Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Cultură

Generalul Antonescu – autorul loviturii de stat din ianuarie 1941

Pe parcursul scurtei sale istorii publice, Mișcarea Legionară a cunoscut din 1927 până în 1941 cinci dizolvări ordonate de partidele istorice sau direct de către Carol al II-lea. Aceasta a însemnat sute de morți, mii de ani de temniță și lagăr. Apărută dinlăuntrul generației tinere care se ridica după primul război mondial, condusă de elita acelui tineret, era firesc ca Mișcarea Legionară să rețină atenția celor mai corecți dintre intelectualii vârstnici care îi descopereau încă disponibilități de muncă și sacrificiu pentru viitorul națiunii române.

Romanian Fascist Demonstration

Cinci personalități au crezut că pot prelua conducerea Mișcării

Dar tot atunci, Miscarea Legionara s-a vazut expusa si primejdiei de a fi acaparata de oameni politici cu o cariera întreaga înapoia lor si care neputând sa-si realizeze veleitatile de conducatori au crezut ca sosise marele moment al vietii lor si anume acela de a prelua conducerea unei organizatii tinere în plina ascensiune. Asa au aparut pe parcursul celor 14 ani de viata publica a Legiunii nu mai putini de cinci personalitati care oferindu-si initial experienta lor politica, relatiile si abilitatile de oameni familiarizati cu viata grea a democratismului parlamentar, au crezut ca pot prelua conducerea Miscarii Legionare. Rând pe rând au fost A.C. Cuza, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Carol al II-lea si generalul Ion Antonescu. Toti cei cinci pretendenti, odata respinsi, au devenit cei mai aprigi dusmani ai Legiunii. Incontestabilul lor talent politic, organizatoric, doctrinar s-a concentrat asupra Miscarii Legionare, cautându-i imperfectiunile, expunându-i stângaciile, condamnându-i intransigenta si inexperienta politica, exacerbându-i excesele, zelul înnoitor si atitudinile exclusiviste. Ultimul dintre acesti parinti vitregi a fost generalul Ion Antonescu si asupra personalitatii sale ne vom opri în cele ce urmeaza.

 

Ion Antonescu – om însetat de puterea absoluta

Se cunostea caracterul lui hotarât, curajos, energic, autoritar. Se stia orientarea lui pro anglo-franceza. Era militarul de Stat Major, dornic de afirmare si progres. Dar si irascibilitatea lui, cu unele iesiri ce-l apropiau de patologic si determinate, dupa unii analisti, de o boala mai veche, ce nu mai putea fi ignorata. Robit de ideea de a domina, suferea greu ierarhiile superioare, cautând sa-si impuna conceptiile de o maniera care i-a îndepartat multe simpatii din partea colegilor de arme. În viata politica se afirmase în guvernul efemer Goga-Cuza, ca ministru al Apararii, si în guvernul de dupa instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, când, tot ca ministru al Apararii, i-a avertizat pe Maniu si Codreanu ca, daca vor contesta Armata – condusa de el – va trage. Intrat însa în conflict cu regele, care la rândul lui nu concepea sa împarta cu cineva dictatura, este marginalizat si facut inofensiv într-o detentie la o manastire. Când iese de acolo în preajma caderii regelui, care era timorat de insurectia legionara, iese cu gândul de vindicta. Nu-l va ierta pe Carol si va cauta sa-l tina în minorat politic pe noul si tânarul rege.

Actul constitutional semnat pe 14 septembrie 1940 de el si de rege îl stânjenea si împotriva acestui act va atenta nu numai o data, desconsiderându-l si încâlcindu-l de mai multe ori. În intimitatea lui a ramas fidel democratiilor occidentale si a cautat fara succes sa se acomodeze conditiilor create de acceptarea colaborarii cu fortele Axei.

Acesta era omul care nu accepta concurenta, nu suporta sa împarta puterea cu cei care-l ajutasera sa vina la putere în septembrie 1940. Oricare ar fi fost acestia.

Dar cine erau acestia?

 

Nimeni nu poate face minuni în patru luni de guvernare

Erau supravietuitorii unor masacre unice în istoria moderna, cu rândurile rarite, cu o tara sfârtecata, ce predase fara lupta o treime din teritoriul ei, lovita de un cutremur si ravasita de haosul refugiatilor din cele trei zari.

Din miscarea elitista de pâna atunci, care-si manifestase exigentele de încadrare pâna la nivelul adolescentilor, al taranilor si muncitorilor, Miscarea Legionara absorbise acum contingente întregi de oportunisti, ce aveau sa se faca responsabili de multe din abuzurile, din excesele si din insubordonarile ce vor aparea pe parcursul celor patru luni de convietuire.

Si ce s-ar fi putut cere de la o organizatie care nu avea nici macar preponderenta în guvern, într-o tara ciopârtita si cu un aliat extern neloial – cel german, – care se simtea stânjenit de autoritarismul legionar si nu urmarea decât sa-si gaseasca un garant pe care sa poata conta în viitoarele actiuni militare din estul si sud-estul Europei.

Ne îndoim ca, în patru luni de co-guvernare, vreo formatiune politica ar fi putut realiza, în conditiile sociale de atunci, mai mult decât a realizat Miscarea Legionara; abia dupa un respiro de mai multe luni sau de câtiva ani structurile s-ar fi cristalizat, programele si-ar fi dovedit viabilitatea si s-ar fi putut emite verdicte asupra regimului. Invocându-se mereu fie inexperienta, fie stilul de lucru al cadrelor legionare si adunându-se piese la dosar ca pentru un viitor proces plin de incriminari (si pe care generalul l-a si aratat acuzator Comandantului Miscarii) nu se putea sa nu se gaseasca pretextele care sa duca la criza finala. La constituirea acelui dosar o contributie însemnata îsi aduceau necontenit si bine dozat si membrii noului grup de influenta din jurul conducatorului statului, dintre care unii erau informatori directi ai serviciilor de spionaj straine. Pe fundalul caracterului coleric si revansard ca si pe acela al dorintei de a se debarasa de un partener nedorit survine si decorarea Comandantului Horia Sima de catre rege la începutul lui ianuarie, fapt care îl duce la exasperare pe general, omul care nu întelegea sa împarta privilegiile ce decurgeau din pozitia de sef al statului.

 

Miscarea Legionara nu a fost o oficina nazista

Imagine similară

Trei cauze ale conduitei generalului Ion Antonescu pot fi considerate ca determinante ale evenimentelor din 21-24 ianuarie 1941. Întâi caracterul sau, despre care am amintit mai înainte. Apoi, rolul anturajului din guvern, mai ales al subsecretarului de stat de la Interne, Riosanu, si al unui grup de femei ce-si continuau, de fapt, nefastele intrigi din epoca lui Carol al II-lea. Dintre acestea se evidentia Veturia Goga, nu numai o adversara personala a Miscarii, ci si o veche informatoare a serviciilor secrete englezesti. Ultimul element era mult invocata afiliere a doctrinei si practicii legionare la politica Reich-ului. Aceasta relatie de fraternitate sau chiar de vasalitate este unul din falsurile care au adus mari prejudicii Legiunii. Miscarea Legionara nu a fost o oficina, o sucursala nazista în România, stipendiata cu fonduri importante de la Berlin, nu a fost o creatie a propagandei germane. Aparuta cu sase ani înainte de instalarea lui Hitler la putere, îsi avea deja structurate liniile mari ale viziunii sale politice si sociale proprii. În ce priveste cancelariile germane, ele nu au vazut în M.L. decât un partener incomod, în timp ce Antonescu era o figura tranzitorie, care ar fi putut fi usor dominat si eventual schimbat la sfârsitul razboiului. Prin ambasadorul Fabricius, Berlinul stia ca Antonescu i-a adus pe legionari la putere si ca acum el îsi vede periclitata opera de salvare nationala din cauza ingratitudinii legionarilor si a a apucaturilor lor arhaice. Toate informatiile ce ajungeau la Ministerul de Externe de la Berlin erau grosolan deformate în defavoarea Miscarii Legionare atât de ambasadorul Fabricius, cât si de succesorul lui, baronul Manfred von Killinger. Îndraznim sa avansam ideea ca, asa cum, în 1938, dupa vizita la Hitler a lui Carol al II-lea a urmat imediat asasinarea lui Corneliu Codreanu, asa si acum, dupa vizita lui Antonescu la acelasi Hitler, la 14 ianuarie 1941, avea sa urmeze ceea ce pentru noi se numeste lovitura de stat a lui Antonescu.

 

Diversiunile lui Rioseanu

Refacând firul evenimentelor, vom observa ca înca din 10 decembrie se produc interventii ale subsecretarului de stat Riosanu de la ministerul de Interne, care constituie un preludiu la înasprirea tensiunilor dintre Miscarea Legionara si Antonescu si care aveau sa duca la lovitura de stat. În statul national-legionar, legionarii nu puteau fi rebeli împotriva propriilor structuri administrative ale tarii. Este un termen care a facut epoca prin continua repetare a lui, preluat de la Antonescu de catre comunisti si de la ei pâna azi în istoriografia cripto-comunista. Vom aminti doar câteva din actiunile lui Riosanu, care este implicat direct în mai multe rânduri. Astfel, el dispune interventia armatei în cazul incidentelor de la Cogealac, în Dobrogea, unde macedonenii refugiati din Cadrilaterul cedat Bulgariei intrasera în conflicte marunte cu localnicii mai vechi. Evenimentul a fost exagerat la Bucuresti, dându-i-se amploarea unei revolte locale si a fost nevoie de interventia prompta si de tactul comandamentului legionar din regiune pentru a se aplana neîntelegerile. Dar faptul s-a înregistrat cu grija la pasivul Miscarii, în Cartea Neagra pe care Ovidiu Vladescu, consilierul pe probleme civile al generalului, o tinea la zi cu grija sa de arhivar versat. O alta diversiune a aceluiasi Riosanu s-a produs în preajma Anului Nou, când, sub pretextul ca viata mai multor politicieni, fosti sefi de partide, este amenintata în noaptea de Revelion, a mobilizat unitati de interventie imediata ale jandarmeriei cu armament în dotare, pentru a-i reprima pe presupusii asasini legionari. Fapt care, desi infirmat în mod simplu prin linistea din noaptea respectiva, a creat totusi o tensiune suplimentara în raporturile lui Horia Sima cu Ion Antonescu.

