Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Cultură

Regele Mihai I pentru totdeauna în România

Sicriul cu trupul neînsufleţit al Regelui Mihai I al României a fost adus ieri, 13 decembrie, în România, cu o aeronavă militară, ce a aterizat pe Aeroportul Internaţional „Henri Coandă” din Bucureşti. Evenimentul a fost marcat de o ceremonie militară şi una religioasă, în prezenţa Alteţei Sale Regale Principesa Moştenitoare Margareta, Custodele Coroanei române, şi mai multor membri ai Familiei Regale. În momentul sosirii, în întreaga țară au răsunat clopotele tuturor catedralelor, mănăstirilor și bisericilor.

Opt militari ai Brigăzii 30 Gardă au scos din aeronava militară sicriul cu trupul neînsufleţit al Regelui Mihai I, acoperit cu stindardul regal şi l-au aşezat pe catafalcul din faţa Salonului Oficial al aeroportului. Înaintea sicriului a fost purtată crucea de lemn pe care este inscripţionat numele regelui, urmat de un militar care a dus o coroană de flori. După intonarea Imnului Naţional şi a Imnului Regal a urmat o slujbă religioasă. Slujba Trisaghionului a fost săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal. Din sobor au făcut parte: arhim. Nectarie Şofelea, exarh administrativ, Sectorul exarhat al Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi arhim. Policarp Chiţulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, la slujbă a fost prezent şi Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale şi Meridionale, cel care s-a îngrijit de sufletul Majestății Sale în ultima perioadă de viață. Răspunsurile liturgice au fost oferite de Grupul psaltic „Tronos” al Catedralei Patriarhale. La ceremonialul militar şi religios au asistat membrii Familiei Regale, demnitari ai statului român, precum şi alte oficialităţi.

De la aeroport, sicriul cu trupul neînsufleţit al Regelui Mihai I al României a fost transportat la Castelul Peleş şi aşezat în holul de onoare al acestuia. Aici, reprezentanţi ai Preşedinţiei şi Guvernului României şi Republicii Moldova, membri ai Parlamentelor celor două ţări, alţi reprezentanţi ai instituţiilor statului, ai corpului diplomatic din UE şi NATO, precum şi membri ai Academiei Române au transmis condoleanţe.

De la Castelul Peleș la Palatul Regal din București

De la Peleș, castelul iubit de Majestatea Sa, sicriul a fost dus în București și depus în „Sala Tronului” din Palatul Regal (Calea Victoriei nr. 49-53). Cei care vor dori să depună flori la catafalcul Majestății Sale vor putea veni la Sala Tronului de la Palatul Regal din București, după următorul program: joi, 14 decembrie, orele 8:00 – 22:00 şi vineri, 15 decembrie, orele 8:00 – 22:00.

Sâmbătă, sicriul cu trupul neînsuflețit al Regelui Mihai I va fi transportat pe un afer de tun de la Palatul Regal până la Catedrala Patriarhală, unde va fi săvârșită slujba Înmormântării. După slujba din catedrală, sicriul va fi transportat cu trenul regal până la Curtea de Argeș, unde va fi înhumat alături de Regina Ana.

 

sursa: Ziarul Lumina

Trei minuni în viaţa Regelui Mihai

În volumul Convorbiri cu Mihai I al României de Mircea Ciobanu găsim un fragment în care Majestatea Sa vorbeşte despre trei minuni pe care le-a făcut Dumnezeu în viaţa Sa. Redăm mai jos fragmentul.

Nimic nu este întâmplător în viaţa unui om. Omul primeşte mesaje de pretutindeni, semne. Trebuie să înveţi să le desluşeşti. Este ca la învăţarea unei limbi. De cele mai multe ori mesajele acestea rămân fără răspuns, nu schimbă nimic în viaţa omului. De câteva ori, în tinereţe, mi-am dat seama de caracterul necesar al unor întâmplări – şi am început să devin atent. Prima oară când am înţeles că tot ce se întâmplă omului seamănă cu o vorbire ascunsă a fost la Florenţa, când m-am operat de urgenţă.

Eram în spital, asta am mai povestit, şi într-o zi mi s-a adus în cameră un pacheţel. Cineva mi-l trimisese din America, o fată sau un băiat de vârsta mea care auzise că sunt bolnav. În micul pachet era o sticluţă cu apă sfinţită. Aşa scria pe bilet. Eu eram proaspăt cusut, dar din cauza bronşitei, de care încă nu mă vindecasem, tuşeam şi aveam nişte dureri teribile din pricina efortului. Într-o noapte, obosit de dureri şi de nesomn, am luat sticluţa şi am băut apa, în credinţa că apa este într-adevăr vindecătoare. Or, s-a întâmplat ceva extraordinar. La o jumătate de oră după aceea, poate mai puţin, poate mai mult, nu-mi aduc bine aminte, mi-au dispărut durerile cu totul. Când s-a întâmplat asta, faptul nu m-a izbit. Mi se părea firesc să nu mă doară nimic. Dar după aceea mi-am adus aminte de durerile grozave dinainte şi parcă nu-mi venea a crede.

Altădată a fost la Sinaia. Eram după o convorbire foarte încordată cu tatăl meu – a fost ceva apăsător, abia am adormit şi, când m-am trezit de dimineaţă, eram trist, cu o greutate mare pe suflet. În faţa Foişorului, în spaţiul unui vechi teren de tenis, fusese montată o biserică de lemn trimisă de Maramureş. Cum spuneam, în dimineaţa aceea mă simţeam trist, dezamăgit, moralmente eram complet la pământ – şi mi-am spus că înainte de-a pleca la Bucureşti, căci urma să plec în câteva ore, să intru în biserică. Mi-aduc aminte că am deschi uşa cu o cheie foarte mare şi am intrat acolo. am stat vreo zece minute aşa, liniştit, şi în momentul când am ieşit din biserică şi am încuiat uşa, chir în momentul acela, mi s-a luat greutatea de pe suflet. Tot răul care simţisem că mă apasă în jos s-a risipit, eram alt om, altul chiar şi decât cel care fusesem cu o zi în urmă, înainte de răul ce mi-l provocase discuţia cu tatăl meu.

Şaptesprezece ani [aveam]. Era prin 1937… Şi celălalt semn că Dumnezeu vorbeşte omului în felurite chipuri, celălalt mare semn a fost că am scăpat cu viaţă din mâna comuniştilor. Asta n-a fost o lucrare a oamenilor. Este ceva greu de înţeles, mai presus de toate teoriile. Mulţi vorbesc despre Dumnezeu ca despre ceva abstract. Eu mă refer la acel Dumnezeu care se arată în faptele noastre de fiecare zi, în latura concretă a lucrurilor.

via Știri pentru viață

 

Comuna din Paris: Spectrul ajunge pe Pământ

Precum vârtejul ce doreşte să atingă pământul şi să devină o tornadă, la începutul anilor 1870 spectrul comunismului plutea în văzduh, fără niciun cămin pământean, bântuind Europa.

Statuia lui Napoleon doborâtă la pământ, în timpul Comunei din Paris în 1871Statuia lui Napoleon doborâtă la pământ, în timpul Comunei din Paris în 1871 (Andre Adolphe Eugene Disderi / domeniul public)

 

 

„Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” – Gustave Flourens, lider comunard, la izbucnirea Comunei din Paris, citat de Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work.

Poate nu surprinzător, Comuna din Paris a fost prevestită de anarhistul rus Mihail Bakunin, care descria modul în care va începe Revoluţia – în cartea „Scrisoare către Albert Richards”. Infamul prieten al lui Karl Marx susţinea că un oraş important se va declara autonom, se va organiza şi exemplul său va duce la ridicarea restului planetei.

Un spectru la pândă, care atacă în vremuri de restrişte

La jumătatea secolului 19 Europa clocotea de numeroase teorii nihiliste, anarhiste, revoluţionare, socialismul şi comunismul fiind doar unele dintre ele. Însă multe aveau o trăsătură în comun – aceea a nemulţumirii explozive faţă de starea societăţii, de revoltă faţă de Ordine şi Autoritate în orice formă a sa.

Revoluţiile din 1848 care avuseseră loc în mai multe ţări (inclusiv în Franţa) aveau diverse cauze şi rezultate, dar nu au fost considerate revoluţii proletare clasice.

Deşi Marx şi Friedrich Engels publicaseră prima ediţie a „Manifestului comunist” în februarie 1848, niciuna dintre revoluţiile acelui an nu i-au urmat planul – cel puţin parţial, motivul fiind că cei doi erau cvasi-necunoscuţi la vremea respectivă.

O trăsătură comună curentelor de agitaţie era faptul că deşi se revendicau apărătoare ale claselor defavorizate (în special muncitorime), erau conduse de oameni care nu aveau nimic în comun cu proletariatul.

Revoluţionarii vremii erau preocupaţi de felul în care se putea genera scânteia iniţială care va aprinde vâlvătaia mai mare, despre care se presupunea că va transforma pentru totdeauna societatea. Asemenea unui virus care atacă atunci când organismul este slăbit de condiţii externe, corifeii Revoluţiei cristalizaseră teoria conform căreia şansa prezentată de războaie era cea mai bună oportunitate pentru declanşarea cu succes a Marii Văpăi.

