Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Cultură

Radu Gyr – O lumină pentru întreg neamul românesc

Dacă am asemăna România cu o mireasă în faţa altarului alături de mirele său, atunci ochiul stâng al acestei mirese ar fi Mihail Eminescu – Luceafărul literaturii române. Ochiul drept, însă, ar fi Radu Demetrescu-Gyr, martirul neamului românesc.

Dacă obrazul stâng al miresei ar fi Mihail Eminescu, atunci obrazul ei drept ar fi Radu Demetrescu-Gyr, eroul poporului român.

Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, ca o nevastă chioară.

Ne-a fost dat de soartă nouă românilor să ajungem pană la porţile Iadului… Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un însoţitor, un înger păzitor – e călăuza care a ştiut, maestru să cânte din harfă pe drumul disperării…

Radu Gyr n-a fost un strateg care să conducă Legiunea prin mlaştina acestor vremuri de întuneric. El a fost focul ce a topit oţelurile cele mult încercate. A fost o lumină nu numai pentru legionari, ci pentru întreg neamul românesc.

În al douăzecilea an de cruntă prigonire, nemernicii s-au gândit să dea tonul „reeducării’ chiar cu dânsul. Să-l facă chiar pe el – stâlpul spiritualităţii legionare şi al întregului neam românesc – să-şi plece fruntea în faţa trufaşilor mişei.

Eu, Voinea Octavian n-am avut şansa să-l văd pe Radu Gyr în închisoarea Aiud, dar, aş face o mare impietate dacă n-aş spune ce am auzit despre dânsul. A fost o personalitate atât de adorată de toţi deţinuţii!… Numele lui şi poeziile lui alternau cu rugăciunile către Dumnezeu pe buzele oropsiţilor.

Radu Gyr a gustat din plin regimul barbar al Zărcii. Când ajungea pe punctul de a muri, era dus la infirmerie pentru a fi salvat. Apoi din nou supus regimului Zărcii. Ultimul şantaj pe care l-a folosit Securitatea a fost ameninţarea că îi va aresta soţia şi fiica, în cazul în care nu acceptă renunţarea la crezul legionar…

Într-o zi, la unul din cluburiile unde se făcea „reeducarea„, comandantul închisorii, colonelul Crăciun, a pus pe un deţinut să citească „analiza” şi „autoanaliza” făcută – nu se ştie de cine – dar purtând semnătura autentică a poetului. Era făcută această autoterfelire a trecutului său legionar cum „scrie la carte” cu „punct ochit, punct lovit”. Metodic, aşa cum cereau autorităţile. De la o poştă se simţea vocabularul stereotip al Securităţii, cu punctele ce trebuiau atinse:

Demitizarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

– Demitizarea martirilor Ion Moţa şi Vasile Marin.

– Recunoaşterea ca greşală a tot ce a fost virtute în ei.

– Hulirea lui Horia Sima şi a diasporei legionare care îl urma pe Comandant şi prezentarea lor ca nişte criminali şi trădători de ţară.

– Ridicarea în slăvi a Partidului Comunist şi a realizărilor sale.

– Agajamentul de a urma linia Partidului Comunist.

Cam acestea erau punctele urmărite de Securitate prin administraţia închisorii. De la o poştă se simţea stilul politrucilor sau activiştilor de partid, care formulau această „autoanaliză”. Pentru audierea acestei lecturi au fost aleşi legionari „pe sprânceană” de pe toate secţiile.

Administraţia se grăbea să „bată fierul cât e cald”, întru-cât le era teamă că poetul ar fi putut muri din cauza bolii de care suferea sau din cauza epuizării extreme a organismului. De aceea, pentru restul deţinuţilor a organizat o „autoanaliză” vorbită la microfon. Au instalat difuzoare în toate secţiile – inclusiv la Zarcă – pentru ca să audă cum liderii legionarilor capitulează. Cu glasul stins şi-a cerut iertare de la tineret care, ”injectat” de poezia lui, a suportat greul închisorilor. A încheiat zicând că a „pus un lacăt mare la uşa unde a închis întreg trecutul său legionar”.

Pe data de 4 ianuarie 1963 puterea a emis un decret de amnistiere şi graţiere a unor delicte silvice. După o lungă şi încurcată expunere de motive şi apoi fel de fel de „excepţii” şi excluderi – la urmă de tot, au mai adăugat şi o „poantă” decretului: „De prevederile prezentului decret beneficiază şi deţinuţii politici, care în timpul detenţiei au dat dovada că s-au reeeducat”. Acesta a fost actul juridic (prost mascat) în baza căruia au fost puşi în libertate o parte destul de importantă a deţinuţilor politici. Au fost eliberaţi din închisoare – în baza acestui decret – mii de deţinuţi politici, nu numai de la închisoarea Aiud, ci din toate închisorile şi lagărele din ţară, unde nici nu a fost pomenit cuvântul „reeducare”.

La începutul lunii ianuarie 1963, Radu Demetrescu-Gyr a beneficiat de prevederile acestui decret. A fost scos din închisoare în mare taină şi transportat la un spital al Ministerului de Interne, situat în Bucureşti lângă „Foişorul de foc”. Fiind slăbit în ultimul grad şi bolnav între viaţă şi moarte, poetul a fost supus unui tratament medical deosebit pentru a-l revigora. Familia lui Radu Gyr nu ştia nimic de soarta poetului – deşi din punct de vedere juridic era liber. Soacra poetului locuia la nici o sută de metri de spital. N-a bănuit că ginerele său este internat acolo.

Pe la sfârşitul lunii mai 1963 (probabil la insistenţele poetului) Radu Gyr a dat un telefon acasă, prin care a anunţat familia că e bine sănătos; se afla în loc bun şi în curând va merge acasă. Atât… Nu i s-a permis să dea nici un detaliu asupra adresei unde se afla. Abia prin luna iulie 1963, Securitatea l-a transportat la domiciliul său cu o limuzină. Astfel au luat sfârşit douăzeci de ani de calvar ai acestui om deosebit. La doisprezece ani după punerea în libertate, în noaptea de luni spre marţi, 29 aprilie 1975, marele poet a făcut o comoţie cerebrală şi până seara s-a stins din viaţă.

Ziarul „România Liberă” a refuzat să primească anunţul morţii marelui poet. Mişelia secretului a funcţionat şi de data asta din plin. Cu toată opreliştea făcută, la căpătâiul celui dispărut s-a găsit şi un om de litere. Acela a fost Romulus Vulpescu. Legionarii din Bucureşti au aflat de moartea poetului, dar n-au riscat să participe din plin la înmormântarea lui. În linişte absolută au privegheat şi au plâns în taină pe cel care a fost sufletul „Legiunii Arhanghelul Mihail”. A fost înmormântat pe data de 2 mai 1975, tocmai în Vinerea Mare, când creştinii comemorează răstignirea lui Hristos.

Mişeliile vor fi plătite!!

Comparând suferinţele şi umilinţele la care a fost supus acest mare bărbat al neamului românesc, gândul ne duce cu câteva secole în urmă. La marea umilinţă la care a fost supus Ştefan cel Mare – domnul Moldovei – de către polonezi, când silit a fost – pentru salvarea ţării – să îngenuncheze la Colomeea în faţa mândrului lor rege Cazimir al IV-lea Jagello, recunoscându-i suzeranitatea. Cu toate acestea oastea l-a urmat cu şi mai mare devotament până când în Codrii Cosminului le-a plătit trufaşilor pani umilinţele de altă dată.

Cu atât mai mult Radu Gyr le va plăti mişeilor pentru toate umilinţele la care a fost supus.

Dacă un voievod poate să-şi plătească asemenea poliţe exclusiv în timpul vieţii sale, un poet are posibilităţi mult mai multe ca să-şi plătească datoriile şi după moarte.

Opera poetică a lui Radu Demetrescu-Gyr este atât de măreaţă încât, după publicarea ei în întregime… toată liota ateo-comunistă se va piti în cele mai tainice ascunzişuri pe care le va găsi la lada cu gunoi a istoriei, unde nimeni n-o să-i mai caute.

Radu Demetrescu-Gyr este nu numai poetul românilor ci şi al omenirii întregi, spre cinstea generaţiilor ce vin.

(Octavian Voinea – Masacrarea studenţimii române, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

Regimul de teroare aplicat poetului Radu Gyr

Toţi tiranii lumii acesteia, toţi asupritorii, au menajat mai mult sau mai puţin pe cântăreţii popoarelor. Excepţie de la această regulă fac tiranii care au mâncat pâinea cea albă şi scumpă a acestei ţări. Regimul generalului Antonescu l-a vârât în puşcărie pe marele poet Radu Demetrescu Gyr. De ce?? Pentru a-şi satisface ambiţiile cazone de „mare salvator” al patriei. Generalul nu suporta să simtă pe cineva că-i stă în faţă.

La concursul pentru locul cel din frunte, un poet cu făptura umilă ca cea a lui Radu Gyr va sta totdeauna în faţa unui trufaş general. Aceasta, fără onoruri dinainte organizate sau fanfare cu steaguri în frunte ce bat pasul în ritmul tobelor asurzitoare.

Regimul generalului a inventat cea mai josnică umilinţă pentru tineretul făcând parte din Mişcarea Legionară: „Reabilitarea” post-mortem pe frontul de răsărit în linia întâia, de unde se ştie că puţini scapă vii sau întregi! Ba a mai inventat o mişelie în plus faţă de câte au fost cunoscute până la data aceea: Legionarii de frunte, expres nominalizaţi, trebuia să fie împuşcaţi pe la spate de către chiar fraţii lor în timpul luptelor. (…)

Trimis pe frontul de răsărit, Radu Demetrescu Gyr a fost rănit şi invalidat încă la începutul luptelor. A fost însoţit spre casă de un soldat. Un fel de excortă „specială”. Ostaşului i s-au dat instrucţiuni să prindă ocazia „că vrea să fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat, om cu frica lui Dumnezeu, proaspăt scăpat din marele măcel, nu s-a pretat la o asemenea manevră diavolească. (…)

A stat în închisoare până în anul 1954-1955, când, cu ocazia unei perioade de „dezgheţ” politic a fost pus în libertate. Atotputernicul Gheorghiu-Dej s-a aplecat la rugămintea preşedintelui Indiei ca să-l elibereze. Mircea Eliade a fost cel care a intervenit la preşedintele Indiei, iar acesta -în continuare- la dictatorul României.

Din puşcărie, poetul a fost dus direct la spitalul „Caritas” pentru refacere, apoi lăsat liber în voia soartei! Această perioadă de libertate a durat până aproximativ prin luna februarie 1958, când a fost din nou arestat. (…)

De data aceasta oculta comunistă l-a introdus pe Radu Gyr într-o înscenare judiciară mârşavă şi i-a aplicat un regim de exterminare lentă plină de sadism. Diavolii regimului comunist ţineau neapărat să compenseze perioada cât nu l-au avut pe poet direct în ghiare. Oculta securisto-comunistă – în înscenarea imaginată – a plăzmuit o gogoaşă mai mare decât un munte:

Mai întâi securiştii au operat toate mutaţiile, au înfăptuit toate manipulările -multe inimaginabile-, abia apoi au trecut la arestări şi punerea în scenă a murdăriei închipuite de mintea lor bolnavă şi îngreunată de multă ură şi mişelie. Au procedat ca plugarul ce-şi pregăteşte ogorul de toamnă pentru însămânţarea de primăvară. Se aseamănă această înscenare cu un munte uriaş de ghiaţă (iceberg) ce pluteşte dinspre miazănoapte spre apele calde, învăluit în ceaţa rece. (…)

În continuare, Radu Demetrescu Gyr a fost ţinut într-un crunt regim ce alterna între viaţă şi moarte. Când administraţia constata că este aproape de moarte, poetul era dus la spitalul închisorii Aiud pentru revigorare. După ce se mai întrema puţin era din nou supus regimului de exterminare. Iată cum „experienţa Piteşti” o aplicau acum mişeii într-o nouă variantă, de lungă durată, la închisoarea Aiud.

Aşa a durat teroarea împotriva poetului cu tot felul de”şocuri” tip „Macarenco” până în anul 1962, când i-a pregătit ultima lovitură: „Dacă nu cedează şi nu se leapădă de trecutul său legionar, îi vor aresta soţia şi fiica”. Marele poet păstra pentru soţia şi fiica sa Monica (Luminiţa) un adevărat cult plin de duioşie şi dragoste familială. Ultima lovitură bine calculată şi îndelung dospită în minţile satanice ale mişeilor – a avut un efect maxim: Poetul a cedat!

(Gheorghe Andreica – Mărturii din iadul temniţelor comuniste)

Ne miram unde mai încape sufletul şi optimismul ce-l avea acest om

Într-una din zile soseşte la închisoare poetul Radu Gyr. Fusese condamnat pentru ”rebeliune” la nu ştiu câte zeci de ani închisoare, muncă silnică. Când a început războiul s-a cerut voluntar şi i-a fost aprobată cererea, de altfel singurului căruia i s-a aprobat. A luptat până la cucerirea Odessei, s-a întors în refacere cu regimentele victorioase, dar, în timp ce camarazii lui mergeau acasă, el a fost obligat să revină la închisoare. Aici, la Braşov la închisoare şi-a petrecut timpul de refacere.

A mai repetat de vreo câteva ori voluntariatul, neavând norocul să fie ucis pe front, dar tot în închisoare l-a găsit 23 august 1944. Pe la sfârşitul lui octombrie am fost trimişi la Aiud cu lanţuri la picioare. (…)

Când ne-am luat rămas bun de la Radu Gyr, acesta a trimis prin noi la Aiud cele două colinde devenite clasice în închisorile din România: „A venit şi aici Crăciunul” şi „O brad frumos, ce sfânt păreai în altă sărbătoare”. Era slab de ne miram unde mai încape sufletul şi optimismul ce-l avea acest om! Cine se gândea atunci că va avea parte de încă zeci de ani de suferit în închisorile din ţara lui, pe care a iubit-o atâta!

(Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. Vol. V)

Marele poet și mărturisitor privit din ochii fiicei sale

Perioada de detentie era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfătisa câte o scenă de groază, aceasta la insistentele noastre, toată suferinta prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credinta puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au tinut în viată. L-am întrebat odată:

– Tată, nu ai avut niciodată o clipă de deznădejde în care să-ti doresti moartea?

– Ba da, mi-a răspuns, într-o iarnă când am fost transportat în miezul noptii de la Aiud, în haine subtiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Brasov. Era o consfătuire a Securitătii, a ofiterilor superiori, iar eu am ajuns la destinatie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau „sefii”, asezati în cerc. M-au asezat pe un scaun în mijloc. Si toti au început să mă scuipe, să mă înjure si să spună: „uite jivina legionară, criminalul tării !” Atunci n-am mai putut suporta si m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am lesinat. Stiu că dimineata m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncati un bors cald”.