 

Mii de bucuresteni demonstreaza pentru reinstaurarea legalitatii

Dar ceea ce a accelerat conflictul care mocnea a fost asasinarea maiorului german Doring de catre un agent al serviciilor secrete engleze. Ori, paza demnitarilor straini ca si cea a ofiterilor germani cu functii oficiale cadea în seama subsecretarului de sat Riosanu si nu a ministrului de interne, generalul Petrovicescu. Totusi, Antonescu îl demite pe ministru si face ca si Berlinul sa reproseze tot Miscarii Legionare asasinarea ofiterului german. Demiterea la 20 ianuarie a ministrului determina un protest al studentimii bucurestene împreuna cu legionari din corpul razlet, corpul muncitoresc si sectiile feminine, la care se raliaza mii de alti bucuresteni si care cer repunerea ministrului în drepturile sale, restabilirea echilibrului guvernarii, îndepartarea lui Riosanu. Eliminarea din guvern si din anturajul generalului a elementelor dubioase si curatirea întregului aparat guvernamental de elemente ostile Miscarii. Manifestantii nu cereau decât restabilirea ordinii constitutionale existente si nu au facut nici o aluzie la persoana generalului Antonescu, care, dimpotriva, a fost ovationat. Totul a decurs fara nici un fel de incidente.

 

Antonescu înlocuieste prefectii prin ordine verbale

Aceasta reactie a bucurestenilor a constituit pentru Antonescu începutul a ceea ce el a numit „rebeliunea legionara”.

A doua zi, la 21 ianuarie, generalul Antonescu dispune înlocuirea tuturor prefectilor si chestorilor legionari, concomitent cu eliberarea din functie a prefectului Capitalei, Radu Mironovici, care asigura ordinea publica, si a lui Alexandru Ghica, seful Directiei generale a Politiei. Antonescu da un ordin general ca armata sa ocupe toate institutiile publice punând în fruntea lor ofiteri, dintre coloneii cei mai în vârsta. În acest fel, normativul legal al numirilor în înaltele functii ale statului a fost ignorat. Noii numiti nu au fost desemnati prin vreun decret semnat de conducatorul statului, decret care sa fi fost publicat în prealabil în Monitorul Oficial. Ofiterii care se prezentau la prefecturi si chesturi nu dispuneau decât de ordine verbale, emanate de la garnizoanele militare locale. Singura lor justificare era forta de care dispuneau, întrucât veneau însotiti de un pluton, o companie sau chiar de un regiment, dupa necesitatile locului si momentului. În plus, pretentia lor de a li se ceda locul se baza exclusiv pe amenintarea ca vor trage în caz de nesupunere.

Prefectii si chestorii fusesera convocati primii la Bucuresti chiar de catre general, ceilalti la inspectoratele generale respective înca din 19 ianuarie, iar dispozitiile de convocare a lor au fost strict secrete ale lui Antonescu, de ele nefiind înstiintat nici Horia Sima, nici vreun alt ministru legionar. Prefectii fusesera chemati la Bucuresti pentru a se discuta importante „chestiuni economice”, iar chestorii la „reuniuni curente de informare si consfatuire”. Subalternii lor, care se aflau în cladirile vizate de armata, au opus o fireasca rezistenta unitatilor militare înarmate. Celor asediati li se alaturasera peste tot numeroase grupuri spontane de sateni si oraseni care fraternizau cu ei. Aceasta rezistenta initiala a fost considerata un al doilea act de rebeliune de catre generalul Antonescu, dupa protestul de la demiterea ministrului Petrovicescu. Incidentele armate au fost putin numeroase întrucât, în cele mai multe locuri, armata, în special soldatii si ofiterii tineri, simpatiza pe legionari si s-au evitat varsarile de sânge. Mai ales ca, spre cinstea lor, generalii de armata Coroama, Dragalina, Avramescu, Leventi, Atanasiu si Popescu, de la Corpurile de armata IV, VI, VII si III, precum si cei de la Timisoara, au fraternizat cu legionarii din institutiile ce urmau sa fie asediate.

 

Hitler îi someaza pe legionari sa înceteze rezistenta

Imagini pentru hitler antonescu

Exasperat de esecul interventiei din provincie si temându-se de un esec similar în Bucuresti, Antonescu dispune consemnarea regimentelor în cazarmi, pâna când se va limpezi pozitia armatei germane. Aceasta limpezire nu a întârziat. Pe de o parte, înca din 14 ianuarie, când Antonescu se întâlnise cu Hitler, primise de la acesta acceptul de a lua masuri „pentru restabilirea ordinii interne, adica de a stârpi anarhia legionara”. Pe de alta parte, informatiile lui Fabricius erau total defavorabile Miscarii Legionare si-l recomandau pe Antonescu ca garantul linistii, a stabilitatii de care Reichul german avea nevoie în România, plina de petrol, în perspectiva apropiatei campanii împotriva URSS. Astfel ca, în dimineata zilei de 23 ianuarie, ministrul german Neubacher îl înstiinteaza pe comandantul Horia Sima ca Hitler îi someaza pur si simplu pe legionari sa înceteze orice rezistenta. Generalul Antonescu este de acord sa fagaduiasca ca, daca rezistenta legionara înceteaza imediat, nici un legionar nu va fi urmarit si M.L. nu va fi trasa la raspundere. În fata acestui adevarat ultimatum, Horia Sima redacteaza împreuna cu Neubacher ordinul de încetare a oricarei lupte si de parasire a localurilor asediate de armata. De fapt, trupele germane erau autorizate sa faca uz de arme. Ultimul comunicat dat de Hitler echivala cu un act de ocupatie. Ofiteri germani chiar au intervenit pe 24 ianuarie la Timisoara, Arad, Deva, Sibiu, Tulcea, somând pe legionarii care erau detinatorii legali ai administratiei sa paraseasca si sa predea cladirile. Apreciem, însa, ca, prin jocul acesta, pozitia generalului Antonescu fata de Berlin era si mai precara decât înainte, el devenind un prizonier al Reichului.

 

Antonescu nu si-a respectat promisiunile

Ce a urmat? Zone întregi, ca de pilda cea dintre Palatul telefoanelor si Posta veche, de pe Calea Victoriei, au fost mitraliate, victimele, morti si raniti (între 300 si 800), provenind, în imensa lor majoritate, dintre curiosii din populatia civila care venisera sa urmareasca desfasurarea evenimentelor. Nici termenul acordat pentru evacuarea institutiilor si sediilor nu a fost respectat. Antonescu se declansa cu o duritate care nu facea decât sa confirme pronosticurile cele mai sumbre lansate de cei care îl cunosteau.

Pentru a demonstra cu înca un fapt atitudinea dezlantuita a generalului, vom aminti ca Regele Mihai, aflat pâna atunci la Sinaia si pornind spre Capitala ca sa reinstituie ordinea prevazuta în actul constitutional de la 14 septembrie 1940, a fost împiedicat cu forta de a veni la Bucuresti de catre acelasi Riosanu, însotit de un grup de ostasi.

Pe fondul acestor actiuni, opiniei publice i se oferea spectacolul dur, dinamic si pe alocuri violent al unei avalanse haotice de stiri contradictorii, de manifestari care depasisera cadrele consacrate si ritmul unei vieti linistite. Se putea vorbi într-adevar de o insurectie, cele doua parti acuzându-se reciproc si pretinzând ca reprezinta legalitatea.

 

Cine sunt autorii crimelor împotriva evreilor

În asteptarea unui deznodamânt, organele de ordine erau depasite. Autoritatea sefilor, fara a fi contestata, parea a fi paralizata, amenintata de descompunere. Armata si politia se temeau de legionari, acestia se temeau de repetarea violentelor din partea armatei si a jandarmeriei, care nu odata îi supusese la represiuni dure. Scapata astfel de vigilenta organelor de ordine, pleava periferiilor, ca întotdeauna în istorie, a profitat de criza autoritatii. Astfel, ea a atacat micile întreprinderi ale populatiei evreiesti, pe care o banuia mai demult de a fi autoarea ascunsa a tuturor neîmplinirilor si suferintelor ei. A fost nevoie de numai câteva gesturi mici ale unor agitatori interesati care sa directioneze aceste impulsuri distructive. Au fost astfel devastate un numar de magazine, câteva sinagogi si, ce este mai dureros, au fost ucisi în jur de 120 evrei. Pe marginea acestor deplorabile manifestari în care Miscarea Legionara nu a fost angajata, neexistând niciodata vreun ordin de la centru ori de la alte autoritati legionare, pe marginea acestui trist episod s-a glosat mult în tara si în strainatate, atunci, ca si acum, el cunoscând si reverberatii si firesti exagerari în literatura si dramaturgie. Fapt este si trebuie subliniat ca Antonescu, care a condamnat sute de legionari pentru delictul de simpla apartenenta la Miscarea Legionara, nu a dat nici o condamnare pentru faptele enuntate mai înainte.

