Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Cultură

105 ani de la nașterea Elisabetei Rizea, EROINA din Nucșoara, simbol al rezistenței anticomuniste

Miercuri, 28 iunie, se împlinesc 105 ani de la nașterea Elisabetei Rizea, eroină a rezistenței anticomuniste din Munții Făgărașului.

Elisabeta Rizea s-a născut pe 28 iunie 1912, în comuna Domnești, județul Argeș, în familia lui Ion și a Mariei Șuța. În 1950 a fost arestată pentru prima dată și condamnată la 6 ani de închisoare, pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel, fiind eliberată în 1956.
Deși a fost bătută și torturată, nu a divulgat nici un secret, continuând să-i ajute, și după prima eliberare, pe cei care se opuneau comunismului. În 1959, după prinderea fraților Arnăuțoiu, Elisabeta Rizea a fost arestată pentru a doua oară și condamnată la 25 ani muncă silnică pentru favorizarea infracțiunii. A fost eliberată în 1964 prin grațiere. După 12 ani de închisoare petrecuți la penitenciarele din Pitești, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc și Arad, a fost numită „dușman al poporului”, iar gospodăria i-a fost etichetată drept „casă de bandiți”. Pentru următorii 26 de ania fost ținută sub stricta supraveghere a organelor de anchetă, fiind chemată, împreună cu soțul ei, la interogatorii.
Abia după Revoluție, povestea eroinei Elisabeta Rizea a început să fie cunoscută, fiind vizitată atât de fostul președinte Emil Constantinescu și de Regele Mihai și Regina Ana.
Atârnată de păr, de cârligul din plafon
După ce securiștii au atârnat-o cu părul de pe cap de un cârlig care era agățat de tavan, Elisabeta Rizea a rămas fără niciun fir de păr pe cap… „Au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”.
În 1992, Elisabeta Rizea a acordat pentru prima dată un interviu Luciei Hossu-Longin, pentru serialul „Memorialul durerii”, povestea sa cutremurând o țară întreagă.
„Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliție, într-o cameră. A tras o masă. Avea un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe alt scaun și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.
Și mi-a fost frică că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, și stam și țipam și spuneam: «Domnule, împușcați-mă, tăiați-mi capu’, scoateți-mi ochii, tăiați-mi limba, nu știu de ei, nu mă întrebați, că nu știu! Nu mă chinuiți, nu mă lăsați fără mâini, mai bine împușcați-mă!.» (…)
Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul și m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Și după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo și a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine și-a pus sacul așa, peste mine. Și a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, așa, cu șnur, și m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceți să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldați acasă. (…) M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, așa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi și niagră ca bluza. Și dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat”. („Povestea Elisabetei Rizea”, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, București, 1993, pag. 53-54)
Cârnu a bătut-o și în spital…
„Cârnu Ioan, căpitan, Nucșoara. L-a bătut pe soțul Elisabetei Rizea de «i-a rupt carnea de pe el». Pe Elisabeta Rizea a agățat-o într-un cui din tavan, de părul împletit în coadă, femeia s-a prăbușit, iar scalpul i-a rămas în tavan. Apoi a bătut-o cu un cauciuc, pe spate. Rănile fiind atât de grave a fost dusă la spital în cele din urmă, însă nu i se putea face nici o injecție, pentru că la orice înțepătură izbucnea sângele. 10 zile Elisabeta Rizea a stat numai în frunte și în genunchi. Cârnu a bătut-o și în spital, într-o rezervă specială” (Arhiva de istorie orală a Centrul International de Studii asupra Comunismului – Cezar Zugravu, „O antologie a crimei”).
via ActiveNews

26 iunie – Ziua Drapelului României

Simbol naţional, drapelul care i-a însufleţit pe români în momente grele de luptă, dar şi de bucurie, este sărbătorit în fiecare an în 26 iunie. Data a fost aleasă în amintirea zilei când, în timpul Revoluţiei de la 1848, tricolorul roşu-galben-albastru a fost adoptat ca simbol al naţiunii române. Drapelul României poate fi arborat oricând, fără constrângeri, de persoane fizice la domiciliul sau reşedinţa lor, sau de persoane juridice la sediile acestora.

crucea

 

Care este semnificaţia culorilor drapelului

Roşul semnifică sângele înaintaşilor noştri vărsat pe pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşului din steag. Galbenul exprimă grandoarea ţării, prestigiul şi virtutea. Albastrul semnifică seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul patriei.

Istoria drapelului naţional

Cele trei culori ale tricolorului s-au regăsit pe steaguri sau stindarde înca din vremea lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Un astfel de steag, care avea şi un însemn grafic care îi reprezenta pe arhanghelii Mihail şi Gavriil, a aparţinut lui Tudor Vladimirescu, conducatorul Revoluţiei de la 1821. Steagul a fost ascuns în timpul revoluţiei pentru a nu fi capturat, iar după ce revolta a fost înabuşită, căpitanii lui Tudor Vladimirescu au hotărât arderea lui, şi totuşi, dupa 60 de ani drapelul a fost găsit, recondiţionat şi depus, în urma unei ceremonii speciale, la Casa Armatei din Bucureşti.

Istoria Drapelului Naţional începe însă în 1834, când Alexandru Ghica Vodă domnitorul Ţării Româneşti, a obţinut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustoreşti şi oştirii”. Steagul pentru corăbii avea două culori: galben şi roşu, iar cel al armatei trei: roşu, galben şi albastru şi un vultur la mijloc.

În timpul Revolutiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al naţiunii, iar după abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucureşti, a fost promulgat decretul de instituire a Drapelului Naţional. Tricolorul devenea astfel steagul naţional al tuturor românilor. Culorilor li se atribuia pentru prima dată o semnificaţie, roşul semnifică frăţia, galbenul exprimă bogăţia ogoarelor, albastrul semnifică libertatea. Culorile erau împărţite egal pentru a reprezinta principiul egalităţii, iar orientarea în sus semnifica verticalitatea.

sursa: descopera.ro

ŢIGĂNEŞTI. Pelerinaj la mormintele întemeietorilor Legiunii Arhanghelul Mihail.

La Ţigăneşti, în cimitirul satului, s-a desfăşurat sâmbătă 24 Iunie 2017, un pelerinaj la mormintele lui Radu Mironovici şi Corneliu Georgescu, înetemeietori ai Legiunii Arhanghelul Mihail, la eveniment participând numeroşi tineri din Bucureşti şi din jud. Dâmboviţa, unii dintre ei îmbrăcaţi în costume naţionale. (mai mult…)

Mesaj emoţionant al familiei lui Radu Gyr la aflarea veştii de la Cluj: “Răul nu poate să triumfe întotdeauna! Mulţumim din suflet miilor de români care s-au mobilizat pentru Poetul Pătimirilor României!”

