Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Cultură

Nichifor Crainic, profesor de mistică în Zarca Aiudului

Doream mult să stau cu Nichifor Crainic. Prestigiul lui cultural era imens. Citisem regulat ”Gândirea”, cea mai bună revistă de la noi, dintre cele două războaie, condusă de el. Şi mai fusese și profesor de mistică la București, la Teologie.

Iată-mă acum cu el, dar nu singuri. Mai era și distinsul doctor Aurel Marin cu care mă revedeam acum, un profesor doctor în filosofie, și încă cineva, ale căror nume le-am uitat.

Crainic mă socotea un apropiat de el. La baie, unde timp de 20-25 minute eram mai mulți laolaltă, venea sub dușul meu să-mi mai spună ce a mai compus. Era foarte comunicativ.

Pe când ne plimbam liberi prin curtea temniței el mi-a spus că a stat de vorbă cu contele Betlen asupra Ardealului într-o seară și, peste noapte, ca răspuns, a făcut minunata poezie „Eu”, care mi-a spus-o si mie. Era ceva splendid.

Crainic era la mâncare de regim, la care seara primea și puțin lapte. Îmi propunea să-i dau ceva din mâncarea mea, ca să aibă ceva „balast”, la schimb cu ceva din mâncarea lui. Am primit, bineînțeles.

Era comunicativ și povestea frumos. El a spus că George Călinescu, marele critic literar, la el și-a început publicatiile, la Gândirea. Dar Gândirea neputându-l plăti cum ar fi dorit el, s-a mutat la gazetele evreiești: Dimineața, Adevărul, Lupta, gazete cu nuanțe de stânga, susținute de finanța evreiască, fapt ce a influențat gândirea lui.

În calitatea lui de secretar general la Ministerul Cultelor și Artelor în 1927, Crainic a avut nobila preocupare de a face o casă a scriitorilor, dar dintr-o anume defecțiune pe drumul lucrării, fiind Rebreanu președintele scriitorilor, casa nu s-a mai făcut. (…)

Un demers frumos a făcut Crainic după primul război mondial pentru cei condamnați pentru vederile lor pro-germăne și care au scris pentru nemți în timpul războiului, în foaia „Lumina”, ce se arunca în tranșeele soldaților noștri.

Ei au fost condamnați câte cinci ani. Între ei erau Ion Slavici, Stere, Arghezi, și alți șapte, toți deținuți politici. După ce aceștia făcuseră un an și jumătate de temniță, Crainic a apelat la Nicolae Iorga să ceară regelui Ferdinand să-i grațieze, ceea ce s-a și întâmplat.

Crainic se bucura de camaraderia din celula noastră și spunea că socotește că e cea mai bună celulă din Zarcă. Ar fi dorit să fie cu noi și Dumitru Groza, fostul șef al Corpului muncitoresc legionar.

Ca să treacă timpul frumos, l-am rugat să ne țină câteva lectii de mistică. A făcut niște expuneri superbe. L-a prezentat pe Dostoievski, Meister Eckart, și pe alții din Orient, începând cu Sfântul Simeon Noul Teolog, etc.

 

În fenomenul de plutire (levitație) a sfinților în marile lor extaze, am rămas uimit când am aflat că unii s-au ridicat nu numai până la înălțimea copacilor, ci chiar până la 150 de metri. Ei, ieșind din extaz, călcau pe aer în

drumul lor, tot mai jos, tot mai jos, și trecea o oră până ajungeau să calce pe pământ. (…)

Şederea cu Nichifor Crainic a fost plăcută și a durat mai bine de două luni. Dar după aceea am avut mult de pătimit. Am înțeles: tot datorită lui au venit ispitele, deși, știind că „vorbește”, am fost atent, discret și reținut. N-am putut bănui pe altcineva din camera în care fusesem cu el. Şi pătimirea a constat tot din izolările cu pedeapsă din 10 zile sau din opt zile, nu din izolările „simple”.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

(mai mult…)

Unde sunt cei care nu mai sunt? Pomenirea marelui gânditor creștin-ortodox Nichifor Crainic (22 decembrie 1889 – 20 august 1972), condamnat la moarte de soția lui Brucan

Radu-Gyr-alaturi-de-Nichifor-Crainic-Sfintii-Inchisorilor.Info
Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Radu Gyr (in picioare) – Probabil Craciunul lui 1969 – Foto: Sfintii-Inchisorilor.Info
Nichifor Crainic este un ganditor crestin ortodox. Dar a fost nu numai un ganditor al ortodoxiei, ci si un traitor al ei. Si atat in intelegerea cat si in trairea ei s-a deprins din copilarie prin via comuniune cu poporul satelor romanesti. De aceea, gandirea si simtirea lui crestina poarta o pecete romaneasca, ceea ce face din scrisul lui Crainic o marturie a spiritualitatii romanesti, care e o sinteza intre credinta ortodoxa traditionala si calitatile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spatiul si de istoria lui.Nichifor Crainic, dupa numele lui de botez Ion Dobre, s-a nascut la 22 decembrie 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Neamt, si a adormit in Domnul la data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti. Pentru a spune viata acestui mare om intr-o singura fraza, am putea spune astfel: “Un mare scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof, pedagog si teolog roman.”

Nichifor Crainic – viata unui om de cultura si mare teolog

Nichifor Crainic s-a nascut in luna decembrie a anului 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Vlasca. Fiul lui Nedelea Dobre, un taran de pe apa Neajlovului, si al celei numite “Zana”, el a deprins de la acestia cele dintai valori crestin-ortodoxe. Dupa primele clase facute la scoala din satul natal, Ion Dobre ajunge, in 1904, la Seminarul Central din Bucuresti.

Va studia la Seminarul Central (1904-1912) si la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1912-1916), dupa care a participat la Primul Razboi Mondial, lucrand intr-un spital din Iasi (1916-1918). Dupa razboi, teologul si poetul Nichifor Crainic continua sa publice articole si poezii la diverse reviste. Ii apar noi volume: “Icoanele vremii” (1919), “Darurile pamantului” (1920), “Privelisti fugare” (1921).

Va urma, mai apoi, studii de specializare la Facultatiile de Teologie catolica si de Filosofie ale Universitatii din Viena (1920-1922). Publica versuri, articole si traduceri in reviste precum “Luceafarul”, “Ramuri”, “Semanatorul”, “Lumina literara”, “Viata romaneasca”, “Drapelul”, “Flacara”. Ele erau semnate Nichifor Crainic, nume pe care tanarul Ion N. Dobre l-a adoptat ca pseudonim literar.

A lucrat ani in sir la redactia unor ziare, ca “Neamul Romanesc” al lui Nicolae Iorga (1917- 1918, Iasi), “Dacia” (1918-1920), “Lamura” (1922-1923), ”Cuvantul” (1922-1926), toate acestea din urma, la Bucuresti: a condus el insusi ziarul “Calendarul” (1932-1933) si revista lunara “Gandirea” (1926-1944), fiind principalul animator si teoretician al curentului “gandirist” traditionalist.
Paralel a functionat ca profesor la catedra de Literatura religioasa moderna a Facultatii de Teologie din Chisinau (1927-1932), transferat apoi la catedra de Istoria literaturii bisericesti si relgioase moderne de la Facultatea de Teologie din Bucuresti (de la 1 decembrie 1932), devenita catedra de Ascetica si Mistica (1941-1944); suplinitor al catedrei de Apologetica si Dogmatica (1938-1944).
Angajat si in Viata politica, a fost secretar general in Ministerul Cultelor si Artelor (1926), deputat independent de Vlasca (1927), ministru al Propagandei Nationale, pentru scurt timp (1940 si 1941).

