Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Cultură

Valeriu (Vică) Negulescu – Prezent! 57 de ani de la trecerea la Domnul

Vică Negulescu 

ÎN CASIMCA JILAVEI

4318-228676-vicanegulescu1

În sufletul lui Dan Dumitrescu s-a dezvoltat cu repeziciune o întunecată concepţie materialistă. Era acum ateu. Nu admitea nimic în afara comunismului.

Împotriva a tot ce a avut sfanţ acum manifesta o ură profundă, plină de fanatism.

Pereţii despărţitori dintre celule erau foarte subţiri. Se auzeau până şi şoaptele. Întreg zbuciumul lui Dan Dumitrescu era presărat cu explozii de pizmă împotrivă a tot ce-a avut el mai sfânt până atunci.

Tăriile sufletului său erau o ruină. Îşi dorea viaţa pe care n-o avea. Pe acest teren mlăştinos urlau instinctele în el. Trupul său se zbătea ca peştele pe uscat

Din când în când se auzea zicându-i lui Vică Negulescu şi lui Grimalschi:

Bandiţilor, iar vă rugaţi, iar faceţi şedinţă legionară !

Era un permanent tulburător al liniştii sufletelor.

Câte o dată era scos la anchetă. La început mai des, apoi din ce în ce mai rar. Când îl apucau furiile, începea să înjure pe limbajul lui Ţurcanu în termenii cei mai abjecţi cu putinţă.

Gardienii şi alte umbre se observau prin găurile de jos ale uşii cum veneau tiptil, să asculte savurând – ca pe un deliciu – dezastrul sufletelor care se prăbuşeau in interiorul acestui mormânt.

Securitatea studia pe viu efectele aducerii oamenilor în stare de disperare.

Cer iertare cititorului, căci voi reproduce exact vocabularul folosit de acest om prăbuşit in care sufletul a fost ucis:

Apoi arunca asupra lui Horia Sima toate invectivele posibile: „Criminal’… „Asasin”… „Complotist”… Că el este vinovat de toate măcelurile săvârşite de regele Carol al II-lea etc…

Iată cum robotul creat de Ţurcanu încerca să-şi depăşească maestrul.

Vică Negulescu şi Paul Grimalschi răbdau în tăcere toate aceste insulte şi amarnice jigniri… Celălalt colocatar – Aristotel Popescu, zis „Aligo” – păstra o poziţie de neutralitate în acest conflict. Şi el era un robot, dar neagresiv.

La un moment dat, Grimalschi n-a mai putut să-l suporte şi î-a răspuns cu aceeaşi monedă..,

 

Bietul Grimalschi…! Nimeni nu-l auzise vreodată pronunţând asemenea vorbe murdare. Dar acum nu mai putea să suporte. Nervii lui au ajuns la limita extremă a iritării…

Moartea lui Vică Negulescu

Au trecut zile şi săptămâni până ce am constatat îmbolnăvirea lui Vică Negulescu.

Se auzeau insistenţele în şoaptă ale lui Grimalschi cerând asistenţă medicală pentru cel bolnav.

Zadarnic. Gardianul tăcea ca pământul. Nici nu deschidea măcar gura.

Vică Negulescu a fost lăsat să moară de diaree prin deshidratare. Faptul l-am constatat prin bătăile grăbite în uşă ale lui Grimalschi.

Numai cu simţul auzului am urmărit cum trupul cel brav a lui Vică Negulescu a fost dezbrăcat, împachetat într-o pătură şi scos afară din celulă.

Pentru noi toţi, moartea lui Vică Negulescu era un preaviz. Un avertisment că nu e de glumit şi că asta-i soarta noastră.

Nimic nu ne mai putea scăpa din această stare decât mila lui Dumnezeu. La el am cerut ajutor şi îndurare, pe care am primit-o, în cele din urmă.

sursa: Procesul comunismului

De Ziua Eroilor, să fim eroi!

Dacă tot e ziua eroilor, să ne gândim la eroii de astăzi.
De Ziua Eroilor, să fim eroi!
La preoții care, în mijlocul disprețului sau înjurăturilor celor care nu fac nimic bun, inclusiv în disprețul confraților „pragmatici”, îngrijesc de copiii abandonați, înființează azile de bătrâni, clinici și spitale, aduc mângâiere celor uitați și singuri, mijlocesc neîncetat către Ceruri.
La profesorii și învățătorii, profesoarele și învățătoarele care, în ciuda unui sistem care vrea să distrugă Învățământul, în ciuda colegilor conformiști ori resemnați, luptă să fie aproape de sufletele elevilor sau studenților, să îi ajute să culeagă – din potopul de materie obligatorie – ceea ce le poate fi de folos pentru viață; și chiar îi ajută să se formeze ca oameni adevărați.
La vânzătorii care în ciuda unui program epuizant și a unor lefuri de sclavi (sau nu prea departe), încearcă să fie corecți, să zâmbească și să împrăștie bine în jur; de multe ori în ciuda unor colegi sau șefi acri ori… supărați, a unor clienți cu tot felul de toane, crizați, cu probleme de înțelegere sau de-a dreptul nebuni.
La medicii și asistentele care, într-un sistem ce caută să distrugă Sănătatea, încearcă – și, unii, reușesc atât de bine, chiar minunat! – să fie oameni, să aducă mângâiere și vindecare, să dăruiască viață; în ciuda birocrației, în ciuda disprețului autorităților, în ciuda promovărilor politice sau… financiare etc.
La polițiștii care, în ciuda corupției mediului, în ciuda unor colegi sau șefi încuiați, în ciuda unor cetățeni grăbiți să-i judece, să-i osândească, să se înfurie etc., vor și luptă să fie corecți, chiar buni, vor și luptă să slujească nobil.
La artiștii care, călcați în picioare de sistem, refuză să devină „poeții de curte” cu tiraje sponsorizate, „cântăreții de curte” promovați de sistem, sau să își vândă trupul pentru audiență; și luptă să creeze, așa cum pot și știu ei, așa cum simt ei frumosul.
La părinții care, după o zi cumplită, mai au dragoste și putere să zâmbească, intrând în casă, copiilor, chiar și atunci când știu că nu vor putea plăti întreținerea, sau lemnele de foc, sau mâncarea…
La toți cei care încearcă să-și facă bine treaba într-un sistem care îndeamnă sistematic la corupție – de multe feluri – sau la resemnare.
Toți aceștia sunt eroi adevărați ai zilelor noastre. Cei prin care merge mai departe România eroilor de la Oituz, Plevna sau Podul Înalt, a palmelor arse de muncă a atâtor strămoși. Poate că nu-i vede și nu-i aplaudă nimeni aici. Dar asta face eroismul lor cu atât mai mare!
Aș vrea să vă mulțumesc tuturor, oameni buni! Tuturor celor pe care v-am văzut, prin toate județele țării noastre. Fie că am apucat să vă spun vreodată cât prețuiesc munca și lupta voastră, fie că nu. Tuturor celor pe care nu v-am văzut, dar dați aceeași luptă, munciți la fel, pentru a face binele.
Și mă rog și nădăjduiesc să fim cu toții așa, să fim buni, ceea ce astăzi, categoric, înseamnă să fim eroi.Reali, nu din filme sau desene animate.Reali, acolo unde este cel mai greu să fi bun. Și unde bunătatea te face cu adevărat nobil.
Tuturor, de Ziua Eroilor și a Înălțării Domnului, vă urez
Curaj! Putere! Demnitate! Credință!
Și La mulți ani!
de Pr. Mihai-Andrei Aldea ActiveNews

Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist

Pr. Ioan Iovan

„Nu pot și nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălțătoare momente spirituale din viața mea. Acolo m-am născut a doua oară și Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea.”

Viața

Părintele Ioan Iovan s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. Ne dăm seama că a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu.

A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată „Sfânta Euharistie şi viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie.

Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvnă pentru Biserică şi intransigentă faţă de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea în condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţă.

În cei şapte ani de slujire la Vladimireşti a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtăşanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură şi Tradiţie, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au împlinit fără discernământ.

Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se năştea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca şi ţintă diminuarea fenomenului religios. Aşa au început şicanările. Se făcea propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate a credincioşilor, erau restrânse drepturile şi libertăţile religioase.

În aceste condiţii, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: „partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”.

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Părintelui Ioan şi caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte, dată în prima instanţă, s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici.

A trecut prin mai multe penitenciare, îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Şi aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonita, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deţinuţii cei mai „periculoşi”, după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud.

Se ducea aici, ca şi-n alte închisori, o campanie asiduă de „reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Cei care datorită torturilor cedau psihic şi fizic şi se ”reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele loan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.

Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare”, le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au „reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele loan să citească din „Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la Zarcă, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Această secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede.

Printre alte personalităţi duhovniceşti din ţară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, teologul nostru mare. „Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vârfurilor intelectualităţii româneşti de către regimul comunist”.

Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. În această perioadă frământată, şi de ținere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod, care l-a prezentat Sfântului Sinod şi l-a susţinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuită din Bucureşti. Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin jertfa tinerilor martiri în 1989.

În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe Părintele Ioan şi văzând că doreşte să înceapă o lucrare duhovnicească şi misionara, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit şi Maica Stareţă Cristina Chichernea.

I-am îndemnat să meargă la Recea, judeţul Mureş, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuţă şi o clădire. Cei doi le-au definitivat şi mănăstirea şi-a început activitatea. În 1992 s-a construit un altar de vară şi o clopotniţă. În 1993 a început construirea cetăţii manăstireşti propriu-zise, iar în 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura este în mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Petru al VII-lea, dimpreună cu Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist au sfinţit biserica mănăstirii, înconjuraţi de mulţi ierarhi şi preoţi, şi peste douăzeci de mii de credincioşi.

Lucrarea duhovnicească desfăşurată aici de Părintele Ioan este una bună. Bun e şi contextul în care se afla, departe de Vladimireşti, şi concursul pe care îl dă atât stareţa, cât şi Părintele Profesor Ilie Moldovan.

Nădăjduim că apusul vieţii lui va fi încununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine făcut şi cu o obşte puternic angajată în trăirea voturilor monahale şi în slujire.

Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist

Am creionat, anterior, viaţa Părintelui Ioan Iovan, folosindu-mă de biografia ce i-a făcut-o Maica Stareţă Cristina şi din relatările pe care le-am auzit eu însumi. Iată că de data aceasta am la îndemână şi dosarul de cercetare penală pe care l-a întocmit organul de represiune comunist, atunci când a fost întemniţat. Dârzenia şi statornicia l-au însoţit pe Părintele loan în toate împrejurările, inclusiv în timpul anchetei. Voi scoate în relief câteva episoade.

La interogatoriul din 15 iunie 1955, este întrebat: „Ce activitate duşmănoasă regimului ai desfăşurat dumneata, începând de când, şi cu cine?” Răspunsul vine ferm şi categoric: „în luna martie 1945, pe când mă aflam student la Institutul de Teologie din Cluj, a avut loc în sala de festivităţi a căminului studenţilor o conferinţă, al cărei organizator am fost eu. Conferinţa a avut loc cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea societăţii studenţeşti „Credinţa Ortodoxă”, al cărei preşedinte eram eu. În calitate de preşedinte al asociaţiei, am ţinut cu acea ocazie un discurs, prin care combăteam ideile comuniste, arătând celorlalţi studenţi, care erau în sală, pericolul întunericului necredinţei şi ateismului… În anul 1946, în preajma alegerilor, pe când călătoream cu trenul de la Oradea la Cluj, venind de la părinţii mei care locuiau în comuna Oşorhei, satul Fughin, plasa Oradea în tren, în apropiere de Cluj, m-am manifestai împotriva comunismului, manifestări care, de altfel, erau strict legate de poziţia mea duşmănoasă faţă de regim şi de măsurile luate la acea dată. Discuţiile erau adresate unor călători… Ajungând la Cluj, am fost arestat, iar după câteva zile de cercetări, am fost pus în libertate.”

S-a manifestat ca vrăjmaş al sistemului de câte ori a avut ocazia, inclusiv în liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, unde, o vreme, a fost profesor de religie. Dar curaj şi mai mare a dovedit ajutându-i pe luptătorii anticomunişti fugiţi prin munţi. Se ştie că o seamă de idealişti temerari credeau că vor putea înfrânge sistemul diabolic şi represiv organizându-se prin munţi. Inclusiv o seamă de călugări şi preoţi s-au retras prin munţi, fiind urmăriţi de securitatea comunistă.

Unul dintre fugari era Lupeș Ion. La confruntarea ce i-a fost făcută cu Părintele loan, după anchetă, a recunoscut că „la Mănăstirea Vladimireşti am fost de două ori, prima oară la 15 august 1954 şi a doua oară la 27 august 1954… I-am spus Părintelui loan că trăiesc prin munţi împreună cu alţi fugari şi după aceea Părintele loan m-a împărtăşit… M-a întrebat dacă am alimente, bani şi acte, eu răspunzându-i că nu am nici alimente, nici bani și nici acte. S-a dus în altar, de unde mi-a adus 300 de lei… După ce mi-a dat banii Părintele loan mi-a spus că ducându-mă înapoi să nu ne pierdem curajul, deoarece stăteam în munţi. De asemenea, mi-a spus că dânsul urmează să fie caterisit, iar prin predicile pe care le ţine vorbeşte oamenilor să ducă acţiuni împotriva comunismului.” Lupeș însă a şi împuşcat, probabil că în legitimă apărare, oameni din organele represive ale sistemului. Din punct de vedere moral acest aspect al luptei lui poate provoca discuții.

Un alt fugar era călugăr, şi-l chemă Teodosie. L-a cunoscut, fiindu-i recomandat de către părintele Gherasim. „A revenit călugărul Teodosie în vara anului 1952, relatează Părintele Ioan, şi am fost chemat de părintele Gherasim în chilia lui, spunându-mi că e la el părintele Teodosie, că e îmbrăcat civil şi că vrea să vorbească ceva numai cu mine. Am intrat în chilia părintelui Gherasim şi ieşind părintele Gherasim, am rămas numai eu cu Teodosie… Mi-a spus să nu mă surprindă faptul că este îmbrăcat civil, deoarece el este fugar şi trăieşte undeva prin Munţii Vrancei, nespunându-mi unde anume, cerându-mi cu această ocazie ceva încălţăminte şi în acelaşi timp şi bani… I-am dat o pereche de bocanci de-ai mei şi cca. 200 lei.” Este de remarcat un lucru: n-au putut scoate de la Părintele Ioan nici cu cine petrecea Teodosie prin munţi, nici ce a discutat cu Gherasim după plecarea lui.

În timpul anchetei a fost întrebat şi despre alţi doi mari duhovnici ai României: Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Arsenie Papacioc. „Prin anul 1949-1950, nu-mi amintesc precis când, spune Părintele Ioan, a venit la Mănăstirea Vladimireşti, unde mă aflam ca preot, Părintele Ilie Cleopa, în acea perioadă stareţul Mănăstirii de călugări Slatina, însoţit fiind de către Părintele Arsenie Papacioc.” Înainte de a-i întâlni personal a auzit de faima lor: „Despre Arsenie Papacioc auzisem cu mult înainte de a-l cunosste personal, respectiv atunci când a venit la Mănăstirea Vladimireşti, pentru faptul că stareţul Ilie Cleopa se bucura de oarecare influenţă în rândurile celor ce se dedicau monahismului, lucru ce a făcut ca atunci când acesta l-a solicitat pe Arsenie Papacioc de la Institutul Biblic – unde lucra ca sculptor – dovedi că e cunoscut de către multe persoane dedicate monahismului. Astfel am auzit şi eu despre aceştia…”

Au trecut pe la Vladimireşti şi alţi bărbaţi vestiţi, unii dintre ei legionari, toţi cu sentimente potrivnice regimului totalitar ce se instala. Venirea acestor „elemente duşmănoase” la Vladimireşti: „a fost posibilă în urma faptului că întregul personal, în frunte cu conducerea Mănăstirii Vladimireşti, respectiv subsemnatul Iovan Silviu Corneliu, stareţa Veronica, secretara Mihaela, precum şi călugăriţele Teodosia, Fevronia, Tiberiada şi Epiharia, am creat o atmosferă naţională şi potrivnică comunismului… Pe unii dintre aceştia i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălţăminte, etc. Prin predicile pe care le ţinem îmi exprimam duşmănia împotriva comunismului şi sub această formă atacam regimul democrat din ţară.”

Pe 5 decembrie 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, sub preşedinţia maiorului Branovici Ion, în sentinţa nr. 1655 va afirma faptul că „Iovan Corneliu Silviu, preot la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, şi-a manifestat ostilitatea sa faţă de regim prin predicile şi cuvântările pe carele ţinea…, fie în mod făţiş, fie folosind cuvinte cu două înţelesuri…, a întreprins acte de favorizare pentru bandiţii Lupeș Ion şi Ghiţă Păiş, deşi cunoştea actele teroriste săvârşite de aceştia… a favorizat întreaga activitate a călugăriței legionare Iordache Mihaela” şi ca urmare ”cu unanimitate de voturi îl condamnă pe lovan Silviu Corneliu la muncă silnică pe viaţă, pentru favorizare la crimă de acte de teroare.., confiscă în întregime averea” Au urmat închisorile. Şi acolo Părintele Ioan lovan a făcut misiune. Dumnezeu l-a ţinut şi n-a pierit în închisoare, pentru că avea un plan cu el. Dar şi în închisoare a rămas dârz. De aceea comandantul Penitenciarului din Aiud, în caracterizarea pe care i-o face, spune că a avut o comportare „rea”: „în timpul deţinerii în penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizând un număr de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neîncadrare în program, deţinere de obiecte nepermise, a cântat cântece religioase în cameră, influenţând şi pe ceilalţi deţinuţi din cameră să cânte”.

Turnătorie, de înaltă clasă, în închisoare

Părintele Ioan Iovan a făcut misiune şi în temniţă. A slujit, a împărtăşit, a învăţat, a mângâiat şi a ajutat. Un lucru poate că nu-l bănuia părintele: acela că informatorii îi monitorizau toate acţiunile şi-l turnau. Avea părintele Ioan prieteni şi printre miliţienii ce-l păzeau. Aceştia îi făceau mici servicii, crezând că sunt strict confidenţiale. Informatorii însă înregistrau toate aceste amănunte şi le transmiteau mai departe.

Târâianu de pildă, pe care Părintele îl credea un confident onest, era foarte precis şi râvnitor în rapoartele pe care le făcea. Când pe 14 iulie 1955 Părintele Ioan a fost anchetat de trei colonei şi confruntat cu sora vitregă a lui Lupeș Ion, după ceasuri lungi de chin, a simţit nevoia să discute cu Târâianu. I-a relatat acestuia cu amănuntul discuţiile de la anchetă. „De ce părinte, l-a întrebat anchetatorul, te menţii pe poziţia aceasta şi nu vrei să declari tot? În unele ai recunoscut tot, altele pe jumătate, iar unele deloc; alţii, când au văzut că au greşit, au recunoscut tot şi au căutat să se îndrepte, dar dumneata tot duşman vrei să, rămâi.” Să nu-i lase în nedumerire Părintele le-a spus „că ura contra doctrinei comuniste nu va dispare din el până va muri şi nimic pe lume nu va putea face să dispară aceasta, iar taina mărturisirii nu o va divulga pentru nimic în lume.”

În ce priveşte secretul spovedaniei Târâianu a mai adăugat un lucru: Părintele Ioan„recunoaşte că a greşit în faţa legii prin faptele care le-a făcut, dar ca preot nu. Ca slujitor a lui Dumnezeu trebuie să facă ceea ce a făcut; iar în ce priveşte taina mărturisirii, chiar dacă ar fi pus să semneze declaraţie pentru pedeapsă capitală, de divulgat nu va divulga nimic.” Anchetatorii ar fi dorit să afle amănunte legate de fugarii pe care i-a ajutat Părintele. Ori, Părintele era categoric.

Părintele avea prieteni şi printre gardieni. Un asemenea prieten îi era sergentul Gheorghe. Vorbeau îndelung. Numai că Târâianu în rapoartele sale prindea convorbirile. Aşa aflăm că„în seara zilei de 13 iulie 1955, după ora 22, după ce a luat în primire serviciul, domnul sergent a stat de vorbă prin vizetă cu Părintele Ioan. Părintele l-a întrebat: – Ce mai faci frate Gheorghe, bine? Dar soţia şi Mihăiță, copilul? Când am să fiu liber, am să vin să-l binecuvântez. Frate Gheorghe, mai am o rugăminte la tine. Vezi cum poţi face ca să-i dai părintelui Gherasim nişte împărtăşanie, că şi dânsul săracul e grav bolnav. I se bagă aer în plămâni. Această împărtăşanie – pentru el ca preot – foloseşte mult. Aşa că, te rog, fă cum ai putea. Nu te oblig frate Gheorghe, vezi cum poţi, şi când e momentul. Eu îţi spun acestea pentru că am încredere în tine, şi de aceea ţi-am spus pentru ce suntem aici, şi ce mă întreabă la anchetă. Când vom scăpa de aici şi vom fi liberi… te vom ajuta şi noi cum ne-ai ajutat tu aici.”

De fapt pe 21 iunie 1955 Părintele Ioan îl sfătuise pe Gheorghe „să nu mai stea în Securitate, că omul pe pământ nu-i fericit, ci să-şi pregătească un trai mai bun, cât trăieşte pe pământ, pentru lumea cealaltă care e veşnică.” Sergentul l-a aprobat întru totul spunându-i „că el a fost forţat să se încadreze în Securitate, după ce şi-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l întrebase de ce e credincios, lucrul următor: „dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu că aveţi două stele pe umăr; dar eu chiar dacă o să le am, tot voi crede”.”

Ce solidaritate sfântă se putea realiza între unii gardieni şi deţinuţi! Discuţia s-a încheiat aşa:„Părintele i-a mai spus domnului sergent că a fost scos la anchetă şi că aceştia vor să-l facă legionar, ceea ce nu e adevărat; după aceea i-a dat noapte bună şi s-a culcat, fără să mai stea de vorbă cu domnul sergent, până a ieşit din serviciu.” În râvna sa de a-i împărtăşi pe deţinuţi Părintele Ioan se folosea de toate mijloacele, inclusiv de ajutorul gardienilor.

Târâianu a aflat de la Părintele Ioan şi alte lucruri, mult mai duhovniceşti, pe care le-a raportat apoi mai departe. De pildă unele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu la Mănăstirea Vladimireşti. „În anul 1946 obştea nu mai avea ce să mănânce şi a venit o soră şi i-a spus maicii Veronica: „Maică, nu mai avem ce mânca”. Şi i-a spus maică: „du-te şi roagă-te la Maica Domnului să ne dea”. Şi atunci au căzut amândouă în genunchi şi s-au rugat. Şi iată că a apărut un car încărcat cu saci de făină, de grâu şi de porumb, adus de un cetăţean din Vladimireşti, numit Neculaie Lupoaie. Acesta le-a zis: „luaţi acestea că, decât să le dau lor, că îl aveam ascuns, mai bine donez mănăstirii.””

Pentru Maica Veronica, care până atunci nu deviase în credinţă şi-n morală, Părintele Ioan avea un respect aparte, „Mi-a spus, relatează Târâianu, că pe când era diacon, a plecat cu maica Veronica la Mănăstirea Miclăușeni de lângă Roman. Această mănăstire urma să fie desfiinţată şi el cu maica Veronica au trimis mai multe călugăriţe, numai să nu fie desfiinţată mănăstirea. Acum această mănăstire nu mai este, a rămas doar biserica, mănăstirea devenind depozit de muniţii. Atunci când au fost acolo, era un sicriu cu moaştele a mai multor sfinţi, printre care şi a Sfântului Mina. Maica Veronica s-a rugat şi din acele oase a început să curgă Sfântul Mir, cu care s-au uns pe faţă şi pe ochi.”