Vestea de la Cluj-Napoca, privind retragerea iniţiativei Institutului “Elie Wiesel” de a se schimba denumirea străzii Radu Gyr din municipiu, i-a surprins plăcut pe soţii Simona Popa Gyr şi Demostene Popa, fiica şi ginerele marelui poet. “Sincer, nu ne aşteptam – ne-au mărturisit -, dar aceasta este dovada că răul nu poate să triumfe întotdeauna! Le mulţumim din suflet miilor de români care s-au mobilizat peste noapte pentru a-l apăra pe Poetul Pătimirilor României. Dumnezeu să-i răsplătească!”, au transmis cei doi românilor. Iată că şi în această zi de 22 iunie, zi astrală a neamului românesc, ziua declanşării Războiului Sfânt pentru reîntregirea Ţării, Dumnezeu a fost cu noi, pentru Radu Gyr! Doamne, ajută!

Citiţi: DOCUMENT. Ultimul cuvânt al lui Radu Gyr la Tribunalul Poporului: O CREDINŢĂ ADEVĂRATĂ. Sâmbătă, 2 iunie 1945 (Fragment)

Ascultaţi: INEDIT: Radu Gyr recitând din versurile sale împreună cu soţia sa, Flora. AUDIO/VIDEO 

UPDATE: VIDEO DE LA CLUJ:

 

sursa: Roncea.ro

24 IUNIE 1927. Înfiinţarea Legiunii Arhanghelul Mihail

Întemeietorii Legiunii Arhanghelul Mihail, cunoscuţi drept „Văcăreştenii” sau „Cei 5 de la Văcăreşti” (de fapt 6, dar Tudose Popescu decedase cu puţin timp înainte de înfiinţarea Legiunii); Corneliu Zelea Codreanu, Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneaţă.

„În mijlocul acestor frământări şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti.
Ne-am hotărât să strângem rândurile şi să continuăm lupta sub protecţia aceleaşi Sfinte Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă.
La aceste gânduri, grupul “Văcăreşti” s-a alăturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iaşi pentru vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor nr. 20, pe Văcăreşteni şi pe puţinii studenţi care mai rămăseseră legaţi de noi.
Într-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu nr. 1:
“Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAI, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.
Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici,
Corneliu Zelea Codreanu”.
Această primă şedinţă a durat un minut, adică atât cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi s-au retras, rămânând ca să cugete dacă se simt destul de hotărâţi, şi tari sufleteşte, pentru a păşi într-o asemenea organizaţie unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci şi a camarazilor mei de închisoare.”

24 IUNIE 1927

Imagine similară

Au trecut 50 de ani de când simtirea a devenit cuget si cugetul faptã!

O jumãtate de veac prinsã’n cumpãnirea omului între a rãmâne gând nedospit sau a se ridica spre zãrile senine, luminate de preceptele legionare. Rãstimp vertil, plin de prãbusiri si înãltãri, de frãmântãri în desnãdejde, de bucurii în înfrângerea propriei neputinte… Asta a fost dintru început doctrina «omului nou»: aluat statornic în plãmada spiritualã a neamului românesc pentru a-l scoate din îndoialã si a-l ridica în istorie. Nenumãrati au fost eroii si martirii în istoria oropsitã a Valahilor. Din negura epocei lui Buerebista si Decebal si pânã în epoca sumbrã a comunismului distrugãtor de suflete, numele celor ce s’au jertfit pentru aceeasi cauzã sfântã, stau mãrturie în Cartea de Aur a Neamului.

Dar printre ei, ca o luminã nestinsã si vesnicã, strãluce numele lui CORNELIU ZELEA CODREANU! In mijlocul atâtor exemple de mare respect, se desprinde acest fiu al Moldovei care a adus cea mai statornicã contributie întru salvarea sufletului românesc si pregãtirea zilei de mâine a neamului.

Gândirea lui, croitã pe temeliile nesdruncinate ale spiritualitãtii crestine si sprijinitã pe virtutile sufletesti ale strãbunilor Traci, a frânt în douã istoria. Acum 50 de ani, in seara de 24 Iunie 1927, s’a pus piatra unei noi zidiri sociale si politice. Zidire smulsã din apãsarea materiei, a egoismului si-a urei.

Sub semnul credintei legionare, omul si-a înteles menirea si’n adâncul fiintei lui au început sa se limpezeascã cãile împlinirei. Destinul neamului e strãjuit de alte perspective, chiar dacã in aceastã clipã zace sub cãlcâiul unui regim neuman si ateu. In strãfundurile nevãzute ale sufletului, flacãra aprinsã acum 50 de ani de Cãpitan, pãlpâie ca o candelã de veghe. In milioane de inimi românesti ea pãstreazã speranta si încrederea în învierea României, asa cum odinioarã, Bust: Corneliu Codreanuîn vremuri de prigoanã, tot ea a pãstrat demnitatea si curajul zecilor de mii de legionari întemnitati.

Aceasta-i minunea si mãretia celor 50 de ani de existentã a Miscãrii Legionare! S’a pãstrat în istorie pentrucã a rãmas neclintitã în precepte si’n atitudini. Si se pãstreazã în clipã pentrucã e croitã pe simtirea lãuntricã a românului!

Astãzi, mai mult ca oricând, toti cei ce-si iubesc neamul îsi îndreaptã privirea cãtre Miscarea Legionarã. Omul cautã o iesire din mlastina comunistã unde l-au dus neprevederea politicienilor si prostia gloatelor. Si numai doctrina legionarã îi poate da aceastã certitudine. Va veni timpul când toti se vor întoarce spre ea, cuprinsi de mãretia întelegerii si de entuziasmul acceptãrii.

Deaceea, cei 50 de ani ai Miscãrii Legionare nu sunt un bilant de încheiere, ci chezãsia unui adevãr ce rãsbate peste vremi si rele. Lupta legionarã se înscrie in vesnicia neamului, ca un nestins rug de sacrificii. Aniversarea de azi, mai mult decât o aducere aminte, e o chemare, un indemn cãtre cei ce asteaptã salvarea patriei.

In ciuda negãrilor si ostracizãrii oficiale, istoria româneascã a ultimilor 50 de ani stã prinsã trainic de firul nevãzut al existentei legionare. Iar viitorul, consecintã fireascã, se va împlini PRIN si SUB INDRUMAREA acestei miscãri nationaliste.

Fericiti cei care-i vor întelege menirea si i se vor apropia cu înflãcãrare si încredere ACUM când, dupã o jumãtate de veac de lupte si jertfe, Miscarea Legionarã a rãmas singura speranta a neamului românesc. Alãturi de cei neclintiti vor simtã retrãind in strãfunduri toate virtutile strãmosilor si tot curajul marilor dãruiri.

Miscarea Legionarã, vie si nestrãmutatã în gând si faptã, sta straje neclintitã în fata puhoaielor comuniste, a inconstientei demo-plutocratice si a tuturor rãmãsitelor oligarhice care au trãdat neamul românesc.

Gândirea politicã si socialã a Cãpitanului se confirmã astãzi ca singura viziune logicã si salvatoare pentru societate si om: 

– revenirea la potentele nationale 

– trãirea în duhul preceptelor armoniei sociale 

– înãltarea în spirit. 