Laureat al Premiului National pentru poezie (1930), membru al Academiei Romane in locul lui Octavian Goga (1940, cu discursul de receptie la 22 mai 1941), demnitate pe care a pierdut-o in timpul regimului comunist si “doctor honoris causa” al Universitatii din Viena (1940), participant la Congrese Internationale ale scriitorilor la Bruxelles (1927), Viena (1929), Arles si Avgnon (1930) s.a.

Conferinte la Universitatiile din Sofia (1941), Zagreb (1943), Berlin (1943 si 1944), Viena (1943), Weimar (1943) etc. Din iarna anului 1944 pana in mai 1947 a stat ascuns la Manastirea Sambata de Sus, in casa unor preoti din Muntii Apuseni si de pe Tarnave.

In iunie 1945 a fost judecat in lipsa si condamnat la inchisoare pe viata. S-a predat autoritatiilor in satul Cerchid – Mures, fiind inchis la Manastirea Vacaresti, apoi la Inchisoarea Aiud, unde a stat 15 ani, eliberat la 26 aprilie 1962, dupa care a lucrat in redactia ziarului “Glasul Patriei”, pana in 1968.

Opera sa poetica si literara se bazeaza pe o viziune teologica asupra istoriei si artei romanesti, poezia lui fiind inspirata din viata campeneasca si dominate de nota religioasa si revista “Gandirea” a lansat sau a incurajat multi poeti si eseisti contemporani (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat s.a.). Va trece la cele vesnice in data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti.

 

Nichifor Crainic – poezia crestina

Poezia lui Crainic nu e nici ea o poezie a unor simtiri general umane, si in acest sens, o poezie “abstracta”, ci o poezie care exprima viata spirituala concreta a poporului roman. Poezia lui poate fi considerata, de aceea, ca expresia spiritualitatii concrete a acestui popor. Insusi titlul unuia din volumele sale de poezii exprima aceasta calitate a poeziei sale: Iisus in tara mea.

S-ar putea spune ca Nichifor Crainic este poetul nostru crestin prin excelenta, cum este Paul Claudel poetul crestin francez prin excelenta, sau Rainer Maria Rilke poetul crestin german prin excelenta. Unii ar putea obiecta fata de aceasta caracterizare a lui, ca multe din poeziile lui Crainic nu au un continut crestin, ci oarecum panteist, deoarece vede in acestea pe Dumnezeu ca un fel de ultima esenta a tuturor.

Dar din caracterul personal in care prezinta pe Dumnezeu in mod explicit ca persoana, se poate vedea ca esenta de care afirma el ca este fundamentul tuturor, este energia necreata a lui Dumnezeu, in care e prezent El insusi ca Persoana, dupa invatatura ortodoxa. Gratie acestei invataturi, Dumnezeu e prezent in toate, fara sa se confunde cu ele.

 ZiaristiOnline.ro

Nichifor Crainic – cel mai mare poet român creştin

Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.

Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.

Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox – bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.

Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.

În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.

Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 305-306)

Cultul trupului

E vară și, ca de fiecare dată în ultimii ani, devenim spectatorii unui fenomen din ce în ce mai insistent, al expunerii publice a trupului. Acum nu doar pe ecrane, în presă sau pe rețelele de socializare, ci și pe stradă asistăm la cele mai neo­bișnuite forme de dezgolire, de tatuare – chiar și în zonele faciale! – de piercinguri mutila­toare, la care cu greu poți identifica vreo frumusețe etc. Există, în mod cert, o fascinație legată de corpul uman, care a atins limite greu de imaginat chiar și în epoca de decadență a păgânismului greco-roman. Cu si­guranță, toate aceste gesturi legate de expunerea și împodobirea trupească, chiar până la paradoxul esteticii urâtului, se încadrează în ceea ce s-ar numi generic cultul trupului.

Imagini pentru idolul desfranarii

Totuși, dacă ne aplecăm mai atent asupra fenomenului, observăm că avem de-a face cu un cult fals, întrucât există momente în această cultivare obsesivă a trupului când apare o neîn­țeleasă criză ce nu mai poate fi rezolvată decât prin suprimarea corpului. Mă refer la practica incinerării și mai nou a euthanasiei, ce s-a ivit tocmai din neîn­țelegerea rostului trupului omenesc care, potrivit învățăturii creș­tine, nu poate fi perceput independent de suflet, cu care formează un întreg, anume persoana. Iar pentru aceasta nu e nevoie să apelăm la vreo filosofie înaltă, ci trebuie doar ca să se observe fiecare pe sine și relația sa cu oamenii și cu mediul în care se mișcă. Poți oare să te îmbraci provocator, mai exact spus să te dezgolești, să treci prin mijlocul lumii și să nu se întâmple nimic? Desigur că se întâmplă atât lucruri văzute, cât și multe nevăzute. Pentru cine dorește să afle în amănunt efectele văzute ale expunerii trupului, poate să consulte presa, dar mai ales dosarele poliției și ale procuraturii.

Și în partea nevăzută se întâmplă lucruri nu mai puțin importante. Există ideea intens mediatizată, potrivit căreia omul ar fi doar trup și de aceea se cuvine să-l facem cât mai atractiv. Atunci, cum se explică faptul că modul în care ne percepem trupul influențează ceva nevăzut, care ne face să ne simțim într-un anume fel: bine sau rău. Însă, nu doar cum ne percepem noi înșine, ci și cum ne percep ceilalți ne influ­ențează starea, chiar mai profund.

Spre pildă aș aminti cazul unei tinere ce mi-a relatat faptul că într-o anumită perioadă a vieții obișnuia să se îmbrace provocator – socotind, desigur, că e ceva perfect normal și îndrep­tățit – și să iasă în oraș. Simpla promenadă, fără alte evenimente, o făcea să ajungă acasă cu o stare de epuizare fizică, după care urma depresia. Atâta vreme cât a cultivat acest comportament, nici dietele, nici ședințele de psihoterapie nu au ajutat-o. Abia după ce a renunțat complet la expunerea publică a trupului și a început să trăiască cât mai discret cu putință și-a recăpătat echilibrul și depresiile au încetat cu totul. Iar acum, după propria ei mărturie, e convinsă că, pe de-o parte, dezgolirea trupului, iar pe de alta, dorințele pe care le stârnea în cei ce o priveau o făceau să se simtă vlăguită și deprimată. Vedem în acest caz cum reacționează sufletul atunci când trupului îi este redusă calitatea la o simplă materie, la un simplu obiect, când omului i se sugerează că ceea ce contează e doar cum arată la exterior, fără să fie prevenit asupra urmărilor. Astfel de situații sunt nenumărate și, din păcate, unele cu consecințe dramatice, întrucât trendul expunerii corpului încearcă să rezolve problemele aferente prin­tr-o tot mai obsesivă și mai sofisticată dezgolire trupească. De aceea poate că și Apostolul a socotit nimerit să atenționeze că până și o împletitură a părului femeii poate să conducă pe de-o parte la pofte, iar pe de alta la căderi sufletești: „Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cumințenie, nu din păr împletit” (1 Tim 2, 9).

Toate frustrările omului modern s-ar putea rezolva foarte simplu, dacă el ar intui că trupul său e menit unei alte destinații decât aceea a expunerii. Trupul este zidit de Dumnezeu și pe bună dreptate i se cuvine un cult, însă adevăratul său cult se află în Biserică. Doar aici trupul omului este cinstit ca „templu al Duhului Sfânt” (1 Cor 6, 19). Doar în Biserică oamenii sunt îndem­nați: „Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Cor 6, 19). Acest lucru va aduce cu sine nu doar liberarea din chingile nefericirii legate inevitabil de im­perfecțiunile materiei, ci mai ales liniștea certitudinii că trupul va căpăta, prin participarea la energiile dumneze­iești, atributele nemuririi.