Anii detentiei l-au lipsit, ca pe multi altii, de căldura căminului familial. Poate că această absentă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, si până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârsită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, sot si bunic deopotrivă de iubitor si de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri si neajutorati.
Lucra intens, asezându-se la masa de scris de la ora opt dimineata până seara târziu, cu mici intermitente, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia asternută pe hârtie, în speranta că volumele sale vor vedea lumina tiparului. Si si-a asternut-o. Redactându-si în acelasi timp si memoriile literare, care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reusit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume (…) si care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică.

 

Omul vioi si tânăr sufleteste, entuziast si exuberant, generos si nerăzbunător, era dotat cu o exceptională memorie. Rafinat intelectual, era un torent de informatii din domeniul literaturii, filosofiei, istoriei, călătoriilor, artei plastice, muzicii si chiar teologiei superioare. Mucalit si spiritual, nu-i plăcea când i se vorbea despre opera lui, laudele repugnându-i. Prietenii îl iubeau mai ales pentru firea lui leală si expansivă, pentru opera lirică si variată, precum si pentru asta-i cultură. De când îl stiu si mi-l amintesc, tatăl meu nu-si schimbase prea mult felul de a fi.

Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, si, cum îi plăcea lui să spună, mai întelept. Dacă s-ar fi simtit vreodată înfrânt sau dacă ar fi fost doborât de suferinte n-ar fi scris aceste minunate versuri:

Nu dor nici luptele pierdute
nici rănile din piept nu dor
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.
Cât timp în piept inima-ti cântă
ce-nseamnă-n luptă-un brat răpus ?
Ce-ti pasă-colb de-o spadă frântă
când te ridici c-un steag mai sus ?
Înfrânt nu esti atunci când sângeri
si când ochii-n lacrimi ti-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renuntările la vis.

Având convingerea că scrie pentru eternitate, Radu Gyr si-a profetit în ultima sa poezie gloria si strălucirea netrecătoare, în amiaza de aur a spiritualitătii românesti.

Severă piramidă de granit,
am fete mohorâte si rigide,
un monstru care tainele-si închide
în cosmică tăcere-ncremenit.
Sub soarele pustiilor toride
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
si ca un lung si glacial cutit
străpunge luna pietrele-mi aride.
Solemn si hâd si rece monument
claustru templu dur de blocuri terne,
eu dorm adânc acestei lumi absent.
Dar, dincolo de somnul ce se-asterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.
(„Piramidă”, 23 aprilie 1975)

A trecut în vesnicie în seara zilei de 29 aprilie 1975, discret si tăcut, nedorind să incomodeze pe nimeni. Cu întelepciunea senectutii îi iertase pe toti aceia de pe urma cărora a suferit.

(Simona Popa – radugyr.ro)

via Fericiti cei Prigoniti

100 de ani de comunism: genocid, furt, rusificare si satanizarea valorilor

In 2017 se implinesc 100 de ani de cand comunismul s-a infiripat pe banii Occidentului, bazat pe sistemul elitist al Occidentului (eugenics) de a distruge oamenii si natiunile inconveniente dictaturilor national-socialiste si democratic-socialiste si prin actiunile de grotesca barbaritate a salbaticilor din Est (rusii, chinezii, coreenii, s.a.).

Pentru poporul roman a insemnat sfartecarea unitatii daco-romane dintre Nistru si Tisa, genociduri, deportari, gulaguri, puscarii si moartea a peste 10% din populatia daco-romana a vechii Dacii.

In plus, a insemnat deformare, amnezie si inlocuirea valorilor autentice romanesti cu impartirea in “limbi si etnii” fanteziste (limbile “moldoveneasca” – intre Nistru si Prut- cu “valaha” din Balcani), si redenumirea monstrilor…in eroi (Ceausescu, Lenin, Stalin, Partidul Comunist/Socialist, nationalizare, tribunalul poporului, origine sanatoasa, etc.).

Copii si adulti au murit din lipsa ingrijirii medicale, a foamei, a frigului, a serviciilor sociale criminale in “raiul proletar,” cu milioanele, in acesti 100 de ani, cand guvernul comunist aresta si omora lent sau brutal populatiile civile, in timp ce tarile capitaliste au ajuns sa dea asigurari medicale, libertate de miscarea, incurajarea clasei mijlocii, maximalizarea de beneficii pentru inventatori si in general, au creat destinatii de invidiat pentru refugiatii din tarile (neo) comuniste. Comunistii au insistat sa interzica gandirea libera, miscarea libera si libertatea cuvantului si de actiune in populatiile subjugate, pana cand au fost indepartati si dupa omorarea masiva a luptatorilor pentru libertate.

Comunismul este o miscare satanista dupa cum pastorul si supravietuitorul puscariilor comuniste Richard Wurmbrand a detailat in cartea sa Marx si Satana (1). Scopul satanismului este sacrificiul de vieti umane lui lucifer. In timp ce in Crestinism, Isus s-a sacrificat pentru oameni, in satanism se asteapta sacrificarea oamenilor lui Lucifer. Sub egida ateismului, comunismul a folosit simbolismele satanice precum cel al stelei rosii, falsul Mesia (Lenin), falsul mormant “sfant” (mumia lui Lenin din Kremlin), si distrugerea de locasuri religioase cu coruperea celor care au supravietuit in numele “clasei muncitoare” (in special al locasurilor crestine).

Pentru ca satanismul solicita de la credinciosii sai “ordine prin haos” si sadism, sacrificul de tip genocid de vieti umane este o constanta precedata de abuz mintal, emotiv, fizic/sexual, duse pana la exacerbare.

Astfel vedem ceremonii satanice de “re-educare” a oamenilor pe sistem satanic, de la puscariile si gulagurile comuniste (fenomenul Pitesti), la scolile cu indoctrinare bazata pe ura, turnatorie si indoctrinarea spre genocid a copiilor, adolescentilor si a adultilor, sub titulatura inocenta de “revolutie.” Ori revolutie/revolver, inseamna intoarcerea cu fundul in sus a omenirii, care implica inainte de orice, distrugere.

Mai putin cunoscut este faptul ca si nazistii lui Hitler ca si comunistii lui Stalin si Mao au folosit etichete simpliste pentru oamenii pe care au vrut sa-i distruga, chemandu-i “inferiori” si “dusmani.” Atat Hitler cat si dictatorii comunisti s-au inspirat din lucrarile bazata pe falsele biologii si sociologii ale lui Karl Marx (2).

Iar Karl Marx a venit dintr-o familie satanica si a aplicat strategia de minciuna: Cea mai buna strategia a diavolului este ca sa ne convinga ca nu exista (ateismul). Scrierile, agenda, si actiunile generate de scrierile sale au aratat in schimb exact opusul: comunismul este un cult satanic bazat pe sacrificiu (3).

Occidentul nu numai ca tace, dar ii protejeaza pe comunisti si pe crimele lor, etichetandu-i nici mai mult nici mai putin decat “eliberatori.” Bancile globaliste au finantat si profitat dupa crimele comuniste, de la Lenin la China comunista a anului 2017. Guvernele, companiile si elitele miliardarilor din Vest, au facut pact cu si au profitat din crimele comunismului in mod continuu (4).

Datorita acestor interesuri, Vestul lauda pe comunisti, minimalizeaza, neaga si/sau acuza insasi victimele comunistilor de crimele comunistilor. Mai mult, produc maculatura de predare la copiii din scolile din Vest despre communism, prezentandu-l in termeni de povestioare, de timpul cartuliilor gen “micul Leninist” al anilor ’50 din secolul trecut (5), publicate in tarile ocupate de comunisti. Pentru adolescenti au creat moda “communist chic,” unde este un lucru ‘modern’ de a purta simboluri cu secera si ciocanul, sau alte insemne comuniste, de la chilotii de dama, la tricouri si ca nume de baruri si bauturi alcoolice (6).

Casa Alba a lui Obama a considerat normal ca sa aiba globuri de Craciun cu fata ucigasului Mao (7). Iar americanii au ridicat satatuie lui Stalin in acelasi an cand Gruzia demola statuile acestui pishopat ucigas (8).

A fost surpirnzator sa vad zilele trecute cateva panouri uriase la Times Square in New-York, cu afisuri care comemorau victimele comunistilor de-a lungul celor 100 de ani de dominatie, inclusiv informand trecatorii ca 1:5 indivizi din lume inca traieste intr-o dictatura deschis comunista (numarul tarilor cu guverne neo-comuniste deghizate drept ‘democratice,’ ridica numarul omenirii sub dictaturi de stanga la peste 20%).

A fost surprinzator nu pentru ca nu era normal comemorarea victimelor comunistilor dupa 100 de ani de dictatura, ci pentru ca aceste panouri s-au afisat in aceeasi tara unde la Georgia Stones, este chiar sapata in stanca intentia de a reduce (distruge) populatia pamantului la 500,000,000 -deci de a omora 6.5 miliarde din 7 miliarde- (9).

Ramane la discretia urmasilor victimelor comunistilor de a tine candela memoriei sacrificiului lor aprinsa in perpetuitate, pentru ca “cine uita crimele trecutului este condamnat ca sa le repete.”

Memorie eterna martirilor nostrii care au fost persecutati si care au fost sacrificati de catre miscarea satanica chemata comunism.

Adaug mai jos resurse acestor actiuni de propagare si mistificare a comunismului cu…fata muncitoreasca.

Gabriel Teodor GHERASIM, New York

______________________________________

Referinte:

1) Marx and Satan (PDF)

2) The Soviet Story

3) Zevitii: o incursiune in cultul satanic de la 1666:

4) Ambasador Funderburk, David, Pinestripes and Reds:

5) MIT Shocker MIT’s Communism for Kids

6) Jay Nordlinger, „Undies, Comrade? The problem of products bearing Communist symbols„, National Review Online, 2009-JUL-06

7) „White House Christmas Decor Featuring Mao Zedong Comes Under Fire„, Fox News, 2009-DEC-23

8) Victims of Communism and Their Persecutors:

9) The Georgia Guidestones is a large granite monument in Elbert County, GA erected during 1980-MAR. It is inscribed with ten messages in eight modern languages including English.

sursa: RostOnline

Traian Trifan, exemplu de ”avă” și de erou

 

„Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere.”

traian-trifan

În perioada coloniei de muncă de la Galda, prin anii 1946-1948, când ieșeam de la lucru din vie, îl vedeam pe d-nul Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închiși, de nu-ți puteai da seama dacă a ațipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă.

Cred că dl. Trifan practica rugăciunea inimii. Nu de puține ori l-am văzut chiar plângând. Avea și acest dar, al lacrimilor. Erau lacrimile credinței și nu cele ale slăbiciunii omenești, căci altmiteri era un om dârz și chiar lua atitudine cu îndrăzneala mărturisitorului ca în cazul reabilitării, bunăoară, când dânsul a spus clar și răspicat că nu are ce reabilita, fiindcă tot ce a făcut a fost legal.

Fusese prefect de Brașov în 1940 și era condamnat de Antonescu tocmai pentru acest lucru, în mod abuziv.

Fusese trimis disciplinar la închisoarea Suceava de către directorul închisorii de atunci de laAiud, pentru că îl încurca pe acesta în toate planurile lui diabolice, cu autoritatea sa morală. D-l Trifan era un exemplu de conduită în acest sens. Când la Suceava se apropia frontul, respectiv se apropiau rușii, li s-au deschis porțile închisorii de către administrație, cerându-li-se să se prezinte singuri la alte închisori din țară. D-nul Trifan și d-nul Marian s-au prezentat singuri la Aiud. Și-au mai făcut de-atunci ani grei de închisoare, încă vreo 20.

Și-au respectat cuvântul dat, cu riscul necazurilor mari ce aveau să urmeze și erau conștienți de lucrul acesta, dar au dovedit că principiile creștine pentru ei nu sunt vorbe goale.

Odată, venind vorba de minunile pe care le făcea Iisus, l-am auzit tâlcuind un pasaj din Biblie: ”în acele pridvoare (ale lacului Vitezda) zăceau mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați” (Ioan, 5,2-3). Orbi erau la rațiune pentru că nu-și trudeau mintea să afle Adevărul, șchiopi erau în sentiment pentru că nu erau în stare să iubească curat, aveau amestecarea rea cu iubirea trupească și uscați ca voință pentru că voința este așa de slabă ca și inexistentă.

D-nul Trifan se preocupa mult de simboluri care spun mai mult decât cuvintele.

S-au lucrat pe atunci la Aiud niște candele din lemn de nuc, la inițiativa actualului părinteArsenie Papacioc. La simbolistica exprimată pe aceste candele, a contribuit și d-nul Trifan cu sugestii: crucea frântă însemnând credința pusă la încercare; lupul dacic arată încleștarea în luptă a celor ce-i moștenesc pe Dacii nemuritori, românii.

Pe când venea într-o zi de la biserică în colonie, la o poartă de gospodar din sat, am fost opriți și invitați să cinstim un păhăruț cu gazda, cu care ocazia l-am auzit pe d-l Trifan exclamând: ”creștinul pretutindeni are frați”. Omul acela care ne servea era și el creștin, spunea și el ”Tată nostru”, noi deci eram fii ai aceluiași Tată, eram frați.

A izbucnit și un incendiu în comună, a ars o moară. Dumnealui era prezent la stingerea incendiului, nu putea sta de-o parte când lumea se frământa, voia să dea un ajutor cât de mic, dintr-un simț de solidaritate umană, măcar că era mai bătrân între noi, având aproape 50 de ani.

Altă dată, în timpul detenției, fusese provocat la o întrecere în muncă și dânsul a refuzat întrecerea, declarând că el e rob, iar robul nu are voință proprie. Se urmărea exploatarea oamenilor din închisoare prin munci exterminante. Era un om echilibrat, impunea prin răbdare și înțelepciune. Gândea profund.

Cu toată vârsta sa mai înaintată, a rezistat tuturor loviturilor sorții, prin credința tare în Dumnezeu. A avut și o ținută demnă pe tot parcursul detenției. Rămâne în memoria noastră exemplu de ”avă” și de erou.

(Mărturia lui Marin Naidim – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 87-88)

”O personalitate uriașă, un om deosebit”

Eu am avut fericirea să stau o perioadă scurtă de timp cu Traian Trifan. Eu am fost mutat din infirmerie atuncea, și am avut ocazia să stau cu Traian Trifan. A fost o personalitate uriașă. A fost un om deosebit, o structură sufletească deosebită, un intelectual deosebit, el era doctor în drept, prieten cu Moța. Fost comandant legionar, fost prefect de Brașov.