In aceastã rânduialã se ascunde o întreagã filozofie socialã si-un întreg program de justitie si progres. Dupã cinci decade de ostracism, aceastã gândire se dovedeste singura valabilã. Prin ea CORNELIU ZELEA CODREANU ne-a dãruit un viitor înscris în vesnicie!

Cu ocazia acestui semi-centenar:

-ne plecãm respectuosi fruntile in fata marilor nostri înaintasi si intemeietorã, martiri si eroi, care-au cimentat prin sângele lor doctrina «omului nou»;

-privim cu mândrie pe cei ce-au rãmas neclintiti in rândurile legionare, în pofida tuturor amenintãrilor, lingusirilor si desperãrilor ce ne-a fost dat sã îndurãm;

-salutãm cu bucurie pe toti cei noi veniti in rândurile noastre si’n sarcina cãrora va cadea într’o zi rãspunderea viitorului si-a onoarei legionare. 

de Faust BRÃDESCU

Revista Carpatii, Madrid

Director: + Aron Cotrus     Redactor: Traian Popescu
Calle
Conde de Penalver, 82, 4  Madrid, 28006, Spania
Anul X
XIII, Nr. 7, Octombrie-Noembrie 1977

via Miscarea.net

Dan Puric, mesaj sfâșietor pentru tinerii români: Mi-e sete ca acest tineret să se întoarcă la Dumnezeu. Libertatea fără Dumnezeu este primul pas spre sclavie. Își cer singur lanțurile

Dan Puric – actor, eseist, autor și regizor de teatru român, care a jucat în teatru, film și în spectacole de televiziune, a fost invitatul emisiunii Mic dejun cu un campion de la TVR 2.
Dan Puric, mesaj sfâșietor pentru tinerii români: Mi-e sete ca acest tineret să se întoarcă la Dumnezeu. Libertatea fără Dumnezeu este primul pas spre sclavie. Își cer singur lanțurile

Acesta a vorbit, printre altele, despre așteptările pe care le are de la tinerii români.

„Poporul român are capacitate de a îndura și de a nu prolifera răul, de a nu răspunde. Iisus pe cruce cand a zis <<mi-e sete>>, nu îi era sete, îi era sete ca Iuda să se întoarcă, să nu îl piardă. Mi-e sete ca poporul ăsta să se întoarcă, să nu se dezbine.

Valeriu Gafencu era în celulă legat cu lanțurile alea de animal, toată România era sub tancurile rusești, nicio speranță. El atunci a spus un lucru, apropo de ceea ce se numește nădejdea în Hristos și ceea ce se numște vedere înainte, că comunistul o să dispară. Cine credea în 50-51, când comunisnul abia se instalase. El a zis așa: Pregatiți-vă pentru ceea ce o să vină că o să fie mult mai periculos și puneți cărămidă nouă creștină. Uitați ce se întâmplă!
Pământul acesta a dat sfinți care au văzut înainte.
Mi-e sete de genul acesta de oameni care s-au jertfit, mi-e sete de această condiție a României. Mi-e sete ca acești tineri care acum își risipesc energia și credința pe un teren fals să se întoarcă. Mi-e sete ca ei să iasă pe stradă pentru alte lucruri. Să iasă pentru faptul că istoria a fost dezgolită de martiri și sunt condamnați prin lege. Mi-e sete ca să-i văd pe stradă ca să apere familia în normele ei adevărate. Mi-e sete să-i că țin la demnitatea și la onoarea poporului român și nu la lucruri conjuncturale. Mi-e sete de această țară în parametrii ei spirituali. Să iasă România pe stradă pentru onoarea și pentru demnitatea ei, nu să fie manipulați. Mi-e sete ca acest tineret să se întoarcă la Dumnezeu.
Mergeam pe stradă și mi-am dat seama că libertatea fără Dumnezeu este primul pas spre sclavie. Își cer singur lanțurile. Viitorul fără Dumnezeu nu există. Libertatea nu există decât în credință”, a spus Dan Puric la emisiunea Mic dejun cu un campion de la TVR 2.
sursa: ActiveNews

Credință și Cultură Azi. Mărturisitori în temnițele comuniste. Rezistența prin credință

Emisiune Trinitas TV din 11.06.2017. Realizator: Vasile Bănescu. Invitat: Sorin Lavric

via Fericiti cei Prigoniti

Profesorul Nae Ionescu

Incepînd  din  anul   1922,  studenţimea  bucureşteană trăieşte   sub   influenţa  spirituală  a   profesorului Nae   Ionescu. Influenţă care se exercită şi dincolo de zidurile Facultăţii de Litere — la început prin cursurile la care participau foarte mulţi studenţi de la Teologie şi Ştiinţe, apoi prin A.S.C.R., mai tîrziu prin articolele din ziarul „Cuvântul”, iar acum în urmă prin cursul de logica colectivelor. Nu avem a ne ocupa aici de răsunetul pe care l-a avut şi de rezistenţele pe care le-a întîmpinat gîndirea şi acţiunea profesorului Nae Ionescu, în viaţa civilă a României moderne. Paginile de faţă sînt închinate numai profesorului, omului care a condus de pe catedră, timp de cincisprezece ani, orientarea spirituală a tineretului. Este însă uşor de ghicit — şi tot aşa de uşor de verificat — cît de mult datoreşte profilul actual al României, prezenţei profesorului Nae Ionescu. Critica anumitor forme economice şi politiceromâneşti intrate în  descompunere — critica exercitată de profesorul Nae Ionescu zece ani în urmă — este astăzi verificată de o serie întreagă de fapte, şi acceptată de un număr impresionant de tehnicieni şi oameni politici. Formele noi, de viaţă economică şi civilă, pentru care militează profesorul Nae Ionescu — încep a fi presimţite şi dorite de mase compacte, dinamice, româneşti. Fără a fi popular, Nae Ionescu a cîştigat întotdeauna de partea sa elementele dinamice, creatoare, eroice. Structura influenţei sale se recunoaşte în toate planurile în care s-a exercitat, oricît ar fi ele de diverse.  

  1. IORGA, PÂRVAN, NAE IONESCU  

In viaţa universitară, profesorul Nae Ionescu se situează de la început ca un urmaş direct al lui Nicolae Iorga, şi se recunoaşte ca unul din elevii săi cei mai „puri”‘: crescuţi adică in realismul istoric,fenomen românesc dinamizat de N. Iorga. Cronologic, Nae Ionescu apare totuşi ca un „moştenitor” al lui Vasile  Pârvan.