Imagini pentru trupul templu al Duhului Sfant

de Nicușor Deciu Ziarul Lumina

Suflet din sufletul Neamului

Mișcarea Legionară,suflet din sufletul neamului

Dacă afirmația că,,ML este cea mai inaltă expresie a sufletului românesc,, este adevărată,asta ar insemna că ideile care se gasesc in cartea doctrinară a Legiunii numită Cărticica sefului de cuib,ar trebui să se afle la loc de cinste si in operele acelor scriitori români cu drag de neam,care sunt si ei tot suflet românesc.Ne vom ocupa acum de o capodoperă literară,care este o reflecție  in oglindă a lucrarii lui Codreanu.Lucrarea se numește ,,Invățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie,,și a fost scrisă in perioada 1518-1521.Domnitorul Munteniei,Neagoe Basarab a murit la 15.09.1521.Iată ,,circularele,, din Cărticica lui Codreanu,numite pe scurt CSC și ,,invățăturile,, corespondente din lucrarea lui Neagoe,notate INB,puse față in față:

Imagini pentru Suflet din sufletul Neamului

Despre Legea Muncii:

CSC : Muncește. Muncește in fiecare zi. Muncește cu drag. Răsplata muncii să iți fie nu câștigul, ci mulțumirea că ai pus o cărămidă la inaltarea Legiunii și la înflorirea României.

INB: Lucrează cu mâinile tale, că sederea făra de lucru face moarte sufletului. Iar cel care se lenevește cât de puținel, acela se face lăcaș dracilor.

Despre Legea Educației:

CSC: Trebuie să devii altul. Un erou. În cuib fă-ți toata școala. Cunoaște bine legiunea.

INB: cănd șăzi in chilia ta, de aceste trei lucruri te grijaște: de rugă,de învătătură și de rucodelie adica munca manuală.Dreptu aceia,și eu mă nevoiu iarăși catră dragostea domniilor voastre, să vă aduc aminte și să ne înnoim omul cel dinnăuntru;  corespondență cu ,,Omul Nou,, educat de Legiune.

Despre Legea Tacerii:

CSC: Vorbeste putin.Vorbește ce trebuie.Vorbește cât trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei.Tu făptuiește; lasă pe alții să vorbească.

INB: Și limba cea neînvățată ce umblă tocănd, că n-are bunătăți dinlăuntru.Cela ce-și pazește gura, acela-și rădică mintea sus la Dumnezeu.Vorbele cele multe ațîță mănie și urgie. Că mai întăi de toate iaste tacerea. Deci tăcerea face oprire,oprirea face umilință,iar plăngerea  face frică și frica face smerenie. Cuvântul iaste ca vântul. Daca iase den gură, nici într-un chip nu-l mai poți opri. Cel ce se laudă înaintea a multi, acela se arată că nu iaste frica lui Dumnezeu într-însul. Într-alt chip mai bun iaste somnul cu tăcere, decăt priveghearea cu cuvinte deșarte. Iar pre slujitori și pre oamenii cei de oaste îi invață așa: cănd vor fi în oaste,iar ei să iasă la un cămpu curat și să tacă toți,și să să roage lui Dumnezeu încitișor, iar cu toată inima. Și când se vor ruga, să-și rădice mâinile cătră ceriu; corespunde cu salutul legionar.

 

Despre legea onoarei:

CSC : Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă nu fi niciodată misel.Lasă pentru alții căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.

INB: Domnul carele va judeca pe dreptu, acela-i domn adevărat si unsul lui Dumnezeu. Cu ce dreptate veți judeca săracii într-această lume,cu aceea vor fi judecate și faptele voastre.Să faci judecată dreaptă și bogaților,și saracilor.Să împărțim săracilor de-a pururea dreptatea.

Despre Legea Disciplinei:

CSC: Fii disciplinat legionar, căci numai așa vei învinge. Urmează-ți șeful și la bine și la greu.

INB: Pune, Doamne preste noi dătător de lege. Iara tu, deacă esti harnic, iți rănduiaște turma și o intocmește bine, să nu unii să să îngrașă, iar alții să moară de foame. Dați-vă în lături de la mine toți care faceți fărdelege.

Despre legea Ajutorului:

CSC: Ajută-ți fratele căzut în nenorocire.Nu-l lăsa.

INB: Iar voi, feții mei, faceți milostenie și săracilor și lipsiților ca să aflați și voi avuția voastră in cer. Cade-să domnului să miluiască pe săraci, dar nici pe slugile sale să nu le uite. Fătul mieu, nu-ți fie lene a face bine, nici cugeta să nu faci bine.

Despre Grija Inimii Bune:

CSC: Legionarul când vine la cuib trebuie să fie cu inima bună. Să nu pornească cu gând de sfadă, de răutate, căci in cuib n-are voie să se certe nimeni. Când legionarul va avea poftă de sfadă, să se bage între dusmani. Lucrurile mari și bune se fac cu inima bună, pentru că unde e inimă bună acolo e Dumnezeu, iar unde este inima rea, acolo s-a băgat diavolul. De aceea unde este inima rea nici un lucru n-are spor. Toate merg pe dos. Despre omul care pășește cu inimă rea se zice că nici păpușoii nu-i cresc pe ogor.

INB: Bunătatea face curătie, iara mânia cea iute face patime. Inima cea împietrită face mănie, iar oprirea face liniște. Și cum mănâncă carii copacii și gândacii îi fac fara de frună,așa și pizma-i piarde sufletul călugarului. Nu avea vrajbă cu nimini,că de vei avea, deacii neprimită va fi ruga ta. Ai pace cu toți, ca să fii îndrazneț în rugăciunile tale. Apoi pizmă să n-aibi in inima ta, iar altuia să nu faci rău pentru rău. Că iată că-ți aduc aminte, fătul mieu, că-ți va da Dumnezeu și te va dărui să stăpânești și să domnești tu țara aceasta în urma mea, să te nevoiesti și să te silești să fii tuturor blând și bun. În loc de rău ,tu să silești să faci tuturor bine. Omul mânios ațâță vrajbă și între cei împăcați pune mozavirie, și dintr-aceasta să ațâțâ pizma ca focul în trestie. De vei afla boul vrăjmașului tău rătăcit sau fieștece dobitoc, tu îl întoarce si-l du la stăpânâ-sau; iar de vei vedea asinul vrăjmașului tău căzut,tu să nu treci și să-l lasi, ci să-i ajuti.

Despre băutură și beție:

CSC: Legionarul trebuie să fie cumpătat la toate. De exemplu: nu se poate concepe nici un șef și nici un legionar beat. Legionarul poate petrece,dar nu se îmbata.

INB: Și aceasta, fraților, încă socotiți și luați aminte: că tot omul carele bea și mănâncă preste măsură și se amestecă în trebile lumii aceștiia, acela nu va veni in măsura lucrurilor acestora. Iată că rog pre tot omul,care va să dea pocăință cătră Dumnezeu, să să ferească de băutura cea multă a vinului, că beția multă cursă are. Că omul, dacă, se imbată, de are și minte multă, el o piarde.De are mâini viteze, nici de un folos nu-i suntu. De i-ar fi picioarele repede, nimic nu-i sporescu și de are și limbă dulce și vorbitoare frumos, nici cu aceea nu poate grăi, incă și-ată răutate izvoraște și iaste de la beție, ca omul bețiv întâi trupul și-l bolnăvește și-și săracește casa și-și piarde mintea.