Sergentul Gheorghe este cel care i-a adus la cunoştinţă, la un moment dat, că în celulele Internelor este şi maica Veronica. Şi tot prin el, atât Veronicăi cât şi altora, le trimetea biletele şi Sfânta Cuminecătură. „În ziua de 26 iunie 1955, raportează Târâianu, preotul i-a spus lui domnul Sergent tot prin vizetă: Frate Gheorghe, nici nu ştii ce fericit sunt că mi-ai adus vestea că maica Veronica şi celelalte sunt aici tocmai în ziua mea de naştere, că azi împlinesc 33 de ani…” Sergentul Gheorghe ducea mesajele Părintelui Ioan şi unei nepoate, care ţinea legătura cu Mănăstirea Vladimireşti şi cu Părintele Gherasim, celălalt duhovnic al mănăstirii. Mai apoi şi Gherasim a fost arestat. Toate acestea se făceau în mare „taină”, numai că „taina”, prin Târâianu, ajungea de-a dreptul la Securitate.

Când a fost caterisit, sub presiune politică, Părintele Ioan nu voia ca şi cei apropiaţi să sufere. În raportul lui Târâianu este menţionat şi acest amănunt: „în luna ianuarie l-a chemat pe tatăl său, care a venit cu un frate, şi le-a spus: Tată, eu pe ziua de 27 ianuarie am fost caterisit din preoţie… şi acum mă aştept să fiu arestat, şi în urma memoriului pe care l-am făcut şi i-am dat drumul. Aşa că voi, dacă mă arestează pe mine, o să fiţi cercetaţi. Să vă duceţi acasă şi controlaţi biblioteca şi casa, ca să nu găsească ei ceva. De mine declaraţi că nu ştiţi nimic, de când am fost făcut călugăr…”

În discuţiile din celulă a fost amintit şi cazul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, a cărui caterisire sinodul a ridicat-o după 1989. „Mi-a spus, raportează Târâianu despre convorbirea cu Părintele Ioan, că aceşti preoţi care l-au caterisit pe el, l-au caterisit şi pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion… care în prezent se află în Franţa la o mănăstire catolică şi că acesta a vorbit de mai multe ori la radio de acolo din străinătate…”

Îşi amintea cu drag Părintele Ioan de prietenii din Cluj: „Printre altele mi-a spus că a avut la Cluj un prieten bun… iar în 1946 acesta a fost şeful rebeliunii studenţilor din Cluj, la care rebeliune a luat parte şi preotul lovan, motivând aceasta prin aceea că pe atunci era tânăr şi cu elan şi, fiind şi un naţionalist înfocat, trebuia să ia parte. Acest prieten nu a fost arestat pe motivul că e susţinut de Patriarh, şi un cuvânt să spună acesta şi ar fi imediat arestat… În prezent acesta s-a călugărit şi e diacon şi bibliotecar la Patriarhie, sub numele de Vartolomeu… „

Dacă discuţiile acestea aveau loc în celulele Ministerului de Interne din Bucureşti, amintirile acopereau un interval mult mai mare de timp. ”În timpul discuţiilor ce le-am avut cu preotul, mi-a pomenit din nou de confruntarea care a avut-o la Securitate la Galaţi cu un preot, referitor la vedenie; acest preot se numeşte Leonida Plămădeală, iar numele călugăresc este Antonie. Făcea parte din obştea Mănăstirii Slatina…” Este vorba de I.P.S. Antonie al Ardealului, pe atunci călugăr la Slatina, iar mai apoi arestat. „Vedenia” amintită probabil că e cea cu Ilie, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care ar fi trebuit, după maica Veronica, să se pogoare în 1955 şi să pună capăt sistemului totalitar. Şi Părintele Ioan Iovan are astăzi un punct de vedere realist şi duhovnicesc faţă de toate „vedeniile” de la Vladimireşti.

Părintele Ioan Iovan era un bun şi altruist camarad. Când a aflat, tot prin Sergentul Gheorghe, că şi Părintele Gherasim e arestat, i-a transmis să nu recunoască nimic, pentru că ia totul asupra sa. Era vorba de cazul călugărului fugar Teodosie, pe care-l întâlnea și-l ajuta Părintele Ioan în chilia lui Gherasim.

În relaţii apropiate era şi cu Părintele Dumitru Fecioru. „Cam pe la miezul nopţii, raportează Târâianu, i-am surprins iar când vorbeau preotul Ioan cu domnul Sergent, în care părintele i-a spus că mâine, duminică, să se ducă la preotul Fecioru şi să-i ceară împărtăşanie. În tot cazul, după slujbă, să caute să vorbească, când e liber, şi să poată să-l întrebe şi pe el ce situaţie e la mănăstire.”

Avea şi în închisoarea Ministerului de Interne grija mănăstirii. A avut-o şi când era închis la Galaţi. „Să vezi frate Ioane, îi destăinuia Părintele Ioan lui Târâianu, aşa era şi la Galaţi cu scrisorile. Aveam pe Sergentul Major Ioan. Acesta făcea totdeauna o gălăgie, ca să vadă ceilalţi că e activ şi e vigilent. Când mă întorceam de la anchetă, mă scotea la W.C. şi acolo stăteam şi scriam măicuţelor tot ce mă anchetau şi ce declaram… şi se mirau cei de la anchetă că declarăm la fel cu toţii… „ Oare o fi existat şi la Galaţi un „Târâianu”?

(IPS Andrei Andreicuț – Cuvinte împărtășite, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 5-21)

Ioan Iovan – un preot plin de har și un mare trăitor în Domnul

Părintele Ioan Iovan

Despre părintele Ioan de la Vladimirești am auzit pentru prima dată în închisoarea Jilava. Toți vorbeau foarte frumos despre dânsul și trăirea sa spirituală. Era considerat ca un ascet și martir al credinței noastre creștine. Aici, în salonul cel mare de TBC-iști din închisoarea Aiud, am avut ocazia să-l cunosc personal și să mă încredințez că, într-adevăr, era un preot-călugăr plin de har și un mare trăitor în Domnul.

Dânsul a intrat în această secție ca un real bolnav de plămâni, având chiar și o cavernă pulmonară. Dar, cu toată seriozitatea bolii de care suferea, a refuzat tratamentul. Avea tratamentul său: rugăciunea. Tot timpul cât am stat împreună, caverna pe care o avea nici nu a progresat, nici nu s-a închis.

Era fiu de preot din Oradea și, în afară de viața sa duhovnicească, tot ce se întâmpla în jurul său îl interesa mai puțin…

Dimineața se ruga, după-amiaza se ruga, la miezul nopții se ruga. Despre acest lucru nu mi-a spus nimeni deoarece l-am văzut eu personal. După părintele Sofian [Boghiu], a fost al doilea preot căruia m-am spovedit în închisoare și am făcut bine, căci m-am simțit foarte ușurat.

În timp ce administrația închisorii Aiud începuse să pregătească reeducarea noastră prin citirea cu voce tare din ”Călăuza comunismului”, părintele Ioan venea în fiecare seară, chiar sub patul meu și ne povestea câte ceva din minunile petrecute la Vladimirești.

El însuși feciorelnic, a fost duhovnicul maicilor fecioare de la această mănăstire, unde a ajuns tot printr-o minune a Maicii Domnului, căci măicuțele, după ce au fost părăsite de primii doi duhovnici – părintele Visarion și părintele Clement, primul bătrân s-a mutat la cer, iar celălalt s-a mutat din proprie voință la altă mănăstire, tot de maici, au făcut rugăciuni fierbinți și au ajunat tot soborul (post negru), trei vineri, la rând, să le trimită Maica Domnului un duhovnic bun, blând și iubitor de Dumnezeu. Aceste rugăciuni ale măicuțelor fecioare au coincis, după trei săptămâni de cereri, cu dorința tânărului absolvent în teologie, Silviu Ioan din Oradea. Acesta se hotărâse în inima și cugetul său să-și închine fără de prihană viața sa, Domnului.

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 295-297)

Părintele Ioan – Drumul de la Vladimirești spre temnițele comuniste

Alt cunoscut, dar din libertate, de la mănăstirea Sâmbăta din Făgăraş, era părintele Ioan de la Vladimireştii Tecuciului. Când îl cunoscusem eu purta numele din studenţie, Silviu Iovan. Fusesem contemporani şi la Sibiu, dânsul învăţa pe arunci la Academia Teologică Andreiană, dar ne-am întâlnit în cadrul F.O.R.S.-ului (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), fie la şedinţele de la Universitate, fie la cele ţinutela Academia lor, unde în timpul Postului Mare ţineau meditaţii şi vecernii la paraclisul din incintă, pictat cu acelaşi talent de Octav Smighelschi, pictorul care a împodobit şi Catedrala Mitropolitană. Intrând în viaţa monahală, a primit numele de Ioan, traducerea în calendarul românesc a sârbescului Iovan.

Auzisem de la mulţi oameni, între care şi de la doctorul Aurel Iubu, povestea acelei mănăstiri. Maica Mihaela, sora lui Iordache Nicoară, cel ucis fără judecată în 1939, trecuse la monahism şi adunase la această mănăstire până la 60 de maici fecioare.

Preot slujitor şi duhovnic venise acolo acest părinte Ioan. Pătruns de mult duh creştin şi tare în credinţa sa, nu s-a ruşinat şi nu s-a ferit să o mărturisească din amvon.

Povestea despre el şi predicile sale au străbătut ţara. Patriarhia, la solicitarea Resortului cultelor (cum se numea forul suprem guvernamental pentru culte), căruia nu-i convenea puternicul curent creştin iscat în plină epocă de materialism ştiinţific, a încercat să-l mute pe duhovnic, dar nu l-au lăsat maicile să plece. Atunci au împestriţat cinul maicilor, ca nişte buni securişti ce erau, şi au adus aici şi călugăriţe mai bătrâne, retrase la mănăstiri după ce şi-au trăit viaţa lumească. Lumea însă venea în pelerinaj din ţară şi de prin toată Moldova. La un praznic s-au strâns ca la 10.000 de pelerini. Cum mulţimile voiau să se mărturisească părintelui Ioan – slujbele se ţineau în câmp -, duhovnicul nu mai prididea să-i asculte pe toţi, pe fiecare în parte, şi a reintrodus spovedania colectivă, ca în creştinismul primitiv. Spuneau cei care au fost acolo că era impresionant să vezi atât popor îngenunchiat şi când preotul spunea păcatul, din mulţime răspundeau ici-colo păcătoşii respectivi: „am furat”, „am preacurvit”, „am pus mărturie mincinoasă” şi toate câte au întinat sufleteleşi viaţa oamenilor.

Vreo 70 de preoţi din regiune, alarmaţi că li se duc poporenii la alt duhovnic, ori poate puşi de vreo autoritate fie clericală, fie mireană, au făcut plângere (adică denunţ sau reclamaţie). Genul ăsta de spovedanie era împotriva canoanelor, biserica renunţase de mult la el şi iată-l pe părintele Ioan eretic.

Securitatea însă l-a luat pe altă latură. O măicuţă tânără şi firavă avea un frate mai mic, elev de liceu în 1948, când afost condamnat. A fost închis la Târgşor, închisoarea elevilor, de unde a reuşit să evadeze. S-a tras către casă şi a trăit ascuns prin împrejurimi. Asista nevăzut – căci era ascuns pe aproape, ori o găsea adesea pe mama sa maltratată de şeful de post din comună. Într-o zi s-a întâlnit – elevul evadat – cu miliţianul, la o punte. Il prinde. A tras. A fugit mai departe. A căutat-o pe sora lui la mănăstire. Aceasta l-a dus la duhovnic să se mărturisească. A primit de la maici şi un buletin de identitate din cele pierdute de pelerini.

Când a arestat-o pe măicuţă, aceasta mai slabă de înger a depus contra duhovnicului cum voia Securitatea. Părintele neagă. I-a pus apoi faţă-n faţă pe anchetaţi şi fata a repetat cu voce tremurândă cele semnate. După care s-a întors către anchetator, spunându-i: Dar acuma îmi daţi aer?

Părintele Ioan a priceput. Măicuţa era bolnavă de tuberculoză şi i se făcea un tratament cu pneumotorax (metodă încă practicată pe vremea aceea, constând în insuflare de aer în cavitatea pleurală, în scopul colabării – turtirii – plămânului bolnav şi al apropierii pereţilor cavernelor). O şantajaseră cu tratamentul: nu spui cum zicem noi, nu-ţi mai dăm tratamentul. Fata disperată de moarte, a acceptat jocul. Dar acuma (subînţeles după ce am spus cum aţi vrut) îmi daţi aerul? Şi duhovnicul, ca să nu o mai chinuie pe măicuţa bolnavă, a spus că semnează. L-au încadrat la complicitate cu criminalul şi i-au dat 25 de ani de condamnare.

A fost un proces mare, care s-a soldat cu desfiinţarea şi apoi cu dărâmarea mănăstirii. Apărătorul mănăstirii fusese avocatul Petre Pandrea, care acum se găseaşi el condamnat laAiud. (…)

Părintele Ioan avea acum o tuberculoză pulmonară şi deşi era strict interzisă viaţa religioasă în comun, în camera sa, unde erau „pulmonarii” avansaţi ca stadiu al bolii, cuteza să oficieze duminica rugăciuni de mântuirea tuturor, făcea Liturghia chiar dacă nu avea cu el şi Sfintele Taine.

(Ioan Muntean – La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)

”Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu”

 Silviu Iovan - student la teologie

Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie [Boca], cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că nici un preot român n-a fost mai calomniat şi mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creştină. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul.

Dacă am în vedere o aserţiune rostită de Mama Sica, pe părintele loan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea.

L-am cunoscut pe părintele loan mai mult în ipostaza de Silviu Iovan. A venit spre mine în ziua în care îmi terminasem lucrarea susţinută la F.O.R.S. Mi-a dăruit atunci „Urmarea lui Hristos”, această sublimă „osana” adusă dumnezeirii, acest imn de iubire neegalat încă. Numele părintelui loan mi-a rămas legat de această carte. Silviu avea un suflet cu limpezime de copil, o puritate ce nu putea fi ruptă de nici un demon flămând de pervertire a sufletelor mari. Uneori, în temniţă, când mi se oferea spectacolul trist al omului ne-om, mă gândeam la Silviu ca la o reabilitare a OMULUI.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica [Lațcu n.n.] unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie ne-am adunat să sărbătorim ziua de aniversare a poetei, despre care profesorul nostru, Dimitrie Popovici, spusese că ea a reuşit să atingă cerul poeziei pure.

Fusese o zi minunată, în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „lumină lină”, cântat atât de frecvent la vecerniile de la mănăstire. La plecare Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvară. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul capătă un albastru intens. Ningea rar, cu fulgi mari, care, pe fondul albastru, păreau fluturaşi albi sau petale de floare. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Ducici, despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce dădea o anume feerie clipei. Am numit această clipă „ora albastră” şi am identificat-o cu personalitatea părintelui loan.

În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri îmi permiteau să văd cerul, contemplam acest moment al zilei în declin, după care se instalează „ora albastră”. Reuşisem cu timpul să deosebesc, după nuanţele de albastru ale acestei ore, cum va fi ziua următoare: geroasă sau caldă, ploioasă sau senină, calmă sau bântuită de vânturi. Pe părintele loan aveam să-l reîntâlnesc în libertate, după 1989. Doamne, ce emoţie, ce regăsire!

(Aspazia Oțel-Petrescu – Doamne, strigat-am!, ediția a II-a, Editura Platytera, București, 2008, pp. 56-57)

Delectări duhovnicești cu părintele Ioan, în zarca Aiudului

A doua zi, în cursul dimineţii, se animă viaţa de pe coridor. Se aud paşi şi comenzi înăbuşite. Uşa celulei mele se deschide şi un gardian, cu un aer plin de mister, îmi ordonă să-mi pun zeghea pe cap şi să ies afară. După câţiva paşi, sunt ataşat unui grup de trei deţinuţi şi ne îndreptăm spre o celulă. Ne oprim în faţa unei uşi. În momentul în care intrăm, unul dintre necunoscuţii mei camarazi scoate capul de sub zeghe, îşi ridică ochii şi murmură enigmatic:

– Cinci! Numărul Maicii Domnului!

În timp ce intrăm, mă întreb cine o fi omul care a interpretat numărul viitoarei noastre celule în sens creştin. Rămaşi singuri, ne privim cu bucurie şi interes. Din prima clipă, un nume produce efectul unei explozii: Părintele Ioan Iovan de la Vladimireşti! Auzisem atâtea lucruri interesante şi chiar uimitoare despre Mânăstirea Vladimireşti, iar faptul că mă aflu în compania Părintelui, mă bucură la culme. (…)

Părintele Ioan are un program propriu, pe care îl realizează permanent. În fiecare dimineaţă, după programul comun de celulă, în colţul din dreapta (privind spre uşă), care este în unghi mort faţă de vizetă, Părintele Ioan săvârşeşte Sfânta Liturghie. Noi, ceilalţi, asistăm cu respect şi evlavie, în tăcere, la momentul religios suprem.

Scopul principal al acestui moment liturgic este invocarea harului şi ocrotirii lui Dumnezeu pentru călugăriţele de la Vladimireşti, risipite în cele patru vânturi de către “braţul înarmat” al revoluţiei proletare.

Pentru cele din închisoare se cere ajutor şi întărire în suportarea suferinţelor, iar pentru cele alungate în lume, ajutor şi ocrotire în biruirea ispitelor şi păstrarea întru puritate. Părintele Ioan nu poartă zadarnic acest nume. Suferă cu toată intensitatea de grija fiicelor sale duhovniceşti.

Părintele Ioan vine în comunitatea celulei noastre după o lungă şi dură perioadă de singurătate şi prigonire.

În fiecare din cele două mari închisori prin care am trecut, am stat cu preoţi în celulă. În închisorile comuniste, luptătorii români care s-au împotrivit comunismului ateu, aveau credinţa că ei repetă în momentul istoric actual rezistenţa şi martirajul creştinilor din primele veacuri de prigoană. În aceste condiţii, prezenţa şi rolul preoţilor sunt covârşitoare. Răspândiţi prin celulele închisorilor, ei propovăduiesc credinţa, stimulează eroismul creştin şi acordă Sfintele Taine. După atâţia ani de încarcerare, deţinuţii nu au mai avut posibilitatea să se mărturisească şi să se împărtăşească, aşa cum o dorea cu ardoare sufletul lor de creştin şi cum o impunea ameninţarea permanentă a morţii în condiţiile de exterminare în care trăiesc. De aceea, este o favoare providenţială ca să stai în celulă cu un preot. (…)

Aici, în Zarcă, în cursul zilei, Părintele Ioan ne delectează cu momente duhovniceşti. Are pericope evanghelice preferate. Pune în ele atâta har, încât simţi cum te pătrunde farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura Părintelui Ioan, devine o poartă deschisă spre luminile cerului. Când începe cu prima frază: “Simone, am să-ţi spun ceva”, ai certitudinea că acum două mii de ani, cu aceeaşi nuanţă în glas, s-a adresat Mântuitorul lui Simon cel lepros. “Simone!” – o adresare blândă, în gura celui care putea porunci cu autoritate. O rugăminte, parcă timidă, pentru a fi ascultat o clipă. O şoaptă, ca în momentele marilor destăinuiri. Parcă-l vezi pe Simon cum s-a pătruns de misterul clipei solemne, pierzându-şi obişnuita lui aroganţă de fariseu, şi spunând cu smerenie şi maxim interes: “Spune, Învăţătorule!”

Nu lipsesc, bineînţeles, povestirile de scene şi ziceri din vieţile Sfinţilor. Mărgăritarele din Pateric ni se relevează în toată splendoarea lor. (…)

Dar ceea ce aşteptăm noi, cel mai mult de la Părintele Ioan, este adevărul în legătură cu Mânăstirea Vladimireşti. Încă din copilărie, fiind fiu de preot şi luând cunoştinţă de timpuriu de problemele religioase, a fost frământat de misterul harului şi al prezenţei şi lucrării divine în lume. Părintele şi-a format convingerea că Dumnezeu se manifestă mult mai activ şi mai vizibil în lume, decât li se pare în general oamenilor. Cei indiferenţi sau refractari la miracolul divin nu sunt capabili să sesizeze lucrarea lui Dumnezeu în lume. Era în preajma hirotoniei, când, fiind la Mânăstirea Sâmbăta, a auzit prima oară de Vladimireşti. În clipa aceea a simţit că şi-a descoperit misiunea şi că locul lui este acolo. A fost hirotonit de Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, marele episcop al Oradei şi mai târziu apărător şi martir al Bisericii.

Părintele este convins că acolo s-au petrecut o serie de lucruri miraculoase. Dar cea mai mare şi mai evidentă minune, a fost prezenţa a zeci de mii de pelerini care îşi căutau popas şi alinare la această mânăstire. Regimul comunist, nemulţumit de afluenţa extraordinară a credincioşilor, a dispus înscenarea unui proces politic şi desfiinţarea mânăstirii. Părintele Ioan îşi exprimă regretul că au existat ierarhi, care pentru a răspunde dorinţelor regimului comunist ateu, au combătut pelerinajele. Una din personalităţile mânăstirii era Maica Mihaela, sora marelui trăitor al spiritului creştin românesc, Iordache Nicoară.

Cazul Mânăstirii Vladimireşti rămâne o dovadă clară a ateismului distrugător, instalat în România de către comunişti. Orice manifestare religioasă ce nu se încadra în limitele minime impuse de ei, era redusă la tăcere. Ei n-au suportat prezenţa a zeci de mii de oameni ce căutau consolare la mânăstire şi îşi manifestau, în acest fel, opoziţia faţă de bolşevismul ateu. Comuniştii români, pentru că nu mai puteau reedita prigoana anticreştină totală din timpul instaurării comunismului în Rusia.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Părintele Ioan față în față cu zbirul Crăciun

După alte două-trei luni, din nou am fost adunaţi, noi cei de la Zarcă, într-o cameră mare.

Colonelul Crăciun cu suita lui au luat loc la o masă pe scenă. Toţi au luat loc pe scaune, în afară de colonel care a rămas în picioare.

Întâi ne-a privit – parcă analizându-ne pe fiecare în parte.

Apoi a zis:

– Domnilor, am venit la dumneavoastră cu un ziar în care sunt o mulţime de articole foarte interesante. Dar unul e din cale afară de important. Cine dintre dumnevoastră vrea să vină aici să-l citească?

Toţi detinuţii căutau pe jos cu ochii, poate-poate vor găsi o crăpătură unde să se ascundă.

S-a făcut o linişte de mormânt.

Comandantul Crăciun din nou a început să cerceteze din ochi masa de deţinuţi.

Şi-a fixat ochii asupra părintelui Ioan duhovnicul mânăstirii Vladimiresti din judeţul Tecuci.

La rândul său ieromonahul îl privea pe colonel sever, nemişcat, drept în ochi. Parcă nici nu clipea.

– Părinte Ioane, hai dumneata şi citeşte.

Zâmbetul din colţul gurii comandantului, din ironic deveni viclean şi insistent. Dar părintele Ioan i-a răspuns demn, pe acelaşi ton aspru şi plin de sobrietate:

– Domnule colonel comandant Crăciun. Eu nu citesc cărţile şi ziarele oferite de dumneavoastră. Legea căreia eu mă supun îmi interzice să citesc cărţi eretice. Pur şi simplu, nu citesc!

Colonelul Crăciun, văzând că nu reuşeste să-l păcălească pe călugăr ca să se murdărească cu cititul ziarului „Scânteia”, se prefăcu că oftează neputincios la încăpăţânarea prelatului şi reînoi invitaţia către ceilalţi:

– Dacă părintele Ioan nu vrea să citească, atunci să vină un voluntar. Să vedem, care vrea?

(Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, pag. 196-197)

Toată mâncarea de regim o dădea altora

Într-o zi la un film eram așezat tocmai în banca din urmă1.Se stinseseră luminile spre a vedea filmul. Cineva l-a condus pe întuneric la mine pe marele monah Ioan Iovan, fostul duhovnic al Mănăstirii Vladimireștii Tecuciului.