Căci, de la 1926 încoace el are în faţa sa o masă de studenţi care crescuseră sub magia lui Pârvan şi care nu-şi mai găseau acum nici un sprijin viu, nici un maestru spiritual. O generaţie de studenţi nu se apropie întotdeauna de profesorul cel mai erudit sau de pedagogul cel mai eficace. Studenţii nu caută la Universitate numai o bună şi precisă învăţătură. Caută, mai ales, o metodă de viaţă şi de gîndire; un maestru spiritual, adică un om destul de sincer ca să nu şovăie lămurindu-le zădărnicia ştiinţelor omeneşti, şi destul de viu ca să nu piară el însuşi copleşit de conştiinţa acestei zădărnicii. Nu este deloc întîmplător că cei trei profesori care au condus generaţiile de studenţi de la 1900 încoace — Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Nae Ionescu — au mărturisit toţi trei o conştiinţă tragică a existenţei, şi au găsit totuşi un sens eroic acestei existenţe, care trebuie acceptată şi rodită. Nu este întîmplător că tocmai în jurul acestor trei dascăli s-au adunat tinerii. Fiecare din ei a mărturisit un aspect al conştiinţei tragice. Nicolae Iorga, el, muncitorul — a vorbit despre blestemul muncii, despre durerea nesfîrşită a omului silit să lucreze neîncetat, ca să ţină lumea vie şi rodnică. Vasile Pârvan, el, solitarul — a vorbit despre blestemul singurătăţii. Nae Ionescu n-a tăinuit ascultătorilor, nici unul dintre paradoxele, blestemele şi dramele conştiinţei umane. Şi cu toate acestea, în lecţiile şi conferinţele acestor trei mari învăţători ai neamului nostru — au aflat generaţii întregi de studenţi adevărata lor hrană spirituală, şi fundamentarea teoretică a unei vieţi autentice şi creatoare. Este una din caracteristicile culturii româneşti moderne această conştiinţă tragică a existenţei (Eminescu-Hasdeu-Iorga-Pârvan-Nae Ionescu) conştiinţă care nu se neagă pe sine, totuşi, în disperare sau scepticism. Toţi aceşti creatori de valori româneşti au acceptat condiţia umană, au muncit, şi au intervenit în istoria neamului românesc, aducînd in scrisul şi vorba lor o extraordinară capacitate de nădejde. Nimeni n-a văzut mai glorioasă soarta neamului românesc decît aceşti „tragici”‘.

 

SOCRATISM  

Situarea lui Nae Ionescu, în viaţa Universităţii bucureştene, ca elev al lui Nicolae Iorga şi ca moştenitor spiritual al lui Vasile Pârvan — nu e lipsită de o anume semnificaţie istorică. După momentul profetic şi dionisiac al lui Nicolae Iorga, şi după momentul metafizic şi apolinic al lui Vasile Pârvan — funcţiunea socratică pe care o exercită profesorul Nae Ionescu încă din primele sale cursuri, îşi capătă o valoare foarte precisă în evoluţia culturii româneşti. Intr-adevăr, Nae Ionescu se mărturiseşte de la început ca un tip socratic: împotriva oratoriei, împotriva profetismului, împotriva uneimetafizici  exterioare. El readuce metafizica la punctul ei iniţial: cunoaşterea de sine. De la prima sa lecţie de metafizică — problema fiinţei va rămîne centrul de preocupări teoretice al profesorului Nae Ionescu. Structură anti-oratorică, el introduce în Universitate tehnica socratică — a lecţiilor familiale, calde, dramatice. Creează repede un stil, pe care îl imită studenţii: vorbire directă, fraze scurte, exemple frivole. Elev al lui  N. Iorga şi continuator al lui Pârvan — profesorul Nae Ionescu se deosebeşte totuşi hotărît de aceşti doi mari învăţători. Ironic în loc să fie profetic, familiar în loc să fie solemn — Nae Ionescu nu domină ca un oracol, nici nu emoţionează ca o Pytie. Vorba lui cucereşte — şi gîndirea lui tulbură.

Cea dintîi etapă, şi cea mai fascinantă, din influenţa pe care profesorul Nae Ionescu a exercitat-o asupra studenţimii — a fost această tehnică a neliniştirii. Unii au şi văzut în ea o mare „primejdie teoretică”. Serii întregi de studenţi au fost învăţaţi sistematic cum să nu creadă în cărţi, în teorii generale, în dogme. Dimpotrivă, paradoxul şi aventura erau încurajate; deznădejdea şi exasperarea erau privite cu simpatie; sinceritatea era promovată pretutindeni. La Universitate, pe stradă, în redacţia „Cuvântului” — profesorul  Nae Ionescu păstra totdeauna ochiul viu asupra tînărului care se apropia de el,  nelămurit, neliniştit, disperat. Nu respingea decît două categorii de tineri: pe cei nesinceri, şi pe cei înţelepţi. A manifestat întodeauna panică sau prudenţă faţă de tinerii care îşi aveau sistemul lor de filosofie la 19 ani. O vorbă care o spunea adesea, era aceasta: „Ca să poţi nădăjdui că vei înţelege ceva în viaţă, trebuie să-ţi dai seama 7 ani că nu înţelegi nimic”. Momentul  spiritual — pe care l-a  formulat, dacă  nu chiar l-a creat Nae Ionescu — cerea o ieşire din formule, din cărţi şi, din lucruri învăţate. Războiul pusese din nou problema omului — a libertăţii şi mîntuirii lui. In România întregită, această problemă se încadra în acea gravă şi surdă luptă de regăsire a sufletului românesc, autentic. Nicolae Iorga luminase cel  dintîi, această intuiţie fundamentală a unor virtuţi româneşti, prin care există istoria neamului nostru, şi fără de care creaţia e mincinoasă şi viaţa zădărnicie. Vasile Pârvan căutase mai departe, în proto­istoria thracă, izvorul unor virtuţi mai eroice şi mai universale. Momentul spiritual pe care îl alimentează necontenit lecţiile şi articolele profesorului Nae Ionescu — aparţine unui alt ciclu. Se cere, înainte de toate, o totală sinceritate faţă de sine şi faţă de ai tăi. Nu ştii decît ceea ce trăieşti tu; nu rodeşti decît în măsura în care te descoperi pe tine. Orice drum e bun, dacă duce în inima fiinţei tale, dar mai ales drumurile subterane, marile experienţe organice, riscurile, aventura. Un singur lucru e esenţial: să rămîi tu, să fii autentic, să nu-ţi trădezi fiinţa spirituală.

 

FIINŢA ROMÂNEASCĂ  

Socratismul profesorului Nae Ionescu se integrează, astfel de minune momentului spiritual 1922—1930. Tot ce a dezbătut „generaţia tînără” în această vreme — „experienţa”, „aventura”, „ortodoxia”, „autenticitatea”, „trăirea” — îşi găseşte rădăcinile în ideile profesorului Nae Ionescu. Sufletul românesc nu se putea găsi pe sine fără drame, fără eşuări, fără „experienţe”. Nu te puteai întîlni cu tine prin cărţi, prin metode, prin ideile altuia. Ca să poţi ajunge undeva, oriunde, trebuie înainte de toate să fii tu însuţi, să fii autentic. în această dramatică şi necesară luptă pentru autenticitate — fără de care nimic nu se poate crea — profesorul Nae Ionescu a jucat rolul de frunte. In timp ce alţi cărturari şi scriitori se grăbeau să „sistematizeze” — el îşi continua conversaţiile, lecţiile, fragmentele.