Cel ce iubește băutura multă, va fi chemat ca un dobitoc.Căci băutura cea multă mari răutăți face.

de Calin Kasper

 

 

„Feminismul” în Bizanț

Unul dintre subiectele la ordinea zilei privește egalitatea dintre bărbat și femeie. Un punct sensibil al acestei egalități, mărturisită întru totul de Sfânta Scriptură, constă astăzi în nedreptățile, uneori foarte ușor observabile în ceea ce privește etica muncii, împărțirea sarcinilor în familie și, desigur, luarea deciziilor. Femeile ajung mai greu în posturi de conducere. Femeile nu beneficiază adesea de aceleași salarii ca bărbații, chiar dacă desfășoară aceeași muncă precum aceștia. Femeile sunt adesea trecute cu vederea când trebuie să-și exprime părerile. Iar dacă aș dori să subliniez o mare problemă cu care ne confruntăm pe plan local, atunci aș alege fără ezitare violența domestică și abuzurile fizice la care femeia este supusă, fapt total contrar moralei creștine și vieții bisericești.

Imagini pentru femeia in imperiul bizantin

În istoria occidentală, asiatică sau nord-americană, regăsim multe situații în care femeile au fost desconsiderate, abuzate, tratate cu superioritate. Același fapt poate fi întrezărit și în Orient, dar, odată cu apariția Imperiului Roman, lucrurile se schimbă. Apar femei puternice, capabile să conducă un imperiu vast și este suficient să amintim aici dinastia siriană de la începutul secolului al III-lea. Împărătese ca Iulia Domna sau Iulia Mammaea au condus cu o mână de fier Imperiul Roman, fiind regentele unor tineri care mai aveau mult până la a fi împărați în adevăratul sens al cuvântului. Să o amintim și pe Sfânta împărăteasă Elena, mama Sfântului Constantin, sau pe Teodora, energica soție a lui Iustinian cel Mare? Dar ce mai putem spune despre Irina, care a fost singura conducătoare a Imperiului Bizantin, mai întâi ca regentă a fiului ei, apoi solitară în toate? Ca să nu mai precizăm aici interminabilul număr de mame, soții sau chiar fiice care au jucat permanent un rol în deciziile imperiale, care au sfătuit, la nevoie au mărturisit cu prețul propriului exil, sau au influențat în fel și chip pe cei care conduceau în ochii poporului? Un exemplu în acest sens este dat de inscripția dedicată regentei Evdochia Makrembolitissa și în care se precizează: `Hristos, văzând iubirea conjugală,/ A revărsat asupra ta onoarea de a purta sceptrul…/ De aceea ești acum împodobită cu coroana puterii/ În toate imnurile și cărțile sfinte,/ Împreună cu fiii tăi, purtând coroana cu strălucire,/ și purpura ce răspândește raze luminoase. Ascultă, doamnă și stăpână a lumii (κοσμοκρáτορ),/ Toate acestea există pentru tine și prin tine~ (Lynda Garland,Împărătesele Bizanțului. Femeile și puterea în Bizanț între anii 527 și 1204, trad. de Maria Yvonne Băncilă și Damian Alexandru Anfile, București, Ed. Nemira, 2014, p. 275). Bizanțul este un loc în care femeia se apropie foarte mult de perioada modernă, în care are libertatea de a-și exprima părerea, de a lua parte la decizii, chiar dacă în exterior pare trecută cu vederea. Și în Occident regăsim astfel de exemple, dar una este să vezi ceea ce se întâmplă în Orient încă din secolul al IV-lea, și alta să observi același lucru petrecându-se în Occident în secolul al XV-lea…

Însă Bizanțul nu a făcut niciodată una dintre greșelile fundamentale ale modernismului: nu i-a cerut femeii să se comporte ca un bărbat pentru a se bucura de o pretinsă egalitate socială. Pentru că, vrem, nu vrem, exact asta se întâmplă. Femeile sunt îndemnate să muncească precum bărbații dacă vor să se bucure de aceleași avantaje ca ei: li se cere adesea să renunțe la varianta aducerii unui copil pe lume pentru a se bucura de o carieră îndelungată, li se cere să renunțe la multitudinea de emoții care le caracterizează pentru a fi neînfricate, pentru a se detașa la comandă de orice simțire, li se cere să fie neutre și raționale, să dea deoparte intuiția care le este atât de specifică.

Aceasta nu înseamnă că vor fi egale cu bărbații. Dimpotrivă. Este o descalificare a propriei lor naturi, a propriului lor fel de a fi. În Bizanț, femeia era egala bărbatului pentru că erau amândoi copiii lui Dumnezeu. Nu faptul că avem sarcini diferite de împlinit sau că femeia poate are mai multe treburi casnice și bărbatul mai multe treburi sociale creează inegalitatea dintre bărbat și femeie, ci tocmai faptul că uităm acest aspect al egalității sufletești în fața unicului Dumnezeu.

Dacă ne-am gândi mai des la el, atunci poate că și inechitățile exterioare ar începe să se estompeze. Însă, pentru că procedăm invers, ajungem la nedoritul rezultat în care trebuie să devenim potrivnici propriei naturi pentru a ajunge la o egalitate exterioară iluzorie.

de Pr. Adrian Agachi Ziarul Lumina

Dumitru Bordeianu – mărturisitorul care a ajuns pe culmile iubirii de vrăjmași

Dumitru Bordeianu

„Eu cred nelimitat în Dumnezeu. Orice fac, gândesc şi vorbesc eu raportez la Adevărul absolut care este Dumnezeu.”

Am mai spus că, din pudoare, nu voi vorbi de faptele mele de eroism, ci numai de neputința, de slăbiciunea și prăbușirea mea. Povestesc totuși următoarea întâmplare, numai pentru a face pe cei de bună credință să înțeleagă nebunia prin care am trecut noi, tinerii legionari și nelegionari de acolo.

Într-o bună seară, aproape de ora nouă, Zaharia se întoarse de la camera 4 spital, fredonând. S-a oprit în dreptul priciului meu și mi-a zis să-l urmez. M-a dus și m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini si de picioare și s-a adresat celorlalți: „Veniti să vă îmbrătișați camaradul care v-a fost șef de cameră si nu a vrut să vă bată”.

Să fi făcut asta din ordinul lui Ţurcanu sau era o simplă manifestare a exceselor lui, nu știu nici până acum. Mărturisesc însă, cu frică de Dumnezeu, că niciodată până atunci nu m-am simțit mai aproape de oameni și mai afectuos față de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc să trăiesc ura si răzbunarea, trăiam plăcerea și satisfacția – e paradoxal – că acei ce mă loveau n-o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniți, constrânși, torturați să o facă.

În clipa aceea, i-aș fi strâns în brațe și le-aș fi sărutat rănile și vânătăile de pe trup. Nu m-am uitat, am închis ochii, să nu văd cine mă lovește, pentru că în aceleasi împrejurări și eu lovisem pe cel mai drag si mai cinstit camarad, pe Costache Oprișan, la camera 2 parter. Trăiam bucuria că-mi plătesc slăbiciunea. Cum spusese Bogdanovici: „Frate, așa se plătesc greșelile”.

Necredincioșii, cei ce ne urăsc, cei ce nu au avut față de semenul lor nici un sentiment care apropie pe om de Dumnezeu, vor spune că ceea ce mărturisesc eu sunt mai mult decât nebunie. Dacă nu aș fi trăit eu însumi aceste stări sufletești, dacă ființa mea nu s-ar fi zguduit până la ultima fibră, nu mi-aș fi înțeles niciodată camarazii și nici drama de la Pitești și Gherla.