Știam că e în temniță, că e bolnav de tuberculoză, că e la regim îmbunătățit și că mai toată mâncarea de regim o dă altora, încât te miri cu ce trăiește.

Îi admirasem activitatea de la Vladimirești, deși fusese atât de contestat și chiar caterisit. Totuși îl admiram încă. Şi iată-l acum lângă mine. Ne-am îmbrățișat fără să ne vedem. Apoi tot timpul am discutat împreună.

Mi-a descris pe larg toate marile și minunatele întâmplări de la Vladimirești. Acolo a fost cel mai mare, cel mai puternic focar spiritual la noi, în perioada comunistă, până la desființarea mănăstirii în 1954.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)


1. Acțiunea avea loc la închisoarea Aiud, când ”reeducarea” intrase în ultima fază, combinându-se metodele dure (foamea, izolarea, umilințele) cu cele pașnice (propagandă comunistă, promisiuni, etc), dar toate având scopul de a înfrânge rezistența morală a deținuților.

”Avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune„

Cam la o lună după „plimbările” celor mari1, s-a organizat prima şedinţă de reeducare, scoţându-se din celule câteva sute de oameni care-au fost introduşi într-o sală cu capacitatea de cinci sute de persoane. Printre cei scoşi m-am numărat şi eu. Comandantul, colonelulCrăciun a deschis şedinţa cu o scurtă cuvântare, elogiind intenţiile bune ale guvernului de a se ocupa de soarta condamnaţilor politici. Apoi a luat de pe masă un ziar al armatei, „Glasul Patriei” şi l-a pus pe unul dintre deţinuţi să citească articole ale celor care fuseseră scoşi cu jeepul la „plimbare”. Articolele se refereau, bineînţeles, la realizările „socialismului” şi la bunăstarea „oamenilor muncii”.

Cu prilejul acelei şedinţe, am avut marea surpriză şi imensa bucurie de a-l întâlni pe părintele Ioan, duhovnicul de la Mănăstirea Vladimireşti, jud. Galaţi. Era tuns, bărbierit şi slab, ca un sfânt. Fusese trecut prin încercări grele, prin camere de tortură şi mai ales prin multe izolări. Fusese anchetat de câteva ori şi de colonelul Crăciun.

Deschid aici o paranteză. În urmă cu nouă ani, după eliberarea mea de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în vara anului 1954 fusesem la Mănăstirea Vladimireşti, împreună cu toată familia. Cornelia avea atunci 13 ani, iar Olguţa 9. Valuri de credincioşi soseau în acea după-amiază la sfântul locaş. O maică ne-a dus în chilia ei, unde am dormit până dimineaţa.

După aprecierea măicuţei care ne găzduise, se strânseseră în curtea mănăstirii cam la cinci mii de suflete. Toţi veniseră pentru slujba de-a doua zi, la marea sărbătoare a „Adormirii Maicii Domnului”. Mulţi doreau să se mărturisească şi să primească Sfânta Împărtăşanie.

În zorii zilei de 15 august, părintele Ioan a mărturisit, în comun, miile de suflete care se aflau acolo, căci altfel nu se putea, spunându-le să repete după dânsul: „toate acestea le-am făcut şi mai mult decât atât”.

Dar, să revenim. Pe la mijlocul şedinţei „de reeducare” s-a luat o pauză de o jumătate de oră.Oamenii au putut să iasă în curte, să se plimbe sau să discute. Câţiva au rămas în sală, acuzând boli de inimă sau de picioare. Am rămas şi eu cu părintele Ioan, folosind aceleaşi pretexte. Ne-am retras apoi într-un colţ şi, în cea mai desăvârşită comuniune sufletească, am primit Taina Sfintei Mărturisiri. Mă simţeam fericit şi sufletul mi-era ca un fulg. Pentru mine întâlnirea cu părintele Ioan în acea zi a fost o adevărată minune. (…)

În întunecatele şi îngheţatele noastre celule, unde în timpul iernii apa nu mai rămânea în stare lichidă, am văzut oameni stând în genunchi, ore întregi, cu mâinile împreunate, rugându-se. Părintele Ioan, de la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune…

(Costache Caragață – Caietele tristeții. Însemnările unui învățător în cătușe pentru copiii liberi, f.e., f.l., 2010, pp. 168-169, 225)


1. Este vorba despre celebra scoatere din Zarca Aiudului a marilor personalități politice, culturale și teologice, pentru a fi plimbate prin țară cu scopul de a se ”convinge” de marile ”realizări” ale regimului comunist și ”binefacerile” acestuia în plan social. Acțiunea de reeducare viza compromiterea vârfurilor de rezistență anticomunistă pentru ca restul deținuților să cedeze sub efectul de domino.

Părintele Ioan și darul înainte-vederii

Prezentul material este un extras din cartea ”Jurnalul convertirii”, a cunoscutului teolog Danion Vasile. Această mărturie este scrisă din perspectiva unui om care, deși se afla sub influiența unor învățături ezoterice, străine de duhul ortodoxiei, totuși era în căutarea adevărului. Pe măsura întoarcerii la ortodoxie, vom constata cum  autorul își va schimba radical convingerile greșite, inclusiv față de anumite persoane sau întâmplări. Ceea ce însă dorim să evidențiem aici, este darul înainte-vederii al părintelui Ioan Iovan:

16 mai 1992

După atâta aşteptare s-a întâmplat şi ceea ce aşteptam de mult: am plecat spre Sfântul Ioan Evanghelistul1, la Recea. (…) În oraş [Alba-Iulia n.n.] ne-au cazat nişte creştini care nu ne cer nici un ban; au văzut că sunt cu noi măicuţele şi au făcut milostenie. Mâine e Liturghie la Catedrală, slujeşte patriarhul. Maicile sunt foarte supărate pe el pentru distrugerea bisericilor, pe vremea lui Ceauşescu. Spun că e omul diavolului.

Îmi place viaţa curată pe care o duc. Au citit toată seara rugăciuni şi au comentat scrierile maicii Veronica. Ce păcat că sunt atât de prigonite2… Nici ele nu vor să se laude din care ceruri superioare3 s-au întrupat.

Le-aş putea spune că sunt întruparea lui Rama, că eu am fost conducătorul spiritual al Orientului, dar nu vreau să crea­dă că mă laud; ele sunt oricum mai sus în ierarhia cosmică.

De-abia aştept să ajungem la Recea: cum o arăta Sfântul Ioan Evanghelistul? Ce onoare pentru noi, să mergem la ucenicul iubit al lui Iisus, la cel care a pus capul pe pieptul Mântuitorului… Şi ceilalţi nu au habar de această taină.

Teoctist ar trebui să alerge să îi sărute picioarele, că doar e mai mic un patriarh decât un apostol. Da, lumea se va separa în cei care sunt cu adevărul şi cei care sunt cu dogmele. În spiritele superioare şi cele inferioare.

Întâlnirea cu Sfântul Ioan este pentru mine crucială; prin­ci­palul motiv pentru care mai întâi am amânat plecarea la Swami Shivamurti, şi apoi am renunţat la ea, a fost de a-l cu­noaşte pe marele apostol. Dacă nu era Sfântul Ioan, dacă nu era A.R.S.-ul4, eu eram acum între yoghini. Şi acolo nu îmi pu­team pune în valoare harismele şi misiunea mea pe această planetă.

Am auzit că la prima întâlnire sfântul se poartă mai rece cu cei care vin pentru prima dată la el, deoarece stareţa mânăstirii e o securistă pusă de Patriarhie să îl supravegheze. Şi abia după ce te încearcă, abia după ce te goneşte o dată, abia atunci îţi spune mesajele pe care cerul i le pune în gură. De emoţie mi-a cam trecut somnul. Dar trebuie să mă odihnesc, ca să am mintea limpede.

17 mai 1992

Unii dintre creştinii ăştia sunt nişte ticăloşi. Dimineaţă am fost la Liturghia ţinută de Teoctist. La un moment dat una dintre maicile noastre a început să strige că Teoctist este securist şi să spună alte lucruri adevărate. Eu auzisem că au curajul de a-l înfrunta pe patriarh, dar nu ştiam că o vor face şi azi. Lumea a început să le bată. Au scos tot grupul nostru în pumni şi picioare. Fratelui Ionel i-a ţâşnit sângele pe nas. El a lovit atunci cu pumnul în tava în care se strângeau bani pentru biserică, şi toate monezile au sărit în sus. A fost parcă o secvenţă de film. Cei care îşi spun creştini ne prigonesc fără teamă. Eu am încercat să îl protejez pe Ionel, ca să nu mai dea în el. Ca prin minune, pe mine m-au lăsat în pace.

A apărut şi un poliţist, dar i-am arătat legitimaţia de la Policlinica Ministerului Apărării Naţionale şi s-a cam speriat. A crezut că sunt cine ştie ce fiu de colonel. Dacă nu aveam legitimaţia asta, putea fi mai rău.

Restul grupului nu mai vrea să vină la Recea, se întoarce la Bucureşti. Doar eu cu Cosmina vom ajunge la mănăstire. Merită osteneala. (…)

18 mai 1992

A avut loc întâlnirea cu Sfântul Ioan. Cum am ajuns la Recea, el era aproape de poarta mânăstirii. Cum ne-a văzut, a zis: „Voi sunteţi yoghini, nu-i aşa? Afară de aici, rătăciţilor! Aici e mănăstire, nu e loc pentru voi. Ce căutaţi în acest loc sfânt? Auzi, băiat cu fată împreună la mănăstire. Păcătoşilor, nu vă este ruşine? Aţi mai venit şi împreună… Steineriştilor, teozofilor…“, bombănea, intrând în clădirea cu chiliile.

Nu mă aşteptam la o primire atât de rece. Da, suntem yoghini sau, mai bine zis, am fost. Cosmina l-a citit pe Rudolf Steiner. Părintele făcea tot circul numai de ochii stareţei, deşi aceasta nu se vedea prin preajmă.

Am intrat în biserică, gândindu-ne că nu ne va scoate afară. Peste câteva clipe a intrat şi părintele. Ne-a arătat cu degetul şi zicea oamenilor: „Uitaţi-vă la ei… Credeţi în reîn­car­nare, nu?“ „Da, am răspuns“, convins că trebuie să apăr adevărul. În faţa mulţimii, de emoţie, m-am zăpăcit puţin.

„Credeţi că sunt Ioan Evanghelistul, nu?“ „Da“, am răs­puns cu tărie. Mi s-a părut că din ochii Cosminei curgeau la­crimi. Nici ea nu se aştepta la o primire atât de războinică. Eu, care eram hotărât să primesc orice mustrare, ştiind că e doar de ochii lumii, rezistam eroic.

„Afară din biserică, rătăciţilor. Aici e Casa Domnului şi dacă nu vă lepădaţi de rătăcire, nu aveţi ce căuta în ea.“ Nu mă aşteptam chiar să ne gonească din biserică. Ştiam însă că, atât în tradiţia creştină, cât şi în cea orientală, învăţătorul încearcă uneori răbdarea ucenicului în cele mai neaşteptate moduri. Şi eu nu aveam de gând să cedez.

„Sunteţi cu maicile de la Vladimireşti, nu? Cu diavoliţele alea… Ori renunţaţi la toate prostiile, ori plecaţi de aici!“

Era momentul să plecăm. Sfântul nu dădea nici un semn că ar vrea să ne comunice ceva. Ce păcat că e obligat să joace atâta teatru, numai şi numai pentru a păcăli ierarhia… El tună împotriva Vladimireştiului, unde a slujit atâta vreme, unde a făcut atâtea minuni, şi de fapt abia aşteaptă să se întoarcă acolo. Măicuţa Veronica a scos deja potirul mare cu care împărtăşea el. Potirul îl aşteaptă, şi la vremea potrivită sfântul se va întoarce la Vladimireşti. (…)

19 mai 1992

Cei din Bucureşti aşteptau întoarcerea noastră. Nu s-au mirat de peripeţiile prin care am trecut. „Sunteţi tari, dacă v-a dat afară atât de brutal, prin asta a arătat cât vă apreciază. Dar data viitoare vă va spune tot ce are de spus.“

Nici nu ne-am întors bine şi de-abia aştept să plec din nou la Recea. Sfântul e atât de impresionant… Nu seamănă cu ceea ce ştiam din icoane, pentru simplul motiv că în icoane pare tânăr. Voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să mă întorc la el.

22 august 1992

Din nou la Recea. De astă-dată singur. Din păcate, părinte­le Ioan s-a arătat la fel de potrivnic învăţăturilor de la Vla­di­mireşti. Nu mai ştiu ce să cred. Când s-a răstit la noi prima dată, credeam că joacă teatru. Dar acum nu mai avea nici un rost. Ori m-a încercat a doua oară, ori el nu este Sfântul Apostol Ioan, ci doar părintele Ioan Iovan şi atât.

Dacă ar fi Sfântul Apostol, de ce nu mi-a spus nimic de­spre planurile sale spirituale? Dacă nu e decât părintele Ioan, înseamnă că tot ceea ce ţine de Vladimireşti este în­şe­lare. Am auzit şi ideea asta, că el însuşi s-ar fi rupt de maicile de acolo şi că tot încearcă să atragă atenţia asupra peri­co­lu­lui pe care îl constituie acel focar.

De unde a ştiut că eu şi Cosmina am făcut yoga? De unde a ştiut că suntem cu Vladimireştiul? E puţin probabil să îşi fi dat seama de aceasta numai privindu-ne. Cred că părintele Ioan e văzător cu duhul, aşa cum se spune. Şi dacă Dum­nezeu i-a descoperit că suntem pe un drum greşit, a făcut-o spre întoarcerea noastră.

Auzisem despre părinţii care sunt văzători cu duhul, dar nu mă aşteptam ca întâlnirea să fie atât de şocantă. Da, cred că părintele Ioan ne-a mustrat serios, nu doar de ochii sta­re­ţei. Toată povestea cu stareţa securistă îmi pare drept minciu­nă gogonată.

Poate Cosmina şi-a dat seama că părintele nu glumea. Şi nu mi-a zis nimic pentru că îmi vedea fanatismul. Ea, fiind mai matură decât mine, a înţeles situaţia. Îmi pare rău că nu a încercat să îmi deschidă ochii încă de atunci. Cred că o terminam pe loc cu toate rătăcirile.

Sunt ca o corabie care pluteşte în derivă. Nu ştiu ce să mai cred. Sunt atât de sătul de trecerea de la o rătăcire la alta… Mă voi duce prin mai multe mânăstiri, în Moldova. Acolo este centrul duhovnicesc al României. Poate mă voi lămuri acolo cum stau lucrurile.

26 august 1992

…Nu îmi iese din minte a doua întâlnire cu părintele Ioan. Nu mă aşteptam să mă gonească iar. De fapt, a zis că oricând voi fi gata să primesc învăţătura creştină, el este dispus să mă spovedească. Oare unde o fi adevărul? Deocamdată plutesc în derivă şi nu a apărut nici o luminiţă.

7 septembrie 1992

Am ajuns iarăşi la Recea. Părintele Ioan m-a primit cu dragoste. Mi-a zis să mă pregătesc pentru spovedania de mâine. Aştept cu nerăbdare clipa în care voi primi dezlegare de păcate. Ştiu că nu sunt vrednic să mă împărtăşesc, dar va veni şi clipa aceea binecuvântată. În viaţa mea se va trage o linie clară. Voi primi puterea să mă lupt cu patimile care mă apasă, voi fi al lui Hristos. (…)

11 februarie 1993

Au venit la noi la biserică aşa-zisele maici din grupul de la Vladimireşti. Părintele Dumitru a oprit slujba şi le-a invitat să spună ce au de spus. Ele au strigat de câteva ori: „Teoctist – securist!“ şi altele asemenea, dar şi-au dat seama că lumea le priveşte cu milă şi cu compătimire şi s-au oprit. Părintele le-a cerut să plece şi au făcut-o. Of, cum a trecut timpul! Parcă ieri făceam parte din A.R.S., parcă ieri am fost cu ele la Alba-Iulia.

Acum lucrurile mi se par cu totul altfel. Brutalitatea cu care le-au lovit atunci oamenii mi se pare oarecum explica­bi­lă. Cei care le-au lovit erau oameni cu necazuri, cu greutăţi, care veniseră la slujbă să guste puţin din liniştea comuniunii cu Dumnezeu. Şi când au auzit strigătele care au tulburat slujba, au lăsat la o parte liniştea şi le-au gonit ca pe nişte vrăjitoare. De fapt, grupul de la Vladimireşti este tot un soi de grup de vrăjitoare, chiar dacă sunt mai civilizate. Nu de­gea­ba părintele Ioan de la Recea zicea despre ele că sunt diavoliţe.5

(Danion Vasile – Jurnalul convorbirii)


1. Autorul jurnalului se afla la acea vreme sub influența ereziilor orientale, printre care și reîncarnarea. În grupul în care activa Danion Vasile la acea vreme, părintele Ioan Iovan era perceput ca fiind reîncarnarea Sf. Apostol Ioan.

2. Scrierile maicii Veronica Gurău, respectiv ”Vedeniile măicuței Veronica”, „Viața Măicuței Veronica” și ”De vorbă cu cerul și cu mine însămi”, au fost condamnate de Biserica Ortodoxă Română ca fiind cărți cu învățături potrivnice credinței ortodoxe (eretice), iar mai târziu, chiar maica Veronica le-a repudiat.

3. Aceasta este una din ereziile pe care le-a susținut și maica Veronica în cartea ”De vorbă ce cerul și cu mine însămi”: ”Am avut marea şi nespusa bucurie, de a fi purtată până în Cerul sau Stratul al VII-lea, strat din care făceau parte cei doi însoţitori ai mei: Filip şi Serafia. (…) Am aflat cu această ocazie că în total sunt 9 Ceruri (Straturi), care sunt de fapt, ca să zic aşa, 9 Trepte de sfinţenie. Sfinţenia propriu-zisă începe de la Cerul al V-lea. Până la V, adică Cerurile de la I până la al IV-lea inclusiv, sunt cele în care stau sufletele venite de pe Pământ, repartizate fiecare după meritul şi frumuseţea hainelor pe care şi le-a cucerit prin râvnă şi sârguinţă intensă, fiecare având o anumită luminozitate, care creşte odată cu treptele Cerurilor. După cum am spus, de la Cerul al V-lea încep Cerurile celor care au atins treapta sfinţeniei, ale căror suflete şi haine emană Lumină. Luminozitatea aceasta creşte odată cu numărul Cerurilor, ajungând ca albul din V, în stratul IX (care se numeşte Oraşul de Aur), sufletele şi veşmintele să lumineze ca soarele.”

4. Asociația pentru Renașterea Spirituală (ARS), deși avea personalitate juridică în raport cu statul, totuși, față de Biserică a fost o sectă. Această sectă s-a format dintr-un mic grup de foste viețuitoare de la mănăstirea Vladimirești, iar liderul sectei nu era altcineva decât Gheorghe Vasâi, fostul soț al maicii Veronica Gurău, stareța mănăstirii Vladimirești. Grupul sectar a devenit cunoscut prin ieșirile sale spectaculoase în public, scandând lozinci în timpul sfintelor slujbe, împotriva Patriarhului Teoctist și a ierarhilor BOR.

5. Părintele Ioan Iovan a condamnat ferm abaterile grave ale acestor false călugărițe care, nu de puține ori, s-au folosit în acțiunile lor de numele și autoritatea părintelui, fapt pentru care părintele a avut mult de suferit. Într-un dialog cu părintele Remus Onișor, părintele Ioan povestește că, odată, ”m-am dus la Cernica să mă închin la moaște și fiind în mașină le-am văzut. Când m-au văzut în mașină, fuga după mine. Am vrut numai să mă închin și să mă întorc înapoi. Când m-am întors la mașină erau acolo, am întins așa palma a respingere și ele au zis: ”Dați, părinte, că ne sfințiți!”. Astea erau. Însă știți ce făceam? Pentru ca lumea să nu aibă impresia că sunt de acord cu ele și să vadă că le resping, le certam chiar și în public.”(Cuvinte împărtășite de părintele Ioan și maica stareță Cristina, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 103)

„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”

„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”, m-a îndemnat domnul profesor Nicolae Balotă. „Trebuie neapărat să stai de vorbă cu dânsul. La capătul unui drum pe care l-ai străbătut timp de douăzeci şi cinci de ani, discutând cu dânsul vei găsi dezlegare la multe.”

Am poposit la Mânăstirea Recea într-o zi de septembrie, însoţit de copiii mei – George (de aproape şapte ani), Mihnea (de aproape cinci ani) şi de doamna mea, Ruxandra Manuela. De la început am rămas impresionaţi de complexul de arhitectură specific românească ridicat lângă Târgu Mureş de oameni pricepuţi şi harnici, conduşi de Maica Stareţă Stavrofora Cristina. Păşind în incinta sacră am simţit îndată înfiorare şi înălţare sufletească. Doar trecerea maşinilor pe şosea, vuietul avioanelor de pe aeroportul din vecinătate mai aminteau emblemele lumii din care veneam. Iar întâlnirea cu Părintele Iovan, petrecută la ceas de noapte, după ce-şi isprăvise îndatoririle zilnice, va rămâne pentru mine ca o atingere dintr-un alt tărâm. Am vorbit îndelung despre suferinţă şi puterea de a o îndura fără a-ţi pierde speranţa, despre ticăloşia oamenilor şi măreţia lor, despre ce te poate păstra vertical în viaţă, despre izbăvirea prin credinţă, despre ce primejduieşte fiinţa umană şi căile ei de a se salva. Şi am mai vorbit despre generozitate şi iertare.

La sfârşitul convorbirii, Părintele duhovnic al Mânăstirii Recea mi-a înmânat câteva pagini de confesiuni zguduitoare despre ce i-a fost dat să pătimească. „Aveţi binecuvântarea mea de a le folosi cum veţi crede de cuviinţă.”

– Unde aţi văzut lumina zilei?

– Sunt de origine bihorean, născut în 26 iunie 1922. din părinţii: preot Gavril şi presbitera Maria. Studiile primare le-am făcut în satul natal, iar cele medii la liceul „Emanoil Gojdu” din Oradea, ultimele două clase sub ocupaţie maghiară, la liceul „Sfîntul Ladislau”, secţia română, cu profesori maghiari. Apoi am urmat teologia la Cluj, în paralel şi dreptul, timp de trei ani. După ce mi-am luat licenţa în teologie, la Sibiu, am frecventat doi ani seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind repartizat, după absolvire, profesor la liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj. Admis la doctorat în 1947, la Bucureşti, timp de doi ani am studiat sub îndrumarea părintelui Stăniloaie, susţinându-mi şi câteva lucrări. Cunoscând viaţa monahală în Mânăstirea Sâmbăta, în 1947 am renunţat la învăţământ şi am plecat la Mânăstirea Vladimireşti, lângă Tecuci.

– În acel an eram şi eu la Tecuci, de-abia văzusem lumina zilei…

– În 26 mai 1948, am fost hirotonisit diacon de P. S. Nicolae Popovici – un episcop martir – în 27 noiembrie 1949, tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în decembrie 1949, hirotonisit ieromonah pe seama Mânăstirii Vladimireşti. Aici am slujit până în 1955, când, din cauza unui memoriu, înaintat Conducerii Statului şi Conducerii Bisericii Ortodoxe, s-a hotărît, ilegal, caterisirea mea. Pe „tovarăşi” îi deranja Mânăstirea Vladimireşti, intenţionau să o desfiinţeze. M-am opus. Comuniştii se temeau de minunile ce se întâmplau la acea mânăstire cu ajutorul lui Dumnezeu. La praznicul hramului „Adormirea Maicii Domnului”, ultimul din 1954, cu toată teroarea comunistă, au fost prezenţi peste treizeci de mii de credincioşi. Gheorghe Apostol era originar din satul Vladimireşti şi lupta şi el să desfiinţeze mânăstirea cu orice preţ. Probabil că din ordinul ruşilor. Tatăl lui, un bun creştin, i-a spus: „Eu te-am făcut, eu te omor dacă te legi de mânăstire”.