Ce a urmat dupa restabilirea linistii? Un val de sute si mii de arestari, mai ales din rândul tinerilor elevi si studenti, supusi unor anchete dure. Respingerea interventiilor de reconciliere facute de personalitati legionare ori de simpatizanti legionari, profesori universitari cu mare audienta în opinia publica. Legionarii care se stiau vizati de agentii serviciului lui Eugen Cristescu au ales exilul, cu tot ce însemna acesta, într-o Germanie care îl ajutase pe Antonescu. Sentintele, dintre care unele capitale, au fost aduse neîntârziat la îndeplinire. În aceste împrejurari a fost împuscat si colonelul Zavoianu, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Apoi, se decide trimiterea pe front în scopul unei ipotetice reabilitari, în linia I si în misiuni de sacrificiu, a unui numar de detinuti legionari încadrati mai întâi în batalioanele de la Sarata, alaturi de delincventi periculosi de drept comun. Jertfele au fost numeroase.

O problema se mai pune, evreii au avut vreo responsabilitate în declansarea haosului ce a dus la excesele stiute? Atât presedintele Asociatiei comunitatilor evreiesti, Filderman, cât si M. Carp (într-o lucrare a lui) recunosc ca evreii au contribuit la crearea si acutizarea disensiunii dintre Antonescu si Legionari si ca, implicit, si evreii aveau un merit la disparitia statului national-legionar. În ceea ce-l priveste pe Filderman, el era deseori vazut în cabinetele Presedintiei.

Cât priveste pe cei 120 de evrei ucisi în timpul evenimentelor trebuie subliniat ca în chiar lucrarea „Martiriul evreilor din România în perioada 1940-1944”, aparuta la editura Hasefer anii trecuti si care are un întreg capitol dedicat evenimentelor, nu se vorbeste nimic despre evreii care ar fi fost ucisi la abator si agatati în cârlige. Este, de aceea, cu atât mai surprinzator ca d-l profesor Nicolae Cajal, ca si d-l Theodor Wexler, ca si regretatul muzicolog Iosif Sava, au afirmat ca la abator au fost ucisi evrei.

de Dr. Nae Nicolau Ziarul „Oglinda” 29 ianuarie 2001

Fiica scriitorului Vintilă Horia a cîştigat procesul cu Institutul „Elie Wiesel”

Tribunalul Dolj a anulat Hotărîrea Consiliului local Segarcea, prin care, la cererea Institutului „Elie Wiesel”, i se retrăsese scriitorului Vintilă Horia titlul de „Cetăţean de onoare”, pe care tot consiliul Segarcea i-l acordase în 27 noiembrie 2015! Sentinţa nu era definitivă în 14 decembrie 2018, avînd drept de recurs în termene de 15 zile, dar pe site-ul Tribunalului nu apare vreo cerere de recurs, deci sentinţa a rămas definitivă prin neatacare în termen! Procesul a fost deschis de fiica scriitorului, Cristina Horia. Iată minuta de pe site-ul Tribunalului Dolj:

Povestea titlului de „Cetăţean de onoare” pentru scriitorul Vintilă Horia este una destul de complicată, făcînd parte dintr-o temă mai generală, a punerii la zid a marilor personalităţi româneşti din perioada interbelică de către Institutul „Elie Wiesel”, condus de propagandistul comunist Alexandru Florian. Despre acest subiect, „Cotidianul” a scris în repetate rînduri, făcîndu-şi un adevărat titlu de glorie din apărarea imaginii acestor personalităţi care fac parte din patrimoniul cultural al României. Iată, pe scurt, istoria „Dosarului Vintilă Horia”:

– în ziua de 27 noiembrie 2015, prin Hotărîrea nr. 60, cu prilejul centenarului naşterii scriitorului Vintilă Horia (născut pe 18 decembrie 1915 în Segarcea), Consiliul local Segarcea i-a conferit titlul de „Cetăţean de onoare”:

– Vintilă Horia nu s-a putut bucura de acest titlul decît aproape trei luni, căci acelaşi Consiliul local Segarcea i-l retrage prin Hotărîrea nr. 16/15.02.2016, la cererea Institutului „Elie Wiesel”:

– La data de 3.10.2016, fiica scriitorului Vintilă Horia, Cristina Horia, s-a adresat Tribunalului Dolj pentru anularea Hotărîrii nr. 16 din 15.02.2016, prin care se anulase titlul de „Cetăţean de onoare” acordat tatălui său. Dosarul 7708/63/2016 a avut mai multe termene. Sentinţa a fost pronunţată în ziua de 14.12.2018, aşa cum se vede în minuta publicată mai sus. Termenul de recurs era de 15 zile şi, aşa cum putem să citim pe site-ul Tribunalului Dolj, nu s-a depus vreo cerere de recurs, deci sentinţa a rămas definitivă!

Vintilă Horia a fost diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier român, romanul său „Dieu est né en exil” (Dumnezeu s-a născut în exil) primind în anul 1960 Premiul Goncourt, pe care l-a refuzat ca protest faţă de campania de denigrare pe care comuniştii francezi au pornit-o împotriva sa! Ulterior, romanul lui Vintilă Horia a primit multe alte premii, între care „El despertar de la sombra”, Madrid, Editora Nacional, 1967, “Bravo para los hombres que unem en la verdad”, Madrid (1972) și Premiul “Dante Aligheri”, Florența (1981).

Sîntem, aşadar, în faţa unui moment extrem de important, cînd o instanţă de judecată îndreaptă printr-o sentinţă judecătorească o mare nedreptate comisă de autorităţi la cererea Institutului „Elie Wiesel”! Dar Vintilă Horia nu este singura personalitate aflată pe lista neagră a Institutului „Elie Wiesel”, aşa încît este de dorit ca toate deciziile, prin care numele lor a fost şters din denumirea unor străzi sau statuile lor demolate, să fie revizuite, iar Legea nr. 217/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002, promovată de Crin Antonescu, să fie abrogată.

Pînă atunci, salutăm decizia Triunalului Dolj şi aşteptăm ca şi Consiliul local Segarcea să revină asupra Hotărîrii din 15.02.2016 şi să emită o nouă Hotărîre prin care titlul de „Cetăţean de onoare” să-i fie reacordat marelui scriitor Vintilă Horia, născut chiar în Segarcea.

 

de Ion Spanu Cotidianul

Luptătorii din Rezistența anticomunistă din Dobrogea, pomeniți la Arhiepiscopia Tomisului. Dobrescu, Asociația „Gogu Puiu și haiducii Dobrogei”: „Un lucru prea puțin prețuit la noi. Nu ne împăcăm cu fantomele trecutului fără să ne cunoaștem istoria”

Numeroși luptători arestați și condamnați de justiția comunistă la pedepse grele de detenție, au fost masacrați în secret de Securitate, în cadrul acelor transporturi ale groazei, cunoscute drept «trenurile morții».

Astfel, astăzi, la aproape șapte decenii de la lichidarea ultimelor rămășițe ale grupărilor de gherilă anticomunistă din Dobrogea, urmașii celor căzuți, alături de clerul Bisericii Ortodoxe Române, au luat inițiativa unei slujbe de înmormântare, prin care toți cei căzuți în condiții terifiante, fără de cruce și fără mormânt, să primească rânduiala cuvenită, întru odihna veșnică a sufletelor lor. La ceremonie a fost prezentă și Zoe Rădulescu (FOTO JOS), fiica lui Gogu Puiu, liderul mișcării de rezistență din Dobrogea; nepoata lui Gogu Puiu, Elena Puiu, precum și reprezentanți ai Asociației „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”, vicepreședintele asociației și secretar al Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu”, Florin Dobrescu; foști deținuți politici, dar și alte personalități politice locale, precum președintele PNȚCD Constanța, Adrian Țapliuc.

„Nu putem construi o societate nouă, o societate întemeiată pe valori, fără să ne cunoaștem și să ne cinstim martirii, care sunt modele vii și pot constitui, practic, modele pentru tineretul de azi. (…) Am avut în familie rude care au luptat și au suferit în acțiunea lor anticomunistă și vreau să subliniez faptul că noi românii ar trebui să fim mândri că pe teritoriul României, după 1945, s-a desfășurat cea mai îndelungată și cea mai amplă rezistență armată anticomunistă din toate țările din fostul lagăr socialist. Este un lucru prea puțin prețuit la noi în țară și dacă polonezii, ungurii sau cehii ar fi avut o astfel de rezistență aceasta ar fi fost cinstită, prețuită și perpetuată așa cum se cuvine. Este nevoie ca societatea civilă să se implice, noi, cetățenii, să suplinim ceea ce autoritățile statului din păcate, de 30 de ani încoace, nu fac absolut deloc. Din motive pentru care nu știu dacă are rost acum să le discutăm… (…) Societatea de astăzi se află într-o criză morală și din aceasta decurg crizele economice sau politice, în care ne zbatem de aproape trei decenii încoace. Cred că exemple de astfel de oameni pe care îi comemorăm și îi amintim de oricâte ori avem nevoie pot constitui nu doar repere, ci și adevărate mijloace de regenerare morală a societății. Nu putem să depășim, să ne împăcăm cu fantomele trecutului care ne bântuie încă, fără a cunoaște istoria și fără a o asuma așa cum a fost. Din păcate, cei care s-au aflat la conducerea statului român prin rotație, în ultimii 30 de ani, nu au dorit ca această rezistență să fie cunoscută și cinstită așa cum se cuvine. Noi ne bucurăm că Biserica Ortodoxă acordă o atenție deosebită și întotdeauna i-am simțit alături în demersurile noastre de recuperare și de perpetuare a memoriei”, a spus vicepreședintele Asociației „Gogu Puiu și haiducii Dobrogei”, Florin Dobrescu.