A fost condamnat abuziv, nu s-a întâmplat nimic în Brașov, și totuși a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Mai târziu ne-am întâlnit la Periprava, în aceeași baracă. La început niște frecușuri, n-aș putea spune disensiuni, am avut puncte de vedere oarecum diferite, dar pe care le-am armonizat. Ne-am legat sufletește.

Pot să spun, Dumnezeu să-l ierte, mi-a acordat multă atenție și prietenie. Era mult mai în vârstă decât mine, eu eram atunci tânăr, el era bărbat în toată firea. El avea aproape 50 de ani la ora aceea, iar eu 27-28 de ani la momentul arestării. El mi-a acordat atenție și prietenie, aș putea spune. De la dânsul am învățat rugăciunea inimii. Am avut multe, multe discuții. După aceea m-a luat, am intrat în infirmerie, și, după aceea, când am ajuns la Periprava, și era și el acolo… și ne-am reîntâlnit la Periprava. A fost o bucurie mare pentru amândoi. Ne-am adunat de vorbă, rezemați de baracă, și-mi spune:

– Virgile, ei nu se tem de asta (arată spre braț), adică de forță, ei se tem de asta (arată spre cap).

Omul acesta, tot ce a enunțat, ceea ce a spus au rămas principii care nu puteau fi mutate din loc. Îi întâlnirile cu ei, el a vorbit deschis, vă dau un caz: în timpul lui Antonescu, cu reabilitarea legionarilor pe front, prin moarte. Comandantul închisorii era maiorul Munteanu, magistrat, o bestie, a fost sub toate criticile. A scos toată închisoarea afară și le-a spus:

– Conducerea, generalul, a luat măsura: cine vrea, poate să plece pe front pentru reabilitare,prin moarte.

Nu le-a spus că prin moarte, dar ăsta era ordinul: cine pleacă să nu se mai întoarcă. Și vreau să spun de Traian Trifan, când i-au pus problema, atunci el a făcut un pas înaintea frontului și zice:

– Locotenent de rezervă, Traian Trifan, înțelege să plece cu gradul său pe front, că-ți lua și gradul, te trimitea soldat. Nu are nimic de reabilitat nici el, nici Mișcarea Legionară.

Asta a fost linia directoare pentru toți. Cine a înțeles, au fost și excepții, dar majoritatea s-au orientat exact după ce-a spus el.

Încă un fapt. Eu eram la mină, la Baia Sprie, în perioada aceea de timp. Aiudul avea o anexă lângă el, o fabrică, niște ateliere mari, unde se lucra începând de la jucării, pictură, la motoare, paturi, confecții pentru armată. Lucrau aproape 2000 de deținuți acolo. Într-o zi toată fabrica este adusă-n celular, pe balcoane, știți cum e sistemul, toți scoși pe coridoare, de jur împrejur, conducerea închisorii. Era boala întrecerilor socialiste atunci, stahanovismul. Și-au pus un cetățean, un ticălos care-a spus:

– Îl provoc la întrecere socialistă pe Traian Trifan.

S-a făcut o liniște. Răspunsul lui Trifan, eu vi-l dau cu aproximație:

– Eu sunt rob, robul este sub lege, muncesc fiindcă am cultul muncii, munca are legea și morala ei, de aceea resping provocarea.

Ăsta a fost răspunsul său. L-au izolat și l-au chemat, că a dat un răspun filozofic, și el le-a zis:

– E imoral să vii să ceri o asemenea întrecere, întrecerile acestea nu pot fi un barem de muncă pentru ceilalți, să se ia media care se face în muncă. Unul putea să producă foarte mult la un moment dat, cum era Stahanov, hrănit în mod deosebit, muncea odată pe lună și după aceea se odihnea. El putea să dea un maxim de muncă pe 10 ore sau 8 ore, pe când un om, ca să aibă tot acest ritm de muncă, nu poate să dea.

Și el a explicat toate lucrurile acestea. Pe când se găsea la Periprava, veneau cu avionul în Deltă, ca să vadă și starea de spirit, și l-au invitat de mai multe ori, și el le-a spus un lucru:

– Domnilor, eu după viață nu pun punct, pun virgulă. Eu mă mișc în raport de virgulă. (…)

De la dânsul am învățat rugăciunea inimii. El rostea aproape tot timpul, în timpul în care nu era antrenat în celulă în discuții. El m-a îndemnat să rostesc rugăciunea inimii. De aceea, eu îl socotesc un învățător pe linia aceasta. Cred că o rostea după bătăile inimii. După aceea m-am întâlnit cu dânsul la Periprava.

(Fragment de interviu luat lui Virgil Totoiescu – Aiudule…Aiudule…, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 57-60, 79)

Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”.

Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Nicu Mazăre,Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita”. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

(Nicolae Purcărea – Publicația Veghea)

Bărbăția și demnitatea bădiei Traian Trifan

De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?

Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:

– Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.

Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.

Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).

Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.

Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.

În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.

În celulă ca un monah

Omul acesta, cu mintea lui sfredelitoare, căuta totdeauna răspunsurile cele mai înalte, cele mai plăcute lui Dumnezeu la toate actele noastre pământești. Câteodată se tulbura analizând actele politice ale partidelor, zise istorice, care au condus țara. Actele lor de conducere demonstrau lipsa de legătură cu Dumnezeu, lipsa conștiinței responsabilității în fața Lui și în viața particulară, și în cea comunitară. De multe ori, vrând să intru la dândul în celulă găseam ușa încuiată. Când reveneam socotind că și-a sfârșit pravila, rugăciunea sau meditația, îl găseam cu capul în mâini, neputându-și ostoi plânsul. Avea pentru mine o afecțiune deosebită. Îi plăcea să facem împreună Paraclisul Maicii Domnului. Această rugăciune îi aducea liniștea sufletească. (…)

Gândul acesta, că trebuie în mod imperios să ne pregătim pentru jertfa supremă, îi capacita toate puterile. Nu scăpa nici o ocazie să ni-l pună în fața sufletului. Aceasta era ultima și cea mai mare datorie de conștiință, care reflecta jurământul elitei legionare: jertfă de ispășire adusă lui Dumnezeu în numele neamului nostru.

La despărțire, mă învăluia în lumina albastră a ochilor și a unui zâmbet discret, care nu s-a transformat niciodată în râs, și-i îmbrăca fața aspră… Măsura vieții lui era seriozitatea și gravitatea. În ziua când am plecat la Târgșor, luându-mi rămas bun de la dânsul, mi-a spus:

– Vezi că lumea cere de la noi totul. Așa de vrea și trebuie să nu-i înșelăm așteptările…

Grija de a nu sminti, de a nu dezamăgi pe nimeni, de a fi călăuză pentru toți în închisoare, manifestată fără nici o ostentație, era lupta sa. Avea putere de autocontrol permanent; tenacitatea și constața în atitudini, faptul că nu i se putea reproșa nimic, îi dădeau aureola de mare demnitate. Blând și duios în intimitate, era necruțător cu lipsa de demnitate morală. Iată cuvântul lui la sfârșitul unei întâlniri în care se discutase despre obligația imediată și permanentă a fiecărei conștiințe de creștin.

– Noi nu suntem numai ai noștri! Vom da seama în fața lui Dumnezeu și a neamului de lipsa noastră de cunoaștere și viețuire în Hristos. Trebuie mai întâi să cunoaștem Adevărul Dumnezeiesc. Din această cunoaștere decurge implicit și obligația de a-l transforma în act de viață, de trăire. Nu ne este permis să călcăm în picioare ceea ce Dumnezeu ne-a făcut cunoscut.

”Noi acceptăm să suferim, mărturisind Adevărul”

[La Galda de Jos], prin luna mai, a sosit în colonie un inspector, activist de partid, sovietic, însărcinat cu agitaţia prin penitenciare şi care s-a recomandat Temirovschi sau Tomirovski; luând informaţii despre organizarea coloniilor de muncă cu deţinuţii politici. A venit mai întâi la Galda.

Era Duminică şi tocmai ne întorsesem de la Biserică. Un gardian de la Aiud care îl însoţea ni l-a prezentat ca inspector ministerial. Gardienii noştri, Rusu şi Avram, erau acasă. Activistul ştia destul de bine româneşte. Era un bărbat spre 50 de ani, elegant în ţinută, cu prestanţă fizică şi nu era deloc incult. Ne-a vorbit destul de decent şi ne-a mărturisit că a făcut seminarul teologic la Kiev, dar acum este convins că idealul lumii nu mai poate fi ancorat în transcendent, ci în imanent, ideea Dumnezeirii fiind o utopie perimată, doborâtă de realitatea descoperirilor ştiinţifice, materialiste pe care le deţine Uniunea Sovietică.

I-a răspuns domnul Trifan. Discuţia a durat două ore. Am reţinut finalul: inspectorul căutase să-l domine, nu atât prin argumente teologice sau măcar raţional-ştiinţifice, ci prin afişarea autorităţii căreia trebuie să ne supunem.

– Şi dacă nu ne supunem?, a întrebat domnul Trifan.

– Dacă nu vă supuneţi, veţi avea de suferit.

– Dumneata de aceea te-ai supus, ca să nu suferi? De aceea ai abdicat de la mărturisirea Adevărului? Noi acceptăm să suferim, mărturisind Adevărul.

Activistul a plecat fără să se uite înapoi. Ce s-o fi întâmplat în sufletul lui, nu ştim. Ştie Dumnezeu. Dar am aflat mai apoi că la Aiud n-a spus nimic şi a plecat la Bucureşti.

***

Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, 2002, pp. 87, 209, 139, 183)

Bădița Trifan – un om de o profundă trăire creștină

E foarte greu să spui ceva pentru un om pe care l-ai iubit până la urmă. Un om de o profundă trăire creștină, un mare și integru caracter, un povățuitor blând, înțelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un singur cuvânt pagini întregi.

Calea către Iisus Hristos o considera deschisă, generoasă, nu mărginită prin reguli rigide. El, Bădița Trifan, trăia într-o tăcere concentrată, fiind omul rugăciunii. Rugăciunea lui Iisus ne ajută să-L vedem pe Hristos în fiecare om și pe fiecare în Hristos.

Aceasta dorea eroul nostru care legase pe Iisus de suflarea, de răsuflarea și de inima lui care emana duh veselitor și măreț. Suflarea noastră să devină una cu suflarea divină care susține universul și întoarcerea în Paradis.

Mulțumesc din inimă Bunului Dumnezeu că, la vremea mea am cunoscut pe acest erou ascuțit în toate, care dorea să fie anonim și cugeta smerit la toți anii în care ne rabdă Dumnezeu fără să fim dați morții sau dracilor ca să ne piardă.

Îndureratul Dumnezeu este pălmuit de cel din urmă servitor și ne dă pildă de biruință. Aceasta este taina ascunsă în inima Bădiței și suferea cu o revoltătoare seninătate.

Într-un moment de mare intimitate i-am spus cu grjiă și teamă: ”doresc să plec la mănăstire!”… M-a privit puternic cu ochii aprinși și-a lăcrimat. Aceasta a fost ca o binecuvântare de la acest mare Bădiță Trifan.

Ne-am mai întâlnit, eu fiind călugăr, și cu o sfâșietoare nevinovăție m-a rugat să-l iau și pe el. I-am răspuns:

”Dacă tinerețea ar ști, Dacă bătrânețea ar putea”.

Și iarăși a plâns. Ajunsese la măsura fără răutate a copilului.

(Mărturia părintelui Arsenie Papacioc – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 109-110)

„Hristos este unicul și singurul ajutor după moarte. Ferice de cine L-a dobândit prieten în timpul vieții.”

”Viața noastră trebuie să se desfășoare în cadrul paragrafelor legii dumnezeiești”

Cred că erau cam șapte sute de condamnați politici în Celularul mare din Aiud, în toamna anului 1941. Eram legionari, condamnați de regimul militar antonescian. Cei mai tineri, proveniți din Frățiile de Cruce, eram cam 250 de inși, ca vârstă până-n 20 de ani. Cei maturi, în vârstă de 35 de ani erau cei mai numeroși. (…) Mai puțini depășeau vârsta de 40 de ani.

Noi tinerii, ne adresam celorlalți cu apelativul respectuos și totdeauna vechi românesc ”bădie”. Pentru cei vârstnici foloseam apelativul ”domnule”.

Pentru Traian Trifan, în vârstă cam de 45 de ani pe atunci, comandant ajutor legionar, doctor în drept și fost prefect legionar la Brașov, respectul era încă mai deosebit. Figura lui de dac, preluată de pe columna lui Traian, lumina ochilor care străluceau a răsculat de-al lui Horia, poate și ținuta simplă, dar îngrijită, a zeghei de deținut, ca și toată comportarea câtă putea fi văzută de la distanță, impuneau: ”domnul”

Mersul puțin legănat, pe un picior și apoi pe celălalt, sau vreo împrejurare de apropiere ni-l dezvăluiau nouă copiilor, sub aspectul lăuntric cald și de multă bunăvoință ”bădia”.

Printre cei care au avut influiență formativă asupra noastră, a celor tineri, Bădia Trifan, este, cred, cel mai important. (…)

Unul din gândurile asupra căruia Bădia insista în împrejurările când putea să vorbească era ”dârzenia dacilor”, simbolizată în drapelul dacic: capul de lup. (…)

În 1944 Bădia a fost dus la Brașov pentru a nu mai fi exemplu celor izolați în Zarcă pentru intransigență, de acolo împreună cu alți legionari de marcă, au adresat lui Antonescu un memoriu în care atrăgeau atenția asupra evoluției nefaste a politicii pe care o ducea.

În 1945-1946, sub regimul ”democratic”, întemnițații legionari rămași ca zestre după căderea lui Antonescu, am avut o detenție mai ”largă”, am putut lucra în atelierele penitenciarului.

Bădia Trifan sculpta troițe mici ornamentale sau candele cu suport. O imagine simbol era statornic prezentă în sculpturile la care lucra. O Golgotă pe a cărei culme erau trei cruci frânte din piciorul lor, iar deasupra pe cer, o cruce înconjurată în raze. Întrebat ce semnificație au crucile frânte și imaginea în ansamblul ei, Bădia explica: ”Vor veni vremuri grele. Se vor frânge în noi, pe Golgota ce-o avem de urcat, și credința și nădejdea și dragostea. Salvarea, numai Dumnezeu din ceruri cu puterea Lui ne-o va da.” Așa a fost și în închisori și în țară și în lume. (…)

L-am mai întâlnit după câțiva ani, în 1961, la colonia penitenciară din Deltă, la Periprava. Era același. Aceiași ochi, dar parcă îndurerați. Auzeam că era deseori văzut cu lacrimi; și erau, desigur, nu pentru suferințele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea cerească. Vorbea puțin din grai, dar mult din privire și din ținută.