În cazul Comunei din Paris acest lucru s-a întâmplat la sfârşitul Războiului Franco-Prusac, un conflict început oricum în mod bizar de Napoleon al III-lea – dat fiind faptul că armata franceză era extrem de nepregătită la acel moment.

Reţeta folosirii războiului pentru a ridica un imperiu comunist a devenit clasică – fiind mai târziu folosită de alţi lideri comunişti. Lenin a folosit-o complotând împreună cu Germania pentru scoaterea Rusiei din Primul Război Mondial, capturând statul rus slăbit de conflict şi de revoluţia burgheză din februarie, aprinzând Revoluţia Bolşevică. Mao Tsedun, la rândul lui, s-a folosit de slăbirea forţelor generalului naţionalist chinez Chan Kai Shek, care se lupta cu invadatorii japonezi în China, pentru a captura statul chinez – inclusiv prin comploturi cu emisari americani.

Materializarea spiritului de distrugere

Comuna din Paris a fost astfel organizată în marja Războiului Franco-Prusac şi la sfârşitul celui de-al Doilea Imperiu Francez. Garda Naţională care apărase Parisul în timpul războiului nu a acceptat ca armata să preia controlul la încheierea războiului. Armata şi guvernul parlamentar ales recent, s-au retras temporar la Versailles pe 18 martie 1871.

Deşi la conducere se presupunea că se află „proletari”, liderii iniţiali ai Comunei erau în proporţie mare mic-burghezi, iacobini sau anarhişti, precum şi membri ai Internaţionalei I. A fost ideologia ei generală în mod explicit comunistă? Nu neapărat, dar actorii şi operaţiunile acestora se potrivesc conceptului de „dictatură a proletariatului” pe care Marx îl propunea. Scenariul care a avut loc pe străzile Parisului va fi repetat ad nauseam mai târziu, la instaurarea regimurilor comuniste.

Semeni vânt culegi furtună

Comuna din Paris a fost dezintegrată în timpul “Săptămânii sângeroase” din 21-28 mai 1871, când armata regulată s-a întors şi a preluat controlul oraşului. După cum afirmă numeroase surse, trupele regulate au omorât mai multe persoane decât comunarzii şi simpatizanţii acestora, declanşând un adevărat măcel.

Comunarzii au practicat o distrugere perfidă a vieţii şi a proprietăţii, înainte şi chiar după întoarcerea trupelor. Au incendiat clădiri publice şi private. Nenumărate coloane de fum făceau aerul greu de respirat, în timpul Săptămânii Sângeroase. Înregistrările contemporane estimează că o mare parte a Parisului – după unele surse chiar 25% – a fost distrusă.

Au fost ruinate tezaure. Cantităţi imense de moşteniri culturale, adunate în Paris, reprezentând o parte însemnată a culturii umanităţii, vechi de sute de ani, au fost nimicite sau transformate în scrum. Tablouri, sculpturi, manuscrise, arhitectură – pierdute în mod irecuperabil.

Proletarii au împuşcat cu sânge rece zeci de ostatici nu numai neînarmaţi ci chiar nevinovaţi – inclusiv nelipsiţii preoţi – care erau o ţintă preferată a agitatorilor de stânga. Au executat persoane suspectate de spionaj – vechea marotă a stângii care îşi extermină oponenţii – prin metode barbare – una dintre cele mai folosite fiind aruncarea în Sena a oamenilor legaţi de mâini şi picioare.

Comuna din Paris, revolta sângeroasă care a lovit Franţa, a durat 73 de zile, devenind primul cămin al comunismului. Ideile vehiculate de agitatori, filozofi şi chibiţi, trecute de faza de laborator – Revoluţia Franceză – ajungeau, într-un final, materializate sub forma primului guvern comunist al Planetei.

Un eşesc total. Dar aclamată şi asumată de comunişti

Pe lângă faptul că nu a avut condiţii obiective pentru a rezista, Comuna din Paris a ilustrat unele dintre problemele cele mai mari ale ideologiilor de agitaţie care sufocau spaţiul intelectual al vremii: curentele de stânga nu erau decât iniţiative anarhice. Dezbăteau doar modul în care se putea dărâma ordinea existentă – fără să efectueze studii, sau să propună, măcar, teorii economice care să modeleze felul în care putea funcţiona societatea utopică pe care o propovăduiau.

Profetic, fără să se poată organiza, Comuna din Paris a devenit, în scurta sa existenţă, un eşec total, nereuşind să coaguleze decât un (alt) mare exerciţiu de distrugere.

“Un spectru bântuie Europa”, scria Karl Marx în “Manifestul Comunist”. În Paris, acest spectru şi-a găsit mediul de unde putea să dea frâu liber forţei tornadei sale distrugătoare şi criminale pentru deceniile ce aveau să urmeze.

Comuna din Paris a fost în scurt timp denumită de Marx prima revoluţie proletară sau “dictatură a proletariatului”. Ecoul influenţei sale s-a transmis până la Lenin şi Mao, care au studiat-o.

B. Benham, în cartea sa din 1898 “Revolta proletariatului: O istorie a Comunei Paris din 1871”, explică legătura: “Dar zecile de mii de Gărzi Naţionale, formate exclusiv din muncitori, sub controlul unui organ ales compus aproape în întregime din muncitori, a imprimat revoltei un indubitabil caracter proletar”.

“Semnificaţia acesteia poate fi cu greu supraestimată”, scria Benham. “A fost o dispută a forţelor care se vor întâlni în bătălii mai grandioase, pe câmpuri mult mai întinse. Istoria Comunei din Paris este istoria celei mai mari revolte a muncitorilor „liberi” pe care lumea a văzut-o vreodată”.

La o simplă examinare a faptelor reprobabile comise în timpul comunei din Paris, se poate observa că spiritul urii de clasă de care vorbea Marx în Manifestul Comunist, violenţa cu care se distrugeau repere culturale şi ordinea socială, erau pe deplin şi explicit prezise în Manifestul Comunist.

„Fantoma comunismului”, despre care Marx spunea că bântuie Europa, luase forme concrete printre oameni, iar acestea erau teribile.

Lupta continuă!

În ciuda eşecurilor evidente ale Comunei din Paris, Vladimir Lenin a fost inspirat de evenimente – iar admiraţia sa era dublată de o ambiţie de a depăşi „realizările” ruşinosului episod din istoria Franţei. Se spune că Lenin a dansat pur şi simplu în zăpadă, în ziua în care guvernul bolşevic a rezistat mai mult decât cât a reuşit să existe Comuna. Liderul bolşevic a scris: “Suntem doar pitici cocoţaţi pe umerii acestor giganţi”. Mormântul său a fost decorat cu un steag (roşu!) al Comunei din Paris.

Rezumând opiniile vehiculate în Uniunea Sovietică pe când scria o istorie a Comunei din Paris, în 1930, Edward S. Mason afirma “Comuna din Paris nu numai că este un episod glorios şi de inspiraţie în istoria mişcării proletare, nu numai că a oferit revoluţionarilor socialişti lecţii de nepreţuit în tacticile revoluţionare, dar a pus bazele unei forme de guvernământ proletar care urma sa fie dezvoltat pe deplin în Rusia comunistă”.

Moartea a milioane de oameni nevinovaţi sub Lenin, succesorii acestuia – rămân o mărturie a adevărului rândurilor scrise de Mason.

Mao Zedong a studiat de asemenea Comuna Paris, iar anumite aspecte ale masacrelor Revoluţiei Culturale (1966-76) au fost inspirate de către comunarzi.

Comuniştii din ziua de azi consideră, încă, fenomenul Comunei din Paris ca pe un precursor, prima materializare a teoriei comuniste. Descendenţii acesteia şi moştenirea sa destructivă se întind până în ziua de azi.

La aproape 150 de ani de la materializarea pe Pământ, tornada distructivă încă se roteşte, ameninţător.

 

de John Nania, Adrian Sturdza  EpochTimes

10 DECEMBRIE 1933. CÂND STATUL DE DREPT A MURIT… Dizolvarea Gărzii de Fier şi arestarea a 10000 de legionari.

NOTĂ: În special celor mai tineri, vă recomand acest articol, pentru o bună înţelegere a Istoriei recente, pentru a înţelege mai bine contextul care a stat la baza unui eveniment tragic: asasinarea premierului I Gh Duca. Abuzurile fără precedent ale guvernului condus de acesta, care practic au suprimat pentru un timp statul de drept, încălcând Constituţia şi Legea, mergând până la suprimarea unor membri ai Gărzii de Fier, au generat răspunsul unor legionari, care a fost pe măsură.
Rostul Istoriei este acela de a ne învăţa, pentru a nu repeta greşelile trecutului. Cu atât mai actual este articolul azi, când statul de drept se clatină, când furia străzii tinde să înlocuiască funcţiile Parlamentului, când corupţia a devenit endemică, iar guvernanţii tind să schimbe legislaţia după interese de moment, când încrederea poporului în democraţie a ajuns la cea mai scăzută cotă… Dumnezeu să ne lumineze, să înţelegem că violenţa şi abuzul nu rezolvă probleme, ci deschid spirale greu de controlat…

de Florin DOBRESCU

În 1933, Guvernul liberal condus de I Gh Duca dizolvă, printr-un decret, Partidul Garda de Fier, pentru a împiedica participarea acesteia la alegeri.