Mi-am pierdut cunoștința, așa că nu știu cât a durat tortura și nici nu am vrut să aflu cine m-a lovit și cine nu. Mi-amintesc doar că, a doua zi de dimineață, eram pe prici, dar nu în pozitie fixă, ci îndoit de durerea pe care abia o mai suportam și plin de răni. Şi totuși, în clipele acelea, eram convins că nici unul dintre camarazi nu mă atinsese nici măcar cu un deget, ci ființe dintr-o altă lume, pline de ură și cinism, mă loviseră cu bestialitate1.

Nu m-am mișcat de pe prici timp de o săptămână, iar mâncarea îmi era adusă acolo. I s-a permis chiar unui camarad să-mi pună pe răni comprese cu apă rece.

Ce mi-a umplut sufletul de durere a fost că unii dintre camarazii care m-au torturat, după cele întâmplate, nu s-au mai putut uita în ochii mei, așa cum nici eu nu mă mai puteam uita în ochii lui Oprișan. I-am înțeles. Nu vreau să dau numele celor ce m-au lovit; unii mai trăiesc încă și s-ar putea să le provoc o mare durere. Atunci a fost ultima oară când mi-am pierdut cunoștința în timpul torturii.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)


1. Autorul insistă asupra responsabilitătii, care apartine, până la urmă,duhurilor rele. Bordeianu are vedere duhovnicească si observă că oamenii, arvuniti prin păcat celui rău, sunt doar unelte ale aceluia (vezi si ce spune despre Zaharia). Se apropie de acea uriasă poruncă, iubirea pentru cei ce ne fac rău (n. ed.).

Dumitru Bordeianu – de la lepădarea de Dumnezeu la Înviere

 

Dumitru Bordeianu s-a nascut in 15 august, in anul 1921, in Draguseni, judetul Botosani, avand sa creasca sub si sa se bucure de obladuirea Maicii Domnului, atat in familie, cat si in cele mai intunecate incercari ale vietii. De mic simte duhul Ortodoxiei mangaindu-l si ocrotindu-i pasii spre o viata bineplacuta lui Dumnezeu.

Urmeaza cursurile scolare in satul natal, iar liceul la Falticeni si Storojinet, cand intra in Fratiile de Cruce (1939). O data cu declansarea razboiului, cu pierderile teritoriale suferite de Romania, este mobilizat si lupta pe front, pana la Cotul Donului, fiind decorat cu medalia „Barbatie si Credinta”.

Dar cu sine, cu dusmanii neamului si ai lui Dumnezeu avea sa dea marile batalii mai tarziu.

„Bandit, dusman al clasei muncitoare”

In 1946, fiind student al Facultatii de Medicina din Iasi activeaza in randurile Miscarii Legionare – „legaturi, informatii, sedinte, disciplina, pregatire, curaj”* – in cadrul Centrului Studentesc in „lupta fara compromis impotriva a tot ce-i rau”.

Scapa de arestarile din noaptea de 14/15 mai 1948, fiind cautat de politisti acasa, nu la Iasi. Se ascunde la familia unui prieten. Arestat la 12 iunie, fiind tradat Sigurantei de un fost coleg de liceu cand se intoarce pentru a-si sustine examenele din sesiunea de vara, e dus sub amenintarea pistoalelor la Siguranta; de acolo, ajunge la Galata, apostrofat constant de a fi „bandit, dusman al clasei muncitoare” si amenintat cu moartea.Urmeaza duba pana la inchisoarea Suceava, unde comunistii declansasera (cu Turcanu, Bogdanovici si Popa Alexandru) reeducarea. Regimul celor cinci luni de ancheta facuta numai noaptea, cuprinde: foame, frig, batai si torturi pana la lesin, pedepse la izolare, confruntari pentru a declara tot si care urmareau slabirea increderii in sefi si intre detinuti.

In urma procesului din februarie 1949, mascarada a justitiei, i se da o sentinta de condamnare la 10 ani munca silnica. Perspectiva unei lungi detentii il gaseste pe Dumitru Bordeianu hotarat sa aleaga Calea Adevarului si a Vietii marturisite in Iisus Hristos.

Reeducarea de la Pitesti: de la rezistenta, la cadere

In aprilie 1949 e transferat cu un lot de 80 de studenti legionari la Pitesti; acolo avea sa se declanseze reeducarea prin bataie si tortura (ai carei responsabili sunt cei indemnati la acest „experiment” chiar din Uniunea Sovietica: Nicolski, Zeller, Jianu sau Sepeanu, Dumitrescu sau Goiciu; nu studentii supusi la chinuri inimaginabile). Va sta in celula cu Costache Oprisan (aflat „in varful piramidei intelectuale romanesti”, la cei 30 de ani ai sai) 11 luni, „cele mai placute din inchisoare”, intrand impreuna in iadul demascarilor.

Pana in vara lui 1950 Dumitru Bordeianu avea sa reziste oricaror forme de supliciu (infometare, bataie primita de la detinutii tortionari, degradarea dincolo de limita intelegerii) pana cand a cazut in plasa satanei, hotarand in forul sau interior sa nu mai rosteasca psalmi (pentru a nu risca sa fie surprins); din acel moment s-a prabusit ultima reduta a rezistentei interioare; fusese avertizat de tovarasul (din Securitate, poate chiar Nicolski) care-l anchetase: „De beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem…”

Fortati sa-si manance fecalele. Se leapada de Dumnezeu

In camerele si celulele Pitestiului asista neputincios sau sufera pe propria piele: bataia pana la desfigurare, pozitia fixa – stand pe prici, cu bratele pe genunchi si cu privirea tinta inainte – suportata zi de zi, ore intregi incontinuu, demascarile scrise si publice, torturile care imbracau „cea mai degradanta forma, fiind acum administrate de noi, noua insine, devenind din victime ale opresiunii, proprii nostri calai”, defaimarea parintilor, fratilor si rudelor, turnarea camarazilor, fortarea de a-si manca propriile felcale, blasfemiile verbale sau puse in scena la adresa Mantuitorului, a Maicii Domnului, a Sfintilor.In acest sistem halucinant de brainwashing, al alegerii intre moarte, nebunie sau cedare, se produce si denigrarea si lepadarea de: Miscare, credinta, camarazi, Dumnezeu; la urma vine prabusirea.

Din iad la Inviere

Teroarea si tavalugul reeducarii, al torturii reluate mereu, neincrederea in oameni va dura pentru Dumitru Bordeianu 4 ani, timp in care sufletul sau ajunge sa fie posedat de o forta satanica. Are doar sansa sa nu loveasca in camarazi, „tot ceea ce s-a intamplat cu mine…. s-a referit doar la constiinta si persoana mea”. La capatul acestui rastimp, in inchisoarea Gherla are parte de gingasia camaradereasca a unui ucenic si frate intru sfintenie al lui Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu (mort laAiud in 1963) – „de cand l-am cunoscut, traiesc cu impresia ca am stat de vorba cu ingerii”, de parinteasca grija a dr.Traian Trifan (23 de ani de detentie), fost prefect legionar, „promotor” al rezistentei mistice din inchisori (in temnita Aiudului, cand Antonescu ceruse „reabilitarea” legionarilor) – „in timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badiei Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani”. Era ziua Invierii 1954 cand Dumitru Bordeianu, renaste si simte ca Dumnezeu nu-l parasise.

Urmeaza detentia la Aiud (mutat in 1955), unde infrunta ultimele incercari de reeducare, cu un discurs in care vorbeste despre reeducarea de la Suceava si demascarile de la Pitesti si Gherla si incheie: „Eu nu ader la acest balci, la aceasta mascarada…!” A urmat izolarea la Celular. In vara lui 1963 e trimis cu domiciliu obligatoriu intr-un sat din Baragan, Viisoara. Eliberat, intra in temnita cea mare: tara intreaga.