Peste mulți ani, în 1990, după răsturnările din Decembrie 1989, aflând că trăiește, l-am căutat acasă, la Brașov. A fost foarte bucuros. Îl mai vizitaseră și alții, căci riscurile supravegherii stricte a securității fuseseră înlăturate. Era în adevăr o minune pentru oricare din legionari ca după 30 de ani de presiune să mai putem sta de vorbă, în doi sau mai mulți, fără să ne stingherească vreo grijă.

Timpul era scurt, eram venit între două trenuri, și cu grija de a nu-l obosi. Era trecut de 90 de ani. La față și la mers, era tot așa ca altă dată. Aceiași ochi vioi. Aceeași vorbă rară și apăsată.

Îl agream, domnindu-l (adică spunându-i: ”domnule”). După a doua sau a treia oară m-a oprit cu un ton puțin mustrător: ”Nu-mi mai spune domnule!”

Derutat, am amuțit o clipă în care i-am citit în ochi dragostea din inimă. ”Dar cum să vă zic?”. ”Spune-mi Bădie”.

Mi-a spus apoi de o lucrare pe care vrea s-o termine. Avea titlul ”Miorița”. Era într-o formă de machetă primară, copertată cu un desen tot schițat pe față.

Mi-a vorbit de trăsăturile sufletești pe care un conducător de oameni trebuie să le aibă. Trăsăturile acestui conducător, Bădia le identifica în păstorul cel bun din balada Miorița.Aceasta era tema lucrării.

Ne-având timp, mi s-a părut a fi nepoliticos să-i vântur numai paginile. Văzând că mă uit insistent la desenul de pe copertă, mi-a explicat: ”E semnul simbol al paragrafului. Viața noastră trebuie să se desfășoare în cadrul paragrafelor legii dumnezeiești și al legilor drepte omenești. De aceea am pus simbolul acesta pe copertă. Mai am de retușat câte ceva în conținutul ei.”

I-am dorit să trăim să o vedem  terminată. Am cerut scuze pentru deranj ca și pentru graba mea, și m-am ridicat să plec. ”Stai o clipă”. A tăcut puțin voind să sublinieze ce va spune. ”Dacă a voit Dumnezeu să trecem de toate câte au fost, e semn că are El cu noi un plan de îndeplinit”. M-a condus până la mica terasă de la intrarea casei. Am coborât scările și la ieșirea pe portița curții mi-am întors privirea. Văzându-l tot acolo, mi-am ridicat pălăria a rămas bun. Cât au mai durat cei câțiva pași până ce am dat după colțul clădirii, a făcut continuu din mână, ca semn de despărțire.

Peste numai două luni, împreună cu alți camarazi, l-am însoțit la locul de veci din cimitirul Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului.

(Mărturia lui Nicu Mazăre – Mărturisesc…. Robul 1036, ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 93-97)

Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală

Așa după cum sfântul nu vorbește despre el însuși, ci ucenicul lui care i-a cunoscut viața îndeaproape, tot așa, noi cei ce am făcut parte din vatra Aiudului, depunem mărturie despre Bădia Traian Trifan. (…) Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală, prin curaj, modestie și trăire creștină cu ardere de mare intensitate.

”Ce frumoasă este unirea între frați!” Așa a început Aiudul. (…) În jurul lui Bădia Trifan, se afla un buchet de elită, Marian Traian, șeful jud. Brașov, prof. Valeriu Ștefănescu, ajutorul comandant Anghel Papacioc, Ion Schiau, Căliman Jan Agapie, zeci de tineri mai puțin cunoscuți, dar nu mai puțin valoroși. Pe vatra Aiudului au dospit, au copt și s-au răscopt patimi și suferințe, dar a crescut și sublimul, precum floarea de nufăr din noroi. (…)

Într-o zi din 1944, suntem scoși pe coridoarele Zărcii și maiorul Munteanu ne prezintă pe Bădia Trifan:

– Priviți-l. El este singurul legionar pe care-l recunosc.

Ca să-l izoleze de noi, să nu ne influențeze, a fost trimis la Târgu Ocna și apoi la Suceava. Cum frontul se apropia, închisoarea a fost evacuată, deținuții plecând fiecare încotro au apucat. Când generalului Petrovicescu i s-a comunicat că Antonescu a dat ordin să fie pus în libertate, a refuzat:

”Eu am fost condamnat printr-o sentință și nu accept să fiu eliberat pe sub mână”. Bădia Trifan s-a prezentat la Aiud, predându-se în mâna călăului. Unii i-au reproșat că putea să plece în Germania, că putea să plece în Germania, că putea să stea ascuns, etc. Dar omul de înaltă ținută morală a fost consecvent cu principiile lui. Maiorul, care umbla numai beat, a fost nevoit să-i recunoască superioritatea. (…)

În 1946 am fost scoși la muncă la Galda și în alte colonii. La Galda am dormit alături de Bădia Trifan și Bădia Marian. Câte aș putea spune despre viața acestor oameni!

Când se culcau făceau cruce deasupra pernii și o cruce mare pe suprafața patului. Însă atât de discret, încât dacă nu erai atent, credeaică numai aranjează patul.

Nu știu dacă la vremea aceea aveau rugăciunea inimii. De altfel, cei ce o au, nu spun. NeaCostică Dumitrescu [monahul Marcu Dumitru n.n.], care practica rugăciunea inimii, vorbea despre ea dacă-l întrebai, dar nu spunea că o are. De aceea cred că Bădia Trifan și Bădia Marian, trăiau rugăciunea inimii, coborând pe Hristos în inimile lor.

Lumina de pe fața lor, blândețea, răbdarea, suportarea suferinței, frigul, foamea, lovirile de tot felul, erau tot atâtea momente de bucurie pentru ei. (…)

Într-un moment de mare dezorientare l-am întrebat ce să fac. ”Să faci altfel de cum face mulțimea. Și poate că vei greși, dar vei greși mai puțin. Mulțimea cade pradă psihozei false”.

Valoarea unui om se cunoaște după audiența pe care o are. Să amintesc de cei formați de Bădia Trifan. Când zici Virgil Maxim, zici și Marin Naidim, când zici Ion Ianolide, zici șiValeriu Gafencu, când zici Ion Schiau, zici și Căliman, Marian Traian, Anghel Papacioc, Ion Agapie, Victor Mihăilescu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Nicolae  Trifoiu, Brânzei, Petru Fotin, Sebastian Avram, Gicu Dragon, Alecu Georgescu, Dr. Uță, Costică Dumitrescu și alte câteva sute, formând al doilea cerc. Cer iertare celor pe care nu-i amintesc cu numele. A trecut o jumătate de secol. (…)

Priviți fotografia lui Bădia Trifan din cartea lui Ion Gavrilă, cu brațele încrucișate, în poziție de luptă cu răul dincolo de lume…

Acesta a fost și este Bădia Traian Trifan.

(A consemnat Sandu (Atanasie) Ștefănescu, robul 1338 – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 82-86)

Un monah între monahi

Detenția legionară începută sub Antonescu în anul 1941 se continuă prin detenția întregului neam din 1945 sub regim comunist, până în anul 1964, pe un excurs de aproape un sfert de veac pentru mulți din supraviețuitorii acestui marș static în încarcerarea comunistă.

Presiunea Occidentului obligă pe comuniști, după 20 de ani de la terminarea războiului, să elibereze deținuții politici (…)

Printre ei Bădia Traian, o prezență incofundabilă în acest marș: el purta lumina spiritului, ne-a pus în contact cu cerul, cu Iisus, cu Prea Sfânta Fecioară, cu învățătura creștină a Bisericii noastre. Printr-o viață de rugă și asceză, a acestui monah între monahi, a cultivat verticala creștină creând prin disipoli mucenici și cuvioși, o școală care a cuprins toate închisorile, modelând un Țuțea convertit, un Steinhardt spiritualizat, o mulțime de preoți clăditori ai regenerării creștine a Bisericii, preoți de mir sau monahi, strădanie încununată de cei apuși: Gheorghe Jimboiu, Gili Ioanid, Gafencu, Bohotici, etc., care acced în panteonul neamului pe zidurile sfințeniei.

În robie, [Bădia Traian] ne-a oferit pâinea credinței, care ne-a îngăduit, împotriva evidenței, să supraviețuim, să mimăm încă un surâs, fără un plămân și cu celălalt ciuruit de caverne, cu un singur rinichi, cu picioarele bicisnice să ne târâm sub altare, să invităm neamul acesta adormit la Cina Mirelui: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…” în acest ofertoriu care ne trece la  viața cea adevărată întru Hristos.

Fie-ți țărâna ușoară ca lumina pe care ai risipit-o cu dărnicie în sufletele noastre, ca rațiunile inimii pe care le-ai revărsat în mințile noastre.

Dumnezeu și Bunul Iisus să te aibă în bucuria vieții veșnice, împreună cu iubitul tău prieten Marian.

(Mărturia lui Gheorghe Dragon – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 76-77)

via Fericiti cei Prigoniti

Vasile Voiculescu: Confesiunea unui scriitor şi medic

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cam cum o hartă arată lumii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice!

Îmi cereţi să vă spun despre credinţă, măcar despre credinţa mea!

D-lor, m-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit că ştiu să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată de val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?… Mă întrebaţi despre credinţa şi exresia ei lirică, despre artă şi credinţă?… Vă voi răspunde în ceea ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutori, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e nesimţit. Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios în mare şi ocean…

Credinţa adevărată e aşijderi acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel ca această nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi menţinere graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi într-o clipă, de sus, ca să-l aduci cu tine la fund… credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deșuruba în cuvinte oricât de măiestre.

D-lor, după mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei, cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă, sunt vechi legături de pură dependență. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauan credinţa de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăși o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să fie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă care mai poate împreună arta şi credinţa a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte, cum ştiţi, muțeşte, cu buzele sufletului.

D-lor, mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturie conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în fata D-voastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-am intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare care a alunecat, că bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în fața cărui stil şi forme să se oprească definitiv… Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc pentru D-voastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafața noastră.

D-lor, eu socotesc credincioşia o însuşire organică, un temperament , o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit chipurile şi categoriile în ordinea spirituală decât cea psihică şi biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, micile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau această tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri fundamentale ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul tipul picnic, mic şi celălalt tipul atletic – între ele se aşează toate celelalte corcituri.

Spiritul l-aş recunoaşte între altele măcar două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioșia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi stare morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioșie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale…

D-lor, n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă-ntoarcă, cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată… Aţi văzut ce socoteli lungi şi încurcate trebuie să faci că se explici unor persoane o problemă, pe care alţii o intuiesc numaidecât! Celebrul Inodi, aproape cretin, găsea dintr-o dată, cu simplu calcul mintal, rădăcina pătrată a unui număr de zeci de cifre… Fericiţi cei ce nu au nevoie de logaritme mistice sau religioase ca să-l afle pe Dumnezeu. Ce simplă e credinţă! D-nelor, iertaţi-mi îndrăzneala, dar aş pune între fericirile de pe munte şi aceasta: fericiţi câţi se nasc credincioşi. Despre unul ca acesta a spus Domnul prin gura psalmistului „Încă din pântecele maicii tale te-am ales”. Încă o dată, nici o luptă patetică, cu lumea ori cu mine însumi, nu mi-a încercat credinţa.

Departe de mine a socoti credincioşia ereditară. E cu atât mai mare preţul celor care capătă credinţa mai târziu, cu lupte şi exerciţii, după mari încercări şi eforturi, aşa cum pe planul fizic japonezii, pitici, au realizat prin educaţie o rasă de japonezi atleţi, graţie unui regim special de mâncare şi de practică fizică.

Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi şi numai educaţia modernă, faustiană, ne abate de la tipul primitiv: aşa cum ne orăşenizează trupul, ne alterează şi spiritul. D-lor, nu ştiu dacă e de rigoare să repet toate banalităţile care însoţesc confesiunile de acest soi. Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută, de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderaţi, fără habotnicie, religia a fost însă pravilă, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţi religioase şi rituale, Biblia cu Vechiul şi Noul Testament. Păstrez şi acum psalitri şi ceasloave de-atunci, cu litere chirilice, al căror rost l-am deprins buchisind bucoavne sfinte, şi mama şi tata, ca toţi oamenii de la ţară, erau mari pasionaţi ai cititului, mai ales al cititului cu glas tare, ca la strană. Când ne-am înălţat puţin, am trecut noi copiii la rând, să le citim lor.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, însăilată pe datini şi străvechi obiceiuri.Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât mai pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş, stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… Nu e nici poezie, nici proza… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă … Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare, şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti, plină de o mare, de o nespusă, ai zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci, ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât şi aşteptam cu siguranţă, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiță-n păr, că voi avea noroc… Mama mă adora… Surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatec, cu un cer albastru dreasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sf. Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care-mi era capul împuiat, era desigur în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la făt-frumosul din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranță c-are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi nu l-am formulat niciodată. Cred că n-am să pierd nici în clipa morţii acest sentiment clar şi mistic, despre care nu mă pot înşela: sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină aşteptând ceva încă şi mai minunat. Refăceam experiența edenică? Eram iarăşi primul nostalgic după Paradis? Cert e că sentimentul meu de atunci era de ordin religios, şi astăzi când arar mă duc departe acasă, locul cu predilecţie mi-e tot acolo, în fundul grădinii, astăzi săracă în flori, cu tot orizontul îngustat, aceeaşi vastă aşteptare tăbară asupra mea … E trepiedul Sibilei din mine, apucată de reverii şi aşteptări ca de oracole. O aşteptare de la nord, din munţi. Şi rămân acolo, aşa, până ce amurgul îşi strânge coada de păun de pe culmea Panataului – şi luceafărul îmboboceşte în văzduh.

Mai târziu, acea aşteptare s-a coborât din cer sub pământ: am ajuns căutător pătimaş de comori, nu pentru tezaure în sine, ci ca să mi se împlinească soarta proorocită.

Din toate lecturile, cea care m-a impresionat cel mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare de dramă, jumătate pământeană jumătate divină. Dumnezeul meu favorit a fost Iehova, ale cărui apucături de prigoane pentru vrăjmaş – protecţie pentru aleşi, le râvneam. Până astăzi am rămas un iehovist în străfundurile necercetate ale sentimentelor mele credincioase. Fiul venea pe urmă, blând şi ascultător, de mână cu maica sfântă. E poate şi icoana autorităţii tatălui, fără umbră de ştirbire în casa noastră de atunci. Sfinţii mei favoriţi afară de arhangheli, îndeosebi focosul Mihail, sfinţii mei au fost Avram şi Isac şi Iacob, am dormit ca ei cu capul pe piatră şi am aşteptat sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am ciulit urechea ca să aud glasul Domnului cu Samuel. Am luptat împotriva Filistenilor cu Samson, am cântat cu David, păzind oi şi am plâns cu profeţii. Am ştiut Vechiul Testament de la capăt la celălalt, – ca pe un epos – încât idilica evanghelie a rămas pentru mine până târziu în umbră.

Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară din prima copilărie. Datinile care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunată Vinere, când cântam prohodul. Cu luni de zile înainte îl învăţam împreună cu mama, fără greşeală. Ocolirea bisericii, slujba triumfală a învierii, au pus peceții indelebile pe-o amintire ce n-aş vrea să o pierd niciodată. Sunt emoţii neştirbite, a căror intensitate o simt la fel acolo în amintire şi astăzi. Sufletul nostru, măcar în copilărie, prinde, fără să ştie, în placa lui sensibilă, pe Dumnezeu. Practicile religioase, cultul, fac să se contureze, să apară şi să se fixeze în conştiinţă, chipul Domnului, aşa cum manipulaţiile în diverşi reactivi ajută să reiasă pe placa fotografică chipurile prinse. Astfel misterioasa impregnare rămâne pururi negativă, sau se şterge – mă văd într-o zi luminoasă, cu sora mea cea mare de mână, mergând pe drum afară din sat. Deasupra mea, pe cerul verzui, un înger imens, ca un Crist pantocrator pe bolta bisericii… Întreb şi acum pe sora mea, care nu-şi aminteşte şi crede că am visat. Impresia mea e însă aşa de tare şi vie, ca şi când aş avea o vedenie. Mă întreb iarăşi alergând prin grădină la mama care țesea la război ca să-i spun cu uimire şi oarecum speriat de bucurie că mica şi zdrențuita cărţulie de cinci bani, epistolia Maicii Domnului, căzută din cer, pe care o purtam în buzunarul de la sân, s-a zbătut acolo, a pâlpâit ca o vietate, dându-mi un semn. D-lor, dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot… Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica – Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm de-a orice altceva, de ce numaidecât să botezăm mieii priori din curte. Sub un nuc imens aveam biserica şi altarul după nişte perdele. Clopotele ne erau crengile. Însăşi mama consimţea să vie uneori la slujba mea şi să mă asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasăre cu sutele. Şi mureau foarte mulţi… Credeţi că a pierit vreunul necreştineşte, fără slujba înmormântării sau neîngropat? Gropiţe după gropiţe, săpate cu săpăluge de grădină, se înşiruiau mormintele puişorilor jeluiţi, toţi cu cruci de beţişoare la cap şi asta nu o dată, ci veri întregi şi ani de-a rândul. Mi-amintesc de jalea ce ne-au adus într-o toamnă iernatică moartea a vreo câteva sute de rândunici apucate de zăpadă şi adăpostite în pod, în proumbar, prin casă. Toate au răposat, însă toate au avut parte de înmormântare, mi s-ar fi părut un mare păcat dacă nu aş fi făcut-o.

Amintirea rândunicilor înmormântate în pământul copilăriei mele înalță şi azi aripi în sufletul meu.

Toate acestea mi-au fost în fond, o comoară de unde am cheltuit şi din care-am trăit după ce-am plecat de acasă, de la 6 ani, în şcoli, printre străini. Pentru examene m-am rugat şi-am dat în genunchi la icoane, până în primele clase de liceu. Multă vreme, dorul de acasă, vitregia vieţii de internat şi de gazdă mi le-am consolat citind cu plânset psaltirea pe care o purtam la mine, însușindu-mi pentru mine toate revendicările lui David. Încetul cu încetul însă impresiile s-au acoperit cu praful oraşelor şi credinţa am uitat-o. N-a fost o apostazie, nici măcar tăgadă sau luptă. Am trecut prin studii ştiinţifice şi prin toate vămile materialismului numai cu mintea, nu cu sufletul. Până şi socialismul, atotbiruitor pe atunci, a trebui să îmbrace pentru mine o haină sentimentală, poporanism, ca să ader la el. D-lor, nu mai eram religios, nu mai eram creştin, dar tot cu Felix Dantec şi alţi iluştri atei, nu eram nici păgân, nici ateu. Rămăsesem credincios prin temperament. Un simţ al orientării de natură religioasă mă purta şi atunci prin viaţă. N-am avut nici o criză de credință. Şi pe încetul aşteptarea cea de la început pusă în alţi termeni acum intelectuali, nu mistici, a pus iar stăpânire pe mine.

Instinctul m-a dus la filozofie şi la metafizică. Din liceu începusem să citesc lucrări de psihologie şi morală. Am ajuns curând la Schopenhauer şi nu-mi pare rău. El m-a condus la Upanişade şi la Buda. Din anii întâi de litere, psihofizica şi psihopatologia dincolo de Sergio, Wundt şi Hofding, m-au dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janet şi ale lui William James cu experienţa lui religioasă.

Dar şi la medicină aceeaşi uitare de credinţă: nici sub muşchi, nici sub scoarţa creierului, nici în bolnavul spitalelor nu era D-zeu. Studiul e aşa de mecanizat în nerv, de meschinizat în celulă, aşa de ucis în semnul clinic, încât adevărul, primul bolnav e cel pe care-l întâlneşti după ce scapi de şcoală. D-lor, viaţa socială cu răspunderea şi greutăţile ei a început iarăşi să răscolească vechiul instinct aproape uitat. Şezusem până acum pe o redie a mării şi făcusem semne cu degetul pe nisip. Anii de studiu trecuseră însă. Viaţa m-a zvârlit în mare şi trebuia să înot. Căsătorit acum şi cu copii, surghiunit într-o plasă de munte care cu toţi cei 60 de km în lung, 60 în lat, se strânge ca un laţ de hingher , am început să scot capul din apă şi să trag aer în sus. Numai aşa mă puteam ţine deasupra. Am dat din mâini violent, m-am agitat, adică am scris lucruri din fericire azi pierdute.

Am alergat la tot ceea ce atunci, sunt mai bine de 30 de ani, ispitea o minte înţărcată de credinţă, şi hrănită ştiinţificeşte, materialist, pozitivist, evoluţionist. Littre, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii, ziceam cu ei, va fi fost D-zeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai cauta sâmburul în chaosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus în roadele ramurilor noastre. La o parte adică cu fastele şi archivele cosmogoniilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile. Nemulţumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaşi. Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank şi Karpe, am citit Seferul, cu comentariile lui, am practicat pe rozcrucienii lui Peladan, am cercetat iluminismul filosofului necunoscut, am rămas îndelung la teosofie, de la gnoza la Pista Sofia, prin Fabre d’Olivet. Saint Yves D’Alveidre, Eliphas Levy şi Papus, până la modernii Schure, Rudolf Steiner, M-me Blawatzky, Annie Besant şi câţi alţii.

Dar nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am aderat la nici o sectă şi nu sunt un iniţiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea. Am simţit că nicăieri nu pot fi mai liber decât Dumnezeu. El e unică libertate a omului.

Am respins de la început spiritismul, atât cel radical al lui Alan Kardec, cât şi cel pseudo-științific al lui Crooks.

Am cultivat cu emoţie pe Carly, pe Emerson, şi prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlinck ca să mă-ntorc apoi la Platon, şi la neoplatonicieni.

Vă mărturisesc, m-a interesat această preumblare şi m-am complăcut aşa cum mi-ar place să mă plimb într-o galerie închisă cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia de violet mistic.

Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi-am ieşit afară cu ochii pe cer. Culorile acelea erau numai calităţi ale ei, nu era lumina esenţială. Câte ceva din aceste studii şi transmigraţii se reflectă în poeziile mele. Vedeţi, ca pe o masă de joc de noroc, bila minţii mi-a alergat şovăind pe dinaintea fiecărui număr. Dar bila nu s-a oprit. Se împotrivea înclinarea temperamentală a tablei, fundamentul organic al alcătuirii. Credinţa mă poartă mai departe spre acel loc fără număr de unde nu mai e nici o întoarcere.

D-lor, aşteptarea cea mai sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care deşi ascuns, nu-mi e necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură care isbește visul şi basmul unei vieţi e că are să vie.

Nu vă ascund că ştiinţa poate interpreta această întoarcere spre credinţa ca o involuţie, o înapoiere la mentalitatea primitivă a omului necivilizat. Ca pe o slăbire şi o eclipsare a funcţiilor superioare ale creierului, năpădite de răscoală funcţiilor subordonate, interioare, localizate sub scoarţă şi care a pus mâna pe cârmuire. Complexe vechi magice, străvechi refulări, ştiinţa lui James Williams le respecta şi le recunoştea puternica lor realitate sacră…, mai mult ca ştiinţa de azi a lui Freud. Dar nu pentru curiozitatea ştiinţifică de psihologie fiziologică ne-am descoperit noi sufletele aici. Dacă n-ar fi fost ascultate de fiecare dintre Dvs, cu emoţia propriei lor confesiuni, în identitatea de sentimente şi sinceritate, aceste mărturisiri pentru Dv ar fi ridicole copilării, iar pentru mine inutile profanări.

Ceea ce vă pot afirma, sfârşind, este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-a apropiat de credinţă. Unilateral aş fi fost poate un ateu naiv, un simplist negativ. Cu cât mai poliedric, cu atât am avut loc pe unde să străbată experienţe complexe, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţă de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal. Căci e o tristă unilateralitate traiul într-un spaţiu cu o singură dimensiune morală, a trăi de pildă numai în bucurie sau numai în durere. Viaţa e multidimensională. La cele două laturi de jos, pământeşti, le-aş zice dimensiuni pasionale – bucuria şi durerea – la care se limitează materialismul, trebuie să adăogăm o a treia înălţime, dimensiunea spiritualităţii… şi transfigurându-ne să trecem în a patra dimensiune metafizică, în extaz şi sfinţenie.
Dar numai în credinţă ne putem construi un spaţiu de viaţă mai presus de al târâtoarelor, arhitecturat cu dimensiunile adâncirii şi înălţimii în infinit.

(Vasile Voiculescu, confesiune rostită în fața studenţilor de la Teologie din București – Revista Gândirea, Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, pp. 400-405)

”Cinstea exemplară a unui un om ce a tânjit după puritate, luptând o viață întreagă s-o realizeze”

Pe Vasile Voiculescu l-am cunoscut prin intermediul lui Ion Marin Sadoveanu, când activam ca librar și anticar de cărți între 1946 și 1949, la magazinul Nastratin, pe atunci lângă Teatrul de vară ”Boema”. Amândoi cei sus-numiți aveau uriașe biblioteci, din care atunci începuseră să vândă și nu fără durere, împătimiți cum erau după cărți de care cu greu se despărțeau, deși le citiseră, le adnotaseră, le puricaseră.

Voiculescu m-a impresionat prin sfătoșenia lui și o anumită sobră sinceritate. De obicei era tăcut, adunat în sine, cu o expresie când de bunătate, când, mai rar, de severitate. Și ceea ce este mai important e că acestă primă impresie bună a rămas neclătinată, deși mi-a fost dat să-l cunosc pe om în multiple ipostaze.

M-a invitat la el, în casa din strada Staicovici, în care, zice-se, ar fi locuit și Kogălniceanu. Era o zi din preajma Crăciunului, într-o lună tare friguroasă, cum n-am mai avut parte în ultimii ani. Doctorul Voiculescu nu avea destule lemne să-și încăleazscă odaia sa de lucru, unde se afla și imensa lui bibliotecă. Găseai acolo ce visai și ce nu visai: cărți de medicină și de magie, poezie și roman, biologie, filozofie, teologie și folclor. Cu nemiluita. N-a fost nevoie să scotocesc prea mult ca să fac un maldăr de cărți, după nevoia imediată a omului ce se vedea cât de colo că nu se detașase complet de avuția lui, dar nici nu se crampona de ea. Ne-am înțeles ușor asupra prețului, eu necăutând să mă îmbogățesc de pe urma greutăților financiare ale omului și acesta neînțelegând – nefiindu-i în fire – să se tocmească.

Doctorul poet era slăbit, chiar bolnav și frigul din camera de lucru îi făcea vizibil rău, din care cauză ne mutam – de câte ori am fost la el – din bibliotecă în dormitor, unde, după obiceiul casei, ceaiul mă aștepta cu niscaiva biscuiți.

Eu îl cunoscusem până atunci ca poet. Într-una din vizitele mele am descoperit o carte științifică a doctorului, de mare însemnătate în literatura noastră, despre plante medicinale și virtuțile lor de leac. Văzând că mă interesează, mi-a făcut-o cadou. O lucrare alcătuită cu pasiune de poet și cu rigoare de savant.

L-am reîntâlnit mai târziu pe Voiculescu într-un cenaclu de filozofi ce dezbăteau probleme de soteriologie și mi-a plăcut grozav cum poetul, savant totodată, a intervenit cu competența omului versat în științe biologice, aducând argumente care luminau discuția ce devenise aridă în inconcludența cazuistic-filozofică a celor prezenți.

Ultima dată când l-am văzut pe marele poet al Sonetelor, m-a cutremurat chipul lui subțiat de boală și suferințe, fața lui zburlit tragică, vocea lui stinsă prin care se destăinuia cinstea exemplară a unui om ce a tânjit după puritate, luptând o viață întreagă s-o realizeze, în pofida tuturor piedicilor trupești și sufletești. Puritate? Nu e oare o nălucă a minții noastre? Năluca aceasta e totuși de natură să ne transfigureze și să ne înnobileze măcar o părticică din viața noastră. După un timp, ne-am întâlnit la Jilava, adus ca martor al lui Dinu Pillat. Era desfigurat.

A murit curând după aceea și nu mi-a fost dat să-i exprim – ca atâția din apologeții post-mortem ai poetului – nețărmuita admirație atât pentru autorul Sonetelor, cât și pentru omul dintr-o bucată care a fost Vasile Voiculescu.