În acea noapte au fost arestaţi, în întreaga ţară, peste 10000 de legionari, sediile partidului naţionalist au fost sechestrate, arhivele confiscate, iar buletinele de vot, care erau deja tipărite, date la topit, în locul lor tipărindu-se altele noi, în care listele Gărzii de Fier nu mai figurau. Deşi ridicaţi fără forme legale de arestare, majoritatea legionarilor au fost depuşi la Fortul 13 Jilava, în condiţii improprii de detenţie. Publicaţiile Gărzii de Fier au fost suprimate. (mai mult…)

Pastorala la Nașterea Domnului a lui PS Macarie: Ni se spune pe toate căile că neamul nostru este unul de ocară, iar eroii noștri au fost criminali și neisprăviți. Istoria este rescrisă

Ca în fiecare an, Episcopia Europei de Nord, transmite tuturor credincioșilor o scrisoare pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului.

Citiți scrisoarea pastorală dată în Centrul Episcopal din Stockholm, Regatul Suediei, la Praznicul Nașterii Domnului, în anul mântuirii 2017.

Iubiții mei fii și fiice sufletești,

Sărbătoarea Crăciunului este una a nădejdii, a împlinirii, a duioșiei și a jertfei. Nădejde, pentru că Dumnezeu cercetează pe poporul Său, nu prin înger, nu prin profet, ci prin Însuși Unul Născut Fiul Său. Împlinire, pentru că, iată, în sfârșit, Cel făgăduit omenirii, Cel așteptat, Cel profețit, Mesia, S-a pogorât printre noi, este împreună cu noi. Emanuel: Dumnezeu este cu noi! Duioșie, pentru că Dumnezeu S-a întrupat prin naștere, luând „chip de rob”, Atotputernicul fiind un prunc, făptura cea mai fragilă și vulnerabilă care poate exista pe acest pământ. Jertfă, deoarece pentru aceasta a venit Mântuitorul printre noi, pentru aceasta a luat chip de rob și S-a născut Prunc, pentru a se jertfi pentru noi. Iar jertfa Sa începe chiar din momentul nașterii Sale. Se naște într-o biată iesle, iar apoi, imediat, Maica Sa Fecioară și Dreptul Iosif sunt nevoiți să plece în pribegie. Și acesta a fost doar începutul.

Suntem, poate, mai puțin obișnuiți să ne gândim la Nașterea Domnului ca la un act de jertfă, așa cum o facem de Paști. Spunea într-o cuvântare Mitropolitul Antonie de Suroj „că primul pas în aducerea întru ființă a lumii a fost un act de iubire divină care a presupus un sacrificiu: Tatăl a adus pe Fiul Său la altarul sacrificiului. Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13, 8). Și există o icoană veche grecească, în care vedem Nașterea lui Hristos: o vedem pe Maica lui Dumnezeu, îl vedem pe Iosif, vedem peștera, dar, în loc de iesle, vedem un altar de jertfă, iar pe acest altar al jertfei se află Fiul Nou-Născut al lui Dumnezeu, Fiul Mariei”.

Pentru aceasta S-a născut El, Împăratul împăraților, într-o smerită iesle. Nicăieri altundeva, decât în acest loc pentru adăpostirea animalelor unor oameni de rând. În acest loc deposedat de orice fel de rang social, de orice fel de însemn exterior de putere, în staulul de oi din afara cetății Betleemului, așa cum a și fost răstignit, în afara cetății Ierusalimului. Hristos se naște ca un marginal pentru că nu încăpea în rândul lumii. Dar și aici este o taină, pentru că doar în această iesle sărăcăcioasă pot ajunge la El, pentru a I se închina, oameni din toate straturile societății. Ajung la El și crai și păstori simpli. Dacă S-ar fi născut într-un palat, atunci ar fi existat o distanță între El și cei din popor. Dacă S-ar fi născut într-o casă obișnuită de om așezat în societate, ar fi existat barierele obișnuite, care limitează spațiul doar pentru cei din familie și din același nivel social. Așadar, acea iesle smerită desființează distanțele sociale, granițele nevăzute dintre oameni, ierarhiile prestabilite și nu foarte drepte, pentru a instaura noi raporturi, de dragoste și de frățietate între oameni, noi ierarhii evanghelice, în care cel de pe urmă este cel dintâi și în care cel care stăpânește este slujitorul tuturor.

Pentru aceasta S-a născut, azi, Hristos. S-a născut pentru a fi adus jertfă bine primită pentru mântuirea noastră. S-a născut pentru ca noi să avem viață și încă viață din belșug. S-a născut pentru ca noi să avem, iarăși, o patrie, să revenim acasă, în Ierusalimul cel Ceresc. S-a născut pentru ca noi să avem, din nou, chip, identitate, sens. S-a născut pentru a ne naște pe noi din apă și din Duh. S-a născut să ne fie Împărat, Domn, Frate, Slujitor, prea-umil Slujitor, care ne spală picioarele și ne șterge lacrimile. S-a născut, aici, jos, în mijlocul durerii și nevoii, să nu ne lase singuri, părăsiți, așa cum va fi El pe cruce.

Astăzi S-a născut Hristos, preaiubiții mei! S-a născut pentru tine, mamă care-ți mângâi pruncul; pentru tine, cel care te apropii de zenitul vieții; pentru tine, cel care muncești ca un rob pentru ziua de mâine; pentru tine, cel care ai plecat din țară pentru că nu-ți găseai rostul; pentru tine, tinere, care privești neliniștit în zare; pentru tine, cel ce ești copleșit sau pentru tine cea care ești copleșită de zdroaba vieții și a zilei; pentru tine, mamă, căreia ți s-au răpit copiii. Pentru noi, toți, S-a născut Hristos! Nici noi nu ne naștem pentru noi. Ne naștem pentru celălalt. Ne naștem unii altora, încă de la început, când ne naștem unui tată și unei mame. Ne naștem ca o jertfă, iar întrebarea de căpetenie de al cărei răspuns depinde mântuirea noastră este: cui vom fi aduși sau ne vom aduce jertfă? Lui Baal sau lui Dumnezeu? Vom fi jertfiți egoismului, eu-ului nostru, sau ne vom jertfi pentru celălalt? Fi-vom jertfe ale Mamonei, sau fi-vom jertfe ale Împăratului Ceresc?

Preaiubiții mei,

Anul acesta, care se apropie de sfârșit, Biserica noastră l-a închinat apărătorilor Ortodoxiei din vremea comunismului, adică martirilor și mărturisitorilor din vremea prigoanei comuniste. Nu demult, nu departe de noi, s-au întâmplat atrocități, lucruri cumplite pe care abia le putem asculta sau citi, darămite să le și trăim. Zeci și sute de mii de oameni, fără nicio vină decât dragostea față de Hristos și de patrie, au fost arestați, smulși cu cruzime din sânul familiilor lor, torturați paroxistic, înghesuiți în beciuri, sub pământ, închiși în adevărate laboratoare ale iadului, supuși unui regim de exterminare și dezumanizare prin înfometare, violență, batjocură sistematică.

Iad în închisoare, iad pentru cei de afară… Iad pentru torturile suferite de ei înșiși, iad pentru chinurile suferite de tovarășii lor de suferință, iad pentru că se gândeau la suferința celor rămași acasă. În acest iad, însă, o lumină a biruit întunericul. S-a născut Hristos în temnițe! S-a născut Hristos la Aiud, la Gherla, la Pitești, în cumplita cameră 4 Spital. S-a născut la Periprava, la Poarta Albă, la Târgu Ocna, la Târgșor, la Mislea și la Miercurea Ciuc. S-a născut Hristos la Jilava, la Văcărești și la Râmnicu Sărat, la Sighet și în barăcile de la Canal.

S-a născut Hristos în lagăre și în închisori, în deportare și în exil! Da, acolo, în aceste temnițe putrede, în acele mirosuri pestilențiale, în acele colcăieli devenite inumane, acolo S-a născut Hristos! O vedem în suferința transfigurată a martirilor și mărturisitorilor, o vedem în versurile scrise cu sânge ale poeților închisorilor, în viețile înscrise în inimile noastre ale sfinților din închisori.

Evoc, din nenumăratele pilde de martiriu și de sfințenie din închisori, o minunată naștere în Împărăția Cerurilor întâmplată la Târgu Ocna, o temniță unde erau aduși deținuții bolnavi de TBC, care a avut loc tocmai în ziua de Crăciun a anului 1951. În acel Crăciun, Părintele Arhimandrit Gherasim Iscu, nevoitor al Mănăstirii Tismana, se afla pe moarte, după ce fusese chinuit și torturat la Canal pentru că spovedea și încuraja duhovnicește frații de suferință. Chiar și așa, pe moarte fiind, la Târgu Ocna, Părintele Gherasim continua să spovedească, să îmbărbăteze și să renască duhovnicește pe ceilalți deținuți. Cei care l-au asistat în acele momente dau mărturie că acele clipe au fost scăldate de harul dumnezeiesc. Iată ce a scris unul din ei: „În amestecul acela mizerabil de temniță și tuberculoză era o vibrație sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat”. Ni se mărturisește că Părintele Gherasim, pe măsură ce se apropia de moarte, era mai viu! Minunea cea mai mare a fost că, puțin înainte de moartea sa, a fost adus la Târgu Ocna un deținut de drept comun, care avusese rol de supraveghetor la Canal și îl chinuise sălbatic pe Părintele Gherasim. Auzind aceasta, deși nici nu putea să se miște, părintele a cerut unor deținuți mai în putere să-l ducă la patul torționarului său. Cu cea mai mare dragoste, părintele l-a îmbrățișat, l-a sărutat, i-a șters lacrimile de căință și de rușine ale celui care-l chinuise, l-a spovedit și i-a dăruit iertarea. În acea noapte de Crăciun, au murit împreună, victimă și torționar, născuți făptură nouă în Împărăția Cerurilor.