– Cum aţi fost arestat?

– Printr-o înscenare mârşavă, din cauza unui denunţ mincinos, am fost acuzat de instigare la terorism, arestat din ordinul Securităţii şi condamnat la muncă silnică pe viaţă de Tribunalul Galaţi şi încarcerat în Penitenciarul Semicerc din aceeaşi localitate, într-o celulă fără geam, fără calorifer. Acolo mi-am petrecut Sfintele Sărbători.

– Desigur, a urmat ancheta.

– Slăbit după o anchetă grea – cei de la Interne făceau exces de zel – eram hotărît să-mi văd de mântuirea sufletului, conştient că din zi în zi mi se scurtează firul vieţii.

Zdrangănul metalic al uşilor devenise o adevărată tortură. Când solicitam să merg pentru mine, mi se spunea: „Aşteaptă”; zile întregi mi se răspundea: „Aşteaptă”. Aveau un sistem diabolic de a te distruge moral şi fizic, îţi măcinau nervii şi trupul. La un moment dat am făcut un TBC glandular. Concomitent, mâinile, din cauza mizeriei şi a frigului mi-au crăpat până la os. Cu toate acestea, făceam un efort supraomenesc să mă rog de fiecare dată în poziţia de rugăciune. Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de vin tonic ca medicament. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente din ebonită sfinţită. Într-o noapte, pe 7 februarie, am avut un vis cutremurător. Am visat-o pe mama moartă în casa parohială unde m-am născut. Era înconjurată de flori şi, când am păşit să-i sărut mâna, m-am trezit cu picioarele pe cimentul rece din celulă. Visul m-a tulburat, fiindcă de obicei nu reţineam visele. La ora 10 s-a deschis vizeta şi un ofiţer de securitate, care se ocupa de mine, mi-a spus: „Iovan Silviu, fă-ţi bagajele!”

– De ce?

– M-au transferat în celula numărul 26 de la etajul 1, cu căldură şi geam. Păream un câine hăituit, scăpat dintr-o grotă. În aceeaşi săptămînă a venit doctorul Shoferman de la Spitalul Penitenciarelor, care văzând în ce hal sunt, i-a întrebat pe medicul şi sanitarul Penitenciarului din Galaţi: „I-aţi dat vreo îngrijire?”. Răspunsul a fost: „Nu!”, „Atunci de ce nu l-aţi împuşcat? Să-l duceţi cu proxima dubă la Văcăreşti”. Când a sosit prima dubă pe care scria: „Caravană cinematografică” mi-au pus lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, şi, întins pe podea, am fost transportat la gară. Acolo am auzit cum împrăştiau oamenii spunându-le că au de încărcat cartofi în vagoane. La Văcăreşti m-au primit doctorul Shoferman şi doctorul Blidaru, fiu de preot. Aceştia m-au îngrijit şi m-au vindecat. Când s-au împăcat ruşii cu americanii am avut dreptul să scriu acasă, să chem pe cineva la vorbitor.

– Pe cine aţi chemat?

– Am chemat-o pe mama. În 28 august, la scadenţa vorbitorului, o aşteptam cu nerăbdare. Mare mi-a fost mirarea când a apărut tata. Fără să-i spun „Sărut mâna”, l-am întrebat de ce nu a venit mama. Mi-a răspuns să fiu liniştit că va veni rândul viitor. Am ţipat: „De ce-mi spui lucrul acesta? Mama venea şi dacă era bolnavă pe targă. Ce s-a întâmplat pe 7 februarie?” Tata, surprins, a început să plângă. „Cine ţi-a spus?”, „Am visat pe 7 februarie că era moartă. Cred că a ajuns la Maica Domnului şi a rugat-o să aibă grijă de copilul ei”, i-am spus plângând. Bietul tata a căzut zdrobit pe gardul de sârmă şi mi-a şoptit: „Mi-am rupt doliul, am băut un pahar de vin să prind curaj, dar văd că ştii”.

– Visul!

– Tot la Văcăreşti, înainte de a fi transferat la Jilava, unde era o închisoare de tranzit, am trăit un moment de înălţare sufletească. De Sfintele Paşti, cu mare greutate am reuşit să-l conving pe părintele vicar romano-catolic de la Iaşi, Xaveriu, care a murit în închisoare, şi pe părintele greco-catolic nerevenit Nicolae Opriş, fost paroh la Bonţida-Cluj, să oficiem împreună, întrucât eram deţinuţi de toate confesiunile. S-au folosit obiecte sfinte, funcţie de ce era posibil în condiţiile de detenţie aspră. Totul a decurs cu bine până la momentul consacrării, adică epicleza (chemarea Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor) când părintele vicar a ezitat să consacre. Rugându-l insistent să aibă în vedere şi faptul că ne găsim la o răscruce a vieţii, să treacă peste confesionalism, a acceptat până la urmă Prefacerea în comun a Sfintelor Taine.

Pentru mine a fost un moment de fericire sublimă, le-am şi spus, că acolo, închişi între ziduri, am reuşit să realizăm unirea dintre cele trei confesiuni. Apoi a urmat împărtăşirea tuturor deţinuţilor într-o atmosferă de extaz creştinesc.

– Ce-a mai urmat?

– De la Văcăreşti am fost transferat la închisoarea de la Jilava, un penitenciar socotit de tranzit, unde, ca de altfel în toate penitenciarele cu deţinuţi condamnaţi la pedepse mari, se practica o încercare diabolică, perversă, de corupere morală, pentru a te obliga să-ţi renegi convingerile, să trădezi, să recunoşti că ei sunt cei care au dreptate. M-au dus într-o celulă de lângă camera mortuară, unde erau încarceraţi condamnaţii la moarte, cei care îşi aşteptau sfârşitul. Acolo am trăit momente de groază. Aveam impresia că sunt închis într-un mormânt. Gura de aerisire era într-o a treia cameră, iar gradul de umiditate atât de ridicat, încât niciodată nu reuşeam să-mi usuc prosopul sau batista. Poate şi de aceea îi zice Jilava, de la jilăveala simţită până în măduva oaselor.

– I s-a găsit cel mai potrivit nume.

– Am rămas consternat şi profund impresionat de faptul că lângă mine un condamnat la moarte (deţinut politic) a încercat să evadeze. În disperare, a săpat cu mâinile în interiorul celulei, iar pământul îl ducea afară la tinetă, ascuns sub haine. Sărmanul om credea că nu-l vede nimeni, gardianul ştia însă totul, dar îl lăsa să continuie, până într-o zi când un alt deţinut politic i-a comunicat prin Morse să nu se mai chinuie, fiindcă-i descoperit şi se distrau pe seama lui. În scurt timp l-au executat prin împuşcare în Valea Piersicilor.

– Acolo vi s-a întâmplat ceva neobişnuit?

– Acolo, la Jilava, am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. M-au culcat la pământ, pe spate, mai rău ca pe un animal şi, deţinuţi de drept comun, condamnaţi pentru crime, viol, tâlhărie, ne aruncau în batjocură lanţuri să ne alegem. Mărturisesc că în momentul în care am pus mâna pe lanţ, m-am ferit de deţinuţii de drept comun, l-am închinat şi l-am sărutat gândindu-mă la Sfântul Apostol Pavel, socotindu-l ca o încercare pentru credinţa în Dumnezeu. Recunosc că nu am făcut o alegere bună a lanţului. În loc să aleg unul mai gros şi mai lung, am ales unul mai scurt şi mai uşor, ceea ce nu-mi permitea să mă mişc în voie. M-au prins şi m-au aşezat cu piciorul pe nicovală pentru a-mi fixa niturile, iar când au lovit nu i-a interesat că metalul a muşcat din carnea vie a picioarelor mele; urmele se văd şi azi. M-au ridicat şi mi s-au pus cătuşe la mâini, le zicea „cătuşe americane”, aveau particularitatea de a se strânge automat în momentul când mişcai mâna, provocându-ţi dureri îngrozitoare.

– Cum le-aţi suportat?

– Echipat cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, de la fierărie am pornit înapoi spre celulă umilit cu înjurătura de rigoare „Mişcă, banditule!”. La jumătatea drumului dintre fierărie şi celulă, preocupat să nu-mi pierd echilibrul din cauza scurtimii lanţului şi a durerilor, mai ales că-mi sângerau picioarele, nu am fost atent că vine cineva din spate şi mă pomenesc dintr-o dată cu o lovitură de cizmă în zona lombară, o izbitură aplicată cu sete, cu toată forţa, însoţită şi de o înjurătură urâtă de mamă. M-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Atunci am simţit minunea, prin faptul că m-am redresat şi cum eram într-o stare de balans, am exclamat: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul Iisus Hristos să te ierte pe tine fiule duhovnicesc după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată te iert şi te dezleg de toate păcatele tale în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.” În momentul acela am ştiut cu adevărat că sunt creştin şi preot, şi am făcut dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc, s-a dat la o parte speriat de gestul meu. Colegii din celulă m-au îndemnat să ies la raport să-l reclam, fiindcă nu avea dreptul să lovească un rănit, un om în lanţuri şi cătuşe. N-am acceptat. Le-am spus că nu pot ierta şi reclama în acelaşi timp. Autorul loviturii a fost un gardian pe care nu-l ştiu şi nici nu m-a interesat cine este.

– Aţi rămas în continuare la Jilava?

– De la Jilava, după ce mi-au fixat lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, fără să ne spună traseul şi destinaţia, am fost îmbarcat în duba-tren şi transferat, împreună cu alţi deţinuţi politici condamnaţi la pedepse mari, la Penitenciarul Gherla, o închisoare cu 365 de camere, construită de Maria Tereza. Când am coborât din dubă ne-au întâmpinat, ca de obicei, cu huiduieli şi ironii: „De ce nu ţi-ai văzut de slujbă, mă, banditule, ca să nu ajungi aici?”

– Aţi trăit ceva mai important la Gherla?

– Chiar în perioada când am fost încarcerat la Gherla s-au petrecut evenimentele din Ungaria, din 1956. Ne-a surprins pe toţi faptul că ofiţerii deţinuţi politici au fost scoşi dintre noi şi încarceraţi în celule separate; ulterior am aflat că erau hrăniţi foarte bine, în timp ce noi făceam foamea obişnuită. La un moment dat, prin noii veniţi şi prin „ţeavă” (sistemul Morse) am primit vestea că în Ungaria a fost baie de sânge. A doua zi după acest eveniment am fost scoşi şi înghesuiţi în holul penitenciarului şi obligaţi să ne aşezăm pe burtă, cu gura lipită de ciment. A urmat o scenă diabolică, de neînchipuit. Comandantul Goiciu cu toţi subalternii, inclusiv doctorul şi sanitarii au început să ne lovească, să ne calce cu cizmele pe unde se nimerea. Ne-au lovit cu tot ce le pica la îndemână, cu o cruzime de nedescris, păreau nişte nebuni furioşi. Era un vacarm îngrozitor, lovituri, ţipete, gemete înăbuşite, înjurături bestiale. Mi-au rămas întipărite în minte doar următoarele cuvinte: „Hei, bandiţilor, să încercaţi şi voi ce au făcut colegii voştri din Ungaria, că trecem cu tancurile peste trupurile voastre, nu cu cizmele!”

A fost ironia soartei, culmea ipocriziei, când, după amiaza, medicul şi sanitarii au venit să ne panseze, să ne oblojească rănile.

– Erau diabolici!

– La scurt timp a urmat o altă tragedie, tot în ideea reprimării, mai bine zis a prevenirii unei posibile acţiuni protestatare din partea noastră. Ne-au numărat şi fiecare al cincilea deţinut, pe cine pica nenorocul, era scos şi dus în camera şefului de secţie, unde era aşezat pe un scaun, în poziţia de bătaie cu un cearşaf ud. După care, în prezenţa medicului, i se aplicau cincizeci de lovituri cu ranga. Nu pot înţelege cum au putut inventa asemenea sisteme de tortură. Asistam neputincioşi, înspăimântaţi în celule, iar pentru a ne distrage atenţia de la ţipetele colegilor, conducerea a ordonat să ni se introducă hârdaiele cu mâncare, deşi nu era ora mesei.

Din camera noastră a fost scos aviatorul Dumitru Cucu, considerat recalcitrant, căruia i s-au administrat şaptezeci de lovituri. Când l-au adus în celulă era negru, am crezut că este imposibil să scape cu viaţă. Şi, totuşi, Dumnezeu l-a ajutat: spre bucuria mea, în luna noiembrie 1991 m-a căutat la Episcopia din Alba Iulia şi mi-a lăsat o scrisoare în care mă anunţa că trăieşte şi că este profesor universitar în Canada.

– Ce-a urmat?

– După evenimentele din Ungaria, un lot de deţinuţi politici cu pedepse mari, condamnaţi la 20-25 de ani muncă zilnică, am fost transferaţi la Penitenciarul din Aiud. Aici ne-au concentrat în camere mici, cu paturi supraetajate, fără aer, încât am fost nevoiţi să forţăm vizeta pentru ca să putem respira. În scurt timp au apărut îmbolnăvirile, dizenteria făcea ravagii foarte mari. Nu ni s-a acordat nici un fel de asistenţă socială sau medicamente. Din cauza mirosului pestilenţial provenit de la tinetă şi a lipsei de aerisire ne chinuiam, sleiţi de puteri, cu limba scoasă, abia dacă mai aveam putere să ne facem vânt cu cearşaful. Când medicul şi politrucul efectuau vizita de rigoare, se opreau la uşă, izbiţi de miros şi de aerul înăbuşit. „Ăştia-s criminali, mergem mai departe, îşi spuneau scârbiţi fără să ne acorde vreo atenţie”.

Desigur, pentru unii, acest calvar pare incredibil. Uneori îmi vine să strig: „Doamne, este o minune dumnezeiască faptul că trăiesc!”.

Conducerea şi-a propus să ne extermine, zilnic scoteau morţi dintre noi. Cel mai mult m-a zguduit lipsa de omenie a gardienilor, nişte brute. Atunci când deschideau uşa să scoată morţii exclamau rânjind: „Aici numai doi au crăpat?”. Cu un risc enorm, colegii au scobit în obloane să poată privi în curte cum erau duşi morţii… „Acum îi duc pe ai noştri!” şopteau la un moment dat şi în celulă se aşternea o linişte tulburătoare, de moarte. Duc până dincolo de mormânt amintirea unui coleg dobrogean, macedonean din Baia. După ce l-am împărtăşit, terminând rugăciunea, „Cela ce-n toată vremea şi în tot ceasul… ”, mi-a luat mâinile şi mi le-a sărutat, şoptindu-mi cu vocea stinsă de muribund: „Te rog, părinte, spune acasă că am murit creştineşte, ca un bun român, care nu şi-a trădat conştiinţa.” Când au deschis uşa şi-a dat duhul. Au fost şi cazuri când au fost scoşi oameni care abia mai respirau, erau pe punctul să-şi dea sufletul, pe unii îi loveau cu cizma în cap.

Şi iată că, din nou, sufletul mamei m-a salvat de la moarte.

– Cum?

– M-am îmbolnăvit de dizenterie şi ieşeam mereu la tinetă cu dureri îngrozitoare. Era o atmosferă de iad, o senzaţie permanentă de sufocare, plus veştile îngrozitoare despre moartea colegilor. Cu toate acestea, nu am întrerupt în nici o zi Sfânta Liturghie. Devenisem conştient că într-o zi voi muri. Dar dorinţa de a împărtăşi, de a fi duhovniceşte, haric, alături de colegii în suferinţă, îmi dădea o anume putere. Acolo, printre noi, domnea cu adevărat spiritul de colegialitate, de dăruire, toţi suportam acelaşi chin, aceeaşi suferinţă. După ce am făcut cu mare greutate Liturghia şi am terminat, la Prefacere, când colegii au început să cânte „Cuvine-se cu adevărat”, Axionul, am căzut, m-am prăbuşit la pământ. Colegii m-au spălat cu apa puţină pe care o mai aveau şi, când m-am trezit, le-am spus: „Veniţi repede să vă împărtăşesc, fiindcă nu ştiu dacă voi mai trăi”. Cu ajutorul lui Dumnezeu, din acea Liturghie am reuşit să-i împărtăşesc şi sleit de puteri, am rugat să mi se permită să mă întind pe un pat din unghiul mort al celulei. Am aţipit pe loc şi am avut un vis ca o viziune. Mă găseam într-un amfiteatru în aer liber, cu tot soborul meu, îmbrăcat în costum monahal. La un moment dat, o voce a anunţat că vom vedea un model de mamă preoteasă. Aruncându-mi privirea spre scenă, am văzut-o pe mama. După ce a făcut câţiva paşi, a apărut deasupra ei Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Pruncul şi Maica ne priveau vii, cu atâta strălucire în priviri, încât am rămas cu ochii pironiţi asupra mamei. Încet, mama a păşit spre cabina sufleorului. Era o preotească modestă de la ţară, aveam impresia că mă întreabă „Ce caut eu aici?”. Mă privea cu duioşie în mijlocul soborului, iar noi nu conteneam a adora pe pruncul Iisus în braţele Maicii Sale. Mama nu s-a întors cu faţa de la noi, ci s-a retras spre culise, cu spatele. Mântuitorul şi Maica Lui tot timpul radiau cu harul spre noi, cei din amfiteatru. Când mama a ajuns la culise m-am trezit şi am sărit din pat strigând: „Unde este Maica Domnului şi Pruncul Iisus?”. Colegii au socotit că aiurez. Le-am relatat visul şi, spre marea mea fericire, dar şi a colegilor, am constatat că m-am trezit vindecat complet. De unde aşteptam să fiu scos pe targă, m-am trezit sănătos, din nou salvat de sufletul mamei.

– Cum treceau zilele în închisoare?

– Într-una din zile, în timp ce-mi făceam rugăciunile (Pravila), cu faţa în direcţia crucii însemnate de mine pe perete, cu apă, s-au deschis uşile şi a intrat anchetatorul cu un general, însoţiţi de gardian. Eu, crezând că generalul este un procuror militar, nu m-am tulburat la intrarea lui. „Ce ai făcut dumneata acolo la perete?” – m-a întrebat generalul. „M-am rugat…”, „Te ţii de prostii! Ce te-a făcut să îndobitoceşti lumea la mânăstire, ca să ajungi aici?” – a continuat cu dispreţ. „Aş vrea şi pe dumneavoastră să vă îndobitocesc, domnule general, cu intenţia nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, aşa cum am făcut-o la mânăstire cu oamenii credincioşi” – i-am răspuns pe acelaşi ton.

„Pe mine n-ai să mă îndobitoceşti niciodată, decât pe prostimea şi ţărănimea care mai crede în minunile voastre!”. „Să ştiţi, domnule general, că la mânăstirea noastră veneau oameni de la general până la cioban să se închine. Frumos din partea dumneavoastră care vă legitimaţi cu ţărănimea şi prostimea, că acum o defăimaţi”. „Uite la el, ce obraznic răspunde ca şi la anchetă!” s-a adresat însoţitorilor indispus. Anchetatorul s-a tras un pas în spate şi îmi făcea semne disperate cu mâna, să tac. Gardianul s-a repezit şi a închis geamul, să nu audă deţinuţii din celelalte celule. După ce generalul a ieşit din celulă, anchetatorul s-a reîntors şi mi-a spus: „Ai stricat totul, toată ancheta a fost dată peste cap, şi atitudinea dumitale va avea urmări grave, fiindcă a fost în control chiar ministrul de Interne, tovarăşul Alexandru Drăghici. „Să fie sănătos şi să nu-mi insulte credinţa; eu sunt gata să-mi dau şi viaţa pentru credinţa mea” – i-am spus calm.

– Din nou aţi fost transferat.

– În transferul la Securitatea din Bacău am fost adunaţi mai mulţi deţinuţi politici pentru a fi repartizaţi la penitenciarele din ţară. Acolo am aflat, cu groază, de la un deţinut supus reeducării la Piteşti, despre un tratament de un diabolism incredibil. Ne spunea că li se propunea să-şi renege credinţa în Dumnezeu; în caz contrar erau obligaţi să-şi mănânce excrementele din propria gamela (rog să-mi scuzaţi expresia). Erau aşezaţi ore în şir într-o poziţie chinuitoare, aplecată, cu mâinile la vârful picioarelor, în caz de mişcare îi loveau cu ranga peste spate. De multe ori asistau neputincioşi la profanarea bestială a Mântuitorului, prin aceea că unul dintre ei trebuia să se aşeze ca la jocul de capră, iar un altul îl încăleca, zicând: „Acum intră Mântuitorul în Ierusalim călare pe asin”. Paranteza la aceste fapte mârşave este mult prea mare ca să o închei aici. Ulterior, în libertate, mi-am dat seama că această blestemată reeducare a avut atâtea faţete, care de care mai vicleană încât, pe bună dreptate, iniţiatorul ei (diavolul) este numit „cel mai înţelept în răutăţi”.

Una dintre feţele ipocrite ale reeducării a fost metoda folosită la Aiud. O mare parte dintre deţinuţi – ortodocşi şi catolici – i-au căzut victimă destul de uşor, prin promisiunea că vor fi eliberaţi mai devreme, iar cei care consimţeau, se întreceau într-un spectacol grosolan „mea culpa”, recunoscând cât de mult au greşit dacă s-au împotrivit regimului comunist, pe care, acum, îl ridicau în slăvi, pretinzând solemn că niciodată nu vor unelti împotriva lui, socotindu-l o adevărată fericire. Fiindcă noi ne împotriveam să participăm, au recurs la metoda impunerii cu forţa, ne-au montat în celule difuzoare, obligându-ne în felul acesta să ascultăm ceea ce ne era greaţă să mai auzim.

– Din cîte înţeleg, n-aţi făcut nici un compromis.

– Refuzând categoric că citesc colegilor din Biblia hazlie, comandantul Crăciun a încercat să-mi explice că şi Petru, pentru a se salva de la înec, a dat din mâini şi din picioare, în felul acesta oferindu-mi o soluţie de salvare, l-am răspuns că nu-mi permit să mă compar cu Sfintul Petru, dar încă n-am senzaţia de scufundare. „Domnule comandant, sunt convins că mă voi mântui şi în celulă ca şi în chilia călugărească din libertate”, i-am spus cu tot curajul. La răspunsul meu s-a înfuriat şi a ordonat gardianului să mă ducă la izolator – una dintre cele mai grele pedepse din închisoare.

În momentul când m-am îndreptat spre ieşire, colegii mei au început să murmure. „Opreşte-l!” a strigat comandantul. Încurajat de gestul colegilor mei, m-am întors cu faţa spre el şi l-am întrebat: „Parcă spuneaţi, domnule comandant, că reeducarea este liberă!”. Cu falsă mărinimie i-a spus gardianului: „Lasă-l, socialismul nu se împiedică de un popă reacţionar”.

Dar nu mi-a iertat curajul. A doua zi a ordonat să fiu transferat la Zarca, o închisoare în închisoare, cea mai dură, mai austeră izolare, creată special pentru exterminare. Îmi dădeau trei surcele de lemne pe noapte pentru a face foc într-o sobă de tuci, nici nu se aprindeau bine că se şi terminau. Noaptea dormeam încovoiat cârlig, din cauza frigului. De altfel, se ştia că atunci când ajungeai la Zarca erai condamnat la exterminare; puţini au scăpat teferi din acel mormânt.

Asupra mea au început să se facă din nou presiuni pentru cedare. N-au reuşit.

După câteva luni de detenţie cruntă în Zarea, aveam o senzaţie de sfârşeală, simţeam pe zi ce trece că mă duc, mă sfârşesc. De câte ori n-am avut această senzaţie în anii grei de puşcărie! Într-una dintre nopţile acelea lungi, când aşteptarea îmi măcina treptat-treptat nervii şi trupul, mi-au apărut imagini de la hirotonie. În capul Sfintei mese, pe un scaun, era aşezat P. S. Episcop martir Nicolae Popovici. După ce m-a privit cu blândeţe şi m-a binecuvântat am avut o senzaţie puternică de fericire. A doua zi dimineaţa am fost scos de la Zarca şi transferat înapoi în incinta penitenciarului din care, la data de 1 august 1964, am fost eliberat.