(Arșavir Acterian – Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 151-152; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 39-40)

Vasile Voiculescu rămâne în literatura română ca un autentic poet religios

[…] Nu încetează să mă obsedeze – și obsesia mea ar trebui să fie asumată de toții – cutremurătoarea scenă ce mi-a fost povestită de un martor al ultimilor ani ai poetului: îmbătrânit, bolnav, într-o odaie neîncălzită, în plină iarnă bucureșteană, V. Voiculescu a primit vizita lui Tudor Vianu, venit să-l convingă să accepte ca o parte din poemele sale să fie publicate sub actualul regim. Tudor Vianu voia să înduplece poetul Destinului să renunțe, în sfârșit, la asceza (estetul îi spunea încăpățânare) în care s-a zăvorât ostentativ. V. Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată și i-a spus un ”nu” atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede. […]

V. Voiculescu rămâne în literatura română mai ales ca un autentic poet religios. Fapt nu numai important, dar și oarecum nou, deoarece până la el și până la câțiva dintre poeții Gândirii, întâlnim un religios conceptual și nu trăit. Grigore Alexandrescu stă de vorbă cu ”duhul” său, Eminescu e în fața lui Dumnezeu, nu însă și cu frica lui Dumnezeu, Panait Cerna încearcă retorica substanțială a apropierii, dar atât. […]

Pentru poetul V. Voiculescu, credința e o modalitate firească și vie de existență, un dat. Într-o confesiune citită în fața studenților Facultății de Teologie din București și publicată în Gândirea1, el afirmă limpede acest lucru:

”Credincioșia, spune el, e de aceeași natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice și psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioșie, și de necredincioșie, nu știu dacă se va cunoaște vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe niște fantezii ale mele, deși le simt sau le presimt foarte reale”. Și mai departe: ”Domnilor, n-am nici un merit să cred, m-am născut așa! Caut în trecutul meu și nu găsesc nici o întâplare care să mă ducă silnic la credință, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferință care să mă întoarcă cum întorci o mănușă, nici un foc alchimic care să mă topească și apoi să mă transmută în alt metal. Dacă am încercat uneori a crede, am făcut-o liniștit, așa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt plea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul fără știrea și voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, și îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aș fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-L prinde dintr-o dată.”

Această prindere dintr-o dată a lui Dumnezeu, dar și acestă conviețuire senină, zi de zi, cu Dumnezeu, e mult înlesnită în limitele ortodoxiei noastre. ”Inimă milosârdică”, ar spune un Sfânt Părinte al Răsăritului, poetul Voiculescu trăiește din plin acel ”pârjol al inimii pentru orice creatură, pentru oameni, păsări, animale, demoni și întreaga făptură”. Iubirea creaturii și a Creatorului prin creatură – există în ortodoxie o adevărată ierarhie a dogorârii – poetul o trăiește total într-un peisaj în care miturile noastre folclorice o întrețin și o întregesc.

Integrarea în spiritul ortodoxiei nu anulează însă orice murmur, dacă nu chiar zbatere în ființa poetului. Zbaterea nu ia totuși niciodată aspectul unei drame. Ocolește problema și tăgada. Opera lui Voiculescu e un fel de armonie suitoare, ea nu arde nici o treaptă, nu se ferește de un adevărat ciclu al sporurilor spirituale. […]

Am avut fericirea să citesc – înfiorat – un volum în manuscris al lui V. Voiculescu, operă zămislită în anii de dinaintea închisorii. Perspectiva suitoare de care pomeneam duce în aceste inedite la o încheiere deja vestită. V. Voiculescu se leapădă de ultimele concesii pe care orice poet le face poemului, pentru a-și însuși ritmul însuși al rugăciunii. Un fel de suflu duhovnicesc despoaie poemul de orice ”păcat” estetic, pentru ca totul să se rânduiască întru îngenunchere. Poemul e pulverizat cu adevărat spre a deveni ”o prăpastie de smerenie”, cum ar spune Sfântul Isaac Sirul.

(Virgil Ierunca – Românește, Editura Humanitas, București, 2005, pp. 40-44)


1. Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, pp. 400-405

„Tuturor legionarilor de la Radio le-a fost un bun exemplu de onestitate şi modestie, de cuminţenie şi toleranţă”

La Zarcă erau încarceraţi într-o izolare diabolică conducătorii legionari: profesorul Nicolae Pătraşcu, Alex. Ghica, avocaţii Radu Mironovici şi Nistor Chioreanu, Alexandru Constant, Radu Gyr, Victor Biriş, Radu Budişteanu, Petrică Ţocu, Eugen Teodorescu, Filon Lauric ş.a. În atelierele penitenciarului nu mai lucrau deţiniţi politici, ci numai dreptul comun, iar secţiile erau arhipline de altfel ca şi “camerele nebunilor” din Secţia I şi “Secţia celulelor de pedeapsă” (o secţie înfiinţată după 1954).

De asemeni voi afla că la parter exact sub celula noastră se găseşte V. Voiculescu (poetul), arestat şi condamnat la ani grei de temniţă în procesul intelectualilor din organizaţia “Rugul Aprins” a lui Sandu Tudor. Poetul Sandu Tudor (mai apoi părintele Daniel, stareţul schitului Rarău) era mort de mult; în celular murise şi dr. N. Roşu, Mircea Vulcănescu şi alţi nefericiţi naufragiaţi în oceanele “umanismului socialist”.

Cu poetul Vasile Voiculescu am lucrat, cu mulţi ani în urmă, la Radiodifuziunea Română. Majoritatea lucrurilor bune (dacă au fost bune), pe care le-am făcut acolo în 1940, s-au datorat sfaturilor înţelepte ale acestui om excepţional. N-a fost legionar, activitatea lui în timpul guvernării legionare s-a desfăşurat numai pe tărâm umanitar; deloc politic. Tuturor legionarilor de la Radio le-a fost un bun exemplu de onestitate şi modestie, de cuminţenie şi toleranţă. În timpul “dictaturii călăului” Antonescu nimeni, niciunul dintre comisarii regali – anchetatori nu i-au găsit vreo vină. Comuniştii l-au găsit “simpatizant – legionar” şi aşteptând prima ocazie să-l bage în başcă, s-a ivit “Rugul aprins”. Nu l-au iertat. […]

Pe doctorul V. Voiculescu l-au urmărit un timp prin fereastră în ţarcul plimbărilor. Era ca o umbră. Nu mai purta barba care îl făcea măreţ de interesant, abia îşi târa picioarele, atât de distrofic ajunsese. De la o vreme n-a mai apărut (cu mâinile la spate şi cu privirile în pământ, păşind cu teama vieţuitoarelor prin ţarcuri), nu l-am mai văzut. S-a numărat şi el printre cei care, neputincioşi fiind, nu aveau tăria celor câteva sute de paşi făcuţi la plimbarea de 10-15 minute la 2-3 zile. Căzuse la pat, s-a repetat povestea preotului Florea Mureşanu: după o mulţime de “intervenţii” zgomotoase, unele soldate cu izolarea la nebuni sau la carceră, a bătătorilor în uşă, doctorul a ajuns la infirmeria penitenciarului apoi a venit slobodna şi nu prea multă vreme după aceea veni săvârşirea […] “marelui poet al spiritului”. La moarte, greutatea fizică în kilograme, a bunului doctor Vasile Voiculescu n-a fost mai mare ca a nefericitului critic literar Dinu Pilat, în comparaţie.

(Vasile Blănaru Flamură – Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 262-264)

„Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu”

Fragment de interviu cu arhim. Roman Braga, de la Mănăstirea Ortodoxă Română din Detroit, S.U.A.

[…]

N.I.: Cu ce teologi mari aţi fost la închisoare?

R. B.: Din prima închisoare, de mari teologi nu-mi amintesc, dar am întâlnit foarte mulţi călugări simpli. Să ştiţi un lucru: ţăranul român este un mare teolog şi dreptatea lui, moralitatea lui şi integritatea lui m-au impresionat.

Intelectualii s-au compromis în închisori dar nu s-a compromis ţăranul, pentru că el a avut răbdare. Stătea şi se uita, vorbea puţin, gândea mult şi a rămas incoruptibil. Dar îmi amintesc la canal de părintele CONSTANTIN GALERIU care, de curând, a trecut la Domnul. La Colonia Peninsula de pe canalul Dunării, am cunoscut o mulţime de preoţi. Am fost implicat în procesul „Rugul aprins”. „Rugul aprins’’ nu era o asociaţie. La mănăstirea Antim era centrul. „Rugul aprins” nu a fost o asociaţie formală, deşi a fost încorporată mai târziu. El a apărut din nişte necesităţi spirituale între 1944, când ruşii au năvălit în ţară şi 1948, când s-a format primul guvern comunist. Noi am trăit o epocă de răsturnare a valorilor, o confuzie totală. Nu ştiam politic ce va fi, atunci intelectualii de la Universitatea Bucureşti s-au strâns: profesorul Bota, Alexandru Mironescu care a introdus catedra de filozofie a ştiinţelor, Vasile Voiculescu, poetul, care a fost şi doctor la Palatul regal, Paul Stelian, un poet, părintele Stăniloae, care a fost mentorul nostru, părintele Benedict Ghiuș, un intelectual.

N. I.: Toţi aceştia au fost implicaţi în proces?

R. B.: Toţi aceştia – 16 inşi au fost în proces. Şi, sigur, cel care a înfiinţat asta a fost Sandu Tudor, poet şi ziarist (ziarul “Grădiniţa”, revista “Flacăra de foc”), un convertit de la ateism, de la o viaţă dereglată, la credinţă. Pe urmă a ajuns călugăr la mănăstirea Antim şi stareţ într-un schit pe Rarău. Sandu Tudor, după convertire, a început să sape prin arhivele române, să descopere sfinţii români, pustnicii de prin munţi. A călătorit la muntele Athos de unde a venit complet convertit.

N. I: Vă rog să-mi permiteţi o paranteză: Anul trecut s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Vasile Voiculescu. În primul război mondial a mers voluntar pe front. A scris o poezie creştină de mare profunzime. S-a lansat ideea unei posibile canonizări a lui. Ce părere aveţi de aceasta?

R. B.: Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu. Noi vorbim de rugăciunea inimii, de curentul isihasmului, dar cred că singurul autentic isihast a fost acel civil, că nu era preot, care e cunoscut sub numele de „poetul serafic”. El a scris nişte poezii de o valoare extraordinară. Acestea sunt bazate pe universul interior pe care noi îl neglijăm: omul este o realitate infinită ca şi un atom – nu-i mai dai de capăt. Despre acest atom spiritual, sfântul apostol Pavel spunea că “noi suntem biserica Dumnezeului celui viu, pentru că Dumnezeu locuieşte în voi”. Vasile Voiculescu a prins în poezie lucrul acesta.

N. I.: Un filolog care lucrează la Radio Cluj, Florin Săsărman, cântă aceste poezii…

R. B.: Îmi pare bine că s-au format nişte lieduri spirituale creştine pentru că Vasile Voiculescu este un intelectual ortodox de mare valoare. Este un sfânt. Ca să vă dau un amănunt: el a murit într-o cămăruţă, nu a fâcut focul, stătea toată ziua pe un scaun, medita, scria, se ruga. A venit odată băiatul să omoare un păianjen: “Să nu vă atingeţi de creatura lui Dumnezeu. Eu mă uit la dânsul toată ziua şi descopăr degetele lui Dumnezeu.” V. Voiculescu a fost îndumnezeit în viață.

N. I.: Să revenim la firul discuţiei noastre. În a doua închisoare aţi fost împreună cu V. Voiculescu?

R. B.: Nu. Dar ştiu un amănunt:” Măi băieţi, să-mi puneţi tubul acesta de pastă în gură dacă mor”. Avea 75 de ani şi voia să fie identificat; tuburile de pastă erau de metal şi nu se dezintegrau. Dar i-a ajutat Dumnezeu să iasă afară şi a murit după un an.

(Fragment de interviu realizat de Nicolae Iuga în luna august 2003 – Revista Memoria Ethnologică, an III, nr. 8-9, iulie-decembrie, 2003, pp. 842-843)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Mircea Eliade: Contra dreptei și contra stângii

Acum vreo câtiva ani erau la modã criticile aduse stângii marxiste si a întregii sale ideologii, pe un motiv foarte simplu si, în fond, foarte cuminte: stânga marxistã si comunismul în spetã, reprezintã o ideologie împrumutatã, calchiatã dupã modele strãine (apusene sau rusesti. Ca urmare este o maimutãrealã de copii bine intentionati, care au citit pânã la surmenare pe Marx si Lenin, alãturi de o propagandã subversivã a Marelui Sanctuar de la Moscova, si de o luptã de clasã de ridicolã importantã socialã, a unui grup de marxisti autohtoni semidocti si fãrã nici o întelegere pentru realitãtile de aici. Asa se spunea acum câtiva ani, când se încerca înfiriparea unei ideologii strãine, marxiste, la noi în tarã.

Imagini pentru mircea eliade

   De vreun an încoace, se încearcã introducerea altei ideologii strãine, poate mai primejdioasã ca cea dintâi: ideologia fascisto- hitleristã, bazatã pe lupta de rasã si de religie, pe sovinism fãrã omenie si pe un patriotism ridicol.

Istoria acestei ideologii de dreapta se cunoaste. Ce a încercat ea si cum a rãtãcit ea mintile cu maimutãreala hitleristã, nu mai e nevoie sã repetãm; o stie toatã lumea, si în gazeta acesta s-a vorbit adesea de ea.

Românii au avut acest destin funest al împrumuturilor strãine cu orice pret. Nu e vorba de culturã, aici, pentru cã valorile culturale, oricât ar fi ele de etnice, au întotdeauna o esentã universalã. Nu e vorba, de asemenea, de împrumuturi materiale; pentru cã progresul nu poate începe fãrã bani, si o tarã bogatã nu este întotdeauna în lipsã de bani. Mã gândesc însã la împrumuturile de doctrinã politicã, la copia ideologiei politice a altor tãri. Doctrina noastrã politicã trebuie sã iasã din chiar realitãtile noastre românesti.

Totusi, dupã cum se stie, de la originile statului nostru modern, doctrina politicã a fost întotdeauna împrumutatã. Ce sã mai vorbim de groaznicele doctrine bãgate cu de-a sila în ,mintea surtucarilor nostri, de la bonjurism si liberalism pânã la sindicalism si “Cultul Patriei”? Sã ne oprim numai la ultima dintre aceste bâlbâieli în stil mare; la “dreapta” si la “stânga” noastrã.

Am vãzut cã existã “dreaptã” si “stângã” în Apus – am inventat si noi una. Sã avem si noi “dreapta” noastrã! Sã avem si noi “stânga” noastrã! În fond, ce avem noi de-a face – cu nevoile neamului nostru – cu asemenea scheme apusene?! Pentru noi, pentru istoria si realitãtile noastre de azi, existã numai douã drumuri: înainte si înapoi, revolutie sau reactiune. Sã nu se confunde “stânga” cu revolutia si “dreapta” cu reactiunea, sã nu se confunde realitãti cu formule, fenomene organice cu ideologii abstracte. Stânga poate fi tot atât de reactionarã ca si dreapta – si vice-versa.

Ce cãutãm noi la dreapta sau la stânga, n-am înteles niciodatã. Cum putem noi imita hitlerismul care persecutã crestinãtatea sau comunismul care incendiazã catedralele (vezi telegramele de la Paris de acum douã zile) – îmi stã mintea în loc, dar nu înteleg. Huligani si barbari sunt si comunistii incendiatori de biserici – ca si fascistii prigonitori ai evreilor. Si unii si altii calcã în picioare omenia, credinta intimã pe care e liber s-o aibã fiecare individ. Si unii si altii se rãscoalã teluric contra sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om, contra credintei si omeniei lui.