Dupa 15 ani de detentie – timp in care doar o data a avut legaturi cu familia – si domiciliul obligatoriu, in 1964 este pus in libertate, cand se casatoreste si isi incheaga o familie. Pe plan profesional nu-si poate definitiva studiile de medicina (neingaduindu-i-se de comunisti); reuseste insa sa absolve Institutul Pedagogic (1969) si Facultatea de Biologie (1972) din Bucuresti. Framantat de intelegerea propriei drame omenesti, are revelatia intelesului – pe care o poate avea „cine nu-i certat cu metafizica crestina si cu Sfintii Parinti” – citind vietile si scrierile Sfintilor Parinti, dupa sfatul unui mare teolog roman.

Anchetat de acelasi securist ca si pr. Calciu

Frecventeaza manastirile, avand indrumatori si prieteni de talia parintilor Cleopa si Marcu, de la Sihastria, prin care-si intareste credinta si nadejdea de izbavire. In 1979 e anchetat, de acelasi securist ca si Parintele Calciu, Grigoriu, care il ameninta ca daca nu da declaratii impotriva lui Calciu, isi va pierde serviciul; dar infrunta amenintarile cu convingerea ca nu i se mai poate smulge vreo turnatorie.

In exil: cea mai cutremuratoare marturisire a patimilor Pitestiului

La capatul incercarilor, „dupa douazeci si cinci de ani de urmariri, anchete si amenintari” alege calea exilului, ajungand in Australia in 1989. Acolo va avea linistea departarii si singuratatii in locuinta sa de langa un parau – pe care-l recunoaste ca fiind acela langa care se visase, inca din Romania, stand si scriind.

Dupa ce implineste postul si rugaciunea dictate de constiinta, in perioada februarie-decembrie 1990 dicteaza sotiei memoriile, asa cum i se luminau in minte, cu claritate, sub inspiratie divina. Acestea sunt publicate la Paris (1992) si reeditate la Bucuresti (1996, 2001) cu titlul “Marturisiri din Mlastina disperarii“, carte ce descrie drama reeducarii, zugravind chipuri de martiri: Gioga Parizianu, Corneliu Nita, Ionica Pintilie, Aurel Pandurescu, Mihai Iosub sau oameni fara egal, ca: Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Andrisan, Mitan, eroul Visovan, badia Ungureanu, ascet si mistic, Gelu Gheorghiu, Hutuleac; apoi: Pop Cornel, Magirescu Eugen, Patreascanu Nuti, Popescu Aristotel, care nu pot fi judecati de cei ce nu au trecut prin acele infioratoare suplicii sau figuri de tortionari: Virgil Bordeianu, Livinschi, Zaharia, din care unii nu s-au cait. Omul alterat si degradat, chinuit si schinuindu-si semenul, ajunsese sa-si zdruncine sufletul, in „fenomenul” Pitesti-Gherla.

Dumitru Bordeianu descrie in cartea sa fenomenul mistic al luptei dintre tinerii constienti de menirea lor istorica, care si-au slujit neamul si Biserica lui Hristos impotriva comunismului, cu cei posedati de duhurile satanei.

Fazele reeducarii, metodele de tortura, batjocurile si blasfemiile au fost descrise cu lux de amanunte, dar unele a fost imposibil sa fie scrise, fiind prea de neinteles si de necrezut.

Din exilat, calauzitor al tineretului romanesc

Bucuria cu care a revenit de cateva ori in tara, i-a fost impartasita de fostii prieteni de suferinta, dar si de tinerii, de monahii si preotii care l-au cautat pentru a sorbi nemijlocit, de la sursa, franturi din experienta sa mistica din inchisori si de viata, ascultandu-i indemnurile de a nu se abate de pe calea Bisericii si de a intelege si urma lupta pentru neam si tara, pastrand cultul pentru cei morti. A murit la 16 august 2002; trupul i-a fost inmormantat in Australia, departe de tara, dar intr-un pamant primitor, acolo unde si-a putut depana amintirile si intocmi marturisirea, iar sufletul i s-a inaltat in randurile mucenicilor si sfintilor neamului romanesc.

(Ionut Baiaș și Costel Condurache – Hotnews)


“Eu cred nelimitat in Dumnezeu. Orice fac, gandesc si vorbesc eu raportez la Adevarul absolut care este Dumnezeu… Ceea ce este important este ca noi am fost torturati luni intregi ca sa recunoastem ce nu am facut. Punctul culminant al acestei torturi morale a fost lepadarea de Dumnezeu. Dar a ingaduit Dunezeu sa se vada adevarata fata a comunismului. Ceea ce s-a petrecut la Pitesti si Gherla, acesta a fost comunismul. Era un duh satanic in inchisoare, o forta care te apasa si te tortura…”*

Învierea

Invierea-Domnului-2

Dacă nu as mărturisi în acest capitol ceea ce am trăit atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru că minunea a făcut-o El, iar eu trebuie să spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adresează numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor.

Dumnezeu se face om ca si noi, ca să-L vedem, să-L pipăim, să-L ascultăm vorbind, să vedem minunile pe care le-a făcut cu noi oamenii; iar noi ajungem să-L negăm ca Fiu al lui Dumnezeu, să-L prigonim si să-L răstignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omenească nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pământ ne-a spus:„Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”.

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru că El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile făcute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnică, ci vor învia ca să-si primească răsplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au făcut ca slugi ale satanei. Dacă au slujit satanei pe pământ, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credintă, nu prin puterea de pătrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, dăruit de Dumnezeu omului prin creatie. Şi el operează mai ales acolo unde ratiunea umană nu poate pătrunde. „Crede si te vei mântui”,  „Cercetati Scripturile”, spune Fiul lui Dumnezeu.Toată fiinta mea se cutremură ca acela care am trăit timp de patru ani o fărâmă de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Şi aceasta pentru ca omul să fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitătile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credintă la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizaseră. În toată fiinta mea se instalase, fără să-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, că se va întâmpla ceva cu mine. Trăiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frică de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din clipă în clipă îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelasi timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă misc prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii că am ajuns la marginea suferintei si răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinta mea, de este cu putintă, iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toată fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început să-mi curgă siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise si mă stăpânise, timp de patru ani de zile.

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăsirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de usor de parcă ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndată ce forta aceea satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, lesinat, cu cămasa udă de transpiratie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă siroaie. Mi-am simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căintei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde mă aflam; mă simteamun alt om si eram atât de usor, de parcă pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu mă vindecase si mă înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei păcătosi, încât nu stiu cum as putea să-Ţi multumesc!”

Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit:„Iată, te-ai făcut sănătos, mergi si de acum să nu mai păcătuiesti!”. Şi inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simteam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea stătea Jimboiu. L-am îmbrătisat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”.

„Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă si cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seară au reusit camarazii să mă trezească. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevărata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea. Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o trăisem timp de patru ani, o putere care făcea să nu mă mai tem de nimic, decât de Dumnezeu. De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încătusare, ci libertate deplină. Cu toate că trupul îmi rămăsese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pământească.

Era libertatea dată de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: „Eu vă dau adevărata libertate”. Zidurile închisorii, lacătele si lanturile care ne strângeau si ne zăvorau, pentru mine aveau mai putină importantă; eu trăiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trăirea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slăbit aproape până la distrofie, se întărise.

Aceia ce vor citi cu bunăvointă si răbdare acest capitol, vor cunoaste – cred – de ce gândesc si trăiesc asa cum am arătat în mărturisirile mele.