La despărţirea de Părintele Iovan, mi-am învins sfiala şi l-am rugat să facă un lucru mai puţin obişnuit pentru un bun creştin. L-am rugat să-şi arate picioarele. „Nu pentru mine, Părinte, – eu pot să-mi închipui. Vreau însă ca băieţii mei să vadă ceva ce vor înţelege mai târziu. Să vadă ce au pătimit unii dintre noi pentru că nu au acceptat nici un compromis cu o societate strâmbă. Poate că ei vor trăi într-o lume mai bună. Dar n-aş vrea să uite de unde s-a pornit. Şi poate că ei vor reuşi să trăiască astfel încât să nu aibă nimic să-şi reproşeze, să nu aibă parte de frământările de conştiinţă ale tatălui lor. ”

Părintele Iovan s-a uitat îndelung la mine, a ezitat şi până la urmă mi-a îndeplinit rugămintea. Realitatea a depăşit orice închipuire. După treizeci şi cinci de ani de când nu mai poartă lanţuri, picioarele Părintelui Iovan sângerează în continuare şi trebuie zilnic pansate.

De fapt, deoarece am fost puţini ca Părintele Iovan, întreaga societate românească de azi încă mai sângerează…

(Interviu realizat de George Arion, în anul 1999 – O istorie a societății românești contemporane în interviuri (1990 – 1999), Vol. II, Fundația ”Premiile Flacăra – România”, 1999, pp. 525-532)

Omul lui Dumnezeu – Părintele Ioan de la Recea

La Mănăstirea Recea de lângă Targu-Mures, biserica e mereu neîncăpătoare. Credincioşii, veniţi din toată ţara cu miile, bat drum greu să-l asculte pe duhovnicul lor, părintele Ioan Iovan.

Aşteptând calvarul

În biserica înaltă, cu turle înălţate spre cer ca două mâini în rugăciune, vocea părintelui răsună puternic, asemeni unui clopot-mistic, răscolitor. Chiar şi simplu privitor fiind, te cutremuri. Cuvintele părintelui vin din adânc. Au forţă.

Vorbeşte despre Hristos, de parcă ar fi de faţă, chiar lângă el. „Mântuitorul e cu noi. E aici, pe sfânta Masă!”. Nu există zi în care să nu predice despre Taina Împărtăşaniei. „Să stăm drepţi, să stăm cu frică.” Cuvintele lui au măsură şi greutatea rugăciunii, a numeroşilor ani de temniţă grea, în care – caz unic printre preoţii ortodocşi arestaţi – a săvârşit zilnic Sfânta Liturghie.

Întărit în credinţă, cu post şi rugăciune neîntreruptă, părintele Ioan a transformat celula zăbrelită în altar. În loc de icoane, a desenat pe tencuiala ponosită a peretelui semnul mântuitor al crucii, cu degetul muiat în apă. În 1955, în ziua arestării sale, huidumele de la securitate i-au confiscat patrafirul, ca pe un acuzator corp delict. Părintele îi aştepta. Îşi cususe antimisul, obligatoriu în celebrarea Liturghiei, pe spatele maieului, iar Potirul era o cutie de medicamente sfinţită anterior. Calvarul putea să înceapă. Părintele Ioan era pregătit.

Nu e uşor să vorbeşti cu părintele Ioan. La Mănăstirea Recea, credincioşii aşteaptă şi 2-3 zile până să le vină rândul la spovedanie. În plus, părintele refuză – fără prea multe explicaţii – presa. La ce bun să-ţi dezgoleşti în faţa tuturor rănile, urmele adânci de cătuşe, vizibile şi acum la încheietura picioarelor? Oftând în ascuns, părintele pomeneşte în mai multe rânduri de maica Mihaela Iordache, de ceilalţi anonimi care s-au săvârşit în temniţă ca nişte martiri, mărturisindu-L neîncetat pe Hristos. Simplul fapt de a trăi nu e motiv de laudă. Totul e dat de Dumnezeu – şi încercările, şi puterea de a le trece fără să-ţi vinzi sufletul.

„Este un miracol că am ieşit viu din închisoare”, zice părintele, „dar cel mai mare miracol în celulă este să-ţi păstrezi mintea întreagă, să rabzi până la capăt şi să mulţumeşti lui Dumnezeu, chiar şi atunci când eşti în cea mai neagră suferinţă.”

În camera morţii, unde apa curgea neîncetat pe pereţi

Arestat în urma unei înscenări grosolane, acuzat de instigare la terorism şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, părintele Ioan a suit, pas cu pas, drumul crucii sale: Galaţi, Jilava, Văcăreşti, Gherla, Bacău, Aiud. Închis la Galaţi, într-o celulă fără geam şi fără sobă, a trecut printr-o anchetă crâncenă, care i-a declanşat un Tbc ganglionar, în timp ce – din cauza frigului şi a mizeriei – mâinile îi crăpaseră atât de tare, încât îşi vedea prin rănile deschise falangele degetelor. La Gherla, după revolta din Ungaria, a trecut prin bătăile bestiale ordonate de comandantul Goiciu, care lovea cu ranga şi cearşaful ud, în prezenţa medicului, gata să intervină când cel pedepsit leşina. Apoi, la Aiud, când dizenteria făcea ravagii printre deţinuţi, a fost obligat să stea săptămâni la rând într-o celulă mică şi suprapopulată, unde, din cauza mirosului pestilenţial de la tinetă şi a geamurilor bătute cu scânduri, murea zilnic cineva, spre uimirea cinică a gardienilor, care exclamau aproape râzând, la inspecţia de dimineaţă: „Numai doi au crăpat aici?”.

Mai grele decât frigul, foamea şi bătăile erau umilinţele. Nu trupul, ci sufletul voiau securiştii să-l distrugă. Oftând tăcut, părintele se minunează şi acum de puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu să nu cedeze. Dacă la reeducarea de la Piteşti studenţii teologi erau obligaţi în batjocură să oficieze Sfânta Liturghie, ţinând în mână o gamelă cu propriile lor excremente, la Bacău, părintele era pus să stea ore în şir într-o poziţie chinuitoare, îndoit de la mijloc, cu mâinile la vârful picioarelor, ca apoi altcineva să-l încalece, zicând într-o grea profanare: „Acum intră Mântuitorul în Ierusalim, călare pe asin.”

„Cea mai mare umilinţă”, îşi aminteşte părintele, „aveam s-o trăiesc în ziua întâi de Paşti, când, după Sfânta Liturghie săvârşită cu colegii de suferinţă, vorbeam despre Învierea Domnului. Un gardian, tătar de naţionalitate, poreclit de noi „cap pătrat”, mă ascultă după vizeta şi, deschizând uşa, m-a dat pe mâna ofiţerului de serviciu, care a ordonat să-mi tai barba. Degeaba am încercat să mă apăr, vorbind despre dreptul deţinuţilor de alte confesiuni, care puteau purta barbă. Doi gardieni s-au repezit asupra mea, m-au prins cu forţa şi ofiţerul m-a tuns cu o foarfecă. Gestul lui m-a tulburat profund şi i-am spus fără teamă: „Dumneata eşti creştin ortodox, fiu de ţăran din Minteiu Gherlei. Cum eşti capabil să faci această batjocură în ziua de Paşti?”. Am plâns apoi cu colegii mei de celulă, nu atât pentru suferinţa, cât din cauza umilinţei provocate de un frate român. Ofiţerul nu a uitat însă curajul meu de a-l înfrunta. A cerut drept pedeapsă mutarea mea în cea mai mizeră celulă din Gherla, unde apa curgea necontenit pe pereţi, dirijată într-un fel anume. Pare de necrezut, dar paiele au putrezit sub mine în câteva zile. În mod normal, nimeni nu putea rezista în frigul şi umezeala de acolo. Mai trăiesc acum doar printr-o minune dumnezeiască.”

„Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea”

Calm şi liniştit ca o apă adâncă, părintele povesteşte lucruri cumplite ce par a fi fost trăite de altcineva: morţii scoşi din celula ca nişte baloturi de paie; cele 70 de lovituri cu ranga administrate aviatorului Dumitru Cucu; preotul Mircea din Liteni, care a murit auzind că soţia a divorţat de el; deţinutul politic de la Jilava lăsat special de către gardieni să sape o galerie pentru a-l prinde apoi în momentul evadării şi a-l împuşca. Dincolo de cruzimea amănuntelor, glasul părintelui trădează o anume nostalgie, un regret uşor, ca o adiere venită de departe. „Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălţătoare momente spirituale din viaţa mea. Acolo m-am născut a doua oară şi Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea. După 64, am fost anchetat şi închis de încă trei ori. De fiecare dată, am regretat că am ieşit.” Printre genele înzăpezite de ani, părintele vede cu ochii minţii. Sunt scene şi întâmplări tulburătoare, pe care timpul nu le va şterge niciodată: noaptea în care a visat-o pe mama sa, de pildă. Un vis ca la lumina zilei, în care mama părintelui era înconjurată de flori superbe, în timp ce restul familiei veghea alături cu lumânări în mână. Şapte luni mai târziu, chemat fiind la vorbitor, îl va întreba pe tatăl său, venit singur: „Ce s-a întâmplat cu mama? Ce s-a petrecut pe 5 februarie?”. Auzindu-l, bietul om a căzut zdrobit pe gardul de sârmă şi abia a mai şoptit: „Mi-am rupt doliul, am băut un pahar de vin să prind curaj, dar văd că ştii”. Într-adevăr, pe 5 februarie, în noaptea visului, mama părintelui murise.

Minunile nu sunt nici mari, nici mici. Ele se petrec pur şi simplu, răscolitor şi inexplicabil. „Eram la Gherla”, va continua părintele Ioan. „Tocmai sosise un lot de prizonieri români graţiaţi de sovietici, prizonieri pe care securitatea română îi aşteptase la Ungheni şi, apoi, după o anchetă sumară, i-a condamnat din nou la ani grei de închisoare. Revoltat sufleteşte de această mârşăvie şi ştiind că noii noştri colegi nu se împărtăşiseră de mulţi ani, am hotărât să le trimit Sfintele Taine. Mijlocul de transport era aşa-numita „Măgăriţa”, o pungă mai mare, în care introduceai obiectul pe care voiai să-l trimiţi. Se lega cu o sfoară şi, cu un scripete improvizat, punga era lăsată jos, printre obloane. În acelaşi timp, bătând în ţeava în Morse, anunţam destinatarii. Pe la jumătatea drumului, reflectorul a surprins „Măgăriţa” şi s-a dat alarma. Gardienii au venit direct la celula noastră. Chiar dacă colegii mei au rupt punga în grabă şi au vârât-o în colţul unei saltele, gardianul a venit la mine, întrebându-mă despre punga cu pricina, pe care era cusută o cruce neagră. Ştiam ce mă aştepta, dar fără să ezit nici o clipă, am recunoscut tot ce făcusem pentru fraţii noştri, şi aşa chinuiţi destul printre străini. În clipa aceea, s-a întâmplat ceva. Gardianul, vestit pentru brutalitatea sa, n-a mai zis nimic, a pus capul în pământ, mulţumindu-se doar să mă avertizeze: „Pentru că ai fost sincer, n-o să păţeşti nimic. Altă dată să nu se mai întâmple, căci altfel te pândeşte izolatorul”. Că Dumnezeu înmuiase inima gardianului, aveam să mă conving câtva timp mai târziu. Tocmai săvârşisem Sfânta Liturghie, la care aveam drept cântăreţ pe părintele greco-catolic Nicolae Opriş din Bonţida, când, spre sfârşitul slujbei, acelaşi gardian a deschis vizeta şi a intrat în celulă, împingându-l cu forţa pe colegul de planton. Deşi treceam printr-o mare primejdie, nu m-am întrerupt. Am continuat celebrarea Liturghiei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La sfârşit, gardianul m-a chemat la vizetă şi, surprinzător, în loc de urlete şi înjurături, mi-a spus cu o voce scăzută: „Pentru că n-ai întrerupt slujba şi m-ai considerat şi pe mine creştin, nu-ţi fac nimic”. Din clipa aceea, a devenit aliatul nostru. De câte ori se pregătea o percheziţie, el căuta să ne atragă atenţia, spărgând o sticlă de podea şi strigând: „De ce dormi, mă, acolo?”. Alţi gardieni, mai câinoşi, îşi lipeau pâslă pe tălpile cizmelor, pentru a nu fi auziţi. Inventivi, colegii mei ingineri au găsit remediul şi la acest neajuns. Au presărat puţin nisip în dreptul uşii, astfel anunţându-ne orice mişcare. În temniţă, cel mai slab se dovedeşte cel mai puternic. Când n-ai nimic, ai totul. Îl ai pe Dumnezeu.”

Liturghia cu păsări

Închisoarea te învaţă multe, împlinind lucruri pe care nici cu gândul nu gândeai că ar fi posibile. În celulele prigoanei comuniste, deţinuţii scriau pe talpa bocancului, făceau picturi pe gamelă, scriau poezii pe bucăţi de cârpă, împleteau din resturi de flanea paltoane şi scurteici călduroase, ţineau prelegeri savante, uimind auditoriul cu ştiinţa lor. Dinu Mateescu ştia Noul Testament pe de rost, aviatorul Cucu „editase” un întreg dicţionar englez pe spatele unei cămăşi. La rândul său, părintele Ioan celebra zilnic Sfânta Liturghie. O făcea atât de aprins şi de fierbinte, încât, duminică, la ora slujbei, pervazul celulei se umplea de păsărele, aşteptând parcă şi ele cântecele molcome şi tăinuite ale deţinuţilor. Pedepsit mereu, pentru că bocancii lui inegali (unul avea 46, iar altul 42) lăsau impresia că nu stă niciodată în poziţie reglementară, părintele a învăţat în temniţă răbdarea şi virtuţile adânci ale smereniei. „La Jilava am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lanţ din mulţimea celor aruncate de către un deţinut de drept comun. Apoi, l-am închinat şi l-am sărutat, gândindu-mă la patimile Sfântului Apostol Pavel. Recunosc că nu am făcut o alegere prea bună a lanţului. În loc să iau unul mai gros şi mai lung, am preferat pe cel care mi s-a părut mai scurt şi mai uşor. Fierarul m-a prins şi mi-a aşezat piciorul pe nicovală, iar când a lovit niturile, metalul a muşcat cu sete din carnea vie a picioarelor mele – urme pe care le port şi astăzi. Echipat în acest fel şi cu cătuşe americane la mâini, am pornit înapoi spre celulă, cu înjurăturile obişnuite: „Mişca, banditule!”. La jumătatea drumului, atent fiind să-mi păstrez echilibrul, m-am pomenit deodată cu o lovitură cumplită în spate. Atunci, am simţit minunea – m-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Mai mult chiar, am simţit forţa lui Dumnezeu, care m-a întărit să-mi păstrez cugetul netulburat de ură, şi i-am zis gardianului ce mă lovise: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui, al Fiului şi Sfântului Duh”. În momentul acela, am înţeles că sunt cu adevărat creştin şi preot. Făcusem dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc şi s-a dat speriat la o parte. Smerenia şi iertarea învinseseră ura şi bestialitatea.”

„Speranţa noastră: suntem născuţi, nu făcuţi creştini”

Părintele Ioan Iovan are multe să povestească: cum a fost salvat miraculos de mai multe ori de la moarte; cum un ţăran simplu din Baia a murit după Sfânta Împărtăşanie, zicând ca un adevărat mărturisitor al lui Hristos: „Te rog, părinte, să spui acasă că am murit creştineşte, ca un bun român.” A îndurat, fără să cârtească, toate suferinţele, dar a avut forţa să strige la proces: „Poporul român nu e ateu… Dumnezeu nu ne îndeamnă să dăm Cezarului ateu ce e al Cezarului”. Sunt lucruri pe care tinerii sau cei ce se cred a fi în suferinţă ar trebui să le ştie şi să cugete asupra lor. Suntem mai puternici decât credem şi mai slabi decât ne dorim. Privită de la înălţimea celor peste 80 de ani ai părintelui, viaţa apare ca o durere plină de lumină. „Să-L prindem pe Hristos ca Mântuitor”, îndeamnă fierbinte părintele. „Altfel, îl vom regăsi ca Judecător, atunci când nimic nu se mai poate face. Să luăm mereu aminte la cuvintele Lui: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Nu vă întunecaţi la necazurile lumii. Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată. Să nu ne pierdem speranţa şi să închidem fereastra provocărilor lumeşti. Tot răul şi cumplita disperare vin din necredinţă. Cum să nu crezi în Hristos, în veşnicie? De aici vin toate bolile şi toate căderile lumii actuale.”

Când a fost închis, părintele avea 33 de ani. „Mâncam foc şi mă gândeam numai la o moarte de mucenic. Doream să mor în genunchi, rugându-mă. A trebuit să trec prin atâtea încercări, ca să-mi dau seama că celula temniţei e tot o chilie călugărească. Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu. În închisoare, mă gândeam în fiecare zi că Dumnezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poţi mântui. De aceea zic că tinerii să-şi revizuiască busola conştiinţei, păzind ca îndreptarea lor să fie neabătut spre divinitate. Indiferenţa religioasă a lumii de astăzi e cea mai grea boală – un nou ateism. E ca şi cum ai face cruce pe comunismul vechi. Să nu rătăcim, ajungând în situaţia celui care jos nu vrea, iar sus nu poate. Avem o zestre enormă, aceea de a fi născuţi, şi nu făcuţi creştini. De aici vine şi optimismul meu. Avem o vigoare creştină străbună care ne va ajuta să vedem, în sfârşit, lumina.”

(Sorin Preda – Revista Formula AS numărul 732 din anul 2006)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Coriolan Baciu, președintele Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu” despre luptătorul anticomunist

Coriolan Baciu este descendent al unei familii de luptători anticomunişti care a însumat peste 100 de ani de temniţă.

Coriolan Baciu, executorul testamentar al luptătorului anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu: „Constantinescu l-a decorat pe şeful închisorii Sighet, nu pe Ogoranu“

 

 

 

 

 

 

 

Este stră-strănepotul celebrului inginer constructor de poduri şi şosele Elie Radu, dar şi finul şi executorul testamentar al unuia dintre cei mai cunoscuţi lideri ai rezistentei anticomuniste din munţi, Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006), pe care, timp de 29 de ani, Securitatea n-a putut să-l aresteze pentru a pune în practică o condamnare la moare pronunţată în contumacie. Coriolan Baciu, care i-a fost alături lui Ogoranu în ultimii ani de viaţă, povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ despre teribilii ani de prigoană prin care a trecut naşul său, dar şi despre aşteptările şi dezamăgirile trăite după 1989 de fostul conducător al Grupului Carpatin Făgărăşan.   Sunt, probabil, puţini cei care n-au auzit de Ion Gavrilă Ogoranu, celebrul luptător care şi-a dedicat viaţa idealurilor anticomuniste, condamnat la moare în 1951, în lipsă (pe lângă alte condamnări pronunţate în contumacie), aflat mereu cu un pas înaintea Securităţii care a încercat în zadar să-i dea de urmă, cu batalioane întregi, vreme de aproape trei decenii. La 1 mai s-au împlinit 12 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Ion Gavrilă Ogoranu, eroul care, la 83 de ani, a părăsit această lume fără ca statul român să-i acorde măcar o medalie pentru meritele sale de a organiza Rezistenţa Armată Anticomunistă promovată de partidele istorice, de Mişcarea Legionară si de oameni ai Armatei Române. A lăsat cu limbă de moarte un testament prin care „să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români (…). Alături de onoarea, mândria si conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi crezul nostru am purtat ca o povară scumpă visuri, doruri şi gânduri izvorâte şi călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor să vie“.    Despre activitatea lui Ogoranu, dar mai ales despre dezamăgirea trăită de omul-simbol, devenit erou în filmul românesc „Portretul luptătorului la tinereţe“ (2009), i-a vorbit, în mai multe rânduri, finului său, Coriolan Baciu, devenit executorul său testamentar. Ultima dată,  în 2006, când Ogoranu i-a înmânat lui Baciu o scrisoare deschisă pe care soţia sa, Ana Gavrilă, ea însăşi o partizană, i-a trimis-o ministrului Justiţiei de la acea vreme, Monica Macovei. Scrisoarea era un răspuns la refuzul Ministerului Justiţiei de a-i acorda lui Ogoranu calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, pe motiv că nu se încadra în prevederile unor reglementări legale pentru a primi acea calitate. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, Coriolan Baciu, care după moartea naşului său a înfiinţat Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu“, completează portretul celebrului luptător din munţi.

Coriolan Baciu, finul şi executorul testamentar al luptătorului anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu: „Emil Constantinescu l-a decorat pe şeful închisorii de la Sighet, dar nu şi pe luptătorul anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu“

„Weekend Adevărul“: Când l-aţi cunoscut pe Ion Gavrilă Ogoranu?

Coriolan Baciu: S-a întâmplat imediat după evenimentele din Decembrie 1989. Aveam 27 de ani. La câteva săptămâni de la răsturnarea lui Ceauşescu, în presa locală a apărut un articol care făcea referire la un anume Ion Gavrilă din satul Galtiu (n.r. – comuna Sântimbru, judeţul Alba), care ar fi fost implicat în lupta de partizani împotriva regimului comunist. Articolul era destul de confuz, chiar m-a intrigat. Atunci, atmosfera era electrică. Lumea era interesată de lucruri nemaivorbite. L-am întrebat pe tatăl meu, care avea ani grei de închisoare politică în spate, dacă ştie ceva, mai ales că satul Galtiu se află la doar câţiva kilometri distanţă de locuinţa familiei noastre. Tatăl meu a spus că nu îl cunoaşte pe acest Gavrilă, dar că a auzit unele zvonuri despre el.    Nu a trecut mult şi, într-o după-amiază de început de primăvară, a intrat la noi în curte un om nu prea înalt, cu pas hotărât, viguros, puternic şi drept ca un om de munte, cu o privire intensă pe sub sprâncenele stufoase, în acelaşi timp blândă şi iscoditoare, un bărbat cu umor, tristeţe şi o vorbă de ţăran trecut prin multe. „Eu sunt Ion Gavrilă!“, s-a prezentat cu simplitate şi cu un surâs prietenos. „Bine ai venit!“, i-a replicat tatăl meu. Din acel moment, fără a fi nevoie de alte explicaţii, au recunoscut fiecare dintre cei doi, deja oameni în vârstă, că au în faţă un camarad de luptă şi de suferinţe. Dumnealui avea atunci 68 de ani. Din acel moment, eu am simţit că am în faţă un om cu totul special şi că am şansa extraordinară de a fi aproape de un personaj fabulos al unei istorii pe care nu o cunosc decât foarte puţini dintre concetăţenii mei. Iar relatările şi povestirile care au urmat nu au făcut decât să confirme intuiţia iniţială că Ion Gavrilă era unul dintre martorii formidabili ai unor întâmplări extraordinare care s-au derulat pe o perioadă de peste 50 de ani.

Ce-l adusese totuşi pe Ogoranu la poarta casei tatălui dumneavoastră?