Priviti dreapta: oameni decapitati în Germania, gânditori prigoniti în Italia, preoti crestini schingiuiti în Germania, evrei expulzati. Priviti stânga: preoti crestini pusi la zid în Rusia, libertatea de gândire pedepsitã cu moartea, huliganismul comunistilor de la Paris, acei bravi comunisti francezi, care militeazã pentru un înalt ideal umanitar si-si inaugureazã Evul incendiind catedralele. Frumos ideal! Frumoase perspective!

Amintiti-vã cazul Spaniei. Dupã odioasa dictaturã a imbecilului Primo de Rivera – autor al atâtor crime politice, care a expulzat pe Miguel de Unamuno – vine revolutia “de stânga”, cu catedrale incendiate, cu preoti schingiuiti, cu cãlugãrite violate. Parcã n-ar mai exista omenie. Parcã o mahala de bieti ovrei coplesitã de necazuri – sau o mãnãstire de maici ar fi capul rãutãtilor.

Si totusi, oameni inteligenti se încãpãtâneazã sã introducã aceastã tarã blândã în Codul Bunului Cãlãu hitlerist sau Codul Bestiei Rosii marxist. Nu, domnilor, nu vã lãsati pãcãliti de vorbe. tot atâta sânge nevinovat se va vãrsa pe strãzi, fie cã “puterea” va fi cuceritã de “stânga”, fie de “dreapta”. Vom vedea bãtrâni cu capetele sparte, oameni pusi la zid si femei necinstite – si într-un caz , si în celãlalt. Si ne vom trezi mai pãcãtosi, mai îngreunati de viata aceasta tristã – … Este aceeasi barbarie în amândouã pãrtile. Aceeasi dictaturã a brutei, a imbecilului, si a incompetentului – si în Rusia, si în Germania.

Cine simte înapoia lui Istoria, cine simte Dacii loiali si modestia voievozilor si dârzenia rãzesilor, cine simte cã pe acest pãmânt românesc s-a vãrsat atâta sânge numai pentru a pãstra nestirbitã omenia – si în care cauzã am pierdut cultura si civilizatia, în veacuri de luptã – acela nu-si poate uita mintea nici la stânga, nici la dreapta. Pentru acela, existã numai un drum: înainte.

 [În Credinta, An II, 14 Februarie 1934, nr.59, p.2]

via Miscarea.net

Creștinii Sfântului Toma Curajosul

Sistemul de caste hinduse i-a împins la marginea societății, numindu-i paria, fapt ce le-a interzis dreptul la educație. Multă vreme, creștinii tomiți au avut interzis în școlile publice ale guvernului indian. Dar, s-au ținut de Evanghelie, de comoara pe care le-a lăsat-o Sfântul Apostol Toma. Astăzi, a fi creștin în India este un gest de curaj – cum ar putea fi altfel, dacă apostolul lor a fost „Toma Curajosul”?

Spunea un părinte contemporan că viața noastră se desfășoară între un Paști și altul. Totul ține de felul în care reușim să prelungim noaptea de Paști în viața noastră, pentru că viața sfinților nu este altceva decât o Înviere prelungită. Dacă deschidem primele pagini ale cărții Faptele Apostolilor, cuprinsă în Sfânta Scriptură, vom observa tocmai această stare de înviere. Dacă la sfârșitul Evangheliilor îi găsim pe Apostoli ascunși de frica iudeilor – Sfântul Efrem Sirul spune că stăteau ascunși de frica morții lor personale – în Faptele Apostolilor îi găsim în rugăciune și Euharistie, deci în stare de înviere.

Ce credeți că fost în mintea unor bărbați trecuți de jumătatea vieții, să ia toiagul de capăt și să străbată lumea? Tocmai această stare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos! Au crezut cu toată ființa lor că Răstignitul a devenit Înviatul și au dus această credință până la marginea pământului, așa cum spun Faptele Apostolilor. Mulți s-au întrebat la ce se referea Sfântul Evanghelist Luca, prin expresia „marginea pământului”? De-a lungul istoriei au fost încercate mai multe explicații, dintre care cea mai plauzibilă se referă la faptul că Imperiul Roman și limitele sale erau considerate „oikoumnei” – „lumea”, iar ce era dincolo de granița imperială era marginea pământului. Alți teologi s-au gândit la posibilitatea propovăduirii Sfântului Apostol Pavel în Spania, la marginea continentului european.

La sfârșitul secolului al IV-lea, un document sirian numit Constituțiile Sfinților Apostoli aduce lumină în interpretarea textului „până la marginea pământului”. Autorul necunoscut menționează că Apostolul Toma a trecut dincolo de „marginea pământului, vestind Evanghelia Învierii neamurilor din țara Parților și Inzilor”. Ne putem întreba, de ce Sfântul Toma a înaintat în Orient, pe când toți ceilalți apostoli au ales nordul Africii, Asia Mică și Europa? Nebunie? Curaj? Credință, când noi îl numim „Toma necredinciosul”?

Și, totuși, nu toată creștinătatea îl numește „necredinciosul”! Undeva, pe costa vestică a Indiei, în două provincii – Malabar și Malannkar, Sfântul Toma este „curajosul”! „Curajosul”, pentru că a fost singurul care a avut curaj să sfideze amenințarea evreilor. Dacă toți erau ascunși de vineri seara, Sfântul Toma – după tradiția malabarează – a venit să vadă ce s-a întâmplat la mormântul din Ghetsimani. Așa se înțelege din faptul că el lipsea în dimineața Învierii, când Hristos s-a arătat apostolilor care erau ascunși. Sfântul a sfidat moartea și a ieșit din ascunzătoare cu prețul vieții, fiind conștient că toți apostolii lui Iisus erau căutați de farisei și de către bătrânii poporului. A mers spre mormânt, dar a văzut paza și soldații și nu s-a apropiat. Când s-a întors, i-a găsit pe frați plini de speranță – Domnul înviase!

Deci, „curajosul” și nu „necredinciosul”! Credința și curajul, au făcut că apostolul să ia altă direcție – India. După o viață de propovăduire, în jurul anului 72, Sfântul Toma și-a încredințat obștea în mâinile lui Dumnezeu, el primind cununa martirului. A lăsat în urmă o Biserică puternică, ce a făcut față vitregiei istoriei.

Când spunem India, ne gândim la hinduism, budism, Taj Mahal, aglomerație și vaci pe stradă – și, mai puțin la creștinism. Și, totuși, există creștini în India. În cele două provincii de pe coasta vestică, Malabar și Malannkar, trăiesc aproximativ două milioane de creștini! Creștini ce moștenesc ceva din curajul apostolului Toma, care a semănat aici credința Învierii. Au venit peste ei regii hinduși, iar tomiții au rămas în picioare. Apoi mogulii musulmani și cumplitele lor persecuții, dar creștinii Sfântului Toma nu s-au mișcat din loc. La jumătatea secolului la XVI-lea au venit și creștinii occidentali, care au încercat să-i facă să se unească cu Roma latină. Și au spus „nu” – „noi rămânem în credința părintelui nostru Toma, care a murit pentru credința poporului”!

În mulțimea templelor hinduse și a sinagogilor musulmane, smerite sunt mănăstirile și bisericile creștinilor tomiți. Majoritatea creștinilor locuiesc în bordeie de pământ acoperite cu vegetație, dar au biserici de piatră. Poate este unul dintre puținele locuri din lume în care preoții creștini slujesc desculți…. ca să fie solidari cu majoritatea comunității, care este sub pragul sărăciei din India! În aceste condiții dure, bisericile sunt pline, când se oficiază botezul în Sâmbăta Mare din săptămâna Sfintelor Pătimiri – sute de noi creștini îmbracă haina cea albă a neofiților! Neștiutori de carte, cu lipsuri de hrană și medicamente evidente, tomiții din Malabar și Malannkar se împărtășesc cu sutele, în fiecare duminică!

Sistemul de caste hinduse i-a împins la marginea societății, numindu-i paria, fapt ce le-a interzis dreptul la educație. Multă vreme, creștinii tomiți au avut interzis în școlile publice ale guvernului indian. Dar, s-au ținut de Evanghelie, de comoara pe care le-a lăsat-o Sfântul Apostol Toma. Astăzi, a fi creștin în India este un gest de curaj – cum ar putea fi altfel, dacă apostolul lor a fost „Toma Curajosul”?

de Nicolae Pintilie Doxologia

O muceniță a ortodoxiei românești: maica Mihaela Iordache

„Acum suntem total ai lui Hristos şi, alaturi de El, drumul nostru înseamnă dragoste…”

„Toată viața maicii Mihaela a fost numai sacrificiu, până la sfârșitul vieții care i-a fost mucenicesc”

Maica Mihaela Iordache în arest

 În toamna anului 1942, vine la mănăstire prima fată cu școală, adică cu studii superioare, profesoară licențiată în educație fizică. Era cunoscută în țară, susținuse câteva competiții sportive internaționale. Era Maria Iordache (Marieta), dintr-o familie bogată din Nicorești. Lăsase acasă frați și surori. Când a auzit de începutul smerit al vieții monahicești din sudul Moldovei, a lăsat toate ale lumii desfătări și a venit de s-a înrolat în armata lui Hristos, să ducă mai departe greul început. A fost primită cu bucurie, că era o fire bună, modestă, dar fără voia părinților.

Mama ei chiar s-a îmbolnăvit de supărare, prefera să fi fost moartă, decât să o știe în mănăstire, deși erau oameni credincioși. Dacă pentru unii părinți era o cinste, o bucurie, pentru familia Alexandru Iordache era o înjosire (așa considera familia). Când mergea mama sa la cimitir, pe lângă lumânările ce le aprindea pentru cei morți, aprindea o lumânare și pentru dânsa. Era o fire veselă, dar și plină de seriozitate, o bunătate întruchipată. Nu știa să se supere pe cineva, se considera cea mai mică și nevrednică și cea mai din urmă soră. Nu după multă vreme apărea în sobor ca o rază de lumină în întuneric. Fiind mai în vârstă ca celelalte surori și considerată cu mai multă înțelepciune, a fost luată de exemplu în trăirea duhovnicească. Se ruga mult și mai ales pentru întoarcerea mamei sale. Așa de mult se întrista când vedea pe părinții surorilor și credincioșii cu ce dragoste veneau la mănăstire și ai dânsei nu numai de dânsa nu voiau să audă, dar nici de mănăstire, din cauza fiicei lor Marieta. Când porumbul din jurul mănăstirii era crescut destul de mare, se ducea și făcea acolo rugăciuni și mii de metanii. Odată, Pr. Varnava a ieșit din chilie, într-o noapte, și vede în porumb o luminiță că mișca sus-jos. A avut răbdare să stea să vadă ce înseamnă această luminiță – era sora Maria care își făcuse canonul1. Mergea la ascultările cele mai grele, deși nu putea, avusese cândva fracturată coloana vertebrală și ca să nu cârtească celelalte surori, de exemplu la secerat, secera în genunchi până sângerau.

Când la bucătărie era vreo mâncare (sarmale) ce trebuia noaptea să fie fiartă pentru a doua zi, toate surorile plecau, se știa că numai sora Maria se oferea să aibă grijă de mâncare, deși ziua muncea greu, sau mergea cu oile pe ger, vânt sau ploaie. Când pleca cu oile, lua în traistă o bucată de mămăligă și de era ger, venea cu ea înghețată tun. Postea zile-n șir, dacă o nemulțumea ceva, niciodată nu se supăra, iar pentru toate împrejurările găsea un răspuns. A cerut îngăduința Măicuței2, să nu stea cu obștea la masă și timp de un an de zile se așeza la masă după ce maicile și surorile ieșeau din trapeză, de mânca numai resturile ce le rămânea lor. Dar după cum mâncare nu era îndestulătoare, prea multe firmituri nu găsea.

Cu timpul Măicuța, care știa, și fetele care observaseră această smerenie, lăsa anume pe masă ceva de mâncare. În chilie se învelea noaptea cu vreo pătură, pe motiv că nu avea plapumă adusă de acasă. Aflând familia de aceasta, i-a adus o plapumă de mătase foarte frumoasă și nici atunci nu s-a învelit cu ea, ci a dat-o la stăreție pentru oaspeți, pe motivul că nu se cade călugărului se se simtă bine sub o astfel de plapumă.

Multe și diferite sunt actele de nevoință3, de smerenie, ale sorei Maria Iordache, devenită mai târziu Monahia (Maica) Mihaila.

Dragostea mamei și dorul de fata sa cea bună au biruit. Și-a zis în sine că și pe morți îi mai poți vedea după șapte ani deshumându-i, dar pe copila noastră care se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi? A trimis vorbă la mănăstire să vine acasă, dându-i partea ce se cuvenea de avere (struguri și vin din anul acela – fiind originală dintr-o regiune viticolă). Bucuria regăsirii a fost de nedescris, însă nu a durat mult, că mama sa, de supărare, s-a îmbolnăvit și a murit de cancer. Maica Mihaila mulțumea lui Dumnezeu de toate și pentru toate, că i-au fost ascultate rugăciunile de apropiere a părinților de bucuriile cerului. Toată viața Sfinției Sale a fost numai sacrificiu, până la sfârșitul vieții care i-a fost mucenicesc. Tot soborul și cine a cunoscut-o îi păstrează o plăcută amintire.

(Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. I, editura Anca, Urziceni, 2011, pp. 100-102)


1. Relatarea acestui episod este făcută mai detaliat în volumul II al lucrării monografice despre Mănăstirea Vladimirești: ”Canonul călugăresc se poate face oriunde, fie în chilie în timpul pravilei de seară, fie noaptea când celelalte surori dorm, fie în biserică și așa mai departe. Paznicul maicilor de la începutul mănăstirii [Vladimirești], când se găseau în câmp, departe de sat (6 km), era părintele Varnava, care vedea în fiecare seară că se arăta în porumb, pe câmp, mai departe, o luminiță, apoi iar dispărea. Tare se mai minuna urmărind această mișcare a luminiței, iar după oarecare pauză apărea și apoi dispărea. Într-o noapte, s-a hotărât să se apropie de locul acela, mai cu sfială. Se furișă prin porumbul ce era înalt ca statura unui om și ce văzu: era maica Mihaela, care își făcea canonul iar locul era bătătorit de mulțimea metaniilor.” (Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. II, editura Anca, 2011, pp. 229-230)

Din relatarea făcută nu reiese în mod explicit că luminița aceea care o însoțea pe maica Mihaela era de natură necreată. Și totuși, apariția și dispariția ei aleatoare ne face să ne îndoim de faptul că ar fi fost cauzată de un felinar, o candelă, o lumânare sau altă sursă de iluminat prin ardere, singurele disponibile la acea vreme și în acel context. Excludem ipoteza că sursa luminii ar fi fost focul natural pentru că  așa cum reiese din numeroase mărturii, maica Mihaela era omul smereniei neîncetate, ori însoțirea în noapte de o sursă de lumină, oricare ar fi fost aceea, iar fi trădat în cel mai evident mod nevoința.