Am mai stat în acea cameră încă vreo lună, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. După aceea, el a fost luat si dus la anchetă unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fără medicamente, a murit ca un martir. Am această credintă intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

via Fericiți cei Prigoniți

Sfinții Martiri Brâncoveni: “Vreau să mor creștin. Lovește!”

ic3.jpg

Doamne, ce mare dar avem noi, ca romani, in pilda Sfintilor Brancoveni! Cu adevarat, ctitoriile se pot narui, cartile se pot invechi si ingalbeni, dar duhul marturisitor, duhul muceniciei in veci nu piere, caci este Duhul Sfant Insusi lucrator in Sfinti! Duhul acesta care s-a invesnicit in cuvantul de martusirire, de El avem nevoie in aceste vremuri.

Redam mai jos o scurta dar foarte inspirata descriere a martiriului Sfintilor Brancoveni facuta de artistul Dan Puric la emisiunea 100% moderata de Robert Turcescu.

Sa cautam si noi, alaturi de Dan Puric, sa intiparim in inimile noastre acest gand de vesnicie, luand pilda copilului Matei Brancoveanu – „Eu pot sa privesc Europa, SUA, lumea intreaga si sa zic asa – Vreau sa mor crestin. Loveste! Asta este testamentul clar si conditia mantuirii noastre.

 

Dan Puric:

puric.jpg

„…Atunci (martiriul Sfintilor Brancoveni) a fost un mega-show organizat de Ahmed Pasa, cu ambasadori din Rusia, din Imp. Habsburgic, din Marea Britanie etc, era, deci un show, cu surle si trambite, si, in mijloc, era un pusti de 12 ani, cu fratii lui si cu tatal sau, care in acea zi implinea 60 de ani. Mergeau desculti, cu capul gol, el, batranul fiind torturat de trei luni de zile. Dupa acest „eveniment”, organizat de pasa pentru a isi arata muschii in fata puterilor europene, un jurnal francez, Gazette de France, a scris „un domnitor roman a fost executat pentru ca nu si-a platit datoriile”Ei (puterile europene, n.n) nu aveau nicio treaba cu marturia crestina (inca de pe atunci! – n.n).

(…) Batranul si-a vazut copii decapitati. Si, inainte de a incepe decapitarea, le-a spus urmatorul lucru, pe care ar trebui poporul roman sa si-l reaminteasca. Brancoveanu a spus asa: Stati tari. Nu luati seama la moartePriviti la Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care atat a patimit atatea pentru noi si ce viata de ocara a avut.” Din clipa aceea a inceput masacrul. Dar batranul le-a spus: „Stati tari. Nu luati seama la moarte”.

A fost un stop, la baiatul cel mic, Matei, caruia i-a fost frica. A fost, daca vrei, tremuratul fiintei, sau daca vreti, acea neliniste pe care a avut-o Insusi Hristos cand a spus „Tatal Meu, de ce Ma lasi?

Fiti atenti unde este frumusetea crestina a crucificarii romanesti! Copilul asta a avut un balans christic. Si a spus – „nu pot, eu trec la islamism”. Si atunci, tatal lui, batranul, i-a spus: „Neam de neamul nostru nu s-a dezis (de credinta ortodoxa n.mea). Daca s-ar putea sa mori de mii de ori pentru ea.” Si, in clipa aceea s-a produs un scurt circuit, care a facut coloana vertebrala a dainuirii neamului nostru. Copilasul s-a uitat la calau si i-a zis asa: „Vreau sa mor crestin. Loveste.”

Privindu-l pe Brancoveanu, privindu-l pe Matei, si privindu-l si pe imparatul Constantin – care a vazut, inaintea unei batalii, semnul crucii pe cer, fiind scris: „Prin aceasta vei izbandi” – avem cele trei priviri ale neamului acesta. (Stati tari in credinta. Nu luati seama la moarte!Vreau sa mor crestin. Loveste!; Prin acest semn (Crucea) vei izbandi – acestea sunt cele trei priviri mantuitoare, cele trei pilde sintetizate de artistul Dan Puric – n.n.).

Putem sa ii scoatem pe acesti martiri din fiinta noastra? Putem sa ii relativizam si pe acestia? Adica, haide domne sa ne luam dupa Gazette de France! Eu nu pot sa ma iau dupa Gazette de France! Eu ma iau dupa BrancoveanuSi asta este foarte bineUn copil pe mine ma intoarce. Acel copil, care este sfant, Matei Brancoveanu, a privit in ochi calaul si a spus: „Vreau sa fiu crestin. Loveste!”

Eu pot sa privesc Europa, SUA, lumea intreaga si sa zic asa – Vreau sa mor crestin. Loveste! Asta este testamentul clar si conditia (mantuirii noastre, n.n.).”

icoana-sfintilor-brancoveni.jpg

Reproducem mai jos si un scurt fragment din viata sfintilor pentru a avea si tabolul mai exact al firului muceniciei lor:

“In Saptamana Patimilor din anul 1714, in urma tradarii unor boieri, care l-au clevetit ca unelteste impotriva turcilor, la Bucuresti a sosit o multime de ostasi trimisi de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Voda cu fiii si ginerii sai si l-au dus la Inalta Poarta, in jalea tuturor locuitorilor orasului. Luandu-si ramas bun, Constantin a zis noului domnitor si celor din apropierea lui: “Daca aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru pacatele mele, faca-se voia Lui! Daca sunt insa fructul rautatii omenesti, pentru pieirea mea, Dumnezeu sa ierte pe dusmanii mei“.

(…)

Marturisitorii lui Hristos au fost dusi pe strazile orasului lui Constantin, imbracati numai in camasi, desculti, cu capetele descoperite si legati in lanturi, intocmai ca raufacatorii. La locul de taiere astepta multime de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul sau si ambasadorii marilor puteri europene. Acolo mucenicii fiind pusi in genunchi, mult patimitorul Constantin i-a imbarbatat pe fiii sai: “Fiii mei, iata, toate avutiile le-am pierdut. Sa nu ne pierdem si sufletele! Stati tari, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama la moarte. Priviti la Hristos, Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare in aceasta si nu va miscati din credinta ortodoxa pentru viata si lumea aceasta! Aduceti-va aminte de Sfantul Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici imbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos; ca nu sunt vrednice muncile si nevoile acestea de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dara, o dulcii mei fii, cu sangele nostru sa spalam pacatele noastre”.

(…)

Deci au cazut capetele vistiernicului Ianache Vacarescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, dupa aceea al lui Stefan si al lui Radu. Iar cand a venit randul copilului Mateias, care avea numai 12 ani, si calaul a ridicat sabia sa-i taie capul, acesta s-a inspaimantat si a strigat sultanului sa-l ierte ca se va face musulman. Atunci tatal sau, plin de barbatie, i-a zis: “Din sangele nostru n-a mai fost nimeni care sa-si piarda credinta. Daca este cu putinta, sa mori de o mie de ori, decat sa-ti lepezi credinta stramoseascapentru a trai cativa ani mai multi pe pamant”. Atunci copilul s-a intarit si, intinzandu-si linistit gatul pe taietor, a zis calaului: “Vreau sa mor crestin. Loveste!”

ic2.jpg

sursa: Cuvântul Ortodox

 

 

 

Sfinții Martiri Brâncoveni: 305 ani de la martiriu

În urmă cu 305 de ani, la Istanbul, au pierit tragic, după luni întregi de chinuri, domnitorul Constantin Brancoveanu, cei patru fii ai săi și ginerele său, sfetnicul Ianache. Martiriul lor a fost recunoscut de Biserica Ortodoxă Română, care 15 august 1992, i-a declarat sfinți. Racla cu moaștele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu se află la Biserica Sfântul Gheorghe – Nou din București, lăcașul de cult fiind una din ctitoriile sale.