Pe Nae Ionescu nu-l interesa decît un singur lucru: să fii tu însuţi. Problema sufletului românesc este o problemă ontologică înainte de a fi una istorică. De aceea în lecţiile pe care le-a făcut studenţimii — profesorul Nae Ionescu a stăruit 12 ani asupra problemei fiinţei, ca să poată trece, de-abia în ultimul timpr la problema fiinţei româneşti. Nu putem vorbi despre ceea ce nu sîntem încă. Nu putem dezbate realităţile româneşti — pînă ce nu întâlnim realul. Drumul către real — a fost ţinta tuturor cursurilor profesorului Nae Ionescu. Şi pentru că ţinta aceasta fusese atacată profetic şi „mistic” de către N. Iorga şi Pârvan — Nae Ionescu şi-a  ales o altă metodă, metoda personală, socratică.

 

INFLUENŢA LUI NAE IONESCU  

Nae Ionescu a refuzat multă vreme să publice cărţi de filosofie, şi e foarte probabil că va refuza şi de aici înainte. S-au adus felurite şi isteţe explicaţii acestei ciudate singularizări. S-a spus, bunăoară, că lecţiile profesorului Nae Ionescu nu sînt „originale” şi ca atare nu îndrăzneşte să le dea la tipar. Intr-o cultură filosofică atit de „originală” ca a noastră, unde oricine poate face o carte de filosofie cu alte zece cărţi înainte — refuzul acesta de a publica pare într-adevăr ciudat. Cursurile profesorului Nae Ionescu sînt totuşi litografiate în 16 mari volume, şi nimeni nu e împiedicat să caute „influenţe” şi „lipsă de originalitate” in această rodnică activitate universitară. După cîte ştim, nimeni n-a făcut totuşi pină acum un asemenea examen. Profesorul Nae Ionescu a răspuns anticipat oricăror bănuieli, publicînd stenograma cursurilor sale. Dar continuă să refuze publicarea lor în volum.

Este oare atît de greu de înţeles de ce? Tip socratic, Nae lonescu nu crede într-o filosofie făcută de departe, prin cărţi. Cursurile sale sînt litografiate numai pentru folosul acelora care l-au auzit, care au stat de vorbă cu el; sînt scheme mnemonice, pentru orientarea într-o lungă conversaţie avută acum un an, sau acum cinci ani. Studenţii care îi urmăresc lecţiile alcătuiesc laolaltă o mare comunitate de dragoste şi gîndire, şi numai pentru această comunitate folosesc la ceva cursurile. Nae Ionescu, prin tot ce este şi ce gîndeşte el, nu poate invita lumea să dezbată problemele fiinţei şi ale gîndirii, departe de el; şi-ar trăda, altminteri, însăşi structura sa socratică. Departe de el, departe adică de „gîndirea care se naşte”, cititorul e în primejdia să creadă prea repede, să accepte prea repede, să devină dogmatic, primind un adevăr din afară, întorcîndu-se, deci, la „presocratici”…

Dacă influenţa lui Nae Ionescu este atît de fertilă, dacă în loc de a face „elevi” el şi-a făcut prieteni şi colaboratori de toate vîrstele — miracolul se datoreşte tocmai acestei tehnici socratice, care nu influenţează automat, din afară, prin cuvînt scris, prin maieutică. De aceea se şi explică de ce foştii „elevi” ai lui Nae lonescu sînt atît de personali, atît de rotunjiţi sufleteşte, chiar atît de deosebiţi între ei. Toţi au cîteva note comune: realişti, antioratorici, antidemocratici. Dar ce deosebire între un Mircea Vulcănescu, bunăoară, şi un Emil Cioran; între un G. Racoveanu si Mihail Sebastian!…

In istoria culturii  româneşti  moderne, o singură mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra contemporanilor mai tineri. A fost Mihai Eminescu. în timp ce, însă, Eminescu a creat un curent de simţire şi gîndire eminesciană prin opera sa scrisă — Nae Ionescu exercită o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet. De aceea, nu se mai repetă rigiditatea şi idolatria vulgară a eminescienilor şi eminescoizilor. Influenţa prin operă, prin cărţi are marile ei primejdii—mai ales într-o cultură tînără, ca a noastră, lipsită de influenţe paralele. Cartea, cît ar fi ea de bună, e numai o gîndire moartă: ea exprimă un lucru care a fost viu într-un anumit ceas, faţă de anumite probleme, alături de anumiţi oameni. O influenţă exercitată prin cărţi riscă să creeze tipuri în serie; riscă mai ales, să se exercite la întîmplare. Poţi înţelege cum vrei tu cartea unui om; dar dacă omul acela este permanent alături de tine, corectarea se face necontenit şi nesimţit. Nae Ionescu este un autor foarte ciudat pentru ţara românească: opera lui e vie, e alături de el, s-ar putea spune chiar că nu e încă desprinsă de el. Destinul său socratic îi domină şi justifică toate gesturile; venit să înveţe pe tineri drumul către ei înşişi, să-i înveţe dragostea pentru trăirea interioară — Nae lonescu nu se putea contrazice „publicînd” cărţi de  filosofie, texte moarte pe care ei să gîndească şi pe care să şi le însuşească.

 

MOARTE SPIRITUALĂ, OPRIRE PE  LOC…  

Nu se putea contrazice — adică nu acceptă să moară. Intr-o celebră lecţie de deschidere a sa, Nae Ionescu a vorbit despre „sistemul” filosofic ca despre piatra de mormînt a filosofului. Omul care a înţeles şi a justificat tot, care a izbutit să se împace cu lumea şi cu Dumnezeu — nu mai are nimic de învăţat de la viaţa. Viaţa nu-i mai poate aduce nici o surpriză; nici un risc; nu mai e nici dramă, nici îndoială. El a intrat în moarte, fiind încă în viaţă. Căci viaţa este continuă rodire, continuă prefacere. Nu e vorba de o „evoluţie” nesfîrşită, şi nici de bergsoniană curgere în lume. Prefacerea şi ordinea în viaţă înseamnă înainte de toate certitudinea suferinţei. Trăiesc, deci sufăr; sufăr, deci nădăjduiesc în mîntuire, în odihna cerească. Drama omului are un rost: mîntuirea lui. Şi experienţa suferinţei îngăduie omului să nădăjduiască în mîntuire. Numai moartea are dreptul să oprească pe loc necontenita curgere a durerii, experienţa umană. Numai murind, omul îşi găseşte liniştea. Dar e linişte plină de nădejdi, această trecere dincolo. Liniştea de aici, împăcarea cu totul şi cu Dumnezeu fiind încă în viaţă — împăcarea aceea supremă pe care o aduce sistemul în filosofie — poate fi primejdioasă. Poate fi o ispitire a lui Dumnezeu. Pentru că omul nu are dreptul, atît timp cît rămîne în condiţia lui umană, să se liniştească pe deplin, să  ajungă  asemenea  lui  Dumnezeu.