Iată, așadar, de ce îi cinstim pe Sfinții din închisori. Pentru că tot acel sistem fusese creat pentru a dezumaniza, a înrăi, a face din om ucigaș de frate, turnător și torționar. Pentru a schilodi în om chipul lui Dumnezeu. Oameni ca Părintele Gherasim Iscu, însă, prin dragoste jertfelnică, au biruit acest iad nu doar pentru ei, nici doar pentru cei împreună-pătimitori, ci au smuls din ghearele acelui iad chiar și pe torționarii lor, pe cei care deveniseră unelte ale diavolului.

Toți aceștia, așadar, au apărat nu doar chipul lui Dumnezeu din ei, ci și din noi. Au păstrat aprinsă candela credinței în Dumnezeu, dar și în ceea ce reprezentăm noi, ca popor. Datorită lor avem un chip de om și un nume de creștin și de român. Datorită lor avem o patrie aici, pe pământ, și o patrie dincolo, în cer. Toți acești mărturisitori au crezut într-un bine comun și nu au vrut să trăiască doar pentru ei, ci au vrut să trăiască și să moară pentru semenul lor, pentru credința lor, pentru patria lor, pentru demnitatea copiilor și urmașilor lor.
Să-i cinstim cum se cuvine pe cei în mijlocul cărora S-a născut Hristos. Să-i cinstim pe cei întru care S-a preaslăvit Hristos. Pe cei care au fost cinstiți de Hristos. Să-i cinstim chiar dacă pe mulți dintre ei nu îi găsim în manualele de istorie și chiar dacă nu suntem plăcuți tuturor pentru aceasta. Să-i cinstim pentru că nu ei au nevoie de cinstirea noastră, ci noi, dacă vrem să ne numim creștini și români.

Iubiți frați și surori împreună rugători,

Noi, românii din diaspora, ne aflăm departe, fizic, de țară. Ne aducem aminte cu nostalgie de Crăciunul copilăriei, de mirosul de neuitat și unic al pământurilor natale, de colindători, de plugușor și de gerul Bobotezei. Ne aducem aminte de o lume vie, caldă, cu suflet. Nu o putem uita și ne doare și îi resimțim lipsa tot mai mult aici, într-o altă lume, rece, străină și, în multe privințe, moartă.

Ne adunăm aici departe de țară, pentru a ne regăsi în comuniune euharistică, în lăcașuri improvizate, în tot felul de clădiri care nu au fost construite pentru acest scop. Nu avem catedrale mărețe, nu avem biserici mari, încăpătoare, spațioase, cu clopote răsunătoare. Însă, de aici, din străinătate, de la aceste altare românești ridicate în locuri improvizate, umile, să ne aducem aminte de Hristos Cel născut în iesle. De aici, de la marginea societății în care ne aflăm, o societate de multe ori ostilă credinței, să ne aducem aminte de Întâiul dintre marginali și Întâiul dintre pribegi, de Hristos, Cel născut în iesle și refugiat în Egipt de furia lui Irod.

Foarte tragic este faptul că cei mai mulți dintre frățiile voastre ați plecat din țară pentru că ați simțit că nu aveți un viitor acolo. Un viitor pentru familie, pentru copii. Chiar și așa, aici departe, noi știm că avem o țară, că venim de undeva, că avem rădăcini. Este cumplit să fii abandonat și adevărul este că mulți dintre românii din diaspora, au simțit, poate, că țara i-a abandonat. Însă cei care s-au jertfit în închisori sunt o dovadă vie, care strigă la cer. Ei nu ne-au abandonat pe noi și nu și-au abandonat nici țara. Să le ascultăm mărturisirea, să luăm aminte, să stăm cu frică!

Să nu ne abandonăm nici noi țara! Să nu ne abandonăm neamul! Să ne aducem aminte că nu noi ne-am născut pe noi și nici nu ne-am născut doar pentru noi, ci că aparținem unei familii, aparținem unei comunități, că avem înaintași și că vom avea urmași, că ne înscriem într-o continuitate de jertfe, de lupte și de nevoințe.

Scumpii mei fii și fiice sufletești,

În aceste zile ale sărbătorii Nașterii Domnului, citim în Evanghelie un lung șir de protopărinți ai lui Iisus. În acest lung șir sunt și drepți ai lui Dumnezeu, dar sunt și oameni care au căzut. Hristos nu S-a dezis de neamul Său, ci l-a asumat întreg, cu drepți și cu păcătoși. S-a născut într-o comunitate reală, cu înaintași concreți, pomeniți fiecare după numele său.

Să înțelegem, așadar, că și noi ne naștem într-un neam concret pe care trebuie să-l asumăm. Astăzi ni se spune pe toate căile că neamul nostru este unul de ocară, iar eroii noștri au fost criminali și neisprăviți. Istoria este rescrisă, iar exemplele noastre cele mai de preț sunt defăimate și minimalizate. În fața acestui val nihilist, să ne luăm, însă, crucea neamului nostru și să o purtăm cu demnitate, neluând seama la ocările aruncate asupra înaintașilor și neamului nostru, „cu ochii ațintiți asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2).

În încheiere, vă aduc la fereastra sufletului „Colindul robului” compus de Valeriu Gafencu în cinstea și spre pomenirea Părintelui Mărturisitor Gherasim Iscu:

Pe malul Trotușului
Cântă robii Domnului,
Înjugați la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferință multă,
Și-i cu lacrimi împletită.
În inima robului
Domnu-și face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Și din flori picură rouă.
Stă un copilaș în zare
Și privește cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaș
S-a oprit un îngeraș
Ce-i șoptește drăgălaș:
Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemnițat;
Și copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare. Amin!

Refren:
Lăsați-i pe copii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori! Amin!

Al vostru părinte și frate colindător,
fierbinte rugător către Domnul și de tot binele voitor,

† Episcopul Macarie

 

via Napoca News

IPS Teofan: „Asistăm la tendinţe tot mai agresive de a impune alte forme de convieţuire, străine familiei tradiţionale, adâncind confuzia şi dezbinarea. Creştinul este chemat să conştientizeze acest lucru şi să se angajeze constant şi curajos în apărarea familiei”

Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a făcut publică o scrisoare pastorală de Crăciun în care a vorbit despre mărturisirea credinţei şi cinstirea Patriarhului Justinian şi a martirilor din perioada comunistă.

Pastorala subliniază în mod deosebit şi îndemnul pentru credincioşi să apere valorile familiei aşa cum le-au primit de la strămoşi, ca o formă de mărturisire creştină. Redăm mai jos un extras.

Iubiţi fii şi fiice din Biserica lui Hristos,

În vremurile pe care le trăim astăzi, cu părţile lor bune şi rele, drepte şi nedrepte, mărturisirea credinţei celei adevărate şi lupta pentru vieţuirea cea dreaptă sunt la fel de importante ca în toate momentele istoriei Bisericii. Cuvintele Domnului Hristos legate de necesitatea mărturisirii sunt tot atât de valabile astăzi precum atunci când au fost rostite: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32).

Raportarea noastră la sărbătoarea Naşterii Domnului nu trebuie să fie o raportare ca la un eveniment petrecut cândva în istorie, fără legătură cu viaţa noastră de azi. Sărbătoarea Crăciunului nu este doar un prilej de a petrece cât mai plăcut în sânul familiei, de a schimba daruri între noi, de a ne bucura de o masă mai aleasă împreună cu cei dragi. Naşterea Domnului trebuie înţeleasă, trăită şi mărturisită ca un eveniment permanent real, viu şi cu urmări asupra vieţii noastre. „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte”, spune cântarea Bisericii; „Astăzi S-a născut Hristos”, glăsuieşte colindul. Sărbătoarea Naşterii Domnului are, aşadar, un sens continuu prezent, profund, duhovnicesc, care ne priveşte direct şi pe fiecare în parte. Ea este o chemare la conştientizarea statutului nostru de creştin, adică de cunoscător, trăitor şi mărturisitor al Adevărului, Hristos-Dumnezeu. Ceea ce au împlinit păstorii şi magii la Betleem şi atitudinea mărturisitoare a creştinilor din vremuri mai vechi şi mai noi constituie datoria, mandatul şi lucrarea noastră, a creştinilor de azi.