Pur şi simplu a venit la tatăl meu. A vrut să-l vadă, să-l cunoască. El ştia cine suntem, pentru că familia noastră era cunoscută în zonă ca una care a avut de suferit în perioada comunistă. Noi, în familie, am avut peste zece persoane condamnate politic. Bunicul, spre exemplu, a murit la Jilava, în închisoare, iar dacă adun toţi anii de puşcărie din familie, depăşesc o sută. Suntem o familie în care acest tip de interes pentru rezistenţa anticomunistă era în mod clar justificat. În general, cei care au făcut închisoare comunistă s-au împărţit în două categorii: unii care au fost victime reale, în general nevinovate – majoritatea nu au avut nicio vină, decât de expresie sau de politică, fără acţiune – şi alţii care s-au asumat foarte clar ca opozanţi ai comunismului.    Cei din familia mea au făcut parte din categoria opozanţilor. Tatăl meu a făcut politică în mişcarea legionară şi a fost la un moment dat prefect al judeţului Alba în perioada Statului naţional-legionar. Era avocat de meserie, după care a făcut linia întâi pe frontul de est, iar ulterior, când a fost lăsat la vatră, a constatat că a primit o condamnare în lipsă, de pe vremea când era pe front. A intrat în clandestinitate. În 1943, a fost arestat şi a stat în puşcărie până în 1956. După ce a ieşit din puşcărie, în 1961, s-a căsătorit cu mama mea, iar în1962 m-am născut eu. A trăit până în 2004 şi a murit la 91 de ani.    Iar familia mamei?   Mama era dintr-o familie bună din Bucureşti, străbunicul mamei mele a fost marele constructor Elie Radu. Bunicul ei, Ion Arapu, a fost profesor la Politehnica din Bucureşti. Tatăl ei, Mihai Grigoriu, inginer, era director la Malaxa. A fost arestat în vara lui 1948, iar în iulie 1949 a murit sau a fost omorât la Jilava, când avea 46 de ani. Nu se cunosc multe despre sfârşitul său. Nu există decât o fişă de detenţie care consemnează că a murit. Printre morţi s-a mai numărat şi generalul Socrat Mardare, arestat ca mulţi alţii care nu s-au dat de partea comuniştilor, văr cu Mihai Grigoriu, dar şi Constantin Arapu, frate al bunicului mamei, care a murit la Ocnele Mari. Mătuşa mea, Liliana Protopopescu, sora bunicului Mihai Grigoriu, a fost şi ea puternic implicată în activitatea Mişcării Legionare.    La un moment dat, avea un fel coordonare în timpul războiului a activităţilor din ţară ale Mişcării. Soţul ei, Ion Protopopescu, profesor universitar, fost rector al Politehnicii din Timişoara şi ministru al Lucrărilor Publice în perioada Guvernului Naţional Legionar, a reuşit să plece din ţară cu o ultimă posibilitate de ieşire la sfârşitul lui 1947. Liliana Protopopescu a fost arestată şi condamnată tocmai pentru ajutorul pe care i l-a dat să plece. N-au mai putut nici măcar să corespondeze. Au primit nişte informări, dar nu au ştiut niciodată dacă sunt mesaje reale sau provocări. Protopopescu a murit în 1967, de bătrâneţe, în Madrid, unde este şi înmormântat, iar Liliana Protopopescu, în 1974. Nici măcar n-a fost sigură că e mort, deşi primise nişte veşti în acest sens. Era o femeie relativ puternică, dar când a ieşit din închisoare, în1963, era o umbră de om. Era practic zdrobită. S-a refăcut într-o oarecare măsură, însă la câţiva ani, a făcut un accident vascular cerebral. A rămas paralizată pe o parte şi a trăit foarte greu, în grija unei alte persoane din familie care nu era nici măcar rudă directă cu ea.

Cum a ajuns să vă fie naş Ion Gavrilă Ogoranu?

Aşa cum am menţionat, fascinaţia faţă de lupta şi destinul exponenţial al lui Ion Gavrilă m-au determinat să fac tot ce mi-a stat în puţinţă pentru a-l sprijini în activitatea sa perseverentă de a depune mărturie pentru viitor despre evenimentele şi oamenii care au contribuit la lupta anticomunistă, pentru demnitatea şi libertatea acestui neam. Şi an după an, am stat cât mai aproape de el, în perioada în care a redactat primele două volume de memorii, i-am asigurat deplasările la evenimentele culturale şi memoriale de la Alba Iulia şi Făgăraş, de la comemorarile anuale de la Aiud, Sâmbăta de Sus şi din alte locaţii unde au fost centre de detenţie sau locuri de lupte. Şi am fost împreună, ca oameni în mulţime, la mitinguri sau acţiuni publice de revenire a ţării pe coordonatele fireşti ale unei vieţi publice civilizate şi cu adevărat libere. Apoi am participat la lansările următoarelor volume de mărturii, dar şi de literatură, pe care scriitorul Ion Gavrilă Ogoranu s-a simţit obligat, deşi trecuse de 70 de ani, să le dăruiască celor care vor urma, şi mai ales tinerilor.   Astfel, în mod natural, în anul 1999, atunci când a venit timpul să mă căsătoresc cu soţia mea, Silvia, am simţit că cei mai potriviţi naşi de cununie ar fi Ion Gavrilă şi soţia sa, Ana, pentru care aveam amândoi un respect şi o preţuire nemărginită. S-a potrivit şi faptul că eram cu toţii din familii greco-catolice, astfel că şi din punct de vedere religios eram foarte apropiaţi şi credincioşi. Iniţial, când i-am propus să ne fie naş de căsătorie, a obiectat că dumnealui şi soţia sunt deja foarte în vârstă, apropiindu-se de 80 de ani şi că ar fi poate mai bine să avem alţi naşi mai tineri. Dar dragostea şi preţuirea pe care le-o purtăm i-a determinat să ne fie naşi de căsătorie, iar la nunta din iulie 1999, Ion Gavrilă a fost un companion extraordinar de masă şi de dans pentru toţi cei care au participat.

Ceva mai târziu aţi devenit şi executorul testamentar al lui Ion Gavrilă Ogoranu. De ce v-a ales pe dumneavoastră şi ce misiune implică acest statut?

La sfârşitul anului 2005, o boală gravă l-a scos pe Ion Gavrilă din ritmul său de ţăran care îşi lucrează micul ogor, împletit cu intelectualul care îşi vrea finalizate proiectele de redactare a cărţilor. Din păcate, boala a evoluat foarte rapid, în pofida eforturilor medicilor din Cluj, unde a suferit două operaţii, astfel că, la data de 1 mai 2006, Ion Gavrilă a trecut în lumea drepţilor, la vârsta de 83 de ani, lăsându-le urmăşilor nu doar amintirea unui destin excepţional, ci şi 10 volume publicate sau în curs de publicare. La câteva zile după înmormântare, am fost chemat de doamna Ana Gavrilă pentru a deschide testamentul lăsat de Ion Gavrilă, împreună cu alţi membri ai familiei. În testament am fost desemnat executor testamentar şi am primit şi calitatea de moştenitor.    Ca moştenire am primit un crucifix cu semnificaţie istorică, dar şi o parte a drepturilor de autor pentru volumele publicate, bineînţeles cu datoria asumată de a republica volumele care s-au epuizat din librării. A considerat, prin testament, că trebuie să-i păstrez memoria şi să valorific acest destin extraordinar. Atunci, împreună cu alţi colaboratori, am decis să punem la punct înfiinţarea Fundaţei „Ion Gavrilă Ogoranu“, care şi-a început activitatea cam la doi ani de la moartea lui Ion Gavrilă, în 2008.

Ce şi-a propus să facă fundaţia pe care aţi înfiinţat-o în numele lui Ion Gavrilă Ogoranu?

Să păstreze vie memoria luptei anticomuniste, de rezistenţă pentru libertatea şi demnitatea neamului românesc, ceea ce i-a animat pe toţi cei din grupurile de rezistenţă anticomunistă. Erau oameni care nu au luptat în principal pentru a dobândi vreo avere sau poziţie socială, ci au făcut-o în principal pentru că drepturile şi libertăţile oamenilor erau grav afectate de regimul comunist. Şi atunci au considerat că este de datoria lor să nu se supună acestor înfierări şi să reziste.    N-au fost mulţi la început, însă ulterior s-au înregistrat peste o mie de grupuri, câteva mii de persoane, oameni care au considerat că mai bine îşi sacrifică viaţa, tinereţea, sănătatea, decât să fie oameni supuşi într-o ţară supusă. Şi memoria lor e corect să fie păstrată, cu atât mai mult că au fost fapte extraordinare şi tineri extraordinari, cum este cazul lui Ion Gavrilă, care fără doar şi poate reprezintă un caz unic în istoria rezistenţei la nivelul Europei sau chiar a lumii. Adică să ai un regim represiv şi să te păstrezi liber în faţa regimului timp de aproape 30 de ani trebuie să însemne ceva!

Aţi avut ocazia să auziţi multe poveşti despre Ion Gavrilă Ogoranu direct de la sursă. V-a povestit despre perioada când era urmărit de Securitate?

Mi-a povestit multe. Avea şi talent de povestitor şi povestea cu foarte mult umor şi foarte multă căldură lucrurile care i s-au întâmplat, unele chiar miraculoase. Se mira şi el de câte miracole i s-au întâmplat şi care l-au ajutat să treacă prin toate întâmplările. Vreo 30 de ani l-a căutat Securitatea, nu ştia nimeni unde s-a dus. Era plecat din Făgăraş, din satul Gura Văii, de unde era familia, la vreo 150 de kilometri distanţă. Nu mai era în zona de interes unde acţionase grupul lui în cei opt ani de munte, de armă, deci se rupsese de partea de rezistenţă activă… La momentul pe care vreau să vi-l povestesc, se ascundea la Sântimbru, la o moară părăsită în care tanti Anuţa (n.r. – cea care i-a devenit soţie) fusese repartizată împreună cu cei doi copii, un băiat şi o fată, după decesul primului său soţ, mort în 1952 la Gherla.    Soţia şi sora mai mare a lui I. G. Ogoranu, la înmormântarea luptătorului anticomunist   Tanti Anuţa era o femeie extrem de credincioasă. L-a considerat pe Gavrilă a venit la ea în 1955 şi l-a considerat omul trimis de Dumnezeu ca să-l înlocuiască pe primul ei soţ care fusese omorât de comunişti. Întâmplător, primul ei soţ fusese coleg de liceu cu Gavrilă. La un moment dat, la locuinţa de la moară a avut loc o percheziţie inopinată. Gavrilă era ascuns într-o cameră mai dosnică, iar cei de la miliţie sau Securitate, că nu ştiau exact ce erau, au venit şi i-au cerut doamnei Gavrilă să facă o percheziţie în casă. Fiica sa s-a speriat. Tanti Anuţa i-a invitat în camera principală, să facă hârtiile pe care ea îşi dădea acordul pentru percheziţie şi alte formalităţi. Între timp, fata a ieşit din cameră, în hol şi apoi în încăperea unde era ascuns Gavrilă şi i-a spus că este căutat: „Hai cu mine să ieşim în curte şi pleacă!“.    Şi a reuşit să iasă?   Da, din casă, Gavrilă a trecut în moară, poziţionându-se în dreptul fetei la traversarea unei alte camere cu uşă de sticlă şi perdele, astfel încât n-a fost observat de miliţie. N-a fugit, ci s-a ascuns în moară. Respectivii s-au apucat de percheziţie şi au ajuns până aproape de el. În casă era curent electric, dar în moară, nu. Au vrut să deschidă o lanternă cu baterii găsită prin casă, dar lanterna respectivă nu a vrut să funcţioneze. S-au uitat pe acolo, doar aprinzând nişte beţe de chibrit. Gavrilă povestea că ajunseseră cu lumina beţelor de chibrit la mai puţin de un metru de nasul lui. Reuşise să se ascundă într-o ladă de lângă un coteţ de găini. Abia când cei cu percheziţia au plecat, a văzut că toată casa era înconjurată cu oameni înarmaţi, pregătiţi să-l omoare. Dacă ar fi luat decizia să fugă din gospodările, cu sguranţă l-ar fi împuşcat. A fost o inspiraţie de moment să nu iasă. Acolo au fost şi alte miracole care l-au salvat de lichidare. El era însă tot timpul pregătit, cu mai multe soluţii de back-up pentru orice situaţie neprevăzută care ar fi putut să apară.

Cum şi-a explicat Ion Gavrilă Ogoranu faptul că, după arestarea târzie, din 1976, a suferit relativ puţine repercusiuni, raportat la condamnările primite anterior şi neexecutate?

Coriolan Baciu: Arestarea aceasta avusese loc la Cluj. A fost interogat opt luni de către Securitate, în Bucureşti. Acolo a stat într-o zonă semiclandestină. Singura lui teamă a fost că îl iradiau. De acolo i-au dat drumul cu un alt nume şi l-au angajat în judeţul Sibiu, la un IAS, ca tehnician agronom. Practic, nu a mai primit nicio condamnare de data aceasta. Iniţial fusese condamnat în contumacie la moarte şi s-a constatat că au expirat acele condamnări din anii ’50, o condamnare primită în 1949 şi alta mai târziu cu câţiva ani. Gavrilă avea o vorbă: „Dacă veţi dori să găsiţi un paragraf care să mă scape, sigur îl veţi găsi, însă dacă veţi dori să găsiţi un paragraf care să mă înfunde, la fel de sigur îl veţi găsi“.    Faptul că Ion Gavrilă a suferit relativ puţine repercusiuni după arestarea din 1976 s-a datorat faptului că reuşise să solicite, prin cunoscuţi, Ministerului de Externe al Statelor Unite să fie inclus pe o anumită listă de care SUA se interesaseră, oameni de care Securitatea nu se mai atingea. Atmosfera a fost de aşa natură încât n-au mai avut loc consecinţe, cu atât mai mult cu cât a reuşit să stea atât de mult liber. A fost un şoc chiar şi pentru Securitate. A fost un caz destul de dezbătut la nivelurile superioare. Se zice că unul dintre coloneii care îl anchetau atunci la Securitate a zis că soarta lui Gavrilă nu este la noi, ci sus de tot. Adică la Ceauşescu.

Ce au însemnat pentru Ion Gavrilă Ogoranu evenimentele din Decembrie ’89?

Ion Gavrilă era un om de acţiune. Când a văzut că lucrurile se încing la Bucureşti, s-a urcat în tren şi, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, s-a dus la Bucureşti, la Televiziunea Română, unde începuseră deja să şuiere gloanţe. S-a prezentat: „Eu sunt Ion Gavrilă şi am luptat ca partizan în munţi“,  la care crainicul l-a întrebat: „Domnule, dar ai luptat împotriva comuniştilor sau cu comuniştii?“. Pentru ei, partizani însemnau cei pe care îi văzuseră în filmele de propagandă comunistă sovietice. Bineinţeles că a raspuns că împotriva comuniştilor. Nu l-au lăsat să intre. Nici pe Coposu nu l-au lăsat să intre. Faptul că oameni ca Ion Gavrilă şi Corneliu Coposu nu au fost lăsaţi să vorbească într-o televiziune care se considera liberă sunt revelatoare pentru ce s-a întâmplat atunci. Deci nu a fost necontrolat totul. Multe părţi au fost controlate.    Ion Gavrilă a cosiderat că a fost o lovitură de stat în cercurile comuniste. Cei mai detestaţi din forumurile de conducere au fost eliminaţi, iar cei de sub ei, activiştii de partid, au preluat controlul. Vârfuri ale armatei şi Securităţii s-au înţeles să rezolve tema şi, ca atare, l-au şi lichidat scurt pe Ceauşescu pentru a nu fi probleme suplimentare. S-a creat şi o mare aşteptare, din partea publicului, care a avut consecinţe şi care a dus la o liberalizare mai accelerată decât ar fi vrut mulţi. De aceea, lucrurile sunt puţin mai complicate.

Ce schimbări şi-a dorit, la ce a sperat?

În mod clar, Gavrilă şi-ar fi dorit o altă evoluţie a ţării şi a societăţii româneşti decât cea care s-a întâmplat şi a militat destul de puternic. A participat la tot felul de acţiuni şi activităţi pentru ca „neocomunismul“ care a preluat oarecum zona de conducere socială şi politică să dispară. Gavrilă nu a fost descurajat nicio clipă, deoarece avea spirit de luptător. El a simţit şi s-a obligat să dea mărturie despre lupta de rezistenţă. Şi a făcut maximum de efort intelectual şi tot ce a putut face a stat în arhive, a înghiţit praf de arhive şi a întreprins tot ce a depins de el pentru a duce la capăt această luptă.

Cum era România la care visa dumnealui?

Libertate de expresie, libertate de asociere, cu limitele de rigoare, au existat, dar dreptate, nu! Iar dumnealui asta şi-ar fi dorit. Pentru a fi dreptate, se presupunea că, mai întâi, cei care au fost răspunzători de toate crimele şi necazurile pricinuite să fie pedepsiţi. În al doilea rând, îşi dorea ca lupta acestor oameni să fie recunoscută, ceea ce a fost departe de a fi realizat. Cum credeţi că s-a simţit Ion Gavrilă când Emil Constantinescu l-a decorat – din greşeală – pe directorul închisorii de la Sighet (n.r. – Emil Constantinescu l-a decorat în 1997 pe Vasile Ciolpan, comandantul închisorii de la Sighet între 1950 şi 1955)?! Era o listă aiurea care i-a fost pusă sub nas, iar despre Ion Gavrilă nu s-a gândit nimeni că ar merita o recunoaştere publică.

Cât de importantă ar fi fost pentru dumnealui o astfel de recunoaştere?

El nu se plângea. Ion Gavrilă îşi făcea treaba. Nici măcar nu aştepta recunoaştere de la alţii. În cercurile celor care l-au cunoscut, l-au iubit, au fost mulţi. Au fost mulţi intelectuali din zone academice, din zona foştilor deţinuţi politici, a luptătorilor, avea o recunoaştere absolută. Toată lumea vorbea despre el cu mare preţuire şi multă dragoste, dar zona publică asumată a politicii l-a evitat cât se poate de mult. Mai arunca din când în când câte o ironie la chestiuni de genul ăsta, una subţire şi blândă, nu sarcastică. Când avea ceva de spus, o spunea. La un moment dat, în anii ’90, într-o discuţie cu doi ofiţeri de Securitate, care începuseră cu acea teorie cunoscută: „Domnule, dar şi noi tot pentru ţară am luptat… Şi noi am fost naţionalişti… Şi noi am vrut binele ţării, am făcut şi noi tot ce am putut…“, domnul Gavrilă zice: „Domnilor, eu vă înţeleg, dar să nu uităm: între noi, sunt morminte!“. Le-a aruncat, aşa, o privire… Apoi, la un moment dat, mai multe organizaţii din Alba făcuseră un memoriu pentru a-l onora pentru Ion Gavrilă, în anii 1997-1998, însă documentul s-a pierdut prin dulapurile şi sertarele puterii de atunci, considerată anticomunistă.

Ce voiau să obţină pentru dânsul?

O decoraţie şi o recunoaştere de altă natură, în principal, din partea preşedinţiei. S-ar putea să se fi rătăcit chiar prin secretariatele respective. Cred că a fost un interes ca oameni ca Ion Gavrilă să nu apară în prim-plan.

Care ar fi explicaţia? Le era teamă că nu vor mai avea loc ca imagine din pricina lui?

Nu cred. În principal, a fost apartenenţa lui la frăţiile de cruce, considerate parte a Mişcării Legionare. Un destin ca al lui Ion Gavrilă ar fi trebuit să fie mult mai mult preluat, în general, în discuţia publică. Era cu totul special, unic, nu numai în istoria României, dar şi în istoria postbelică a multor ţări care au luptat împotriva comunismului.

Pe cine ar fi deranjat recunoaşterea lui?

Îmi cereţi să fac speculaţii. Nu am fost atât de aproape de vârful puterii pentru a şti pe cine deranjează, dar există zone de putere pentru care acest tip de persoane care au personalitate proprie, neîmblânzită, care nu se înclină şi stau drept, nu sunt convenabile. În primăvara anului 2006, Ion Gavrilă era bolnav la pat. M-a chemat la Galtiu şi mi-a înmânat câteva foi de hârtie pe care m-a rugat să le citesc la un simpozion care urma să se desfăşoare la Mănăstirea din Sâmbătă de Sus peste câteva zile. Am participat la acel simpozion şi am citit paginile încredinţate. Cu greu am finalizat, în lacrimi, lectura.  Era cunoscută scrisoarea deschisă a domnei Ana Gavrilă către ministrul Justiţiei de la acea dată, doamna Monica Macovei, care a fost mult mediatizată în presa vremii. Scrisoarea menţiona că la petiţia de acordare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, pe care o trimisese cu cinci ani în urmă, a primit un răspuns aberant că nu se încadrează în prevederile unor reglementări legale pentru a primi acea calitate, dar că poate face contestaţie la decizia Ministerului Justiţiei. După ce a expus succint parcursul unei vieţi de persecuţii şi chinuri, dar de excepţională rezistenţă şi demnitate – să nu uităm că Ana Gavrilă a găzduit timp de 21 de ani un luptător din rezistenţa anticomunistă condamnat la moarte, fapta care i-ar fi putut aduce consecinţe dintre cele mai grave –, scrisoarea menţiona că, dacă va dori cineva să cunoască meritele şi istoria acelor fapte şi întâmplări, să vină la Galtiu, pentru că ea şi soţul ei, Ion Gavrilă, nu vor face nicio contestaţie.

I-a afectat acest refuz al Ministerului Justiţiei?

Au fost foarte revoltaţi şi ea, şi Ion Gavrilă. Şi după o lună, Ion Gavrilă a trecut în lumea drepţilor. A murit în mai 2006, după un cancer foarte galopant, descoperit în decembrie 2005, iar Ana l-a urmat după alte două luni, la 7 iulie 2006. Pur şi simplu s-a simţit fără rost în lipsa soţului ei. Ana Gavrilă era o persoană foarte interesantă, foarte tăcută, foarte liniştită, foarte puţin socială. Se întâmpla să nu iasă din curte cu lunile, dar foarte atentă, foarte receptivă, foarte inteligentă, foarte dedicată luptei de rezistenţă. Ştia foarte multe lucruri despre care nu prea vorbea. O persoană absolut remarcabilă. De amintit că în finalul scrisorii deschise precizase că nu numai ea, ci şi alţii au continuat să rămână anonimi, oameni în vârstă care nu mai au capacitatea de a ieşi în spaţiul public pentru a clama un drept sau a obţine o recunoaştere. Iluştrii anonimi ai istoriei secolului trecut. România stă foarte prost în zona asta a recunoaşterii celor care au însemnat ceva în zona rezistenţei anticomuniste. Nici Gavrilă nu avea acea recunoaştere formală, însă recunoaşterea populară a lui Ion Gavrilă era atât de mare, încât nu mai conta recunoaşterea birocratică.

Dumneavoastră aţi fost unul dintre tinerii care au participat activ la evenimentele din Decembrie 1989. Aveţi certificat de revoluţionar?

Nu. Mi-a fost jenă să cer pentru mine un astfel de certificat doar pentru faptul că am ieşit cu steagul afară înainte de a cădea Ceauşescu. Este o caracteristică a oamenilor care au avut o activitate publică. Nu suntem în zona publică pentru a obţine beneficii, ci ca să încercăm să punem la punct ceva pentru neam şi pentru ţară şi nu pentru beneficii personale.

Ca descendent al unei familii de luptători anticomunişti şi ca fin şi executor testamentar al lui Ion Gavrilă Ogoranu, aţi avut nişte aşteptări, la rândul dumneavoastră, poate diferite de ale altor români.Dumneavoastră sunteţi mulţumit de evoluţia României de după 1989?

Nu sunt mulţumit din calitatea de locuitor al României, nu neaparat din calitatea de descendent. Descendenţa este un fapt. Sunt mândru de aceşti oameni care au avut o atitudine verticală în faţa vicisitudinilor istoriei. Sunt oameni care au preferat să nu facă, pe cât posibil, compromisuri şi să se menţină într-o zonă laterală a societăţii. Au preferat să menţină o poziţie corectă şi verticală în raport cu lucrurile care se întâmplă. Lucrurile sunt complicate în România. Sigur că România ar putea avea o evoluţie mai bună, suntem într-o zonă în care lipsesc mecanismele prin care cei care au calităţi pot să ajungă în poziţii de decizie, din care să facă lucruri bune pentru ţară.