Gogu Puiu este unul din simbolurile rezistenței anticomuniste, având raza de acțiune în Dobrogea, unde a organizat mai multe focare de luptă armată, cu scopul declarat al eliberării naționale. A organizat focare de rezistență în Târguşor, Cheia, Mihail Kogălniceanu, Băltăgeşti, a făcut legături cu nucleele din Cogealac, Sinoe, Lunca, Beidaud, Sarighiol de Deal, Runcu, Râmnic, Vulturu şi a întărit organizaţiile din Viişoara, Cobadin, Cochirleni, Ciocârlia, Medgidia, Gălbiori și Nistoreşti, la un moment dat 15.000 de oameni fiind sub comanda eroului dobrogean. A fost ucis pe 19 iulie 1950, când, casa fiindu-i asaltată de trupele Securității, și-a utilizat toată muniția și s-a  aruncat pe ultima grenadă ce o purta la şold. Mișcarea de rezistență fondată de el a luptat până spre 1962.

 

de Marius Florian Tomis News

Gheorghe Grecu: Prezent! 7 ani de la plecarea în veşnicie

Astăzi, 20 ianuarie, se împlinesc 7 ani de la plecarea în veşnicie a comandantului legionar Gheorghe Grecu, suflet de o valoare deosebită, caracter desăvârşit, exemplu de trăire şi dăruire creştină şi naţională.

Născut la 27 mai 1913 la Cudalbi, judeţul Tecuci (azi  Galaţi), Gheorghe Grecu a intrat în Mişcarea Legionară în 1928, la vârsta de 15 ani, activînd în cadrul “Frăţiilor de Cruce”, organizaţie destinată exclusiv educaţiei în spirit creştin şi naţional a elevilor.

De-a lungul anilor s-a distins prin participarea la majoritatea acţiunilor Legiunii, iar în 1932 devine şef al Frăţiilor de Cruce din judeţul Galaţi.

A participat activ la episoade de referinţă ale istoriei Legiunii, printre care tabăra de muncă de la Vişani.

În 1934, la solicitarea expresă a lui Corneliu Zelea Codreanu, a făcut parte din comitetul de onoare prezidat de generalul Zizi Cantacuzino, care a judecat abaterile lui Mihai Stelescu, găsit vinovat de „trădare” şi eliminat din Mişcare.

Face parte din corpul Moţa-Marin de la înfiinţarea acestuia în 1937. Tot acum ia parte activă la şantierul ridicării noului sediu al Mişcării, în str. Gutenberg 3, din Bucureşti.

În această perioadă este avansat de Corneliu Codreanu la gradul de instructor-legionar.

În 1938, face parte din reţeaua clandestină de distribuţie a coletelor cu cartea “Adevărul în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu”.

În 1939, în condiţiile represiunii fără precedent coordonate de regimul Carol II şi în situaţia abandonării conducerii Frăţiilor de către cei abilitaţi, preia din proprie iniţiativă comandamentul pe ţară al FDC, pe care le reactivează în mod admirabil.

Participant activ la evenimentele din 3-6 septembrie 194o, Gheorghe Grecu a acţionat în Bucureşti, unde, în condiţiile reculului înregistrat de manifestaţiile stradale, care erau pe punctul de a nu-şi fi atins scopul declanşării unei mişcări populare, Gheorghe Grecu, în fruntea efectivelor FDC, preia în mod spontan conducerea manifestaţiilor, care duc la abdicarea regelui criminal Carol II.

Pe tot parcursul războiului participă la ambele campanii, din răsărit şi din apus.

După august 1944 activează în cadrul reorganizării Frăţiilor de Cruce.

Arestat în 1948, este condamnat pentru uneltire împotriva regimului comunist şi condamnat până în 1954, când este eliberat la termen.

Între 1954 şi 1958 face parte din structurile de reorganizare a Mişcării Legionare, sub coordonarea comandamentului legionar clandestin condus de comandantul-ajutor Puiu Athanasiu, Radu Gyr, Grigore Zamfiroiu, Constantin Iulian. Cade împreună cu mii de legionari din ţară şi este condamnat din nou în 1958.

Este supus atrocităţilor reeducării prin tortură la închisoarea Ocnele Mari, unde, alături de Virgil Mateiaş şi alţii, rezistă cu demnitate.

În timpul reeducării de la închisoarea Aiud, între 1962-64, Gheorghe Grecu se situează pe poziţia celor ce nu acceptă această acţiune, rezistînd, în condiţii de exterminare, în Zarka Aiudului, până la amnistierea ultimilor deţinuţi din închisoare.

Urmează o grea perioadă de viaţă “în libertate”, ani în care, conform dosarelor de la CNSAS, era urmărit zilnic de un aparat de cca 20 de persoane, agenţi şi informatori ai Securităţii.

În ciuda repetatelor demersuri de obţinere a emigrării în SUA, abia în 1988 reuşeşte să plece din ţară, devenind cetăţean american.

În exil face parte din Senatul Legiunii, reînfiinţat de Horia Sima şi condus de Nae Roşca. O anumită perioadă îndeplineşte atribuţia coordonării exilului legionar de pe continentul nord-american.

În anii 1990 revine în ţară, cu sarcini deosebit de importante în procesul de reorganizare a Mişcării Legionare.

Participă la regruparea vechilor luptători, în cadrul organizaţiilor foştilor deţinuţi politici, Fundaţiei “George Manu” şi Fundaţiei “Ion Gavrilă Ogoranu”. Participă la reînfiinţarea Partidului „Totul pentru Ţară”, căruia nu i se admite însă de autorităţile neocomuniste decât înregistrarea sub numele „Pentru Patrie”.

Până la moarte, la vârsta de 98 de ani, se menţine într-o stare fizică şi psihică debordantă, uluindu-şi apropiaţii şi interlocutorii prin spiritul său tineresc, prin energia ieşită din comun şi activitatea neîntreruptă de educaţie în rândul tineretului legionar, până în ultimile zile de viaţă.

A fost iubit de un mare număr de tineri care polarizau în jurul său. De altfel, cine nu-l putea iubi pe Gheorghe Grecu?

Calităţile sale morale deosebite, eleganţa sufletească, demnitatea, dăruirea şi dragostea care nu l-au părăsit până în ultima clipă, ne fac să afirmăm că, plecarea comandantului legionar Gheorghe Grecu încheie în mod simbolic o pagină din Istoria Legiunii, pe care a înnobilat-o cu prezenţa sa permanentă.

Dumnezeu să-l odihnească în rând cu sfinţii săi.

Gheorghe Grecu – Prezent!

 Alături de dr. Ionel Panaitescu şi Dumitru Comşa. Iunie 2010.

Profesorul Alexandru Mironescu, 46 de ani de la trecerea la Domnul

Profesorul Alexandru Mironescu

Numele lui Alexandru Mironescu este puţin sau deloc cunoscut publicului larg. Născut la Tecuci în anul 1903, după studiile efectuate în ţară, Alexandru Mironescu îşi susţine doctoratul la Paris şi se întoarce în 1930 în România, devenind profesor universitar de chimie organică. Om de ştiinţă, aşadar, dar şi scriitor, prefaţat de Panait Istrate şi remarcat de G. Călinescu în bine cunoscuta sa Istorie a literaturii…

Când spui om de ştiinţă, te gândeşti aproape automat la o persoană plină de certitudini, formată în duhul pozitivismului — duh al secolelor al XIX-lea şi al XX-lea — adică al convingerii că deţine cheile cunoaşterii. Pentru un astfel de om, totul se reduce la materie, la existenţa terestră şi la nişte „legi“ abstracte care ne conduc viaţa în felul analog în care agenţii de circulaţie, cu ajutorul radarelor, dirijează traficul. Atitudinea aceasta, suficientă şi mecanicistă, este astăzi depăşită în ştiinţă, însă ea a guvernat omenirea timp de peste o sută cincizeci de ani. Din ea au izvorât atât materialismul dialectic, cât şi ateismul prigonitor, în ţările comuniste, respectiv, ruperea de Dumnezeu şi de Biserică, în Occident, adică acolo unde s-a şi zămislit stearpa perspectivă ontologică, ale cărei rădăcini coboară până la Renaştere şi trec prin Protestantism şi Iluminism.

A socoti însă că om de ştiinţă şi liber-cugetător (eufemism pentru ateu) sunt noţiuni sinonime este profund eronat. Newton era un credincios îmbisericit, iar Einstein a declarat că teoriile sale ştiinţifice nu pun cu nimic sub semnul întrebării existenţa lui Dumnezeu. Corelarea ştiinţei cu necredinţa este proprie pozitivismului. Deşi s-a format în această zodie neprielnică spiritului, Alexandru Mironescu a fost un credincios autentic, un trăitor ortodox şi a devenit un mărturisitor. El a vorbit, de altfel, într-o carte din 1945, despre Limitele cunoaşterii ştiinţifice, după ce, în 1938, tipărise o lucrare, intitulată Spiritul ştiinţific. Dar Alexandru Mironescu nu ar fi ajuns un trăitor şi un gânditor creştin, aşa cum ni-l înfăţişează manuscrisele rămase în urma lui şi reeditate abia în ultima vreme, dacă nu ar fi frecventat, între 1945-1958, „Rugul aprins“ de la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Rugul aprins a fost un centru de comuniune creştin-ortodoxă, care a marcat benefic Biserica noastră în perioada postbelică. A fost locul în care s-au întâlnit, în practica rugăciunii şi a trăirii, cele două elemente constitutive ale Bisericii: mirenii şi clericii. Laicii de la „Rugul aprins“ erau intelectuali dornici să afle adevărata cale a Adevărului şi a Vieţii. Între ei s-au prenumărat poeţii Vasile Voiculescu şi Ion Barbu, prozatorul Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin Joja. Au venit în atingere cu acest mediu duhovnicesc tinerii — pe atunci — Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, care au urmat într-ascuns Institutul Teologic şi alţi oameni mai puţin cunoscuţi. Sufletul sau organizatorul „Rugului aprins“ a fost părintele Benedict Ghiuş, dar l-au frecventat, de asemeni, părintele Sofian Boghiu, părintele Dumitru Stăniloae, ca şi călugării Petroniu Tănase şi Roman Braga, ultimul furnizând recent şi cea mai substanţială relaţie despre acest cerc de comuniune duhovnicească fără precedent la noi şi poate chiar în lumea ortodoxă.