În primul rând, creştinul este chemat să înţeleagă lumea în care trăieşte, să vadă direcţia în care aceasta se îndreaptă şi să acţioneze în consecinţă. O analiză atentă şi onestă a ceea ce se petrece înlăuntrul şi în afara noastră arată o viaţă tot mai agitată, o permanentă goană după timp pentru a face cât mai repede tot mai multe lucruri. Este multă agitaţie, mult zgomot şi insuportabilă tensiune. Constatăm, în acelaşi timp, diminuarea şi chiar pierderea conştiinţei a ceea ce este bine sau rău cu adevărat. Cele considerate altădată certitudini şi convingeri de nezdruncinat se clatină rând pe rând, se dizolvă una după alta într-un ritm ameţitor. În locul lor apare o stare de îndoială, de nesiguranţă, de pierdere a direcţiei. Normalitatea, aşa cum este ea văzută în Scriptură şi de bunul simţ de odinioară, nu mai este privită ca o direcţie sănătoasă, demnă de urmat. În această cugetare contrară Evangheliei cad uneori şi creştinii ortodocşi, şi aceasta este cu atât mai dureros.

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”, rosteşte preotul la fiecare Liturghie. Starea de veghe, osebirea duhurilor şi lămurirea lucrurilor, uneori în cuptorul încercărilor, sunt şi trebuie să fie pâinea şi apa creştinului ortodox adevărat. Atitudinea lui mărturisitoare cuprinde, în principal, trei direcţii: credinţa cea adevărată, familia şi valorile creştine ale neamului.

Mărturisirea credinţei celei drepte şi adevărate este datoria de bază a creştinului. Aceasta înseamnă aşezarea noastră statornică în Biserică, adică în comuniune şi continuitate cu Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Părinţii duhovniceşti contemporani. Raportarea noastră în adevăr şi dragoste la aceste trei repere ne apără de erezii, rătăciri şi schisme.

Familia este supusă astăzi unor mari presiuni. Pe de o parte, grija excesivă pentru carieră şi bunăstare materială creează mari probleme familiei, cu consecinţe grele asupra relaţiei dintre bărbat şi femeie şi, în mod special, asupra copiilor lor. Pe de altă parte, asistăm la tendinţe tot mai agresive de a impune alte forme de convieţuire, străine familiei tradiţionale, adâncind şi mai mult confuzia şi dezbinarea între oameni. Creştinul este chemat să conştientizeze acest lucru şi să se angajeze constant şi curajos în apărarea familiei.

Apărarea familiei este strâns legată de mărturisirea valorilor creştine ale neamului căci un popor renaşte în mod special prin familii adevărate sau slăbeşte şi dispare prin lipsa acestora. Este, apoi, necesară menţinerea legăturii cu şirul de veacuri al înaintaşilor şi cunoaşterea moştenirii primite de la strămoşi. Preţuirea idealurilor acestora, grija pentru bunul mers al neamului în prezent şi pentru moştenirea pe care o vom lăsa celor care vin după noi trebuie să facă parte din preocupările unui creştin adevărat care îşi asumă condiţia de ortodox şi de român.

Mărturisirea credinţei ortodoxe, a valorilor familiei şi ale neamului este posibilă numai în măsura în care omul îşi înnoieşte mai întâi viaţa sa, se luptă cu propriile sale slăbiciuni şi patimi şi se îmbracă tot mai mult în Hristos. „Dobândeşte pacea (lăuntrică) şi mii în jurul tău se vor mântui”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Omul pacificat lăuntric, iubitor de simplitate, eliberat de dorinţa de a domina, sfinţeşte totul în jurul său şi, prin aceasta, devine adevăratul mărturisitor: „Lumea din jurul lui: mediul înconjurător concret, familia, şcoala, biroul, primeşte prin el un suflu de dragoste, de bucurie, de pace, de blândeţe, de bunătate, de fidelitate, de bunăvoinţă – aceste roade ale Duhului Sfânt” (Panayotis Nellas, „L’Eglise, un lieu pour renaître. Les fondements théo-logiques, sacramentels et liturgiques de la spiritualité”, în Contacts, nouvelle série, an XXXIII (1981), no. 114, p. 97). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pe creştin „totul să-l arate creştin: mersul, privirea, îmbrăcămintea, glasul. Vă spun acestea, nu pentru a ne lăuda că suntem creştini, ci pentru a ne pune viaţa în rânduială spre folosul celor ce ne văd” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, în co-lecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 23, traducere, introducere, indici şi note de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 58).

 pastorala integrală pe Doxologia.ro

Regele Mihai, sfaturi către Neam: Naționalismul și patriotismul constituie ceva foarte adânc din punct de vedere moral. Învățăturile lui Hristos, acestea cred că lipsesc multor tineri

Acum 11 ani, Regele Mihai I îi acorda un interviu jurnalistului Victor Roncea, pe-atunci la Cotidianul Ziua. Fostul suveran avea atunci, 85 de ani. Într-un interviu complex, cu „un personaj istoric”, așa cum îl definea jurnalistul, Regele a vorbit tinerilor români despre provocările ce urmează.
Imagine similară
Cu o viziune lucidă asupra stării tineretului român, pe care mulți nu o întrevedeau la vremea respectivă, acesta îi ruga să se apropie de Hristos și să-și însușească valorile creștine.
Regele Mihai le-a transmis atunci un mesaj incorect politic, azi, și anume că naționalismul și patriotismul sunt chestiuni ce țin de o adâncă moralitate.
„Chestiunea aceasta cu tineretul… eu am vorbit cu mulți studenți, și la Timișoara și în toată țara. Am stat de vorba cu ei și din ce am putut să înțeleg ei caută ceva dar nu îl găsesc. Și când le-am explicat câteva lucruri m-au întrebat din nou, rezultatul este că acești tineri care vor să facă câte ceva nu știu cum merg treburile statului și nu mai au încredere. Neavând încredere în partidele politice, nu mai știu ce să mai creadă. Chestiunea cu sentimentul național este una și nu trebuie căzut în extreme, dar naționalismul și patriotismul constituie ceva foarte adânc din punct de vedere moral, iar dacă oamenii aceștia nu sunt învățați ce înseamnă morală, ce înseamnă creștinismul atunci este foarte greu. Din cauza razboielor care au avut loc, societățile, și a noastră și din alte părți, au ieșit mult mai rău că înainte. Nu mai există ceva care să sprijine tinerii. Lipsește un sentiment de bază uneori, care să atragă oamenii impreună”, spunea Regele atunci.
Ultimul său cuvânt pentru români a fost adresat, în special, tinerilor: „În special pentru tinerii noștrii: să învețe bine cum merg lucrurile. Morala la noi ar trebui ridicată. Am băgat de seamă, nu numai la noi, că cei șapte ani de-acasă parcă nu mai sunt că înainte și atunci apar fel de fel de mizerii, se strică și morala începe să scadă. Să nu mai cadă pradă tentațiilor. Nu e vorba să fim toți că niște preoți sau călugări, dar totuși există o limită. Am vorbit și cu Patriarhul pentru tinerii preoți, să învețe să le transmită oamenilor tot ce înseamnă religia, sa aplice învățăturile lui Hristos, acestea cred că le lipsesc multor tineri”
Interviul integral este aici.
via ActiveNews

Slujbe de pomenire pentru Regele Mihai în Regatele Suediei, Norvegiei și Danemarcei. Episcopul Macarie Drăgoi: Să ne amintim că deviza istorică a regilor României a fost: „Nimic fără Dumnezeu!”

PS Macarie, Episcopul românilor din Europa de Nord, a transmis condoleanțe Casei Regale a României, îndemnând preoții și credincioșii din țările scandinave
să-l pomenească în rugăciuni pe Regele Mihai, care a trecut din această viață spre veșnicie pe 5 decembrie 2017. 