Verwille doch ! „Opreşte-te!” — aceasta este cea mai statornică poruncă, pe care Mephistopheles o adresează de mai multe ori lui Faust. Liniştirea filosofică, împăcarea cu lumea, este o ispită împotriva lui Dumnezeu. Oprirea pe loc, este o ispită împotriva vieţii. Atît timp cît eşti încă în viaţă, cît eşti viu — nimic nu este pierdut. Orice rigiditate, orice împietrire, poate fi însă fatală. De aceea, groaza pe care o mărturiseşte Nae Ionescu faţă de orice fenomen de „moarte în viaţă, de oprire pe loc; fie el fenomen individual, trădat prin sterilitate fizică şi spirituală, fie fenomen social, trădat prin descompunerea formelor de viaţă civilă care i se subsumează”. Nimeni în afară de Mihai Eminescu n-a scris cu atîta emoţie şi atîta severitate despre „moartea în viaţă”, despre blestemul nerodirii, ca Nae Ionescu. în lecţiile sale universitare, în articolele sale de la „Cuvântul”, fenomenul de sterilizare, de împietrire, apare întotdeauna ca un destin tragic, care nu loveşte întotdeauna la nimereală. Cel care stă de partea vieţii împotriva morţii, de partea istoriei împotriva visului, îşi are rădăcinile fiinţei sale adînc înfipte în realitate, şi trăieşte sub semnul rodirii. „Organicul” înseamnă, pentru Nae Ionescu, nu numai a fi viu şi creator — ci a fi integrat istoriei, comunităţii de dragoste din care faci parte, şi prin aceasta, de a putea nădăjdui în mîntuire. Problema mîntuirii este o întrebare gravă, la care creştinul poate răspunde după multă gîndire şi experienţă. Dar un lucru este sigur: că problema mîntuirii începe de la viaţă, şi se pune numai oamenilor vii…

 

ISTORIE —SI  MÎNTUIRE  

Vorbind de mîntuire după ce am vorbit de „istorie”, am rămas tot în cadrul problematicii profesorului Nae Ionescu. Am văzut că două sînt chemările între care se zbate sufletul omului: sympathia şisoteria; „simpatia”, apropierea, contopirea cu oamenii — şi „mîntuirea”, distanţa de oameni, căutarea lui Dumnezeu, contopirea în Fiinţa divină. Pe de o parte, dragostea, istoria, drama; căci omul zadarnic se apropie de alt om, singur; zadarnic nădăjduieşte că se va putea pierde pe sine şi va putea trece în celălalt, prin actul dragostei. O dragoste între oameni, în numele lor, opreşte viaţa pe loc — şi în cele din urmă viaţa se răzbună. (De aici, taina căsătoriei — care uneşte sufletele în absolut, căci în viaţă faptele se consumă, oamenii se prefac necontenit). Pe de altă parte — soteria, adică ieşirea din istorie, umilirea vieţii (valorile ei trec pe un plan secundar), încercarea omului de a deveni centrul preocupărilor sale, neglijînd orice alt instinct în afară de instinctul perfectei supravieţuiri în viaţa mîntuită de după moarte. (Au fost oameni care au osîndit soteria, ca o preocupare „egoistă” ; în India budhistă, aşa-numiţii budhisatlva nu voiau să fie „mîntuiţi”, ca să nu părăsească lumea aceasta de durere şi ignoranţă, ca să poată ajuta mai departe pe oameni).

S-ar putea reduce toate eforturile de viaţă şi de gîndire ale profesorului Nae Ionescu, la aceste două fundamentale chemări: sympathia şi soteria. Problematica aceasta, care e veche de cînd lumea, dar care a fost dramatic pusă pentru creştinătatea răsăriteană de către Origenes, şi pentru lumea laică occidentală de către Goethe, în Faust — profesorul Nae Ionescu a făcut-o vie în conştiinţa generaţiei al cărei învăţător spiritual este. în anii cind domina problema fiinţei, în aceiaşi ani Nae Ionescu dezbătea în faţa studenţilor drama mîntuirii. Ontologie-soteria — primat al spiritualului. Era momentul căutării cu orice preţ al fiinţei, al realului, al vieţii spirituale autentice. Problema mintuirii, adică autonomia şi plinătatea fiinţei umane — trebuia să urmeze cu necesitate problemei ontologice. Ca să ajungi la fiinţă, Nae Ionescu te învăţa să te întorci la marile tale sincerităţi organice, să accepţi aventura, să nu fugi de deznădejde şi nelinişte. Ce început arzător şi dramatic pentru o inteligenţă tînără, pentru un suflet nedesfăcut! Şi cu toate acestea, adevăratele paradoxe şi nelinişti nu se iveau în calea tînărului decit cînd îşi punea şi cealaltă problemă, a mîntuirii. Aici se vedea şi mai bine profunda creştinătate a gîndirii  profesorului  Nae  Ionescu.

Să  vorbeşti  despre  creştinism  şi  filosofie  creştină în  Universitate, era, prin 1921, o adevărată revoluţie.

Să vorbeşti despre „mîntuire”, „sfinţenie”, „ortodoxism”, „erezie” — în cursuri de metafizică şi logică, însemna să te abaţi de la o tradiţie bine stabilită de idealism şi pozitivism. Problemele de metafizică şi filosofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare. Profesorul Nae Ionescu a pus cel dinţîi — cu competenţă şi originalitate — aceste probleme în centrul lecţiilor sale. Religia mai fusese menţionată de pe catedra de Filosofie, fără îndoială. Dar fusese menţionată ca o etapă de mult trecută a cunoaşterii omeneşti, ca o „falsă sau imperfectă filosofie”. Vasile Pârvan, singur, a vorbit, despre istoria religiilor cu simpatie, căldură şi înţelegere. Ca un adevărat precursor, profesorul Nae Ionescu nu s-a sfiit, însă, să-şi deschidă cel dintîi curs universitar cu o lecţie asupra dragostei. Au urmat, apoi, cursurile de Filosofia catolicismului, de Filosofia protestantismului, despre Faust şi problema mîntuirii etc. Mult mai tîrziu au aflat profesorii şi gînditorii noştri că problemele religioase se puneau din nou omului, că pozitivismul şi idealismul sînt poziţii de mult depăşite, că nu e deloc compromiţător să crezi în Dumnezeu, că filosofia creştină domină din nou veacul al XX-lea. Cînd se va scrie istoria problemelor filosof iei româneşti, se va vedea că vreme de 15 ani de zile noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului  Nae  Ionescu.

Este drept, numai profesorul Nae Ionescu îşi putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creştinism, mistică şi dogmatică de pe catedra de metafizică. Pentru că era, în acelaşi timp, un temut logician, şi făcea cursuri de filosofia ştiinţei, şi îşi trecuse teza de doctorat cu o problemă matematică. Solida sa pregătire ştiinţifică nu i-o putea contesta nimeni. Nu putea fi bănuit de patetism, de „misticism”, de dilentalism. Aşa că lecţiile sale de filosofie a religiilor au fost privite cu neîncredere — dar în acelaşi timp cu timiditate.