Pentru că este evident că „Rugul aprins“ răspundea exigenţelor, provocărilor şi vicleşugurilor lumii moderne. Dar el era, aşa cum cu îndreptăţire arată părintele arhimandrit Roman Braga, şi o formă de rezistenţă spirituală în momentul în care năvălea peste România viforul comunismului. Nu întâmplător, pivotul acestei mişcări duhovniceşti — cred că putem să o numim astfel — a fost un călugăr rus, Ioan Kulîghin, duhovnicul mitropolitului pribeag Nicolae al Rostovului. Mitropolitul refugiat din Rusia Sovietică a murit în primii ani de după război şi îşi doarme somnul de veci pe aleea ierarhilor de la Cernica. Pe când eram stareţul acestei mănăstiri, i-am îngrijit mormântul aflat în apropierea bisericii-paraclis cu hramul Sfântul Lazăr. Ioan Kulîghin, însă, duhovnicul care i-a învăţat pe cei de la „Rugul aprins“ rugăciunea autentică, a fost ridicat de poliţia politică sovietică (NKVD) şi deportat în Siberia, unde s-a şi stins la scurt timp. În anii 1958- 1959, Securitatea a arestat pe majoritatea celor ce frecventau cercul de la Mănăstirea Antim.

Atunci au intrat în închisoare, în urma unui proces de proporţii, care purta chiar numele de Lotul Rugului aprins, părinţii Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu — menţionez numai o parte dintre ei — şi o serie de intelectuali laici, între care profesorul Alexandru Mironescu, care a primit o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare, din care a efectuat cinci. Tot atunci a fost închis şi Vasile Voiculescu. Procesul acesta, soldat cu condamnări de 20-25 de ani de temniţă, era prefaţa la noul val de persecuţii dezlănţuit asupra Bisericii şi la Decretul 410 din 28 octombrie 1959, menit să ne distrugă monahismul. Am recurs la această paranteză, lungă, pentru a arăta care sunt liniile de forţă ale personalităţii profesorului Alexandru Mironescu. Cum spuneam, paginile sale de meditaţii şi reflecţii creştine au apărut — parţial — abia în anii din urmă. M-am gândit să extrag doar pasaje dintr-un tulburător eseu, intitulat „Sine intermissione orate”, redactat în anul 1970, aşadar, cu trei ani înaintea morţii.

După cinci ani de recluziune, într-o vreme în care comunismul se aşezase temeinic şi părea de neclintit în ţările din Răsăritul Europei, Alexandru Mironescu îşi mărturisea liniştit şi ferm nestrămutata credinţă în Dumnezeu: „Afirm, aşadar, din punctul acesta al vieţii mele, care n-a fost deloc de huzur şi nici măcar comodă, că Dumnezeu — inomabilul, Cel de nenumit, dar partenerul nostru prin Iisus Hristos, Fiul Său — este temeiul, stânca întregii noastre existenţe. La acest nivel, controversa, semnul de întrebare, dialogul dubitativ, înarmat cu zorzoanele alambicului sau ale oricărui rafinament sunt astăzi pentru mine fastidioase, penibile, ridicole şi, în sfârsit, complet neinteresante… Nu-L mai apăr de mult pe Dumnezeu, ci Îl afirm. Îl mărturisesc în măsura în care Îl cunosc în mine; şi de mult nu mă mai scandalizează cei care Îl tăgăduiesc sau Îl nesocotesc“ (Cf. Al. Mironescu, Calea inimii, Bucureşti, 1998, p. 228).

Pentru a ajunge însă la Dumnezeu, este imperioasă rugăciunea, arată ferm convins Alexandru Mironescu; titlul eseului său, aşa cum am văzut, nu este decât versiunea latinească a celebrului îndemn paulin: Rugaţi-vă neîncetat! În acest textmărturisire, care se cuvine citit în întregime şi vă îndemn să-l descoperiţi, impresionant prin adevărurile sale, copleşitoare este convingerea că rugăciunea este solidară cu Lumea şi cu existenţa noastră: „Rugăciunea — ca şi Viaţa — este precară şi necontenit ameninţată cu instabilitatea, căci nu se păstrează chiar de la sine un echilibru, o unitate spiritual-naturală. Dar ar fi o mare eroare să credem că această coloană vertebrală a Lumii, care este Rugăciunea, este numai închipuire sau că ea a fost exterminată. Cum soarele şi ploaia nu încetează să fie, tot astfel şi rugăciunea este în viaţa lumii, în viaţa noastră sine intermissione (neîncetat, n.n.).

De fapt, problema este de participare, de participare la binefacerile soarelui şi ale ploii, ca şi la binecuvântata revărsare de har” (op. cit., p. 241, subl. aut.). Asemenea pilde-etalon de trăire creştină şi credincioşie s-ar cuveni reproduse în manualele de religie şi în cursurile de Teologie.

IPS Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Alexandru Mironescu – o figură admirabilă

 

Un om complex, sincer şi generos. O figură admirabilă. Deşi avea o pregătire ştiinţifică, a fost poet, romancier, critic de teatru, eseist, publicist, memorialist. A debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox. A făcut politică socialistă dar el vedea un socialism moral-creştin şi deci era printre socialişti ca o cioară albă.

A participat intens la mişcarea de la „Rugul Aprins”, din care cauză a şi fost condamnat. A făcut 5 ani de temniţă ca un spadasin. Poeziile lui filocalice, încă nepublicate, vor ocupa un loc ales în literatură.

După eliberare s-a păstrat netulburat, necompromis. Credea în Dumnezeu şi practica rugăciunea inimii dar era dublat de un om cu rigoare intelectuală, realizând o ţinută echilibrată şi armonioasă.

– S-a terminat cu comuniştii, spunea el.

– Dar cum? îl întrebam eu.

– Păi ăştia, socialiştii ăştia din Vest au să facă ceva.

– E o dublă naivitate, spuneam eu. Comuniştii sunt plini de avânt iar socialiştii occidentali vor avea soarta socialiştilor români.

– Fleacuri, zicea el. Eşti pesimist. Ai suferit prea mult, nu vezi că nu mai există comunişti?

– Nu există comunişti de credinţă dar există comunişti politici, obsedaţi de putere nemăsurată şi conştienţi de eficacitatea sistemului marxist-leninist.

– Eu poate nu voi mai trăi, dar voi veţi vedea cum sucombă această băşică umflată a marxism-leninismului!

Era naiv politic.

Înainte de a muri de cancer spunea: „Merg senin în cealaltă viaţă. Nu mă îndoiesc de existenţa ei dar sunt atent aşa, ca într-un laborator, să văd cum va fi!”.

A sfârşit senin, lucid, plin de dragoste şi înţelepciune.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 311-312)

Cazul Alexandru Mironescu – întîlnirea între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios

 

Chiar dacă nu la fel de aureolat ca descoperitorul insulinei, profesorul Alexandru „Codin” Mironescu rămîne un reper în filosofia ştiinţei la români, ca şi în posibila bună întîlnire între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios. Savant şi scriitor, figură proeminentă a grupării spirituale a „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, om de cultură, dar şi de discretă şi profundă duhovnicitate, el a îmbinat cercetarea cu credinţa şi scrisul cu rugăciunea, impunîndu-se încă din perioada interbelică, atît ca teoretician al cunoaşterii ştiinţifice, cît şi ca romancier. Părintele Andrei Scrima îl caracteriza la rîndul său cu căldură în Timpul Rugului Aprins.

Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, mai ales pp. 142-143); profesorul Mironescu a ars în flacăra vie a spiritualităţii de la Antim, dar a împărtăşit şi mucenicia multora dintre cei trecuţi pe acolo (în timpul războiului, dar şi cîţiva ani buni după aceea); refuzînd orice compromis cu regimul comunist, a fost condamnat, în 1958, la 20 de ani de închisoare, din care a efectuat 5, eliberîndu-se cu sănătatea grav şubrezită. Zece ani mai tîrziu, la înmormîntarea sa, Părintele Benedict Ghiuş (unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai răposatului) spunea:

Alexandru Mironescu a iubit credinţa autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, «cu simplitate şi normalitate», cum îi plăcea lui însuşi să spună […]. Despre toată credinţa aceasta a lui vor mărturisi, la vremea lor, manuscrisele care au rămas de la el”.

Şi într-adevăr, de la Alexandru Mironescu a rămas o însemnată operă postumă, însumînd eseuri, dialoguri, mărturisiri şi scrieri literare (de valoare mai mult mistică decît estetică, un loc aparte îl ocupă Poemele filocalice, considerate de autorul însuşi a fi lamura creaţiei sale şi pe care am avut prilejul să constat că Părintele Galeriu nu le ignora, deşi pe atunci încă nu se editaseră).

Părintele Galeriu nu numai că-l preţuia pe Alexandru Mironescu (ca om de ştiinţă creştin şi ca fost deţinut politic anticomunist), dar a înţeles să pună umărul, la începutul anilor ‘90, la relansarea sa publică; sub egida Editurii Harisma au fost reeditate – în premieră după 1989 – două dintre cărţile profesorului, pe care părintele a găsit şi vremea să le prefaţeze (în colaborare cu Ion Andrei Dorobanţu): Certitudine şi adevăr (1992) şi Limitele cunoaşterii ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică (1994). Intenţia – care, din păcate, nu s-a putut realiza ca atare – fusese aceea de a se (re)edita la Harisma întreaga operă mironesciană. Rămîne însă semnificativ faptul că atenţia părintelui a mers prioritar spre sintezele de filosofia ştiinţei.