Să ne amintim că deviza istorică a regilor României a fost: „Nimic fără Dumnezeu!” . Iată, ce mesaj puternic: nimic fără Dumnezeu, fără Biserică, fără Tradiție, a spus  Episcopul Macarie Drăgoi.
Slujbe de pomenire pentru Regele Mihai în Regatele Suediei, Norvegiei și Danemarcei. Episcopul Macarie Drăgoi: Să ne amintim că deviza istorică a regilor României a fost: „Nimic fără Dumnezeu!”
La Sfânta Liturghie săvârșită, marți, 6 decembrie 2017 în biserica parohiei românești „Sfântul Gheorghe” din Stockholm, Episcopul Macarie a săvârșit o slujbă de pomenire pentru odihna sufletului Regelui Mihai. Aceeași slujbă a fost săvârșită de preoți în lăcașele ortodoxe românești din Regatele Suediei, Norvegiei și Danemarcei.
„Să îi mulțumim Regelui Mihai pentru prezența nobilă, discretă și demnă printre noi și să ne rugăm pentru odihna sufletului său. Se cuvine, cu acest prilej, să medităm duhovnicește și la ceea ce a însemnat regalitatea pentru noi, românii, dar și la tragediile istorice care au implicat direct România și pe Regele Mihai.
Să ne amintim că deviza istorică a regilor României a fost: „Nimic fără Dumnezeu!” . Iată, ce mesaj puternic: nimic fără Dumnezeu, fără Biserică, fără Tradiție, a spus  Episcopul Macarie Drăgoi.
În continuare, PS Macarie a vorbit despre tragediile istoriei care au marcat viața Regelui Mihai.
„Să ne amintim, de asemenea, de ținuta nobilă, plină de distincție, a Regelui Mihai și a Reginei Ana, care se îmbina atât de firesc cu deschiderea, delicatețea și căldura pe care o manifestau față de oamenii simpli ai poporului lor. Nu pot uita cum, la jubileul de diamant al căsătoriei lor, ce a avut loc în 2008, la care am avut cinstea să particip, Regina Ana m-a întrebat, simplu și direct, ce mai face mama mea? O cunoscuse cu doi ani înainte, când Regele și Regina și ceilalți membri ai Familiei Regale, vizitaseră satul meu natal, Spermezeu, din părțile Năsăudului, într-o vizită ce s-a transformat într-o frumoasă sărbătoare a satului. Am fost surprins să văd că purtau în suflet o amintire vie a acelei vizite, păstrând cu drag darurile primite de acolo, printre care și costumele tradiționale de sărbătoare. Așa se întâmplă atunci când, rege fiind, pui preț pe viața și traiul celor din popor. Iar Regele Mihai și predecesorii săi au socotit că titlul nobleței lor este tocmai acela de a fi regi ai acestui popor român, creștin și ortodox, pe care l-au iubit și respectat, cum noi nu mai știm să o facem astăzi.
Să ne amintim și de tragediile istoriei care au marcat viața Regelui Mihai și a noastră: războiul mondial, sfâșierea țării, intrarea în întunericul comunist, exilul, întoarcerea de după 1989, atât de grea. Toate aceste încercări au fost traversate demn și cu stăpânire de sine, cu o mare încredere în ce suntem și ce putem fi, ca țară, ca neam. Regele Mihai este, poate, singurul care știa să ne insufle în mod autentic încredere în viitorul nostru, prin atitudinea și convingerea sa, pentru că avea încredere sinceră în noi și în potențialul acestei națiuni.
Să ne amintim, așadar, de Regele Mihai și să ne rugăm pentru ca Bunul Dumnezeu să așeze sufletul său acolo unde drepții se odihnesc!”.
sursa: ActiveNews

Războiul cultural este un război moral

Interviu cu Roger Kimball

Traducere de Anacronic.ro dupa The Highest Criterion: An interview with Roger Kimball. Autor al volumelor The Rape of the Masters (Siluirea maeștrilor, proaspat apărută la Editura Anacronic) și The Long March (în pregătire la Editura Anacronic). Cărțile Anacronic le găsiți aici.

Roger Kimball, născut în 1953, este un critic de artă și un comentator cultural și social american, editor al publicației The New Criterion și președinte al editurii Encounter Books. Și-a câștigat renumele în 1990, odată cu publicarea cărții Tenured Radicals: How Politics Has Corrupted Higher Education, o lucrare extrem de critică la adresa universităților americane și a „asaltului ideologic asupra substanței morale și culturale a culturii noastre”.Unul dintre cei mai redutabili critici culturali conservatori, scriitor adesea polemic, Kimball trateaza în opera sa politizarea și imbecilizarea culturii apusene, cărțile sale devenind clasice în înțelegerea postmodernității: Tenured Radicals: How Politics Has Corrupted Higher Education (1990), The Long March: How the Cultural Revolution of the 1960s Changed America (2000), Experiments Against Reality: The Fate of Culture in the Postmodern Age (2000), Lives of the Mind: The Use and Abuse of Intelligence from Hegel to Wodehouse (2002), Art’s Prospect: The Challenge of Tradition in an Age of Celebrity(2003), The Fortunes of Permanence: Culture and Anarchy in an Age of Amnesia (2012), Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică (2017, Editura Anacronic).

– Primul lucru despre care aș dori să vă întreb, deoarece știu ca este de mare interes pentru cititorii noștri, se referă la cultură. Mai precis, au pierdut conservatorii războiul cultural? Și dacă nu, ce fel de măsuri ar trebui adoptate pentru a fi siguri că mai rămâne ceva din civilizația apuseană?

– Ah, războiul cultural. Au pierdut conservatorii? Pare o întrebare atât de simplă. Și totuși de ce este atât de dificil de răspuns? Sunt mai multe motive pentru acest lucru. În primul rând, atunci când vorbim de „războiul cultural” avem în vedere un conflict desfășurat pe mai multe fronturi, cu obiective diferite și uneori contradictorii, cu alianțe volatile. Prăbușirea educației superioare este parte din războiul cultural. Corectitudinea politică joacă și ea un rol, la fel ca fenomenul culturii proceselor care impune valorile unei elite progresiviste în tot mai multe aspecte ale vieții. Așa numita „revoluție” sexuală face și ea parte din același război, la fel ca și dezintegrarea familiei. La fel, imperativele multiculturalismului, cu presupozițiile lor egalitariste și relativiste cultural. Războiul cultural dă seamă de ceea ce s-a întâmplat cu instituții ca New York Times, care de foarte multă vreme au renunțat să mai publice știri ca atare pentru a se conforma tuturor chestiunilor trendy; războiul cultural, de asemenea, include degradarea culturii populare, proletarizarea gustului public și prăbușirea manierelor. Dacă războiul cultural este un fenomen divers, la fel sunt și „conservatorii”. Sunt foarte mulți oameni care se definesc drept conservatori, preocupați de un singur aspect al acestui război cultural, dar care nu par deloc mișcați de alte probleme. Media progresivistă va vorbi mereu panicată despre „marea conspirație conservatoare de dreapta” etc, dar opiniile conservatoare în această țară sunt mult mai eterogene decât vocea liberală.

Aceste două lucruri – multiplicitatea fronturilor sau a bătăliilor care compun războiul cultural și diversitatea din tabăra conservatoare – fac aproape imposibil un răspuns la întrebarea dumneavoastră. Acestea fiind spuse, cred totuși că fiecare conservator care se uită la peisajul cultural contemporan, dacă nu devine neapărat deprimat, nici nu are motive serioase de bucurie. A fost o pierdere constantă a capitalului cultural, pe măsură ce instituție culturală după instituție culturală – școli, universități, muzee și așa mai departe – își diluează oferta în numele diversității și al populismului. E ironic că pe măsură ce retorica educațională proliferează, conținutul educațional devine pe zi ce trece mai anemic.

Diluarea culturii este o problemă: cu tot fenomenul „tehnologiei informației” pe care îl avem la îndemână, oamenii par să știe din ce în ce mai puține lucruri; aria lor de referințe culturale s-a restrâns până la o mică zonă restrânsă formată din ultimele titluri de ziare și personaje din cel mai nou sitcom sau reality show (i.e., showuri de realitatea virtuală). Nu doar că s-a erodat conținutul cultural dar a devenit vulgar. Războiul cultural este un război moral, un război asupra definiției a ceea ce înseamnă o viață bine trăită. Majoritatea știrilor care vin de pe acest front de război sunt sumbre.

Pe de altă parte, avem și motive de speranță. În primul rând, reacțiile conservatoare la devastarea produsă de războiul cultural sunt din ce în ce mai articulate, mai răspândite și mai eficiente decât au fost vreodată. Așa zisul establishment liberal – adică establishmentul care își spune liberal dar în fapt este doar corect politic [în America de Nord prin „liberal” se înțelege „de stânga”, echivalentul Socialismului din Europa Occidentală; a nu se confunda cu național-liberalismul, n.red.CV] – încă are controlul asupra celor mai multe instituții care au drept scop să păstreze și să transmită cultura. Dar au avut loc o serie de revelații foarte dure în ultima decadă, pe măsură ce părinții au descoperit ce învață și ce nu învață copiii în școli, pe măsură ce partizanatul media a devenit arhicunoscut, iar forțele „trasngresiunii” au transformat lumea artei într-un dezgustător carnaval al monștrilor. Dacă te uiți împrejur la dominația corectitudinii politice este ușor să-ți pleci capul și să spui: „E totul pierdut”. Dar ar însemna să subestimăm multele exemple de revoltă împotriva acestei culturi a decadenței. Mișcarea de homeschooling, vocile conservatoare din publicații ca The New Criterion, National Review și The Weekly Standard: acestea sunt raze de speranță, riposte la ceea ce Lionel Trilling numea cultura adversativă a intelectualilor. Mai sunt multe de făcut. Dar asta nu ar trebui să ne împiedice să recunoaștem lungul drum parcurs până acum.

– În revista pe care o conduceți, rubrica dumneavoastră „Notes&Comments”, aflată pe prima pagină, îmi pare a fi o modalitate excelentă, chiar dacă scurtă, de a contracara pe cei care în prezent ne degradează cultura. Aceasta este tactica dumneavoastră de a purta războiul cultural? Subiectul acestei săptămâni a fost Laura Bush și poeții și ale lor „scâncete din creșă”. Repet, este această rubrică soluția dumneavoastră de a combate cele mai agresive idei?

