre Părintele Stăniloae care rămâne ultimul şi îi spun:

– Sărut dreapta, Prea Cucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez teologia.

Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că, un tânăr din fundul temniţei visează să urmeze teologia. Mă priveşte cu încredere şi zice:

– Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.

Această mărturisire a Părintelui sună ca un testament. (…)

Trebuie să beneficiez la maxim de prezenţa Părintelui Stăniloae. Părintele se oferă să-mi ţină în fiecare seară un curs de teologie. Participă şi ceilalţi tineri, îndeosebi Gil Ioanid. În jurul patului Părintelui Stăniloae, celula ia aspectul unui amfiteatru. Toţi ne aşezăm, unii sus, alţii jos, şi ascultăm cu atenţie. Părintele Stăniloae nu procedează ca Părintele Ageu care mi-a predat teologia în cel mai pur stil didactic, ci ne prezintă diverşi teologi, de la Sfinţii Părinţi clasici, la teologii ruşi. Deşi acum, reţin mai puţine amănunte, în schimb, îmi măresc viziunea teologică. Sigur că nu lipsesc momentele filocalice. Traducătorul Filocaliei în limba română este, desigur, cel mai competent în acest domeniu al nevoinţei spre desăvârşire. Acum am înţeles, ceea ce până în acest moment am intuit doar, faptul că gândirea şi simţirea Sfinţilor Părinţi este forma autentică a Creştinismului.

Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinţilor Părinţi. Ei te învaţă din propria lor experienţă cum se obţine mântuirea.

Nimeni nu poate fi creştin adevărat dacă nu cunoaşte învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Ei sunt exploratorii căii spre Hristos. Ei au interpretat corect harta evanghelică şi au atins polul mântuirii. Cheia renaşterii creştine este urmarea lui Hristos după modelul patristic.

A încerca să fii creştin ocolind învăţăturile Sfinţilor Părinţi, înseamnă să fii neînţelept, vanitos şi mândru. Lumea protestantă este atât de săracă fără comoara patristică.

“Ajung sfintele şi de Dumnezeu insuflatele Scripturi spre vestirea adevărului. Dar sunt şi multe scrieri alcătuite despre acestea de fericiţii noştri dascăli şi cel ce le citeşte pe acestea va cunoaşte tâlcuirea Scripturilor şi va putea dobândi cunoştinţa pe care o doreşte.” (Sf.Atanasie cel Mare – Cuvânt împotriva elinilor, pag.29).

Dacă nu te răscolesc scrierile Sfinţilor Părinţi, dacă nu întind în tine resortul interior spre renaştere, înseamnă că nu ai nici o adeziune interioară la desăvârşirea pe care au realizat-o ei.

“De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe baza gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească atent orice gând, ca dacă e rău, să-l alunge îndată sau să-l cureţe şi să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată desfăşurarea vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun cu adevărat şi în viaţa externă şi slobod de patimi. De aici înainte va creşte în dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai mult tainele adânci ale vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de lumină şi de fericire dumnezeiască.

Dar până atunci, trebuie să ne conducem viaţa sufletului după prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în chipul cel mai statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştrii neîntrecuţi într-o ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta a lor ne-o pun la dispoziţie în aceste scrieri.” (Pr.Prof.Dumitru Stăniloae– Cuvânt înainte la Filocalia, vol.II).

“Dacă ne-am aminti, fraţilor, de cuvintele sfinţilor bătrâni, dacă am cugeta la ele totdeauna, cu greu am păcătui, cu greu am cădea în nepăsare.” (Avva Dorotei – Să nu judecăm pe aproapele, Fil.IX, pag.537)

(Liviu Brânzaş – Raza din catacombă)

„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”

Părintele Dumitru Stăniloae

La izolare cu părintele Stăniloae

Bătrânelul despre care am amintit, am aflat repede că este părintele Stăniloaie (!) Marele teolog, care ne vorbise în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea când vorbea se făcea linişte desâvârşitâ. Erau acolo cu noi 8 preoţi, printre care și un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect și religiozitate.

Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau la glasul blând plin de Duh-Sfânt al slăbitului cu trup, în care numai sufletul era uriaş. Cel mai strălucit reprezentant al ortodoxiei își ducea şi el crucea întru slava lui Christos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre atâţia osândiţi şi ei apărători ai bisericii străbune şi ai neamului răstignit de atei.

În conditiile acelea vorba lui era balsam, un neaşteptat dar pentru multimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci din marginea Aiudului, unde locuitorii oraşului aruncau gunoaiele.

Dragostea, ce se revărsa din prelegerile sale, ne ţinea de foame, ne încălzea. Puteam eu, oare (şi nu numai eu) să-l las să spele pe jos cimentul înghetat, sau să ducă tineta! Eram încă in putere la cei 36 de ani și nu mi-aş fi permis o altă atitudine decât cea pe care mi-o indica educatia creştină şi morala legionară.

Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dânsul şi m-a refuzat cu o hotărâre a mâinii.

– Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cât poţi! Nu se ştie cât vom sta aici; eu … voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce in celular, acolo nu e aşa frig ca aici, suntem mai apăraţi.

Am insistat, nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba simteam cum incearca să mă ocrotească. Aşa făceau toti. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce o impunea dragostea creştină. Spiritul de sacrificiu nu era doar vorbă, in temnita cea mai blestemată in care ne topeam. Am stat acolo în izolările dintre Zarcă şi celular cam 10 zile, cât a durat curătenia generală.

Cât de mult doream să cad în celulă cu Părintele Stăniloaie! N-a fost să fie. Socotelile administratiei erau poate altele sau, cine ştie, întâmplarea.

La întoarcerea în celular părintele Stăniloaie a nimerit la 3 celule dincolo de noi. Aceasta nu însemna că pierdusem contactul cu întelepciunea sfinţiei sale. Prin morse ne comunica cu competență şi dragoste însemnătatea Evangheliei din duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Nu mai vorbesc de risc, atât pentru el cât şi pentru noi. Izvorul acesta de înțelepciune din care ne adăpam, urma să se întrerupă. Lumina din întunericul ce ne înconjura a fost stinsă. Hrana sufletească ce ne-o dăruise n-am mai avut-o. Preotul, martirul Dumitru Stăniloaie, n-a mai fost adus printre noi şi nici la reeducarea din 1962 n-a apărut.

Noi cei cu pedepse mari ulterior am fost scoşi la muncă în colonia de la Salcia din Balta Brăilei.

(Ilie Tudor –  De sub tăvălug, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 71,79-80)

„Hristos este pentru mine totul. Este modelul de Om care a învins suferințele pentru că le-a răbdat, și le-a răbdat nu pentru că ar fi fost obligat să le suporte, ci pentru că le-a luat de bunăvoie ca să le învingă pe Cruce pentru noi și ca să ne ajute și nouă să le învingem.”

Părintele Stăniloae – conferențiar în zarca Aiudului

La zarcă am stat între oameni așa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea… Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecții de engleză și de istorie a Americii, pe care ni le transmitea și nouă. (…)

Tot acolo, părintele Stăniloae a ținut odată o conferință despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alții altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse și așa am auzit-o toți. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere așa de succintă și esențială.

Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm defapt chipului lui Dumnezeu din el. Și orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai țin minte exact, însă a fost ceva extraordinar… Părintele nu ținea numai conferințe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmat că mai ușor îi poți converti la credință pe comuniști decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puțin în existența materiei și deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poți să-i convertești pe comuniști, fiindcă sunt îndrăciți. Și ceilalți sunt îndrăciți, desigur. (…)

Părintele Stăniloae, nu mai vorbesc, era un sfânt.

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pp. 68,78)

via Fericiți cei Prigoniți

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php