Ceea ce părintele a ţinut să pună în evidenţă cu precădere (cum obişnuia, cînd venea vorba, şi în predicile sale) a fost, înainte de orice alte detalii, atitudinea faţă de cunoaştere şi creaţie a unui adevărat savant creştin, chemat să reprezinte o pildă şi un model pentru noile generaţii. „Cunoaşterea omului nu e o socoteală de ici pînă colo şi de azi pînă mîine. Ea implică angajamente puternice şi răspunderi înfricoşătoare”, afirma Mironescu. Şi părintele glosează:

„Cunoaşterea aceasta a lumii înconjurătoare, cît şi a noastră înşine, este chiar mai mult decît o simplă «şansă» oferită nouă de a lua parte la un grandios proiect cosmic, este o raţiune de a fi, a omului ca o conştiinţă a lumii”.

Mironescu era de părere că „în nici un alt domeniu al activităţii, mai mult decît în acela al ştiinţei, omul, lucrînd, nu s-a simţit mai aproape de puterea de creaţie a lui Dumnezeu”, dar părintele ştie bine că e loc şi de multă sminteală, slăbiciunea putîndu-l rătăci pe cel neaşezat spiritual: „Căci el poate să cadă în păcatul trufiei şi, neîngăduit, ca un intrus luciferic, să considere că el la rîndul său se poate substitui Creatorului”. Pentru a lămuri deplin lucrurile din punct de vedere creştin, se face un mic excurs biblic (Facerea 2, 16-17; Ioan 17, 3) şi patristic (Sf. Ioan Damaschin), arătîndu-se că avertizarea originară de a nu mînca din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” nu viza interzicerea sau îngrădirea cunoaşterii, ci doar prevenea asupra posibilelor ei sminteli („Dumnezeu a vrut tocmai să-l prevină pe om de sfîşierea lăuntrică între bine şi rău, de fructul otrăvit al răului care înseamnă păcat, adică despărţire de Dumnezeu, stricăciune, moarte”). Cum observa şi Mironescu, laicizarea ştiinţei este o tendinţă stupidă şi un corolar al smintelilor potenţiale ale spiritului cunoscător. Poziţia cu adevărat creştină a fost surprinsă şi formulată memorabil de Shakespeare în Hamlet: There are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreams of in your philosophy („Tainele cerului şi-ale pămîntului, Horatio, sînt mult mai multe decît închipuie filosofia ta”), sau de un Leonardo da Vinci („Iată că din marea cunoaştere se naşte marea smerenie”), ca să rămînem în sistemul de referinţă cultural. Mironescu nu numai că neagă argumentat presupusa incompatibilitate între credinţă şi cunoaştere (inclusiv ştiinţifică), dar îşi exprimă admirabil convingerea că fără o credinţă în genere, pe deplin definită şi asumată, orice cunoaştere este oarbă sau inconsistentă; creştineşte vorbind, „dacă nu suflă peste ele darurile Duhului”, toate ştiinţele „rămîn semne moarte” (sau, cum spunea Kepler, ne tot jucăm cu simboluri, uitînd pînă la urmă că nu este vorba decît de un joc…).

În prefaţa mai amplă la Limitele cunoaşterii ştiinţifice, părintele consideră că, după lunga modă pustiitoare a pozitivismului, două sînt realităţile pe care trebuie să le reafirmăm astăzi cu precădere: că „spiritul se află dincolo de materie şi stă la baza ei” şi că „dincolo de spirit este cealaltă lume, lumea divină, a originilor, a informaţiei, a proiectelor” (Sophía divină necreată, în termeni mai teologizanţi). Gîndirea lui Alexandru Mironescu (ca şi cea a lui Nicolae C. Paulescu odinioară, dar cu mai mult aparat teoretic şi într-un limbaj mai apropiat de cel al momentului actual) a fost conformată de aceste două adevăruri fundamentale, iar pertinenţa şi actualitatea ei se vede şi din aceea că foarte mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă de după el au îmbrăţişat şi adîncit concepţii asemănătoare (de data aceasta sînt invocaţi, între alţii, Roger Sperry, Lyall Watson, Heinz Pagels, Niels Bohr şi Victor Weisskopf – care, prin 1975, a conferenţiat şi la Bucureşti despre „Limitele şi frontierele ştiinţei”).

„Cartea lui Alexandru Mironescu – conchide părintele – este o formidabilă pledoarie nu doar pentru utilitatea efortului de a gîndi, ci şi pentru bucuria pe care o poate aduce în minte şi suflet acest act care este indispensabil în apropierea noastră de înţelegerea actului Creaţiei şi, implicit, a rostului şi rolului fiinţării noastre pe faţa Pămîntului. […] Într-un secol în care fie s-a vorbit despre incompatibilitatea ştiinţă-religie (extinzînd-o pînă la incompatibilitatea cu credinţa chiar), fie s-au produs scrieri (semi)docte în intenţia de a descoperi sursele «ştiinţifice» ale textului biblic, în Limitele cunoaşterii… întîlnim o adevărată comuniune ştiinţă-religie, în care credinţa (prin intermediul Revelaţiei) vine să lumineze cunoaşterea noastră, care în fond este una singură, după cum unul singur este Dumnezeu, indiferent de numele pe care I-l dăm”.

Poate că niciodată Ortodoxia nu s-a rostit mai clar asupra acestor raporturi delicate, iar dacă într-un viitor indefinit ştiinţa se va apropia tot mai mult de credinţă, atunci poate vom fi mai recunoscători decît sîntem astăzi faţă de cei care nu s-au îndoit nici o clipă că marile adevăruri au loc deplin în limba şi în duhul nostru, ca un dar profetic şi răscumpărător de vremuri, care s-ar cuveni să ne înduplece la îndrăzneala de a fi mai mult decît sîntem…

(Răzvan Codrescu – Revista Rost, nr. 55 din septembrie 2007)

via Fericiti cei Prigoniti

 

 

Grigorie Vieru, poetul visului încă neîmplinit

Acum zece ani, pe 18 ianuarie, în urma unui stupid accident, inima marelui român Grigorie Vieru a încetat să mai bată. Nu-mi propun aici să încropesc o biografie a literatorului. Există multe scrieri în acest sens. Doresc doar a evidenția că poetul Grigorie Vieru, deși a trăit în România înstrăinată, prin lupta sa pentru unitatea neamului aparţine tuturor românilor.

Aruncând o succintă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor Sale. Cineva l-a întrebat odată: „De unde veniți, domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie. Viața însăși o considera împlinită, dacă Îl ai ca prieten pe Dumnezeu.

Voiesc a mai aminti un lucru emoționant din zbuciumata-i existență: cu ceva timp înainte de ineluctabilul an 2009, poetul a comandat o piatră funerară pentru mormântul mamei, înhumată acolo, în „Bethleemul” prunciei sale, Pererâta. Dorind să fie martor la eveniment, a declarat atunci că lângă neuitata sa maică ar vrea să se odihnească și el, întru așteptarea Veșniciei. De aceea, meseriașii au pregătit o a doua piatră tombală. Martorii au rămas surprinși de inscripțiile pe care le-a rânduit spre dăltuire în stâncă. Pe cripta Eudochiei, cea care i-a împrumutat sânge din sângele ei, a scris: „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil”. Pe epitaful său s-au inscripționat următoarele cuvinte: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. Cei prezenți l-au rugat să le tălmăcească zicerea căci pentru ei, dar și pentru noi, neexplicată, ar fi rămas o taină. Poetul, cu liniștea-i necurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba, ce poate fi?!”.

Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească. M-am convins încă o dată de aceste adevăruri în urmă cu ceva timp, când marea artistă a cântului popular din dulcea Bucovină, doamna Sofia Vicoveanca, mi-a trimis spre audiție mai multe poezii din creația poetului basarabean, în interpretarea dumisale. Nădăjduiesc ca, în curând, minunatele rime aduse la viață de graiul său inconfundabil să le găsim imprimate pe un CD.

Întrebat de un ziarist ce I-ar cere lui Dumnezeu, scriitorul a rostit, parafrazând vorbele episcopului Dionisie Romano: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!”. La ce păcate se referea oare stihuitorul? Cu siguranță, la cele ce țin de împuținarea dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Poetul simțea că atunci când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge.

Și pentru că ne aflăm la debutul manifestărilor din anul centenar 2018, dedicat de Biserica noastră Ortodoxă comemorării Marii Uniri de la 1918 și făuritorilor ei, vă propun câteva versuri urzite de Grigorie Vieru, purtând în suflet nestinsul dor de români, de România, fiind exponentul visului încă neîmplinit: revenirea Basarabiei Acasă.

Cu vorba-mi strâmbă şi pripită
Eu ştiu că te-am rănit spunând
Că mi-ai luat şi grai şi pită
Şi-ai năvălit pe-al meu pământ.

În vremea putredă şi goală
Pe mine, frate, cum să-ţi spun, 
Pe mine m-au minţit la şcoală
Că-mi eşti duşman, nu frate bun.

Din Basarabia vă scriu, 
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu, 
Mi-e dor de voi și vă sărut.
Credeam că un noroc e plaga, 
Un bine, graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Iisus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, am spus.

Din Basarabia vă scriu, 
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu, 
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Aflând că frate-mi eşti, odată
Scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc şi arestată
Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare, 
Din drobul mut al lacrimii,
Ocnaşii scot şi astăzi sare
Şi nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu, 
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu, 
Mi-e dor de voi şi vă sărut. 