– Rubrica Notes and Comments din The New Criterion a debutat în 1990. A fost o soluție convenabilă pentru a expune o poziție editorială asupra unei palete largi de probleme. The New Criterion este descrisă adesea ca o revistă conservatoare. În fapt, cele mai multe articole din publicație sunt non-politice: ne străduim îndeajuns de mult pentru a aborda problemele culturale în cadre de referință culturale. Critica noastră de artă este preocupată de artă, eseurile noastre literare de literatură și așa mai departe. Desigur, atunci când cultura este puternic politizată, ceea ce ne aduce din nou la chestiunea războaielor culturale – atunci a pretinde o autonomie relativă pentru cultură va apărea ca un gest provocator. Secțiunea The Notes and Comments este, în general, acea parte din revistă unde ne ocupăm în mod direct de politici culturale. Am avut o porțiune consistentă de eseuri polemice și în cuprinsul revistei, dar în secțiunea amintită încercăm să comentăm și să ne implicăm în chestiuni de actualitate. Din moment ce apărem o dată pe lună, suntem practic imuni la „ciclul de știri”; dar am descoperit că această rubrică ne oferă o cale excelentă de a avea ceva de spus în cele mai importante dezbateri culturale. Știm de la cititorii noștri că este una din cele mai citite rubrici. Suntem la fel de mândri de enervarea pe care o produce, cum suntem de laudele primite. Scriitorul William Dean Howells a spus mai demult că marea problemă pentru un critic nu este să-și facă dușmani, ci să-i și păstreze. Îmi place să cred că această rubrică, care are adesea un accent polemic, se ridică la standardul lui Howells.

– Am remarcat, în ceea ce privește cv-ul dumneavoastră, că doctoratul nu apare niciodată menționat. Este din cauză că nu vă menționați niciodată realizările educaționale? Este din cauză că un doctorat era inutil pentru obiectivele dumneavoastră profesionale? Sau, sper eu că acesta e răspusul, pentru că ați simțit că șapte ani de instrucție ultra politizată într-o universitate de stânga din America ar fi prea mult?

– Am terminat la Yale și am avut de gând cu toată seriozitatea să urmez o carieră academică. La mijlocul anilor ‘80, când m-am mutat la New York, am muncit din greu la o dizertație despre filosofia artei. Dar odată ce am început să scriu constant la reviste precum The New Criterion m-am trezit că mă îndepărtez din ce în ce mai tare de cultura academică. Cu mult înainte să public Tenured Radicals în 1990, mi-a devenit destul de limpede că viața academică în multe instituții este deprimantă: deformată de politică, distorsionată de „teoretizări” ermetice, desfigurată de texte ilizibile și poze căutate. Nu era o lume în care doream să mă integrez. Ar trebui să mai adaug că după ce am publicat Tenured Radicals, nu era o lume care să mă invite să fac parte din ea. Acea carte, alături de Criza spiritului american, scrisă de Allan Bloom, a devenit un volum pe care lumea academică adoră să-l ponegrească. La început m-a speriat veninul aruncat asupra mea și a cărții, dar am învățat rapid să văd partea amuzantă din toată povestea. În orice caz, a fost clar că nu se punea problema unei cariere academice – ce universitate m-ar fi luat?! – și am lăsat baltă și dizertația. Aș mai adăuga, totuși, că îmi pare rău că nu am terminat ceea ce am început, deoarece cred că cineva trebuie să ducă la bun sfârșit ceea ce începe.

– Îmi place să caracterizez scrierile dumneavoastră ca un „fusion hiperintelectual”, deoarece eseurile sunt multidisciplinare și nu pot fi încadrate într-o singură arie de expertiză. Cărțile și eseurile dumneavoastră sunt rezultatul unei minți îmbibate de istorie, literatură, artă, politică și tot ce altceva mai încântă simțurile. Cum v-ați descrie celor care vă întreabă despre asta? Care este primul răspuns? Editor? Scriitor? Critic? Ce v-a făcut să alegeți această profesie improbabilă?

Când oamenii mă întreabă ce sunt, de regulă, le răspund că sunt scriitor, dar bineînțeles că acest cuvânt acoperă o mulțime de păcate. De fapt, cred că munca mea de critic și munca mea de editor sunt una. Scriu pentru reviste și ziare, dar The New Criterion este platforma mea principală, și îmi place să cred că amestecul special de perspective și interese care se reflectă în The New Criterion contribuie la o ofertă culturală și valoroasă. T.S. Eliot (a cărui revistă The Criterion a inspirat numele The New Criterion) a definit critica drept „elucidarea operelor de artă și corectarea gustului”. Încercăm să ne ridicăm la acest deziderat. Cât privește această combinație ciudată de activități – editor și critic – tot ce pot să spun este că ele m-au ales pe mine. Am scris. Am editat. Iar într-o zi am descoperit că sunt scriitor și editor.

– În calitate de fost student, amețit de labirintul postmodernismului, trebuie să vă mărturisesc căt de reconfortant a fost să descopăr cărțile dumneavoastră. Aveți calitatea de a vedea, folosindu-vă de bunul simț, dincolo de fațada Turnului Babel unde s-au îngrămădit universitățile noastre. Despre Foucault, în eseul dumneavoastră Experiments against reality, ați făcut observația excelentă că nu este deloc surprinzător că un practicant homosexual al sadomasochismului vede în orice instituție o manifestare a dominației și a subjugării. Pe Warhol l-ați lăsat să își descrie singur opera: „art is what you can get away with”. Cât timp v-a luat să vă sară în ochi aceste tehnici de confuzie din universități? A existat vreo perioadă când v-ați îndoit de dumneavoastră și ați crezut că dumneavoastră sunteți, da fapt, cel confuz din cauza logoreei prezentată drept argument? Un exemplu ar fi o notare dintr-un jurnal al unui profesor către secretara lui: „deconstrucția praxisului rezultatelor meta-cognitive bazate pe discursul lui Derrida”.

Sunt multe lucruri despre viața academică la care mă gândeam cu plăcere: o viață dedicată lecturii cărților importate, a discuta pe marginea lor cu colegi inteligenți și studenți interesați, a scrie despre ele pentru cititori interesați. Îmi plac bibliotecile academice, aceste impresionante resurse pentru minte. Dar am descoperit rapid că era o diferență considerabilă între imaginea pe care eu o aveam și viața reală din universități. Sunetele alarmei s-au auzit foarte rapid. M-am întâlnit prima oară cu textele lui Derrida în colegiu. Era ultimul răcnet în materie pentru profesorii mei. M-am străduit să îmi dau seama despre ce este vorba în toată această agitație. Am ajuns la concluzia că e un șarlatan isteț. Același lucru s-a întâmplat când a trebuit să citesc Paul de Man. La fel cu Foucault. Am o alergie puternică la astfel de scrieri. Pe de o parte îmi repugnă stilul – ermetic, atoateștiutor, respingător – dar mai important este că detest presupozițiile nihiliste care subîntind opera lor și erorile logice preluate de protejații lor, al căror cinism împotriva culturii tradiționale este egalat doar de credulitatea lor când vine vorba de ultima găselniță intelectuală din Franța.

– Art’s Prospect a fost lansată în 2002. Am citit-o și am citit, de asemenea, cronica din The Weekly Standard. S-a spus că este un exemplu de apariție revoluționară, din punctul de vedere al editurii. Editura este Cybereditions. Ne puteți spune ce este atât de singular în acest proces de publicare?

– Publisherul de la Cybereditions a sugerat să strâng laolaltă mai multe eseuri pentru o carte electronică, cu o carte paperback ca anexă. Rezultatul a fost Art’s Prospect. A fost un efort generos din partea editurii, dar nu a fost, cred, un succes editorial. Poate această metodă va deveni, în cele din urmă, mai populară, dar la momentul actual îi lipsește sprijinul industriei. Bibliotecile nu cumpără astfel de cărți. Nici librăriile nu o fac. Nu sunt recenzate. Trăiesc într-o lume a umbrelor, neclară pentru public. Cu toate acestea, sunt recunoscător celor de la Cybereditions pentru munca lor; recepția cărții deși minoră, a fost entuziastă. Așa că voi publica toamna viitoare o versiune mai extinsă alături de Ivan R. Dee. Va fi disponibilă în format hardcover și sper să atragă mai mulți cititori.

– Ceea ce îmi place cel mai mult în scrierile dumneavoastră este nu doar că înveți ceva, pe de o parte, dar și poți spune care este poziția autorului. Nu există echivocuri. Această frază din Art’s Prospect este definitorie: „pentru cei interesați de psihopatologia culturii, Gilbert și George sunt un specimen remarcabil – un neobișnuit furuncul malign sau o pustulă pe fața culturii contemporane” (p182). Este politețea și diplomația un balast pentru conservatori în dezbaterea culturală contemporană? Își are această ezitare originea în frica de a nu fi etichetați de media ca rău-voitori?

– Criticul britanic de secol XIX William Hazlitt îl descria pe „criticul obșinuit” ca pe cineva care se află în căutarea adevărului „la mijloc între extremele corectitudinii și greșelii”. Cred că cineva trebuie să fie direct atunci când critică. Dacă ai în față un gunoi, nu are niciun sens să îl descrii ca pe mâncare domestică aruncată și aflată într-o stare de disoluție cu impact olfactiv: e gunoi. Există loc pentru analiză fără patimă, cercetare imparțială, pluralism intelectual atent. Există și pervertirea unor astfel de idealuri – o pervertire care are loc uneori din cauza lașității, alteori din dorința de face neclare lucrurile, câteodată din ambele motive. New York Timeseste un etalon în domeniu. Publică un articol foarte tendențios despre o chestiune controversată, dar pretinde imparțialitatea printr-un citat dat dintr-o sursă contrară doar de dragul aparenței. Sau luați, de pildă, cererea BBC către corespondenții săi ca, în cazul războiului din Irak, partea irakiană să beneficieze de timp egal de audiență, pentru a fi obiectivi în fața publicului. Trupele britanice nu trebuiau descrise ca trupele „noastre”. Cineva ar putea să numească asta imparțialitate. Eu cred că se află la limita trădării.