Apărut în Universitate ca un revoluţionar, Nae Ionescu nu şi-a trădat misiunea, obligaţia pe care o avea faţă de elevii săi de a nu măslui realitatea, de a nu evita dificultăţile, de a nu şovăi în faţa adevărului. Revoluţionar a fost, şi a rămas profesorul Nae Ionescu, chiar prin tulburătoarea lui sinceritate. Rareori un profesor îşi mărturiseşte în faţa studenţilor săi limita înţelegerii şi a cunoştinţelor sale. Cînd e atît de uşor să trişezi, cînd e atît de încîntător să improvizezi — Nae Ionescu îşi mărturiseşte cu tristeţe tot ceea ce încă nu înţelege. Zarea acestei cunoaşteri nelămurite încă — obsedează şi farmecă pe studenţi. Gîndul care se rotunjeşte în faţa lor, omul care se zbate în luptă cu un adevăr — invită mai mult la gîndire decît orice filosofie completă şi perfectă. Deşi permanent nemulţumit de sine — profesorul Nae Ionescu a izbutit totuşi să clădească cea dinţii filosofie originală românească.

Nu un sistem de filosofie — ci o filosofie; adică o metodă de a cunoaşte realitatea şi o tehnică de a formula această cunoaştere…

Preocupat zece ani mai ales de soteria — Nae Ionescu simte din nou încotro se îndreaptă istoria, şi în ultimii ani acordă o mai mare importanţă sympathiei, omului în lume. De fapt, niciodată nu uitase această chemare a sufletului către comuniune, către „pierderea in altul”. In cursurile sale de metafizică, a vorbit adesea despre dragoste ca instrument de cunoaştere. Ori, ce este altceva dragostea decit cea mai perfectă formă a sympathiei? Iar în activitatea depusă la A.S.C.R., a dovedit că orthodoxia încearcă să unească aceste două mari drumuri spirituale — căci mîntuirea, în concepţia creştinătăţii răsăritene, se cucereşte înlăuntrul comunităţii de dragoste, laolaltă cu ceilalţi oameni. Atît de mult a fost pătruns profesorul Nae Ionescu de acest adevăr, încît uneori a vorbit de apokathastasis, de acea înfiorată nădejde a lui Origen, că oamenii nu se pot mîntui decît toţi odată…

 

ORTODOXIA — ŞI DESTINUL ROMÂNIEI  

Prin ortodoxie, prin viaţa creştină — cu marile şi ascunsele ei îndoieli — a ajuns din nou Nae Ionescu la istorie, la această mare comuniune  de dragoste  şi destin care este neamul.  Cînd spun „a ajuns din nou”, înţeleg: a stăruit, i-a acordat întîietatea preocupărilor sale.  Pentru că, întotdeauna a fost viu în conştiinţa profesorului Nae Ionescu sentimentul tragic al existenţei istorice, al participării la o anumită structură etnică şi spirituală. In ultimii ani, însă, a fost preocupat mai ales de problemele istorice, adică de destinul neamului românesc, de marile sale linii de desfăşurare şi rodire. A fi viu,şi a rodi — aceleaşi criterii care orientau problematica omului domină şi istoria unui neam. Omul se verifică prin viaţa şi capacitatea sa de rodire — şi poate nădăjdui mîntuirea prin sinceritatea sa faţă de sine. Tot aşa, un neam supravieţuieşte  prin  sinceritatea faţă de sine, prin curajul său de a se cunoaşte aşa cum este; prin autenticitate. Dominantele gîndirii lui  Nae Ionescu sînt uşor de regăsit, în orice problemă pe care o dezbate. El  rămîne, întotdeauna, realist, organicist, „fatalist”. (Ceea ce se numeşte „fatalismul” său este nurnai un excepţional instinct ontologic. Nae Ionescu ştie că  ceea ce este nu poate fi contestat prin dialectică, nici suprimat prin decrete). De aceea, atunci cînd îşi pune problema neamului românesc, el ştie că acest neam nu există prin legi şi tratate, ci prin sinceritatea lui faţă de propriul său destin, şi prin capacitatea sa de rodire.  Nu poţi opri un neam din drumul firesc al istoriei sale; poţi, cel mult, întîrzia etapele de creştere, şi această  întârziere se plăteşte întotdeauna. Ceea ce se numeşte „politica” profesorului Nae Ionescu este numai un exerciţiu practic al eternei probleme ontologice: a vedea ceea ce este, a prevedea destinul formelor istorice care se nasc, a formula legile realităţii în termeni accesibili tuturor, a da o mînă de ajutor celor care nu văd. Omul nu creează nimic în istorie — această deznădăjduită şi eroică lege o repetă necontenit profesorul Nae Ionescu. Omul nu e creator, în afară de limitele fiinţei sale. Un om poate face copii — şi încă în măsura în care participă la viaţă, adică la o realitate care îl precede şi îl stăpîneşte.  Dar un om nu poate face legi — legile există, în afara lui, în realitate, şi el doar le vede şi le formulează. Un om nu poate face istorie, căci istoria se face, sub semnul lui Dumnezeu sau al destinului, dar se face laolaltă de toţi oamenii, cu morţii care i-au precedat şi cu viii care vor veni.

Este o lege deznădăjduită, aceasta. Dar este, înainte de toate, o lege creştină, antieuropeană (dacă ne referim la Europa care s-a organizat după Renaştere şi Reformă). Nicăieri nu întîlnim atîta umilinţă a omului singur, a omului izolat, rupt din comunicitatea de dragoste; nicăieri orgoliul — care a dus pe om în păcatul luciferic, al ispitirii lui Dumnezeu, al asemănării cu Dumnezeu — nu e mai definitiv înfrînt ca în această concepţie creştină. Drumul către fiinţă începe printr-o mare căutare de sine, dar sfîrşeşte dincolo de sine, în Dumnezeu (soteria) sau în istorie (sympathia). Autenticitatea, fără de care nimic nu e valabil, îţi cere să fii tu însuţi — dar realizînd-o, te recunoşti dincolo de tine (dragostea, mistica, istoria). Caută-te pe tine însuţi — cu sinceritate, cu îndrăzneală — şi vei vedea că tu eşti în altă parte decît în tine: te vei găsi sub umbra lui Dumnezeu, sau adînc îngropat alături de morţii tăi. Fii sincer pînă la urmă, fii bărbat, nu te lăsa păcălit de iluzii, nu te lăsa — mai ales! — dus în ispită, si vei vedea că în puţinătatea omului stă marea lui vrednicie, că în umilirea orgoliului lui se află nădejdea mîntuirii sale. Viaţa omului e deznădăjduită, plină de primejdii, surpată de erori şi întîmplări — dar atît timp cît e viu şi sincer, omul se poate apropia de centrul fiinţei sale. Şi dacă în viaţa individuală libertatea omului este numai libertatea lui de a păcătui, există încă un fel de libertate, spirituală: aceea de a te integra legilor, de a alege istoria (comuniunea de dragoste) în loc de a alege moartea (oprirea pe loc; împietrirea; luxuria)…

Mircea Eliade

 15 Noiembrie 1936

„Vremea”, Anul IX, Nr. 463, 15 Noiembrie 1936, p. 7-9.

via Miscarea

Eminescu și familia creștină

Unul dintre marile visuri ale lui Eminescu se spulberase. Nefericele poet a rămas doar cu imaginea familiei sale de acasă, la care visând mereu, hotărnicise să-și temeluiască o căsnicie trainică, de vreme ce în a sa copilărie a experiat din plin ce înseamnă familie, dragoste de tată, de mamă, de frați și surori. Părinții lui Eminescu erau oameni credincioși și evlavioși, pentru care instituția familiei era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu. Simțeau și trăiau realitatea că familia întemeiată după rânduiala divină este un spațiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc.