(Grigore Vieru, Scrisoare din Basarabia

 

de Arhimandrit Mihail Daniiliuc Doxologia 

Sfântul Antonie cel Mare, monahul întrebărilor mântuitoare

Pomenim astăzi pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, „părintele monahilor“. Urmând îndemnul Patericului – „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească!“ – vom încerca să-l descoperim pe Sfântul Antonie prin condeiul sfântului său ucenic aghiograf şi prin scrierile unui ierarh român cărturar ce i-a purtat numele după călugărie. „Ca un luceafăr în pustiul Egiptului strălucind“, îl numim pe Sfântul Antonie în Acatistul închinat lui, şi îl cinstim drept monah desăvârşit, ce ne oferă răspunsuri la întrebări despre mântuire.

Primul aghiograf al Sfântului Antonie cel Mare a fost ierarhul pe care îl vom prăznui mâine, Sfântul Atanasie al Alexandriei, ucenic ce ne-a lăsat în scris viaţa monahului egiptean. Un alt exeget al vieţii şi învăţăturilor „părintelui monahilor“ este ierarhul Antonie Plămădeală, cel care, în ziua de 14 septembrie 1949, când i s-au cântat „Braţele părinteşti“ la Mănăstirea Prislop, a lepădat numele Leonida, de mirean, numindu-se Antonie călugărul. Peste ani, avea să mărturisească faptul că mai întâi l-a descoperit, şi abia apoi l-a căutat pe cuviosul al cărui nume i-a fost rânduit de naşul de călugărie. Pe 17 ianuarie 2002, după slujba de Te Deum săvârşită în Catedrala Mitropolitană din Sibiu de către Episcopul-vicar Visarion Bălţat (astăzi chiriarhul Tulcii) drept mulţumire pentru binefacerile revărsate asupra IPS Antonie Plămădeală în ziua pomenirii sfântului său cuvios ocrotitor, ierarhul mărturisea: „Stau şi mă gândesc la acest mare sfânt. Faptul că eu port acest nume nu mi se cuvine mie a mă lăuda întru aceasta… Era demult, demult, în 1949, stareţ la Mănăstirea Prislop, călugărul Arsenie Boca. Mă întrebase înainte de a mă călugări ce nume aş vrea să port. Eu am spus un nume, unul străin, cum să-i zic astăzi, atunci eram îndrăzneţ, eram tânăr, aveam 23 de ani, probabil. Convenisem cu părintele stareţ să-mi pună numele Diogene. Eram tânăr, vă imaginaţi. Era în urmă cu o jumătate de secol. Când colo l-am auzit pe părintele Arsenie zicându-mi Antonie. Cred că s-a gândit bine că mi-a schimbat ideea mea şi, în consecinţă, numele. Apoi am căutat să mă apropiu de nume şi să-i dau un anume conţinut. Nu ştiu dacă am reuşit. Eu vă spun drept că m-am străduit şi în relaţiile cu oamenii, şi în relaţiile cu Biserica şi cu activitatea mea de zi cu zi, m-am străduit să-i semăn cumva. Nu ştiu ce-am reuşit. El e sfântul care mi-a dat putere, încredere şi cuvântul atunci când a trebuit să-mi fac datoria mea de episcop“. Şi de atunci, luând exemplul lui Alexandru cel Mare, care la un moment dat şi-a mustrat un soldat tiz spunându-i: „Sau lepezi acest nume căruia acum nu-i faci cinste, sau fă-te vrednic de el“ -, tânărul monah a căutat să se facă vrednic de numele Sfântului Antonie, pe care-l purta.

La masa de lucru de la Sibiu, având în faţă Patrologii, Filocalia, Patericul şi mărturiile din Părinţi şi Scriitori Bisericeşti despre Cuviosul Antonie cel Mare, Mitropolitul Antonie a aşternut pe hârtie gânduri despre sfântul său ocrotitor: „Sfântul Antonie cel Mare a fost, încă din timpul vieţii, în atenţia lumii cunoscute din vremea aceea, în atenţia călugărilor, a credincioşilor şi a împăraţilor. În anul următor morţii sale, care s-a petrecut în anul 356, Sfântul Atanasie cel Mare – tot un cel mare – i-a şi scris Viaţa, în 94 de capitole, realizând astfel cea dintâi scriere bine documentată asupra vieţii ascetice din cadrul vieţii monahale, pornind de la un exemplu şi un model viu, pe care l-a cunoscut îndeaproape, pe care l-a ascultat şi cu care s-a sfătuit. Am putea spune că, fără a urma procedee complicate, Sfântul Atanasie cel Mare a săvârşit prima canonizare a unui ascet, pornind de la datele de toţi cunoscute şi de toţi recunoscute, ale virtuţilor şi sfinţeniei celui abia trecut la Domnul. Sfântul Atanasie a aşternut în scris ceea ce poporul credincios consacrase, canonizase încă din timpul vieţii cuviosului. […] Mi-aş îngădui să spun că Sfântul Antonie a fost un Socrate al creştinismului, iar Sfântul Atanasie cel Mare a fost Platonul său, adică acela care i-a notat în scris şi i-a perpetuat astfel opera predată prin viu grai“.

Cuviosul ce s-a nevoit mai bine de 80 de ani în pustia Egiptului avea acea sfântă îndrăzneală de a cere sfat de la Dumnezeu şi se învrednicea de răspuns: „Şezând odată în pustie, a venit în lenevire şi în multă întunecare de gânduri, şi zicea către Dumnezeu: «Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile; ce voi face în tristeţea mea? Cum mă voi mântui?» Şi sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut pe oarecare care îi semăna şezând şi împletind o funie, apoi se scula de la lucru şi se ruga, şi iarăşi se aşeza şi se apuca de împletit funia. Apoi iarăşi sculându-se, se ruga. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: «Aşa fă, şi te mântuieşte». Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală, şi făcând aşa se mântuia“. Mitropolitul Antonie Plămădeală comenta această întâmplare: „Acest «se mântuia» îmi place teribil. A mântui, într-un anumit înţeles din vorbirea moldovenească mai ales, presupune un sfârşit a ceva: a termina. Aici el are înţeles de drum, de împlinire pe parcurs, de înaintare către mântuirea din urmă, care va fi terminarea drumului spre ea. Mântuirea, aşadar, nu e un sfârşit. E un drum. Nu va fi numai acolo, dincolo. Începe aici. Muncind şi rugându-se, Avva Antonie «se mântuia»! Încă o dată: cât e de frumos! Şi cât e de adevărat!“

Un alt dialog minunat din viaţa Sfântului Antonie cel Mare a fost provocat de întrebări ce ne frământă până în zilele noastre: „Acelaşi Avva Antonie, căutând la adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, a cerut zicând: «Doamne, cum unii trăind puţin, mor, iar alţii prea îmbătrânesc? Şi pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sunt săraci?»“. Mitropolitul Antonie Plămădeală le tâlcuieşte: „Întrebări capitale! Mari întrebări! Cine nu şi le-a pus? Cine nu şi le pune? De la cei mai mari înţelepţi, până la oamenii de rând; de la cei credincioşi, la cei necredincioşi, cine nu şi le pune? Şi iată: şi le-au pus şi sfinţii. Pe Dostoievski, marele scriitor ortodox din veacul trecut şal XIX-lea, n.r.ţ, l-au chinuit o viaţă întreagă astfel de întrebări. Răspunsul Sfântului Antonie i-a venit chiar de la Dumnezeu, şi e sigur că s-a mulţumit cu el. Dacă i-ar fi venit de la oameni, poate că ar mai fi rămas cu întrebările deschise. Dacă am fi vrednici să vorbească Dumnezeu şi cu noi, poate că ne-ar da şi nouă acelaşi răspuns. Dat Sfântului Antonie, a rămas pentru veşnicie valabil şi pentru noi. De aceea a şi fost păstrat în tradiţia bisericească. Iată răspunsul: «I-a venit lui glas (din cer) zicând: Antonie, ia aminte de tine, că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este ţie de folos a le şti!» Punct. Mai avem întrebări? De ce să n-o recunoaştem: noi mai avem. Cu noi n-a vorbit Dumnezeu, şi credinţa noastră vrea mereu probe şi explicaţii. Sfântul Antonie n-a mai avut întrebări. Episodul s-a încheiat cu ultimul cuvânt lăsat lui Dumnezeu. De aceea a ajuns Antonie, Sfântul Antonie cel Mare“.

Vrednicul de pomenire mitropolit îl numea pe Sfântul Antonie „exemplu de echilibru“: „N-a fost deloc un inchizitor, un duhovnic aspru şi neîndurător, un făcător de legi duhovniceşti şi un executor orb. Dimpotrivă. A fost un pedagog elastic, căci fără elasticitate nici un pedagog n-ar fi pedagog. A înţeles firea omenească. A fost răbdător. Şi când a avut îndoieli asupra metodei sale, sau asupra a nu importă ce, a întrebat. Când a dat sfatul: «Întreabă pe părintele tău şi el te va învăţa», şi-a aplicat sfatul mai întâi lui însuşi. Şi când n-a ştiut ceva, a recunoscut cu smerenie că nu ştie, şi i-a lăudat pe cei care fac asemenea“. În continuare, întărea spusele sale cu un eveniment din viaţa sfântului: „Era oarecarele ce vâna prin pustie dobitoace sălbatice şi a văzut pe Avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a smintit. Bătrânul vrând să-l încredinţeze pe vânător că trebuie câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: «Pune săgeata în arcul tău şi întinde». Şi acela a făcut aşa. Şi i-a zis lui: «Întinde iarăşi». Şi acela a întins. Şi iarăşi i-a zis: «Întinde». Şi a zis vânătorul: «De îl voi întinde peste măsură, se frânge arcul». Zis-a lui bătrânul: «Tot aşa e şi la lucrul lui Dumnezeu: dacă peste măsură vom întinde cu fraţii, degrab se rup. Deci trebuie câte puţin şi câteodată a ne pogorî fraţilor». Acestea auzind vânătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul, s-a dus. Şi fraţii întărindu-se, au mers la locul lor“.