– Am citit undeva, din păcate nu îmi amintesc unde, despre un profesor universitar care a spus: „nu sunt prima persoană prigonită de Roger Kimball”. Cum au răspuns adversarii dumneavoastră? Cât de malițioasă a fost replica lor? Spuneți-ne ceva despre un astfel de comportament lipsit de eleganță.

– Ei bine, probabil că cele mai amuzante episoade au avut loc la întâlnirea anuală a Asociației de Limbi Moderne în anii ce au urmat apariției cărții Tenured Radicals. Am fost de vreo două sau trei ori acolo pentru a scrie despre ce se întâmplă acolo – mai pe scurt în The Wall Street Journal și mai pe larg în The New Criterion. Lumea nu mă cunoștea, așa că am putut sta anonim în audiență și să iau notiție în timp ce scrierile mele erau catalogate drept „atacuri înguste la minte”. Din când în când eram recunoscut. La întâlnirea din San Diego din 1994, eram în camera bărbaților când Homi Bhabha (dacă nu știi cine este, nu întreba; ai avut până acum o viață minunată) și unul dintre acoliții săi au intrat. Au văzut scrise acolo numele meu și al colegului meu Hilton Kramer, și au început să discute despre cât de îngrozitoare este prezența noastră la acest congres. Am uitat epitetele, dar erau mușcătoare. Abia când m-am întors cu fața și am trecut de ei, m-au remarcat și au făcut corelația dintre nume și față. Au înghețat ca niște postcolonialiști surprinși de reflectoare. A fost un moment delicios.

– The Long March a fost prima dintre lucrările dumneaboastră pe care le-am citit. Vă sunt recunoscător până astăzi pentru că ați demolat multe din minciunile cu care am crescut și pentru că explicați mult din actuala criză din America. Dacă ar fi să numiți o singură mișcare sau credință care a avut cele mai devastatoare consecințe, rezultată din anii 60, care ar fi aceea? Dar o persoană sau un gânditor?

– Doamne, ce întrebare grea! E o listă atât de mare de candidați din care să alegi. Un curent sau o idee? Probabil atitudinea – era o idee care s-a transformat într-o mișcare – că sursele tradiționale de înțelepciune morală și identitate socială sunt mai degrabă dușmanii decât păstrătorii fericirii. Ideologia hedonistă care a definit anii ‘60 – o ideologie care s-a manifestat prin ascensiunea culturii drogurilor și prăbușirea scrupulelor convenționale – a afectat fiecare fațetă a vieții: a avut efecte asupra familiilor, bisericilor, școlilor; a schimbat felul în care gândim despre noi și despre ceilalți. A fost o schimbare care a proscris virtuțile tradiționale de la patriotism la modestie și care a încurajat, în schimb, o cultură a revoltei narcisiste. În The Long March, am prezentat o galerie de escroci și escrocherii intelectuale – indivizi și curente – pe care ar fi inutil să o rezum aici. Nu cred că pot spune mai multe și mai pe scurt decât am spus în introducerea la acea carte. Scriam acolo: „Lungul marș privește dincolo de înțelepciunea de-a gata despre anii ’60 la ideile, pasiunile și personalitățile care au făcut din această perioadă un sinonim pentru excese și prăbușire morală. Mai mult, Lungul Marș își propune să arate cum paroxismele anilor ‘60 continuă să reverbereze în toată cultura noastră. Epoca Vărsătorului nu s-a încheiat atunci când ultima chitară electrică de la Woodstock a fost scoasă din priză. Este în continuare prezentă în valorile și obiceiurile noastre, în gusturile, plăcerile și aspirațiile noastre. Este prezentă, mai ales, în instituțiile noastre culturale și educaționale, în degradanta cultură populară care permeează viețile noastre ca o ceață corozivă”. Sper măcar că este un început de răspuns.

– În fine, acum o întrebare grea. Rock’n roll. Spuneți că tot „ceea ce oferă este un extaz dionisiac prefabricat, evident sexual, izbitor de nonrațional (The Long March, p.188). Respingeți categoric muzica rock în carte? The Beatles? Bob Dylan? Este ceva recuperabil din acest gen muzical? Scriu ca unul care a crescut cu această muzică, pe care încă o iubesc, fără să exclud afecțiunea pentru alte forme de muzică. Jazzul sau muzica clasică joacă un rol important în viața mea. De asemenea, cred că cele mai înalte sentimente, cum este iubirea, pot fi comunicate prin acest mediu. Există excepții de la regula dumneavoastră?

– Ah, rock’n roll-ul. Paginile dedicate rockului din The Long March au fost poate cele mai adesea criticate. Este ceva acceptabil în rock? Desigur. Am crescut cu rock. Dar ceea ce este plăcut nu este neapărat și bun. Cred că Bob Dylan este un compozitor isteț – pretențios, mult supraestimat ca „poet”. John Lennon și Paul McCartney au fost foarte isteți și ei. Nu în aceeași ligă cu Cole Porter și, cu siguranță, nu de același nivel ca Gilbert și Sullivan, dar isteți. Sunt foarte mulți creatori de rock inteligenți. Dar obiecția mea nu se referă la melodii, ci la intenția primară a muzicii, care se rezumă, după cum ați citat, la „un extaz dionisiac prefabricat”. Cred, cu alte cuvinte, că Allan Bloom a avut dreptate în Criza spiritului american când a argumentat că rockul este o armă puternică în arsenalul anarhiei emoționale. Într-un anume sens, acesta este un argument foarte vechi. În esență, este un argument platonic.

În Republica, Plato susține că muzica este un stimulent atât de puternic al emoțiilor, încât statul trebuie să fie atent la muzica pe care o încurajează. Anumite tipuri de muzică, credea el, stimulează emoțiile înalte, altele pe cele vulgare. Aristotel nu a înfățișat lucrurile chiar atât de tranșant, dar și el recunoștea că muzica are o forță educațională imensă care poate fi folosită atât bine, cât și rău. Muzica rock este astăzi omniprezentă, desigur, și într-o anume măsură suntem cu toții influențați de ea. Dar mesajul de bază – ceea ce face rockul să fie rock – nu sunt ritmurile armonioase ale lui Paul McCartney din Yesterday, ci asaltul amplificat, percutant care țintește nu capul sau inima, ci organele mai de jos. Din nou, este o întrebare complicată care necesită un răspuns mai complex; cea mai importantă întrebare este dacă muzica poate modela emoțiile cuiva. Aș spune că da, poate face acest lucru. Rezultă de aici că muzica poate atât corupe, cât și educa viața sentimentală a oamenilor? Aș spune, din nou, da. (Nu e nimic original aici. Gândiți-vă ce spunea Nietzsche despre influența primejdioasă a lui Wagner). Dacă civilizația are în vedere nuanțele, abținerile, discriminarea și ordinea, atunci rockul este cred anticivilizațional. Desigur, fiecare civilizație are nevoie de un spațiu pentru irațional, pentru dionisiac. Poate rockul să ofere o supapă pentru astfel de impulsuri? Sunt sceptic. Dar îmi dau seama că orice încercere de răspuns conduce la o discuție mult, mult prea lungă.

Interviu realizat de Bernard Chapin.

 

via Cultura Vieții

Regele Mihai a trecut la cele veșnice

In memoriam Regele Mihai 1921-2017

Fotografii document din cele două domnii 

Imagini pentru regele mihai 1927

Revista Time 1 august 1927: cel mai tânăr lider de țară 

Imagini pentru regele mihai 1927

Imagini pentru regele mihai 1927

Regele Mihai I, Regina Mama Elena și Patriarhul Miron Cristea (membru al Consiliului de Regență), 1930. Foto: arhiva AGERPRES

Imagini pentru regele mihai 1927

Avea cinci ani când țara l-a făcut Rege

Imagini pentru regele mihai 1927

Regele Mihai împreună cu Regina mamă Elena, în vizită la Expoziția internațională de radio și electricitate; anul 1929

Imagini pentru regele mihai 1940

A doua domnie începe pe 6 septembrie 1940 după abdicarea lui Carol al II-lea

14 septembrie 1940: prin Decret Regal, România devenea Stat Național Legionar

Imagini pentru regele Mihai 8 noiembrie 1940

8 noiembrie 1940 manifestația de la Iași 

Imagini pentru regele Mihai 8 noiembrie 1940

8 noiembrie 1940, la Catedrala din Iași

Imagini pentru regele Mihai 8 noiembrie 1940

8 noiembrie 1940 manifestația de la Iași

14915606_1175730369139677_2177871508590716623_n

8 noiembrie 1945, Bucureşti, Piaţa Palatului Regal. Mare manifestaţie anticomunistă

Imagini pentru regele Mihai 8 noiembrie 1945

8 noiembrie 1945, Bucureşti, Piaţa Palatului 

Afiş al unei organizaţii clandestine de rezistenţă anticomunistă din judeţul Bihor, 1949 (Arhivele Securităţii)

Video: Sfintele Paști 1992 revenirea în țară

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php