Dintru început, trebuie să reiterăm spusele unor eminescologi care au afirmat că opera stihuitorului s-a plămădit din năzuința autorului spre metafizic, el crezând cu tărie într-o stăpânire divină a lumii, stăruind pe un aspect inedit în lirica românească: cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu căci, cu toate că se știu anumite aspecte despre ale Sale lucrări, El rămâne neînţeles. Este o cunoaştere prin „necunoaştere”, prin unirea cea mai presus de minte, când mintea, părăsind toate cele ce sunt şi chiar pe sine însăşi, se uneşte cu razele harului divin, fiind luminată acolo de adâncul de nepătruns al înţelepciunii.

Este indubitabilă credința lui Eminescu în Dumnezeu, Creatorul a toate, deci și al omului. Iată cât de subtil își prezintă acest crez: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viață dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul era toate și totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată/ Pe-atunci erai Tu singur…” (Rugăciunea unui Dac). Dumnezeu, personificat în Zamolxe, nu este doar Creator al lumii, ci și Mântuitorul ei: „El este al omenirii izvor de mântuire,/ El este moartea morții și învierea vieții”. Recunoscând atotputernicia Cerescului Tată, Eminescu exclamă: „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc” (Rugăciunea unui dac).

Cât privește familia creștină, întemeiată prin iubirea dintre un bărbat și o femeie, având ca arhetip spiritual relaţia dintre Hristos şi Biserică, creația eminesciană abundă de versuri în care poetul, cu o neobosită forță, cântă iubirea dintre bărbat și femeie, expresie a dragostei lui Dumnezeu faţă de lume. Eminescu este poetul iubirii, căci în foarte multe poezii face elogiul celui mai sublim simțământ, precum în poeziile: Floare albastră, Atât de dulce, Cântec de nuntă, Cereți cânturi de iubire, Dorința, Lasă-ți lumea, Scrisoarea IV, Dacă iubești fără să speri, De ce în al meu suflet, Ochiul tău iubit, O, rămâi, etc.

Așa gândea Eminescu în anii visărilor, ai tinereții. După ce încercările din viață, deziluziile l-au tot marcat, poetul a creat poezii de o profunzime aparte, exprimând regretul iubirii neîmplinite, chiar încercând să definească dragostea prin propriile sale trăiri, revelând și întrebările existențiale care-l frământau din ce în ce mai des, ca în poeziile Mortua est, Ce e amorul, Luceafărul, Trecut-au anii, De câte ori, iubito…, Despărțire, După ce atâta vreme, Departe sunt de tine,Când amintirile etc.

Eminescu a cântat iubirea, dorind să se împlinească prin iubire. Există mărturii că, după moartea lui Ștefan Micle, stihuitorul a voit s-o ia în căsătorie pe marea iubire a vieții sale, Veronica Micle, după ce avusese și în trecut mai multe astfel de năzuințe. Iacob Negruzzi mărturisea că, întâlnindu-se cu cei doi, Eminescu chiar i-a prezentat-o pe Veronica drept „actuală logodnică și viitoare soție”. În anul 1882, august, hotărăsc împreună că e mai bine să se despartă. Tensiunea din anturajul lor crescuse alarmant, devenind insuportabilă. Maiorescu s-a opus cu vehemență căsătoriei. Nici cei doi nu erau prea siguri pe sentimentele lor.

Iată cum unul dintre marile sale visuri se spulberase. Nefericele poet a rămas doar cu imaginea familiei sale de acasă, la care visând mereu, hotărnicise să-și temeluiască o căsnicie trainică, de vreme ce în a sa copilărie a experiat din plin ce înseamnă familie, dragoste de tată, de mamă, de frați și surori. Să nu uităm că poetul a fost al șaptelea din cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici și ai soției sale, Raluca, născută Iurașcu. Deși nu toți au avut un destin fericit, unii dintre ei pierzându-se la vârste fragede sau în urma unor nefericite evenimente, poetul a crescut într-o casă cu atâția frați și surori, unde valorile credinței strămoșești erau temelia acesteia. Să amintim în treacăt că Raluca provenea dintr-o familie profund religioasă, având patru surori și doi frați care au îmbrățișat viața monahală. Nici Gheorghe nu era departe. Tatăl său, Vasile, fusese dascăl în Călineștii de Suceava, unde durase o mică biserică din lemn.

De aceea, probabil și căminarul Eminovici a zidit o mică bisericuță pe moșia de la Ipotești. Carevasăzică, părinții lui Eminescu erau oameni credincioși și evlavioși, pentru care instituția familiei era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu pentru ei și lume. Simțeau și trăiau realitatea – că familia întemeiată după rânduiala divină este un spațiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc. De la părinții lui, Mihai a simțit că între iubire şi jertfă se pune semn de egalitate. Tot de la ei a învățat că nici o căsnicie nu are viaţă lungă dacă nu se întemeiază pe iubire jertfelnică, așa după cum ne învață Biserica noastră strămoșească și după cum el dorise a-și asuma acest urcuș pe Golgota mântuirii sale.

Atenția poetului spre problemele familiei s-a intensificat în calitate de revizor școlar: în perioada 1 iulie 1875 – 4 iunie 1876 a inspectat de două ori cele 152 de școli din județele Iași și Vaslui, întocmind minuţioase rapoarte. Munca-i uriașă se păstrează în prețioase documente de arhivă, ele reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învățământului nostru din perioada respectivă, dar și a multor drame din familiile de la sat, unde copiii nu puteau urma școala din pricina sărăciei.

Tema propusă nu este nici pe departe epuizată. Am dorit să jalonez câteva idei care, dezvoltate, se vor putea constitui într-un material mult mai amplu. Nu pot încheia decât prin a face apel la una dintre cugetările genialului Eminescu în care veți regăsi, cu siguranță, realități zguduitoare ale României de astăzi: „Înaintea negrei străinătăți care împânzește țara cad codrii noștri seculari și, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, descreșterea populației, îndeplinește apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc”. Să nu fie!

 

de Arhimandrit Mihail Daniiliuc Doxologia

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php