Astăzi, în zi de sărbătoare, paşii pelerinilor se îndreaptă către Biserica Domnească – Paraclis Patriarhal „Sfântul Antonie“ – Curtea Veche din Bucureşti, pentru a se închina la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Cuvios Antonie cel Mare adăpostită în locaşul de cult.

de Alexandru Briciu Ziarul Lumina

Eroilor neștiuți ai Dobrogei

Asociatia „Gogu Puiu si Haiducii Dobrogei”‎ anunță : sâmbătă, 19 ianuarie, ora 10, la Constanța, Arhiepiscopia Tomisului, str. Arhiepiscopiei nr.23, va fi oficiată o slujbă religioasă de înmormântare pentru eroii Rezistenței Anticomuniste din Dobrogea

Cele trei dictaturi – carlistă, antonesciană si comunistă – pe care România le-a cunoscut începând cu anul 1938, au lăsat în urma lor, pe tot cuprinsul țării, gropi comune, pline de osemintele celor ce au refuzat să se lepede de Hristos, să își lepede identitatea. Numai în Dobrogea numărul eroilor anticomuniști uciși și aruncați în gropi comune este de ordinul miilor.

Gogu Puiu, frații Nicolae si Dumitru Fudulea, Stere Hapa, Tomoșoiu Gheorghe, Gogu Alexandru, Ion Pițigoi, Ion Puiu, Cociu Puiu, sunt doar câțiva dintre liderii mișcării de rezistență anticomunistă dobrogeană care au fost executați și aruncați în gropi comune.

Conștiința ne îndeamnă să nu rămânem pasivi și să facem tot ceea ce lumește este posibil întru veșnica odihnă a sufletelor lor.
Pentru prima dată în istoria post-decembristă a României, se va oficia serviciul religios de înmormântare pentru acești eroi cunoscuți și, cei mai mulți, necunoscuți. Unii dintre ei, poate, noi mucenici ai Neamului.

Slujba va fi oficiată de către Înaltpreasfințitul Teodosie Arhiepiscopul Tomisului și un sobor de preoți, sâmbătă, 19 ianuarie. De la ora 08.00 se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie, iar de la ora 10.00, slujba de înmormântare.

În veci pomenirea lor!

MIHAI EMINESCU: O critică a „liber-cugetătorilor”. „Cine combate Biserica, …numai român nu e”

O critică a „liber-cugetătorilor”
„Cine combate Biserica, …numai român nu e”
de Mihai Eminescu

Liber-cugetător, liberă-cugetare, iată fraza cea nouă cu care organul de căpetenie al guvernului înfrumuseţează fărădelegea de la Curtea de Argeş, fraza pe care se întemeiază pentru a lăuda purtarea unui prefect netrebnic şi pentru a ponegri atitudinea unui principe al Bisericii Române.
Întâmplarea e foarte simplă, de-o netăgăduită evidenţă. Un tânăr, anume Nicolae Codreanu, fiu de preot din ţinutul Iaşilor, moare la Curtea de Argeş, în casa unui evreu galiţian, fără să fi dispus nici în scris, nici prin viu grai cu limbă de moarte ceva în privirea înmormântării sale sau a averii ce-o fi avut-o.
Preoţii vin să-l îngroape şi sunt daţi afară de evreul galiţian sub pretextul că răposatul ar fi fost liber-cugetător; şi pe când episcopia dispune înmormântarea după ritualele Bisericii răsăritene, al cărei fiu sufletesc era răposatul, autoritatea mireană, anume prefectul, pune numaidecât temei pe declaraţia unui venetic şi susţine înmormântarea după ritualul liber-cugetătorilor şi aceasta nu în cimitirul comunei mirene, adică al oraşului, ci într-acela al unei biserici de lege răsăriteană.
Şi „Românul”, foaie ce se pretinde, dragă Doamne, naţională, susţine purtarea necuviincioasă şi nelegiuită a prefectului faţă cu dreapta indignare a P.S.S. Episcopului de Argeş.
Înainte de toate, „Românul” pare a nu ştie ce însemnează cuvântul liber-cugetător. Religia, pe lângă vecinicile ei adevăruri morale, pe care nimeni nu le tăgăduieşte, nici le contestă, cuprinde şi teze curat teoretice de cosmogonie pe care Biserica însăşi nu le ia decât în mod simbolic, abstracţie făcând că aproape toate tezele acelea sunt cuprinse în Vechiul Testament şi cuprind maniera de a vedea iudaică. Noul Testament, adică temelia Bisericii creştine, mai nici nu cuprinde teze de cosmogonie sau de teogonie, încât nici aşa-numita libera–cugetare, care substituie Cărţii Facerii doctrine naturaliste, nu are de-a face de-a dreptul cu miezul Bisericii creştine, ci cu accesoriul dogmatic al Testamentului Vechi. Ieie cineva în mod cât de superficial ideea despre Dumnezeu din Testamentul Vechi, în care creatorul se mânie, cere jertfe crunte şi porunceşte prin judecători şi proroci ca poporul ales să nu ucidă numai pe duşmanul armat, ci şi pe femeia, copiii, ba până şi animalele lui şi compare apoi ideea de mai sus cu aceea a dumnezeirii blânde, îngăduitoare şi îndelung-răbdătoare a concepţiunii creştine şi va vedea numaidecât că deosebirea dintre maniera de a vedea a bibliei iudaice şi concepţiunea celei creştine sunt departe cât cerul de pământ, căci în ordinea întâia de idei dăm de o antropomorfizare a calităţilor poporului evreiesc, fanatic şi exclusiv, pe când în a doua ordine ne întâmpină spiritul Dumnezeului păcii, îndurării şi iubirii de oameni.

Libera-cugetare, admiţând-o chiar în cazul de faţă, consistă în substituirea cosmogoniei biblice prin idei de altă natură, şi fiindcă aceste idei, ca toate tezele curat teoretice, ca formulele din matematică sau axiomele geometriei, au a face numai cu adevăruri logice, iar nu cu convingeri şi adevăruri morale, de aceea ele neavând a împărţi nimic cu inima şi cu caracterul omului, adică neputându-le nici strica, nici îndrepta, nu inspiră nimănui poziţii odioase ca acelea despre care se pretinde că le-ar fi avut răposatul, dispoziţii care jignesc ca din senin fără niciun motiv învederat credinţele şi datinile religioase pe care poporul nostru le urmează de optsprezece sute de ani.
Nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta aşadar acea pretinsă dorinţă ultimă pe care „Românul” o apără cu atâta foc în contra istoriei noastre de veacuri, opuind toleranţei noastre recunoscute intoleranţa greoaie şi ignorantă a unor instincte de neorânduială şi de barbarie spirituală şi morală.
În epoca noastră de nedisciplină a minţilor, în care mulţi rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntâmplă într-adevăr ca liber-cugetători să fie numiţi acei ce sufăr de halucinaţiuni dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni care gândesc liber, ci de indivizi care nu gândesc în genere nimic.
Dar nu aceasta e teza noastră, căci dacă am şti că „Românul” e-n stare a ne-nţelege, precum ştim bine, că nu e în stare, atunci n-am avea decât să-i repetăm întrebarea lui Pilat din Pont. „Ce e adevărul?”, pentru a-l face să înţeleagă că o cugetare într-adevăr liberă prin natura ei chiar exclude orice măsuri care ar jigni conştiinţa şi convingerile intime ale altuia şi că pe de altă parte rezultatele unei libere-cugetări – numai cugetare şi nu sminteală să fie – nu se opun defel ritualelor Bisericii răsăritene. Dacă a bate câmpii şi a vorbi în dodii va să zică a cugeta liber, atunci şi d. Sihleanu bunăoară ar fi liber cugetător, pe când d-sa nu-i decât candidat la academia de înţelepţi de la Sadagura, unde râvneşte a intra în virtutea ingenioaselor sale libere-cugetări asupra bisericii şi a balonului captiv.
Dar ce să mai vorbim zadarnic în privirea aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă şi pricepe zece şi vai de acela cărui-i spui zece şi nu pricepe niciuna. A vorbi deja despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adejecto, e ca şi când ai zice „oţel de lemn”.
Noi, punându-ne pe terenul de drept şi istoric, ne vom exprima părerea de bine că ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face.
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.
Puterile cer abrogarea art. 7 din Constituţie?
De mult e abrogat, de vreme ce un evreu galiţian impune lecţiile sale de nihilism episcopului de Argeş, iar ritul asemenea necreştin al redactorilor şi liber-cugetătorilor de la „Românul” ţin hangul impertinenţei ovreieşti faţă de Biserica noastră, ba încă în numele păgânilor de la guvern, în numele sectarilor necreştini ai demagogiei universale, pe care nefericita noastră ţară e osândită a-i purta în spate şi a-i hrăni cu munca ei ca pe nişte lipitori veninoase care, cu gura lor fără de lege, ofilesc şi descompun tot ce ating.
Timpul, 2 febr. 1879

(Din Mihai Eminescu, Opere Politice, Ed. Timpul, Iaşi, 2008, p. 1049-1050.)

via Atitudini

Mihai Eminescu despre drepturile noastre sfinte

Mihai Eminescu de Nestor Heck - 1884

Fragmente din articolele publicate de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”, în 1878:

„… Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”.
(Timpul, iunie 1878)

„Basarabia” este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor”.
„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă”.
„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.
(Timpul, 1 martie 1878)

„Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce sântem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene”.
(Timpul, 28 ianuarie 1878)

„Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălită ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Şi pe ce se întemeiază acest point d’honneur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se întorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor”.
(Timpul, 25 ianuarie 1878)

„Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sântem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.
În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.
Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!
Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”.
(Timpul, 10 februarie 1878)

„Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cât dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
„Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”.
(Mihai Eminescu – Opere)

via BasarabiaBucovina.info

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php