Îndelungata domnie a lui Constantin Brancoveanu, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată tragic în ziua 15 august 1714, a marcat epoca prin amploarea și însemnătatea faptelor sale. Abil diplomat, prin înțelegeri și corespondență dusă în secret față de turci, a căror vasală era Țara Românească, și cu prețul multor pungi cu galbeni plătite cu generozitate, voievodul a mentinut echilibrul politic la granița a trei mai imperii, Otoman, Habsburgic și Țarist. Țara a putut cunoaște o lungă perioadă de pace, iar ortodoxia, amenințată de pericolul catolic și islamic, a fost apărată.

Ultimii ani ai domniei Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu au coincis cu sultanatul lui Ahmed al III-lea, care a condus Imperiul Otoman de la finele lui 1703 până în 1730. Este perioada de după chemarea domnitorului român la Adrianopol – când i se pregătea mazilirea -, precum și perioada conflictelor ruso-turce. Soarta Brâncoveanului era pecetluită, turcii așteptau doar să obțină o cât mai mare parte din averea „Prințului Aurului”, cum îl numeau. Din păcate, motivarea unei sentințe de mult hotărâte a fost servită tocmai de boierii țării, scrie „Ziarul Lumina”.

În aprilie 1713, sultanul Ahmed al III-lea îl numește mare vizir pe gi­nerele său, Silahdar Ali Pașa, prilej cu care acesta din urmă primește titlul de „Damat” („ginere”, atribuit bărbaților care intrau în dinastie prin căsătoria cu o prințesă otomană). Istoricii apreciază că Ali Pașa a fost cel mai dur vizir din istoria Imperiului Otoman! Sursă principală în prezentarea relației dintre domnitorul român și marele vizir este Anton Maria Del Chiaro, secretarul domnesc cunoscător al realităților vremii. Este suficient să amintim că Del Chiaro numește data de 5 august 1716, când Ali Pașa este ucis în lupta de la Petrovaradin (Serbia) dintre Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, „zi glorioasă pentru lumea creștină”.

Rebeli față de Poartă

Lă­comia fără saț a Sultanului Ahmet nu-l pierdea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altin Bei, adică Prințul Aurului”. Se­cre­tarul domnesc notează chiar că „se știa de persoane inițiate că, îndată după pacea cu rușii, în 1711, Sultanul, de acord cu Marele Vizir, a hotărât o nă­praz­nică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu și Can­tacuzino, și că pregătise lista celora ce trebuiau să pia­ră ca rebeli față de Poartă„. În 1716, acest plan era înde­plinit. În relația cu turcii, bo­ierii Cantacuzini s-au dovedit a fi doar instrumente folosite la nevoie împotriva lui Brân­co­vea­nu: spătarul, stolnicul și tânărul domn au fost executați la mai puțin de doi ani după martirizarea rudelor lor. Odată cu arzurile trimise împotriva lui Brâncoveanu la Înalta Poartă, boierii Cantacuzini și-au semnat propria sentință.Voievodul Brâncoveanu a fost acuzat de trădare față de Înalta Poartă.

Nouă capete de acuzare

Împotriva sa au fost mai multe capete de acuzare, printre care și marea avere personală sau înțelegerile și corespondența purtată în secret cu marile puteri străine. A fost îndepărtat de la domnie pe 25 martie 1714, în Săptămâna Patimilor, când solul sultanului le-a anunțat Brâncovenilor firmanul de mazilire.

Domnitorul și întreaga sa familie, bărbați, femei și prunci, în total 13 prizonieri, au fost duși la Înalta Poartă (Istanbulul de azi, numit pe atunci Țarigrad, Constantinopol, Stambul sau Înalta Poartă). După un drum de 3 săptămâni, au fost aruncați cu toții în închisoarea Yedicule, sau ”Închisoarea celor șapte turnuri”.„
Timp de patru luni, în turn sau în ”Groapa Sângelui, domnitorul avea să fie torturat neîncetat pentru a mărturisi unde-și ascunsese averile.

Întins pe roată, ars cu fierul înroșit

Conform istoricilor, a fost întins pe roată, i s-a pus pe cap un cerc de fier încins, a fost ars cu fierul înroșit pe piept și pe spate, a fost străpuns în mâini și în picioare, iar după cumplitele chinuri, turcii i-au smuls semnătura pentru aurul depus în băncile de la Veneția, potrivit site-ului tvr.

Apoi, în ziua de 15 iunie 1714, bărbații Brâncoveni au fost mutați din Groapa Sângelui la Ceauș Emini, o altă temniță din teribila Închisoare a celor Șapte Turnuri, dar mai aproape de lumină. Aici erau închise și Doamna Marica, Domnița Bălașa și cumnata ei, Anica, soția lui Constantin, împreună cu fiul lor de doar câteva luni. Pe 15 August 1714, de Sfânta Maria Mare, Constantin Brâncoveanu , fiii săi și Ianache au fost duși la locul de osândă. Ziua fusese aleasă anume de otomani. Știau că era o mare sărbătoare creștină, ziua în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, precum și onomastica soției sale, Marica.

 

sursa: ActiveNews

15 August 1714 – Martiriul lui Constantin Brâncoveanu si al fiilor sai

În ziua în care crestinii sarbatoreau Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu este acuzat si executat pentru a fi complotat si corespondat in secret cu dusmanii Imperiului Otoman: AustriaMoscovaPolonia si Venetia, transmitand acestora informatii secrete despre turci. Odata cu domnitorul Tarii Romanesti au fost executati si cei patru fii ai sai. La sfarsitul executiei, capetele au fost plimbate in varfuri de sulite prin oras, in vreme ce corpurile au ramas la locul executiei, fiind aruncate spre sfarsitul zilei in mare.“Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele… Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.”, scria Gheorghe Șincai despre tragedia familiei Brâncoveanu

15 August 1714 – Martiriul lui Constantin Brâncoveanu si al fiilor sai

După ce trupul lui Constantin Brâncoveanu fusese aruncat in marea Marmara, niste pescari greci au reusit sa-l recupereze si sa-l ingroape pe o insula din largul marii.Vaduva Marica ii aduce in 1720 trupul lui Constantin Brâncoveanu in tara si il inmormanteaza in  Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, una dintre ctitoriile domnului. Pentru ca turcii sa nu afle de repatrierea ramasitelor domnitorului, lespedea de pe mormantul sau nu a fost inscriptionata, vaduva sa inscriptionand insa numele de Constantin Brâncoveanu pe o candela de argint, o inscriptie care a fost redescoperita in anul 1914.

Nici macar in momentul in care este nevoit sa priveasca in ziua de Adormirea Maicii Domnului din anul 1714, inainte de a-i veni randul, cum cad sub sabia calaului capetele celor 4 fii ai sai si cel al ginerelui, Constantin Brâncoveanu nu-si leapada credinta si primeste cu demnitate soarta care i-a fost harazita.Ramasitele pamantesti ale domnitorului au fost deshumate de doua ori in secolul XX, in anii 1932 si 1985. Daca in anul 1932, osemintele domnitorului au fost identificate cu prilejul unei cercetari arheologice desfasurate la biserica, sub coordonarea lui Virgil Drăghiceanu, secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, in anul 1985 au avut loc niste lucrari de consolidare ale mormantului, conduse de catre arheologul Panait I. Panait.

Epoca lui Constantin Brâncoveanu, desi este in unele privinte o continuare a epocii lui Serban Cantacuzino, ea are insa niste particularitati, aducand elemente noi de improspatare in mai multe domenii si reprezinta perioada cea mai fructuoasa din punct de vedere cultural si spiritual din istoria culturii romanesti din Muntenia.

15 August 1714 - Martiriul lui Constantin Brâncoveanu si al fiilor sai

 

                                                                                                                     sursa : Glasul info

 

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php