 

 

14-15 MAI 1948. Cele mai mari arestări din istoria României.

inchisori_comuniste_56762000_32972500de Florin DOBRESCU

Sunt încă în viaţă mulţi dintre cei pentru care, fiecare noapte de 14 spre 15 mai va însemna retrăirea unora din cele mai dramatice evenimente din istoria recentă a României.
În acea noapte, au fost arestaţi, în întreaga ţară, mii de tineri legionari. Unii cercetători avansează cifra de peste 15000, iar cei mai sceptici doar pe aceea de 7000. Cert este că majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai străluciţi. Explicaţia? Fiind o organizaţie elitistă, excesiv de selectivă, Mişcarea Legionară nu primea în organizaţiile ei decât pe cei mai buni studenţi din fiecare facultate.
Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor, îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia în anul 1964. Dar o mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

„Nu victime, ci luptători!”

Cei mai mulţi dintre foştii deţinuţi politici pe care i-am cunoscut ne-au atras atenţia asupra acestui aspect: „Noi nu ne considerăm victime ale comunismului. Nu! Noi am fost luptători! Şi, fiind învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o, am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Dar eram conştienţi, ne asumasem şi această variantă…” Nu am văzut la aceşti oameni tânguiri, nici plăcerea de a li se plânge de milă.
Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi siliţi de situaţia fără ieşire a vieţii în ilegalitate. Un fel de singură opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente în mediul imund al închisorilor. Nimic mai fals! Nu negăm că au existat şi cazuri în care decizia plecării în munţi a fost luată sub imperiul tăvălugului de la 15 mai 1948. Dar realitatea este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice. Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee care încă din 1944-45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).
Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Nerăbdători ca un reflex al tinereţii, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei. Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului război rece era maximă iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind din spatele frontului comunismul. Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni. „Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti. „Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

4120_p17k0gmcqi2a04kjlho9mi1843a

Noaptea Sfântului Bartolomeu în variantă comunistă

Astăzi se ştie cu certitudine că toţi comandanţii unităţilor Siguranţei se aflau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau consemnul de a-l deschide atunci când vor primi un anumit indicativ. Erau listele cu domiciliile tuturor celor aflaţi în evidenţele poliţiei politice ca fiind implicaţi în activităţi de rezistenţă.
Oricum, este arhivele Securităţii certifică faptul că operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte. Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi.
În baza Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea se declanşează concomitent în toate oraşele ţării. Traian Popescu-Macă îşi amintea despre acea noapte: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.
Factorul surpriză a făcut ca legionarii să nu aibă timp să se ascundă la rude sau prieteni.
Părintele Gheorghe Calciu, pe atunci student la Medicină, nota în nişte însemnări confiscate ulterior de Securitate: „Arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.
A doua zi, intrările tuturor facultăţilor erau înconjurate de efective mari de agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei căutaţi, pe baza unor liste.
În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţi care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor , pe agenţii siguranţei şi indicând acestora care sunt studenţii vizaţi. Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii, academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României. Numele acestor nemernici vor trebui făcute publice – unii dintre ei mai trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor.

Copy (2) of pag8Colaborări cu serviciile secrete americane

Este bine de ştiut că arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră cele 2 partide istorice – PNŢ şi PNL. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

În primăvara lui 1945, Ministerul de Interne preluat de comunistul Teohari Georgescu (Burah Tescovici) şi subordonat integral Moscovei prin cadre NKVD precum Nicolschi (Boris Grunberg) şi Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), procedase la capturarea lui Nicolae Petraşcu şi a colaboratorilor săi apropiaţi. Petraşcu fusese trimis în ţară de Horia Sima şi investit ca lider al legionarilor din România, în scopul reorganizării Mişcării Legionare. El era secondat de Nicolae Petraşcu şi Vică Negulescu. Mii de legionari refugiaţi în munţi după ocuparea ţării de către sovietici se aflau la limita supravieţurii, iar alte mii fuseseră adunaţi în lagăre de concentrare. Cu toate acestea, comuniştii se temeau de triere. Buna lor organizare, disciplina şi doctrina total anticomunistă făceau din ei cei mai redutabili duşmani ai URSS. Comuniştii se aflau într-o perioadă a consolidării puterii şi lărgirii organizaţiilor teritoriale, şi nu doreau o confruntare cu Garda de Fier, aceasta fiind singura grupare ce considera contraofensiva de tip armat ca singura eficientă în lupta împotriva mişcării comuniste.

Presat de perspectiva unei deportări masive a legionarilor în Siberia, vehiculată de anumite cercuri comuniste, dar şi de situaţia fără ieşire a miilor de oameni aflaţi în clandestinitate, Petraşcu avea să accepte un pact de neagresiune cu Ministerul de Interne, emiţând o circulară prin care cerea legionarilor să nu se implice în lupta politică. Revenirea legionarilor la casele lor şi scutirea de noi represalii era plătită cu încetarea practic a activităţii Mişcării.

Dar contactele stabilite în occident de Horia Sima cu autorităţile franco-anglo-americane, imediat după capitularea Germaniei, au impus necesitatea reluării activităţii legionarilor din ţară în 1947 şi implicarea lor în acţiuni îndreptate împotriva guvernării comuniste. Una din cele mai importante activităţi în acest sens a fost constituirea unor structuri de spionaj.  Organizată şi dotată după modelul oricărui serviciu de informaţii, reţeaua întinsă la nivelul întregii ţări transmitea cu regularitate, prin curieri ce tranzitau clandestin frontierele, date cu privire la situaţia economică, politică, a forţelor armate sovietice şi stării de spirit a populaţiei.

Din informaţii provenind atât de la informatori locali, cât şi de la cârtiţele KGB infiltrate în serviciile secrete americane (reţeaua Kim Philby), regimul de la Bucureşti a fost avizat asupra acestor operaţiuni. Acesta a fost principalul pretext al lui Teohari Georgescu în ruperea pactului de neagresiune din 1945 şi pregătirea operaţiunilor din 15 mai 1948.

penitenciar-jilava-4710173-mediafax-foto-theodor-pana16 ani de chinuri

Cei arestaţi au fost supuşi unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga informaţiile pe care Ministerul de Interne nu le cunoştea încă. Mulţi au murit în anchetă în săptămânile care au urmat. Amintim printre aceştia pe: Constantin Buliman strivit la închisoarea Suceava, Ion Crişan la Siguranţa din Cluj, Ecaterina Gâţă torturată, violată şi aruncată pe fereastra Ministerului de Interne, la Bucureşti.
Arestările au continuat luni la rând, zi de zi şi noapte de noapte. Erau căutaţi pe de o parte cei scăpaţi pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanţi ai celor din rezistenţă, divulgaţi în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestaţi.
Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste. Presa relata judecarea şi condamnarea tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist. Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară.
Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist. Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate care nu-i voia, izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese. Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Libertate!” şi „Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau zeci de mii. Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumosul tradiţiilor strămoşeşti.

Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: “Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

_____________________________________

NU-S VINOVAT FAŢĂ DE ŢARA MEA

de Andrei CIURUNGA

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

Arestările din 14 Mai 1948: Terorismul comunist în acţiune

Arestările din 14 Mai 1948

Terorismul comunist în acţiune

Un articol de Silviu ARONEŢ

zavor Închisorile-comuniste

Ziua de 14 mai, mai exact noaptea de 14/15 mai 1948 marchează începutul altei prigoane – a câta oare? – îndreptată împotriva neamului românesc. Aceasta a fost începutul unui val de arestări, care viza Mişcarea Legionară, studenţimea, organizaţiile subversive (subversive pentru România erau de fapt guvernul comunist, securitatea care se năştea şi celelalte din arcul guvernamental), dar şi Biserica, cultele religioase şi partidele politice. Iar arestările au continuat pe tot parcursul anului ’48, când loturi masive de oameni au fost aduşi în aresturile miliţiei şi securităţii, apoi la anchete, condamnaţi şi vărsaţi sinistrelor închisori.

Putem spune că pregătirea listelor cu opozanţii regimului au fost întocmite încă din 1947, cu multe luni înainte şi au fost folosite chiar pentru a forţa abdicarea Regelui Mihai. Astfel, în ziua de 30 Decembrie 1947 primul ministru, Petru Groza şi secretarul PCdR, Gheorghiu Dej folosesc în scop de şantaj politic listele cu opozanţii comuniştilor. Nicoletta Franck, în articolul Coroana secerată consemnează momentul:

„- Şi dacă refuz să semnez?

– Dv. aţi văzut – totul a fost prevăzut! Ordinele sunt date, noi deţinem poziţii cheie. Dacă noi nu părăsim deîndată această casă ducând cu noi actul semnat al abdicării, Guvernul va pedepsi cu străşnicie. Înainte de lăsatul serii. Lista cu miile de oameni care vor fi arestaţi este deja întocmită (subl. mea). Poate vom avea un război civil. Eu nu pot răspunde de securitatea nimănui. Nici chiar de aceea a Reginei-mamă. Va curge sânge. Şi Dv. veţi purta responsabilitatea!”, a răspuns Groza .  

Lista, listele, adnotate şi completate vor fi puse în aplicare ceva mai târziu, în primăvara anului următor şi va însemna arestarea într-o singură noapte a 10-15 mii de oameni, potrivit diferitelor surse. Acestora se vor adăuga mai multe mii în lunile următoare, oameni ale căror nume au fost dezvăluite în cumplitele bătăi şi torturi la care au fost supuşi cei din primul val. Au fost arestaţi atunci Părintele Justin Pârvu, preot slujitor la Seminarul Teologic Neamţ, Păr. Zosima Oancea şi Arsenie Boca, Pr. Dr. Gheorghe Chiriac şi fostul rector al Inst. Teologic Cluj, Liviu Munteanu. Virgil Maxim şi Ioan Ianolide, aflaţi în temniţe de pe vremea Mareşalului Antonescu – mare călău al tineretului român – consemnează în memoriile lor sosirea sutelor de arestaţi din primăvara şi până în toamna anului, de tristă amintire, 1948.

De fapt este foarte greu să facem referire la o singură zi, o zi din neagra noapte comunistă, când arestările erau ceva obişnuit în acele vremuri şi care au început în 1945, după intrarea în ţară a comuniştilor, veniţi pe tancurile sovietice şi până la amnistierea celor care mai trăiau în 1964 în temniţele care împânziseră ţara.

Nu putem vorbi de 14 mai 1948, fără a aminti de 14 iunie 1947, când securitatea le-a întins la Tămădău o cursă fruntaşilor PNŢ, pentru a părăsi ţara la bordul unui avion utilitar; chiar ei înşişi aveau această dorinţă, de a fugi din ţară şi a continua rezistenţa împotriva comuniştilor din exil. Arestarea liderilor ţărănişti a însemnat începutul distrugerii partidelor istorice, PNŢ şi PNL, dar şi a PSD-ului. Acestea culegeau, practic, ce au semănat. Prin laşitatea şi complicitatea lor, alături de trădarea regală, a fost posibilă predarea ţării în mâinile ocupantului sovietic.

Nu putem vorbi de 14 mai ’48, fără a face referire la 14 iunie 1958 când au fost arestaţi, tot aşa printr-o operaţiune desfăşurată la scară naţională, cei care făceau parte din mişcarea Rugul aprins. Şi în acest caz, Părintelui Daniil Tudor şi cei apropiaţi lui, clerici, monahi şi laici, au urmat numeroase arestări în perioada următoare. Arestări determinate de dezvăluirea numelui altor şi altor oameni, obţinute prin cumplite şi inimaginabile torturi.

De asemenea, nu putem să nu remarcăm că băieţii cu ochii albaştrii şi petliţele ca cerul aveau o simpatie deosebită spre data de 14, fie ele mai sau iunie. Să fie o simplă coincidenţă sau… dar mai bine nu, să nu se spună că vedem peste tot conspiraţii şi semne oculte.

Noi nu ne considerăm victime ale comunismului

Asta afirmau unii din cei trecuţi prin sistemul concentraţionar comunist românesc, adăugând: am fost învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o [şi] am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Însă conştient îşi asumaseră această luptă şi acest deznodământ.

Arestările din noaptea de 14 mai 1948 făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova şi care purta numele de cod, după unele surse, Operaţiunea Ganayeh. Acesta a fost pus în practică de Brigada mobilă (echivalentul românesc al Smerş-ului rusesc) coordonată de generalul Saharovski, pe plan extern şi de gen. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), de col. Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de ministrul de interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), pe plan intern.

Prin Ordinul nr. 5/13 mai 1948, al acestuia din urmă se declanşează operaţiune, în noaptea de 14/15 mai, concomitent pe teritoriul întregii ţări. Şefii unităţilor de siguranţă erau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau indicaţia de a-l deschide atunci când vor primi un anumit semnal şi de a executa ordinele aflate în el .

Traian Popescu – Macă îşi aminteşte: s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era, de regulă, agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis, conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare.

Şi Pr. Gheorghe Calciu, student la medicină în acele zile rememorează: arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi a tuturor indivizilor periculoşi […].

Studenţii se aflau printre cei vizaţi cu precădere şi toate facultăţile mari erau sub stare de asediu, înconjurate de efective mari formate din agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei aflaţi pe listele negre. „În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţii care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor, pe agenţii siguranţei şi indicând acestora pe agenţii vizaţi. Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii şi academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României. Numele acestor nemernici vor trebui făcut publice – unii dintre ei trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor ”, consemnează Florin Dobrescu.

 

De ce a îngăduit Dumnezeu o asemenea prigoană?Sfinții Închisorilor - Cristina-Raileanu-Cluj-3

Acum după mai bine de o jumătate de veac de la acele evenimente stăruie întrebarea: de ce? De ce a îngăduit Dumnezeu o asemenea prigoană? Un posibil răspuns îl putem găsi în cartea părintelui Moise de la Oaşa, Sfântul închisorilor:

„Ne putem întreba de ce nu au reuşit legionarii să dea ţării o aşezare politică creştină. Deşi unii pun eşecul politic pe seama violenţelor care l-au făcut pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la ei , totuşi, ţinând cont că sistemul satanic comunist a fost îngăduit de pronia divină chiar dacă a făcut sute de milioane de victime, cred că – dar cine poate şti gândul lui Dumnezeu? – altul este răspunsul. Odată cu căderea în 1917 a ultimei orânduiri statale de inspiraţie creştină, Imperiul Rus, darul unei aşezări creştine a societăţii, pentru păcatele oamenilor, a fost ridicat din lume. Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme anume pentru orice îndeletnicire de sub cer, spune Sfânta Scriptură. În faza apocaliptică în care a intrat omenirea în veacul XX nu mai era vreme pentru o orânduire creştină, cum ar fi dorit-o legionarii. Chemarea pe care la început au înţeles-o politic era de fapt ceva mult mai înalt: martirajul. De aceea o încercare de resuscitare astăzi a Mişcării Legionare sub aspect politic mi se pare utopică. Nu mai este vreme pentru aşa ceva . De la ei ne rămân doar – şi nu este puţin – moştenirea spirituală pe care fiecare o putem folosi în lucrarea mântuirii (subl. mele).

Este un punct de vedere cu care putem sau nu fi de acord, dar la care trebuie să medităm. Cum trebuie să medităm şi la sensul versurilor poetului închisorilor, Radu Gyr, care spune:

„Ne vom întoarce într-o zi…/ Şi cei de azi cu paşii grei/ nu ne-or vedea, nu ne-or simţi/ cum vom intra încet în ei.// Ne vom întoarce ca un fum,/ uşori, ţinându-ne de mâini,/ toţi cei de ieri în cei de-acum, cum trec fântânile-n fântâni.

Nu ştiu, însă, dacă se vor întoarce atâta timp cât nu suntem pregătiţi să-i primim, atâta timp cât suntem orbi şi neputincioşi în a mărturisi tot adevărul şi îl spunem doar fragmentar, făcând exact jocul celor care vor cu tot dinadinsul să ni-l ascundă. Iar povestea adevărată spune că:

„În jurul Căpitanului s-au strâns cele mai puternice suflete, caractere şi minţi pe care le aveau atunci românii, cu un singur dor: să-l urmeze în noua încercare a neamului românesc de a aduce dovada iubirii de Hristos. Şi l-au urmat: şi în viaţă şi în moarte. Astfel au fost pregătiţi tinerii legionari pentru examenul pe care l-au susţinut în temniţe – pentru martiraj. Acest fenomen nu are precedent în istoria contemporană a Bisericii. […]; tot aşa trebuie spus răspicat despre Corneliu Zelea Codreanu că are meritul de a fi fost ales, pentru a educa şi pregăti o generaţie – nu câţiva români – să aducă slavă lui Hristos, aducându-se jertfă pe ei înşişi, cu gândul la mântuirea neamului românesc” .

Vedem că în ambele citate există un cuvânt comun – martirajul. De asemenea Rugăciunea pentru neam a Părintelui Gheorghe Calciu se încheie cu încheie cu cuvintele: Şi trecând prin patimile toate, curăţiţi prin suferinţă să ajungem la Sfânta Ta Înviere, Iisuse, slăvindu-Te pe Tine împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!.

 

sursa: Bucovina Profundă

14 mai 1948 – Arestarea Părintelui Justin Pârvu. Ziua sfinţilor mucenici şi martiri ai închisorilor comuniste

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”. Descrierea aparţine părintelui Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceva, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea.

La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă“, mărturisea părintele.

Detalii inedite despre dosarul întocmit de Securitatea din Roman părintelui Iustin Pârvu au fost făcute publice în numărul din 20 decembrie 2013 al ziarului „Lumina”. Condamnarea părintelui Iustin a avut loc în urma aplicării la nivel naţional a ordinului nr. 5 al Cabinetului Ministrului Afacerilor Interne, care prevedea arestarea legionarilor şi “reacţionarilor”. Pe linia legiunilor de jandarmi, autorităţile locale au primit ordin să înainteze liste nominale cu persoanele din categoriile “reacţionare” (manişti, brătienişti, titelişti şi legionari), iar în aşa numita “noapte fulger” – 14 /15 mai 1948 – au fost arestaţi mii (după unii autori 1000, după alţii 3000, după alţii 5.000) de elevi şi studenţi din centrele universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj. Numai în fostul judeţ Roman au fost reţinute 44 de persoane suspectate că ar duce activitate legionară conspirativă. Printre aceştia s-au numărat studenţi, intelectuali, preoţi şi chiar elevi din liceele romaşcane. Cei mai în vârstă dintre arestaţi erau consideraţi continuatorii activităţii legionare, concretizată mai ales prin recrutarea tinerilor liceeni din şcolile din Roman. Între ei s-a aflat şi părintele Iustin Pârvu, care avea atunci 29 de ani şi era student la Seminarul “Sfântul Gheorghe” din Roman.

Despre momentul arestării, urmat de cele zece zile de coşmar petrecute în podul Securităţii şi apoi de anchetele susţinute de “haidamaci specializaţi în bătăi şi torturi crunte”, aflăm din evocările pline de dramatism ale părintelui Iustin.

“Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi-am dat seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic:     «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul. «Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că suntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens…

(…) La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă… Unde intrăm? La „securitatea” din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul… Hai!… Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „Nu mişti de aici, banditule!”… Atunci am luat şi eu contact cu acest termen, de bandit, şi asta m-a urmat şaisprezece, şaptesprezece ani. N-am mai avut alt nume, decît acela de „bandit al poporului”.(Pr. Justin Pârvu Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005, pp. 57-58)

“În podul Securităţii, cu faţa în jos, am stat zece zile, într-un întuneric înfricoşător, străpuns de lumina palidă a unei lumânări şi de înjurăturile spurcate ale haidamacilor care ne păzeau, atunci când li se părea că schiţăm vreo mişcare. Căci nu e uşor să stai ca un răstignit, zile şi nopţi în şir, cu faţa în jos, să nu poţi face cea mai neînsemnată şi inofensivă mişcare. Ţin minte că timpul detenţiei în pod a fost un timp de coşmar, de suferinţă şi deznădejde, un timp care mi s-a părut cât veşnicia, căci am trăit senzaţia că nu va mai lua sfârşit.

După zece zile de penitenţă încordată, securiştii au început să-şi dea arama pe faţă, respectiv să ne ancheteze. Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare. Anchetatorii, oameni cu experienţă în chinuirea semenilor, se dădeau la tot felul de mârşăvenii, fără teama că vor fi traşi la răspundere sau că încalcă cele mai elementare reguli ale respectului faţă de om.

Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia, erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită.”

(Pătimirile unui monah – fragment dintr-un interviu acordat, în 1991, de părintele Iustin Pârvu pentru revista “Credinţa neamului”- Mănăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ)

Imagine similară

Binecuvântată fii, închisoare!

 La capătul anilor grei de detenţie, părintele Iustin păşea în lume transfigurat şi lămurit, precum aurul în topitoare. Căci nici foamea, nici frigul, nici bătăile, nici prigoana, nici umilinţele nu l-au doborât, ci i-au întărit credinţa, iubirea de oameni, înţelegerea şi iertarea. “Dacă n-aş fi avut experienţa pe care am avut-o, în închisoare, dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor. Şi aşa, dacă m-am apropiat şi am ţinut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comuniune între mine şi ei. Şi chiar dacă nu se duce el, omul, chiar satisfăcut, că nu i se întâmplă mare lucru că a venit la mănăstirea Petru-Vodă şi a plătit un pomelnic, rămâne dialogul nostrum, ne ascultăm unul pe altul. Dar el tot acelaşi om rămâne. Doar că îi dă Dumnezeu mai multă răbdare, mai mult îndemn spre viaţa asta şi ştie că undeva cineva se roagă pentru el…” (Pr. Justin Pârvu Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005, p. 55)

Alături de părintele Iustin, se cuvine să pomenim, în ziua de 14 mai, pe toţi sfinţii mucenici care au pătimit în temniţele comuniste din România şi care, între anii 1945 – 1964, au fost chinuiţi cu foame, sete, frig, bătăi şi torturi inimaginabile, cu teroare continuă, insulte şi umiliri nenumărate şi care s-au săvârşit, mărturisind dreapta credinţă. Să ne adăpăm mereu din izvorul lor de apă vie şi să le urmăm exemplul de jertfă pe altarul credinţei şi al neamului, astăzi, când întreaga societate resimte atât de acut lipsa modelelor autentice. Să ne cuminecăm din durerea şi din jertfa acestor eroi, aşa cum ne îndeamnă poetul Radu Gyr, şi el un martir al închisorilor comuniste:

 

Morminte dragi, lumină vie,

Sporite’ntr’una an de an,

Noi v’auzim curgând sub glie,

Ca un şuvoi subpământean!

 

Aţi luminat cu jertfe sfinte

Pământul, până’n temelii,

Căci arde ţara de morminte,

Cum arde cerul de făclii.

 

Ascunse’n lut, ca o comoară,

Morminte vechi, morminte noi,

De vi se pierde urma’n ţară,

Vă regăsim mereu în noi!

 

De vi s’au smuls şi flori şi cruce

Şi dacă locul nu vi-l ştim,

Tot gândul nostru’n el v’aduce

Îngenuncheri de heruvim.

 

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,

Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,

Noi am făcut din voi icoane,

Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

 

Nu plângem lacrima de sânge,

Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.

Nu! Neamul nostru nu vă plânge,

Ci se cuminecă prin voi.

 

(Radu Gyr – Imn morţilor)

Irina Nastasiu / Doxologia

Sursa: MARTURISITORII

 

George Coșbuc: „Sunt suflet din sufletul neamului meu”

Acum un secol, pe 9 mai 1918, George Coșbuc se grăbea să pășească pe bolțile Veșniciei, chiar în anul Marii Uniri. A plecat la cer cu sufletul vibrând de speranță că Unirea este aproape. Apucase să preguste bucuria înfăptuirii României Mari, căci deja Basarabia, răpită în 1812, revenise acasă pe 27 martie 1918.

Imagini pentru George Coșbuc statuie”

Nu-mi propun să realizez aici o schiță biografică a poetului Coșbuc. Sunt nenumărate lucrări de specialitate dedicate vieții și operei cunoscutului stihuitor. Voi enumera doar câteva crâmpeie din tumultoasa-i existență – căci și el, alături de alți înaintași, a luptat prin cuvânt și faptă pentru înfăptuirea dezideratului de secole al nației române, Unirea.

Născut la începutul toamnei lui 1866 în satul Hordou, astăzi comuna Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud, George Coșbuc, cel ce avea să devină remarcabil poet, critic literar și traducător redutabil, era al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic  Sebastian Coșbuc și ai soției sale Maria. Satul natal în care a crescut și a învățat în primii ani de școală i-a rămas în suflet ca un loc plin de basme, visări și bucurii ale vârstei celei neprihănite. Contemporanii spuneau adesea că, mutat la București, poetul, atunci când îi venea dorul de acasă, lăsa totul baltă și lua drumul Năsăudului, pentru a se îmbăta de dulci amintiri. Este interesant de menționat că neamul coșbucenilor avea adânci rădăcini înfipte în viața eclesiastică a Transilvaniei. Părintele Sebastian, tatăl său, făcea parte din a patrusprezecea generație de preoți din familia sa. Cu siguranță, strămoși de-ai lui George Coșbuc au fost slujitori ai sfintelor altare înainte de dramatica dezbinare a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, de la începutul secolului al XVIII-lea.

Însemnările biografice despre viața lui Coșbuc amintesc de un copil înzestrat încă din copilărie cu o inteligență sclipitoare și un acut simț al sensibilității spre artă. Se zice că, în clasa a IV-a, junele George avea compuse peste 150 de poezii. Un alt mare dar primit de tânărul Coșbuc a fost acela de a învăța cu ușurință mai multe limbi străine; cunoștea sanscrita, latina, germana, italiana şi engleza. De altfel, la vârsta maturității a realizat mai multe traduceri, confirmând pe deplin calitățile sale de poliglot. Pe la 15 ani a început să publice poezii prin revistele literare din Transilvania, începându-și astfel un drum luminos în poezia românească, câștigându-și pe bună dreptate un loc important între clasicii literaturii  noastre. Ca student, dar mai ales după absolvirea Facultății de Litere și Filosofie din Cluj, tânărul poet a început să scrie și publicistică, impresionând prin limbajul curat, cald, dar mai ales prin ideile naționale manifestate în direcția pasiunii către folclor, ca temelie a literaturii culte, dar și către graiul popular – sugerând adesea idealul restabilirii unității culturale a poporului român, trecând granițele impuse politic și militar. Coșbuc vedea în aceasta o primă și esențială etapă în realizarea unității statale a românilor obligați să trăiască despărțiți sub stăpâniri străine. Ideile naționale au început să fie exprimate din ce în ce mai pregnant în scrierile sale după 1890. Cine nu-și amintește poezia Noi vrem pământ, scrisă în 1894! Cu mult curaj și înflăcărat patriotism, poetul își exprimă durerea înstrăinării pământului străbun:

… Voi ce-aveţi îngropat aici? Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat –
Noi vrem pământ!

După 1887, făcând parte din colectivul redacțional al Revistei Tribuna din Sibiu, Coșbuc a încântat pe colegi prin seriozitate, prin entuziasm dar, mai presus de toate, prin iubirea pe care o manifesta pentru ideea de unire cu frații români de peste munți. Ion Slavici, coleg de redacție, a conchis: „Îl avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”.

După 1889, George Coșbuc își începe perioada bucureșteană a vieții sale, continuând să scrie poezii, articole în diferite reviste, ba chiar să traducă opere alese din literatura internațională. Concomitent, i-au fost rânduite mai multe rosturi în viața cultural-științifică a timpului: face parte din colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, redactor la revistele Vatra și Semănătorul, șef al Biroului de control al activității extrașcolare etc. Recunoscându-i-se meritele deosebite, în 1916 este ales membru al Academiei Române. Cele peste 20 de volume de versuri și proză publicate antum, alte zece volume de traduceri, sunt dovada incontestabilă a geniului său creator, iar opera-i scrisă cu filială dragoste pentru tot ce-i curat și românesc s-a adăugat patrimoniului cultural național. Pe lângă activitatea literară și publicistică, George Coșbuc a desfășurat o susținută activitate de luminare a țăranului român, preocupat de a pune în lumină sufletul acestuia credincios și evlavios, darnic și harnic.

Dintre scrierile hărăzite ideii de unitate națională, amintim câteva volume: Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; Din țara Basarabilor, București, 1901; Dintr-ale neamului nostru, București, 1903; Cântece de vitejie, București, 1904.

Nu pot încheia prezentul articol fără a vă îndemna să vă lăsați sufletul să vibreze la citirea altor versuri din creația lui Coșbuc dedicate românilor și românismului.

Patria română, 1908

… Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română.
Şi ea sfânta să ne fie!”

de Arhimandrit Mihail Daniliuc Doxologia

„FĂRĂ NEAM SUNTEM FĂRĂ FAMILIE”

Arhim. Iustin Miron de la Oașa

Acum, în Anul Centenar, se cuvine să ne gândim mai mult la jertfa înaintașilor, la frații noștri din Basarabia și Bucovina de Nord, la ce am putea face fiecare pentru neam și țară. Având în cuget aceste lucruri, l-am rugat pe Părintele Iustin de la Oașa să ne împărtășească câteva cuvinte despre luarea-aminte la rolul pe care fiecare român îl are atât în propriul său neam, cât și în propria sa luptă duhovnicească. Căci, după spusa Părintelui, unirea cea dintre noi nu va putea dăinui fără să ne aplecăm și asupra unității lăuntrice, fără a păstra ceea ce Regele Ferdinand  numea, cu prilejul primei sale vizite la Mănăstirea Putna, „duhul sfintei uniri în inimile noastre”. (R.T.)
– Părinte Iustin, vedem că în zilele noastre se împuţinează dragostea. Ce putem face fiecare dintre noi ca să reînvie duhul dragostei între fraţi?
– Păcatul este realitatea care scade dragostea. Și atunci, dacă vrem să avem mai multă dragoste, trebuie să începem să eliminăm păcatul. Păcatul ne separă de Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste. Separarea de El este echivalentă cu separarea de dragoste, cu îndepărtarea de dragoste. Și, de asta, pentru a ne putea apropia din nou de Dumnezeu, de iubirea Lui, trebuie să ne curăţim mai întâi de păcate. Asta înseamnă să intrăm în pocăinţă, să ne asumăm duhul pocăinţei. Ştiţi că Părintelui Teofil îi plăcea tare mult să spună că pocăința înseamnă părăsirea păcatelor. Pocăinţa înseamnă mai mult, nu numai atât, dar înseamnă şi părăsirea păcatelor. Prin pocăinţă părăsim păcatul şi tot prin pocăinţă ne unim cu Dumnezeu, care este dragoste.
Fiecare virtute pe care o lucrăm, fiecare lucru bun pe care îl facem trebuie să se finalizeze în dragoste, trebuie „să producă”, ca să zic aşa, dragoste. Însă virtutea care înmulțește cel mai mult dragostea, zic Sfinţii Părinţi, este rugăciunea. Deci în primul şi în primul rând să ne rugăm şi, cu cât ne rugăm mai mult, cu atât avansăm mai mult în iubire.
„Pentru noi nu există vrăjmaşi”
– Vorbiţi de iubire. Să ne oprim puţin la iubirea pentru vrăjmaşi, atât de greu de împlinit…
– Este un lucru foarte greu, este vârful să-l iubeşti pe vrăjmaş. E uşor de zis „să-ţi iubeşti vrăjmaşii”, dar e deja foarte mult să-i iubeşti și pe cei care te iubesc. Adică e foarte greu să iubeşti în general, să iubeşti cu adevărat, dar să ajungi să-i iubeşti şi pe vrăjmaşi… Se începe tot cu rugăciunea pentru ei şi pentru noi. Sunt niște trepte până la vârful acesta.
Mai întâi, nu trebuie să îi ai ca vrăjmaşi. Prin credinţă, noi putem să întoarcem totul în favoarea noastră. Dacă la modul exterior sunt lucruri care ne sunt dăunătoare, duhovniceşte noi putem să le întoarcem în favoarea noastră. Adică, dacă este cineva care ne face rău, noi să ne rugăm pentru el, să punem vina pe noi şi să spunem că noi suntem de vină pentru ceea ce ni se întâmplă.
După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere atunci când avem vrăjmaşi, când cineva e împotriva noastră, este să luăm aminte la noi înşine. Trebuie să iei aminte la tine, să te întorci către tine şi, prin credinţă, să întorci acel demers al lui în favoarea ta. Ei, atunci, de fapt, nu mai ai vrăjmaş. Iubirea faţă de cei care îţi sunt vrăjmaşi este mult mai la îndemână. Îţi este mult mai uşor să ţii la cineva atunci când tu te consideri vinovat pe tine. Este o greşeală de principiu dacă fixezi răul în afară, dacă zici că celălalt e vinovat pentru ceea ce ţi se întâmplă ţie. Nu, eu şi numai eu sunt de vină pentru ceea ce mi se întâmplă; sau e pentru păcatele mele, știe Dumnezeu.
Trebuie să ajungem la starea în care, de fapt, nu avem vrăjmaşi. Pentru noi nu există vrăjmaşi, toţi sunt fraţii noştri, şi toate demersurile lor negative în raport cu noi sunt pozitive în planul mântuirii. Iar dacă totuşi cineva sau ceva ne face rău, este pentru că nu am ştiut să ne raportăm corespunzător la situaţia respectivă.
Deci cauzele sunt interioare. Însă trebuie să înaităm treptat, cu ajutorul duhovnicului. Viaţa duhovnicească se uceniceşte şi, în relaţia cu duhovnicul, vei vedea până unde poţi tu să mergi.
– Aţi vorbit la început despre pocăinţă. Credeţi că ar trebui să facem pocăinţă şi pentru păcatele aproapelui?
– Bineînţeles că da, pentru că suntem responsabili şi pentru asta! Cum spunea Părintele Teofil, cel mai important om este omul de lângă tine. Ei, dacă omul ăla de lângă tine are nevoie de pocăinţă, nu-i de ajuns să-i spui tu lui „Pocăieşte-te!” şi să-i dai sfaturi. Poți să-i dai mai mult, adică să faci tu pocăinţă pentru el. Dacă ţi-e greu, poate mai corect este să faci pocăinţă pentru tine, cumva, cu gândul la el.
Nu poţi să depăşeşti ceva exterior, decât dacă îţi devine interior. Spun Sfinţii Părinţi că ce nu e asumat nu poate fi mântuit. Vrei să-l mântuieşti pe fratele tău de o situaţie? Trebuie să ţi-l asumi şi pe el, ca frate, şi situaţia lui: să ţi-o asumi, să fie a ta, să o transferi înăuntrul tău – și asta iubindu-l, pentru că doar prin iubire se poate face transferul unei realităţi din exterior în interior. Atunci, odată situația asumată, o poţi depăşi.
Eu nu pot să depăşesc sau să înving decât răul care este înlăuntrul meu, nu pot depăşi un rău exterior. Dacă totuşi vreau, atunci trebuie să mi-l asum.
„Aşa se loveşte, în special în Biserică”
– Aţi putea să faceţi o radiografie a neamului nostru, cu bune şi cu rele?
– Referitor la neamul nostru, îmi amintesc de un cuvânt al lui Vulcănescu, care zicea că noi, românii, nu facem ceva că „se poate”, ci facem că „nu se mai poate” – şi acesta este un defect. Când s-a putut, n-am făcut. Acum, când am ajuns că nu se mai poate, acum vrem să facem.
Am observat că, în plan organizatoric şi al unităţii, am stat prost întotdeauna. Herodot spunea, cu 500 de ani înainte de Hristos, că dacii sunt cei mai viteji și mai drepţi dintre traci, iar despre traci zicea că, dacă ar fi uniţi, ar fi cel mai puternic popor din lume. Dar tot el spunea în continuare: „Dar ei niciodată nu vor putea fi uniţi sub un singur rege tracic, de aceea vor fi de-a pururi slabi”. Şi s-au confirmat aceste lucruri. Pe fond, asta am văzut, că nu am fost uniţi, nu suntem uniţi nici acum şi nu suntem nici organizaţi. Vedeţi zona politică, partea de organizare şi de conducere a poporului…
Ce avem noi ca puncte tari? Credinţa noastră. Înclinaţia noastră spre credinţă este, cred, calitatea noastră cea mai mare. Deși încet, încet, suntem şi noi goliţi de putere de către alte forţe, externe, dar avem înclinaţia aceasta spre cele sfinte. Nu am fost centraţi pe structuri mari, de asta am şi rezistat în faţa popoarelor migratoare, pentru că nu ne-am întemeiat pe chestiuni mari, exterioare (armată, organizare), ci mai mult pe familie, pe relaţia noastră cu Dumnezeu.
Vedeţi că de asta au venit slavii şi i-au slavizat pe toţi, numai pe noi nu. De ce? Pentru că nu aveam nişte structuri pe care ei să le dărâme. Noi aveam relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu familia. Acum sita este mult mai deasă şi e lovită familia din plin, din plin… Mă bucur că aveţi numele acesta de „Familia Ortodoxă” – foarte, foarte sugestiv.
– Da, din păcate, familia e lovită cel mai mult. De ce se întâmplă acest lucru?
– Pentru că asta a mai rămas şi asta a ţinut. Şi la noi, poate şi în alte părţi, a fost lovită familia. În primul rând femeia e lovită, e scoasă în faţă, „emancipată” şi distrusă. Şi automat atunci pică şi copiii, şi familia. Dar și tinerii, care sunt luaţi cumva separat. E foarte deasă sita acum, nu mai e cum a fost în istorie, cândva, când familia scăpa. Acum nu mai scapă. Asta pentru că popoarele nu au încetat să se cucerească unele pe altele, deși sunt alte forme de cucerire acum.
Mereu am fost, cumva, într-o formă de vasalitate: ba a fost Imperiul Otoman peste noi şi-a trebuit să plătim biruri, ba în Ardeal alţii peste noi, şi tot aşa… Acum e altă formă, Comunitatea Europeană – formă modernă, dar tot de stăpânire, tot de dominare, nu faci ce vrei. Ca să-i poţi stăpâni pe oameni, ca să-i poţi controla, ca să-i poţi manevra trebuie să le distrugi sistemele valorice.
În mare, aşa se loveşte, în special în Biserică, în sistemul ei de valori, şi după aceea în familie. Și, dacă-i dezbini până la individ, atunci mult mai uşor poţi să-i controlezi.
„Doar prin credinţă poţi să fii unit înlăuntrul tău”
– De ce se spune că dezbinarea e cel mai mare defect al românilor?
– Dezbinarea este o realitate foarte gravă pentru orice popor, dar este aşa pentru că noi nu am reuşit în planul unităţii decât foarte puţin şi, atât cât am reuşit, am reuşit acasă, în familie şi în Biserică. Fără credinţă, noi, românii, nu putem – nu mai suntem români, ne pierdem cu totul. Noi nu avem o morală laică, ci doar una religioasă, bisericească. A picat asta? A picat tot, pentru că societatea nu are o morală laică, cum au, spre exemplu, nemţii. Ei au valorile lor morale laice, nu religioase, prin care se ţin. Noi nu avem asta.
– Poate fi privită dezbinarea dintre noi ca o reflectare a dezbinării noastre lăuntrice?
– Bineînţeles, bineînţeles! Dezbinarea lăuntrică şi dezbinarea exterioară se condiţionează una pe alta, se cresc una pe alta, îşi transmit putere una alteia. Aici trebuie neapărat credinţă. Fără credinţă nu putem să avem o unitate lăuntrică şi, dacă o avem, e destul de superficială. Doar prin credinţă poţi să ajungi să fii unit înlăuntrul tău. Este tot mai greu acum să ajungi să te întâlneşti cu tine, să ajungi la tine, să te vezi pe tine.
E foarte important să citim, spre exemplu, Vieţile Sfinţilor, dar mi se pare şi mai important să îţi „citeşti” viaţa ta. În fiecare zi, dacă ai putea, să stai să-ţi faci o analiză duhovnicească a vieţii tale din ziua respectivă, adică să-ţi „citeşti” viaţa din ziua aceea, cum ai făcut şi ce ai făcut – bineînţeles, şi cu o atitudine de pocăinţă, de asumare a lucrurilor negative, cu hotărârea de-a nu le mai săvârși. Prin lucrarea duhovnicească începem să lucrăm la unitatea noastră lăuntrică, care automat se va vedea şi în afară.
Dar şi unitatea din afară vine spre interior. Adică dacă ești într-o familie foarte unită, dacă ești într-un neam foarte unit, asta te influenţează şi pe tine, îţi influenţează unitatea ta lăuntrică. Foarte-foarte important este să lucrăm cât mai mult la interiorul nostru.
Uite, spre exemplu: vreau eu să-mi duc părinţii la biserică, sau pe prieteni, dar ei nu vin, nu mă ascultă. Nu-i pot duce la modul exterior, dar îi pot duce la modul interior, lăuntric. Mă duc cu ei în inima mea şi-i pun acolo, în faţa lui Dumnezeu, şi-i prezint lui Dumnezeu. Cumva Îi fac cunoştinţă lui Dumnezeu cu ai mei, deşi El ne cunoaşte pe toţi. Ei, în modul acesta eu lucrez relaţia în interior. Zic Sfinţii că e mai mare lucru să-I spui lui Dumnezeu despre cineva, decât să-i spui cuiva despre Dumnezeu.
Poate că la nivel exterior unitatea, în lucrarea ei, are diferite obstrucţionări, și asta pentru că oamenii sunt liberi: acceptă, nu acceptă, vor, nu vor şi aşa mai departe – ai limite acolo, eşti restricţionat în exterior. Dar în interior eşti fără limite: poţi să te uneşti cu ei, să-i iubeşti la infinit, nu ai limite aici. În interior nu ne opreşte nimeni să lucrăm relaţia bună cu Dumnezeu şi unitatea cu Dumnezeu.
Cum au făcut-o şi în închisorile comuniste: da, la modul exterior nu erau liberi, dar în interior nu au putut să îi oprească. Nu te poate opri nimeni să te uneşti înlăuntrul tău cu Dumnezeu şi cu neamul tău – şi cu toată omenirea, până la urmă.
(…)

10 mai este și Ziua ROMÂNILOR de pe teritoriul fostului Imperiu Otoman

10 mai este Ziua Românilor de la Sud de Dunăre, de pe teritoriul fostului Imperiu Otoman. Recunoașterea lor ca români s-a făcut acum 113 ani prin Iradeaua sau firmanul Sultanului Abdul Hamid al II-lea, scrie Activenews, preluat de Romanian Global News.

Imagine similară

ActiveNews redă un text al istoricului Steliu Lambru despre semnificația zilei de 10 mai, articol pe care-l publică cu acordul autorului

A patra semnificație a zilei de 10 Mai

De la revoluția din decembrie 1989, istoricii și memorialiștii au recuperat tripla semnificație a zilei de 10 mai: 10 mai 1866, ziua în care principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen sosea în Bucureșți, 10 mai 1877, ziua în care era proclamată independența de stat a României, și 10 mai 1881, ziua în care România devenea Regatul României.

În cei 25 de ani de democrație, refacerea semnificației lui 10 mai în conștiința publică a românilor nu a fost deloc una simplă. Prejudecățile create timp de aproape o jumătate de secol de comunism, perpetuarea lor perversă, republicanismul convulsiv postdecembrist și, nu în ultimul rând, comportamentul rău-voitor al clasei politice, adesea susținut de establishment-ul istoricilor național-comuniști, au făcut ca 10 mai să rămână, până nu demult, un fel de paria al calendarului laic.

Însă tripla semnificație a zilei de 10 mai are de recuperat și o a patra semnificație. Cum fondarea, independența și forma de guvernământ au fost bazele statului național care a creat cetățeni români, era de înțeles ca ele să fie elementele cu cel mai puternic conținut simbolic. Dar a patra semnificație, înainte de 1945, nu era câtuși de puțin una marginalizată, nu era mai puțin menită să creeze români egali în drepturi cu ceilalți, fie că erau sau nu cetățeni ai Regatului României.

Pe 10 mai 1905, sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care aromânii din Imperiul otoman erau recunoscuți ca „naționalitate” și beneficiau de învățământ și biserică în limba maternă. Diplomația de la Bucureșți se implicase activ în obținerea recunoașterii de către statul otoman a aromânilor, mai ales prin persoana generalului Alexandru Em. Lahovary.

Gestul făcut de sultanul Abdul Hamid al II-lea trebuie văzut în cadrul războiului civil din Macedonia, desfășurat între 1904 și 1908, un război al tuturor împotriva tuturor, bazat pe alianțe conjuncturale și instabile. Amicițiile loiale se puteau transforma peste noapte în dușmănii ireductibile și invers.

Fiecare dintre bandele paramilitare create și finanțate de Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania urmăreau să ocupe un teritoriu cât mai mare din Macedonia turcească pe care să-l alipească țărilor lor, odată ce criza otomană ar fi dus la colapsul Imperiului.

Din motive geografice, aromânii erau singurii care nu puteau beneficia de pe urma unui sprijin direct din partea României și au fost de altfel singurii care au suferit persecuții fără a putea riposta ori primi protecție din partea muribundului stat otoman. De altfel, relațiile bune cu Imperiul Otoman pe care regele Carol I căutase să le cultive constant și politica României de susținere a integrității statului otoman în Balcani fuseseră motive suplimentare pentru ca răzbunarea bandelor, greceșți mai ales, să se reverse cu sălbăticie asupra aromânilor.

Conflictul greco-român își avea rădăcinile încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza și a secularizării averilor mănăstireșți, iar războiul civil din Macedonia nu era decât o prelungire a sa.

Pe fundalul violențelor din Macedonia scăpate de sub control, România a acționat ferm pe calea diplomatică pentru protejarea aromânilor. Presiunile lui Lahovary își vor arăta efectele în seara zilei de 9 mai, când Abdul Hamid va emite iradeaua cu următorul text, publicat pe data de 10 mai 1905, data ultimativă până la care România somase statul otoman să acorde drepturi naționale aromânilor:

Mjestatea Sa Imperiala Sultanul, care în sentimentele Sale de înaltă justiție și îngrijire părintească pentru popoarele sale, Își întinde binefacerile și favorurile Sale asupra tuturor supușilor Sěi credincioși, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în considerațiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supușii Sěi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânșii se bucură cu același titlu ca și ceilalți supuși nemusulmani, comunitățile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunități, membrii Valahi să fie de o potrivă admiși, după regulă, în consiliile administrative și ca înlesniri să fie acordate de către autoritățile Imperiale profesorilor numiți de către zisele comunități pentru inspectarea școalelor lor și îndeplinirea formalităților edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente școlare.

Această ordonanță Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru executarea ei.

Că România era decisă să meargă până la capăt în obținerea drepturilor pentru aromâni o dovedesc spusele lui Alexandru Em. Lahovary în amintirile sale diplomatice: „o altă circumstanță favorabilă sporea încă sorții noștri de reușită: ne găseam în preajma sărbătorii noastre naționale, ziua de 10/23 mai. După ceremonialul în vigoare în acel moment la Constantinopol, în astfel de împrejurări, Sultanul, Marele Vizir și Ministrul Afacerilor Străine aveau obiceiul să trimită șefilor de misiuni felicitările lor, prin mijlocirea unor înalți demnitari și funcționari ai Palatului și ai Porții. Aceasta m-a făcut să declar oricui voia să mă asculte că, dacă iradeaua n-avea să fie promulgată până în dimineața zilei de 10 Mai, mă consideram obligat să părăsesc Constantinopolul pentru a nu mă vedea în situația de a primi felicitările unei țări care refuza României satisfacțiunile cele mai legitime, mai cu seamă după ofensa atât de gravă ce i se adusese.”

Ziua de 10 mai 1905, ziua națională a României, primea o a patra semnificație, a emancipării naționale a românilor din Turcia, așa cum se observă din lecturarea presei. Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte: „Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreață, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraților noștri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp. Evenimentul acesta, care deschide larg porțile unei vieți noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea țării, dar și în cartea Europei.”

Astfel, 10 mai 1866, 10 mai 1877 și 10 mai 1881 mai au încă un conținut simbolic care trebuie redat memoriei publice românești: 10 mai 1905, ziua românilor din Macedonia.

 

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php