În plus, atâta timp cât acea luminiță apărea și dispărea în repetate rânduri, eventualele reaprinderi ar fi necesitat o sursă de aprindere cu chibritul ori amnarul însă nu vedem utilitatea sau logica pentru care maica Mihaela să fi recurs la o astfel de activitate ce i-ar fi distras atenția de la rugăciune și i-ar fi consumat timpul cu detalii nesemnificative.

2. Este vorba de maica Veronica Gurău, stareța mănăstirii Vladimirești, față de care întreg soborul de maici a avut un respect și o dragoste deosebită. De aceea era alintată aproape exclusiv cu numele de ”Măicuța” sau ”Măicuța Veronica”.

3. O altă nevoință a maicii Mihaela, de lungă durată și cu mare consum de energie, a fost activitatea de secretară a mănăstirii. Aceeași cronicară a Vladimireștilor care i-a conturat portretul de Sinaxar maici Mihaela, arată că: ”stăreția era un corp de clădire în partea de nord, în fața bisericii, formând astfel o latură a cetății mănăstirii. Cuprindea camera Măicuței, un salon de recepție, biroul mănăstirii, biroul particular al Măicuței și a persoanelor oficiale și o cameră rezervată Prea Sfințitului și persoanelor oficiale bisericești. Lucrările de cancelarie le făcea Părintele Clement – registrele le avea în chilia sa. Însă de acum, Maica Mihaila a devenit secretara Sfintei Mănăstiri în noul birou (secretariatul), la stăreție. Maica Mihaila făcea și legătura între sobor și Măicuță.

Când o soră sau o maică avea nevoie de învoire, adică de a pleca acasă cu un motiv serios, familial, i se făcea bilet de voie pe trei zile, în caz excepțional cel mult 6 zile. De aveam nevoie de medicamente sau îmbrăcăminte, mănăstirea le punea la dispoziție nu bani, ci tot ce aveau nevoie. Acum aveam și casieră, pe maica Epiharia (sora Ileana Aurică de la Nămoloasa). Atât maica secretară cât și casiera îndeplineau aceste funcții peste orele de ascultare în obște, lucrau mai mult noaptea, când celelalte se odihneau. Tot ce făceau era pornit din dragoste și de aceea nu simțeau oboseala. Aceste două maici mai făceau legătura cu Sfânta Episcopie, cu banca și cu alte instituții, încheiau contracte de lucrări și făceau cumpărăturile necesare de la Galați sau Tecuci.” (Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. I, editura Anca, Urziceni, 2011, p. 119)

Maica Mihaela – A fost exemplu în toate, uimind cu puterea ei de dăruire

Originară din satul Nicorești din Moldova lui Ștefan cel Mare, dintr-o familie românească și creștină care purta în ea toate virtuțile neamului din care se trăgea, era plină de credință, de dragoste, de nădejdea că poporul nostru atât de încercat va izbuti să iasă din impas, dacă ne vom strădui cu toții să-l ridicăm. Nu a precupețit niciodată nici un efort în acest sens, dându-ne și nouă și celor ce vor veni după noi un îndreptar de trăire profundă în spirit național și creștin, plătind ea multe din greșelile și nepriceperea noastră.

Când am cunoscut-o era studentă la A.N.E.F., facultate pe care a absolvit-o în modul cel mai strălucit. Era micuță, delicată, plină de farmec copilăresc, dar adânc cunoscătoare a ceea ce este esență în desăvârșirea morală și spirituală a omului care s-a pus în slujba unui ideal mare.

În evoluția sufletească a Marietei Iordache a avut o mare importanță anul când, în urma unei evadări de la mănăstirea Suzana, căutată de poliție, a stat ascunsă în podul casei părintești. În acest răstimp s-a rugat și a meditat la tot ce a fost, la tot ce era, a realizat icoane și lucruri de o rară frumusețe, numai la lumina slabă ce venea din luminătorul podului. Din perioada aceasta are și scrieri.

După plecarea din țară a Camaradei Lucia Trandafir, carea avea comanda Corpului Legionarelor, a rămas în locul ei Marieta Iordache. Dar ea nu s-a împăcat niciodată cu această funcție și a căutat să se elibereze cât mai curând de ea, plasând-o pe umerii lui Titi Gâță, pentru a avea aripile libere să zboare încotro o îndemna inima ei generoasă și structura ei sufletească de adâncă religiozitate, alegându-și drumul cel mai greu.

În toamna lui 1940, la deshumarea Căpitanului a participat și Marieta Iordache. În momentul acela a hotărât să-și petreacă restul zilelor la mănăstire pentru a plăti de se va putea cu jertfa ei gestul, de altfel îndreptățit, al băieților și a se ruga pentru salvarea neamului românesc. În felul acesta noi legionarele am dat tot ce am avut mai de preț.

Bădia Chirulescu însă nu a putut primi o asemenea soluție, știind câte încercări așteaptă Corpul Legionarelor prin plecarea Marietei Iordache; a mers cu două fete ale noastre să-i explice Maicii Veronica, stareța de la Vladimirești, că Marieta este indispensabilă afară și deci nu poate rămâne acolo. Se pare că Maica Veronica a înțeles și astfel Marieta Iordache a revenit printre noi pentru un scurt timp.

După reîntoarcerea definitivă la mânăstire, Marieta Iordache s-a călugărit și a devenit Maica Mihaela. A fost exemplu în toate, uimind cu puterea ei de dăruire și înțelegere a sensului chemării ce o avea.

Comuniștii atei nu au văzut însă cu ochi buni ce se făcea acolo. Uneltind și, călcând hoțește hotarele oricărui simț uman, au ”călcat” Vladimireștii și i-au arestat pe stareță, pe preot și pe Maica Mihaela.

A urmat o anchetă dură, în două reprize. Între timp au adus-o pe Maica Mihaela la Miercurea Ciuc, închisoarea pentru deținute politic. Acolo, prin perete, cu ajutorul alfabetului Morse, am luat legătura cu ea. Era slăbită și bolnavă, dar cu gândul mereu înainte, la lupta noastră, care trebuia definitivată pentru a rămâne dincolo de ”vremelnic”, așa cum era concepută de Căpitan.

Opt luni am fost dusă la Jilava pentru un proces la care, însă, nu am apărut. Și Maica Mihaela a fost dusă la București.

Când m-am întors la Ciuc am găsit o situație complet schimbată. Toată lumea legionară fusese grupată într-o cameră mare. Am găsit-o acolo pe Maica Mihaela care revenise la Ciuc.

Era în 1958. Cu vreo două săptămâni înainte de a-mi expira pedeapsa de zece ani mă aflam la închisoarea de la Miercurea Ciuc. Maica Mihaela era bolnavă. Am stat cu ea și cu Maica Macrina sus, în două paturi alăturate. Ea ședea pe porțiunea din mijloc pe care pusesem pături. În două paturi dormeau trei persoane. Și ea, în fiecare seară, punea o mână peste mine și una peste Maica Macrina și zicea:

– Sunt între trecut și prezent.

Ne iubea mult. […]

În ziua în care m-am despărțit de ea era de serviciu pe cameră. Deși era într-un hal fără de hal de bolnavă nu lăsa să-i treacă rândul la datorie.

Când a deschis gardianul ușa și m-a chemat cu bagajul, ea spăla pe jos cu peria. Culionul i se mișcase puțin pe cap sub legătura neagră și din perie curgeau zoaie. S-a ridicat și m-a privit cu niște ochi extraordinari și atunci, înainte de a-mi lua bagajul, m-am repezit la ea, am îmbrățișat-o și am sărutat-o. A fost singura de la care am putut să-mi iau rămas bun. Pe urmă gardianul a țipat la mine și a trebuit să-mi iau lucrurile și să plec.

Asta ne-a fost despărțirea.

(Sofia Cristescu Dinescu – Pe firul amintirilor, texte îngrijite de Aspazia Oțel Petrescu, București, 2012, pp. 144-153)

Sufletul curat al Maicii Mihaela se bucură de fericirea veşnică între sfinţi

Cu multă bucurie sufletească vom încerca să prezentăm în scurte cuvinte ce a însemnat, pentru mănăstirea noastră, Maica Mihaela.

Maicii Mihaela i se păstrează amintirea ca un foc sacru, pe care îl întreţinem prin rugăciuni de pomenire la sfintele slujbe, la pravila de chilie şi urmînd exemplul vieţii sale.

Cînd ne gîndim la Maica Mihaela, ne apare în memorie ca un diamant care a radiat prin dragoste, prin smerenie, prin sacrificii, prin postiri îndelungate. Pentru obştea noastră a fost ca un far luminos, spre care s-au îndreptat inimile, fiind luată mereu ca exemplu de urmat.

Atrasă de fenomenul tainic al Vladimireştiului, pe care l-a trăit duhovniceşte, acesta i-a transformat întreaga fiinţă şi idealul vieţii sale; astfel a vrut să îşi închine tinereţea slujirii pînă la moarte a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos .

S-a născut în 1914, la Nicoreşti, nu departe de Tecuci, într-o familie de buni creştini, Elena şi Alexandru Iordache, în casa cărora a primit o educaţie aleasă.

În cancelaria mănăstirii se păstrează diploma ei de licenţă de la Institutul de Educaţie Fizică din Bucureşti .

Avea o puternică credinţă în Dumnezeu, ce a prefăcut iubirea în rugăciune. Era singurul lucru pe care-l făcea tainic, ziua şi noaptea, îngenunchind şi cerînd îmbunarea lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor.

Rugăciunea, însoţită cu smerenia şi cu dragostea, a ajutat-o să urce uşor calea desăvîrşirii monahale, la care s-a adăugat şi mucenicia din închisorile ateiste, ridicînd-o pe o treaptă înaltă în veşnicie.

Calităţile sufletului său, ce au făcut-o plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor, reies clar şi din unele lucrări de pictură, de scriere frumoasă, dar mai ales din cum a ştiut să se prezinte ca un exemplu viu în mănăstire. Era un fel de duhovnic la îndemîna oricui şi la orice oră. Cu toate că lipseşte din mijlocul nostru de peste 45 de ani, nu putem spune că s-a găsit cineva care s-o urmeze  în desăvîrşire.

În toamna anului 1937, mergînd prin sate şi oraşe, unde eram chemată de către preoţi, pentru a le spune oamenilor mesajul primit de la Dumnezeu, întotdeauna am fost însoţită de Dl. Colonel Coman Ionescu, pensionar din Tecuci, şi de cîte o soră; astfel am ajuns şi în comuna Nicoreşti, fost judeţ Tecuci. La Nicoreşti am fost găzduiţi la părinţii sorei Maria Iordache, devenită mai tîrziu Maica Mihaela. De la prima vedere ne-am simpatizat; eu eram fericită, parcă îmi găsisem omul potrivit pentru o misiune pe care încă nu o cunoşteam .

Era o fire veselă, bună la suflet, căutînd întotdeauna să facă pace.

A trecut un an şi eu am primit, în 1938, binecuvîntarea Sfintei Episcopii de Roman, de a purta uniformă de soră. Mi s-a dat un registru chitanţier, să pot aduna fonduri pentru Sfînta Mănăstire, ce primise binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să se construiască pe locul meu părintesc, de pe colina Gurgueta.

Mergeam des pe la Tecuci, gîndindu-mă spre ce sat s-o iau, dar întotdeauna mă îndreptam spre Nicoreşti.

Nu mai ştiu cît timp a trecut, dar, într-una din zile, mama sorei Maria (căreia i se mai spunea şi Marieta), văzîndu-mă intrînd pe poartă, m-a luat în braţe plîngînd şi printre lacrimi mi-a zis:

– Am pierdut un băiat  şi acum am pierdut şi o fată pe care o iubeam aşa de mult, avînd o fire nobilă [6].

Am încurajat-o spunîndu-i:

– Aveţi încredere în Dumnezeu şi în Maica Domnului, că pe sora Maria nu aţi pierdut-o, pentru că eu am nevoie de ea la construcţia sfintei mănăstiri.

S-a uitat lung la mine şi mi-a zis:

– Ştiţi ceva de ea?

– Nu, dar o simt foarte aproape de mine.

– Cum? Nu înţeleg?

– O să înţelegeţi mai tîrziu, cînd o să vedeţi faptul împlinit.

Ca să nu creadă că ştiu ceva , am rugat-o să mă ierte că mă retrag, îndreptîndu-mă spre o doamnă bolnavă. Mama Marietei m-a condus pînă la poartă, privindu-mă lung şi bănuitoare. I-am zis:

– Fiţi liniştită, eu nu ştiu nimic, dar vocea inimii nu m-a înşelat niciodată. Aveţi credinţă în Dumnezeu!

Avea motiv să mă privească bănuitoare, pentru că sora Maria evadase de la Mănăstirea Suzana din judeţul Prahova, unde a fost dusă de către autorităţile din Bucureşti, cu domiciliu obligatoriu ; şi, ca să nu facă necaz altcuiva, a venit la părinţii ei, spunîndu-le:

– Mă urc în podul casei; daţi-mi o saltea şi ceva de învelit, cărţi de cetit, păpuşi şi multe jucării!

A stat 2 ani în podul casei.

Pe orice drum porneam, mă trăgea spre comuna Nicoreşti, fără să-mi dau seama că sora Maria mă privea prin papandura casei, pe unde îmi arunca cîte o jucărie, iar eu cu atîta bucurie o luam, spunîndu-i mamei ei:

– La dumneavoastră cad din pom jucării?!

Mama Marietei, cam încurcată, îmi răspundea:

– Avem aici în vecini două fetiţe zglobii, cred că ele le aruncă…

Eu îmi luam jucăria şi plecam fericită. În toate acţiunile mele îmi mergea tare bine.

În anul 1941, spre marea mea bucurie, o văd că vine îmbrăcată în costum naţional la mănăstire, zîmbind către mine. Eu o întreb:

– Draga mea, ai venit să-ţi iei jucăriile?

Marieta îmi răspunde:

– Mai păstraţi-le puţin. Ce mult mă bucur că le aveţi!

În primăvara anului 1942, a venit spunîndu-mi:

– Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum spuneaţi mamei pe cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia.

– Curios, soră Maria, podul nu avea niciodată capacul închis!

– Măicuţă, prin aceasta dovedeam oricui că în pod nu există fiinţă omenească , dar vă rog, spuneţi cum simţeaţi că sînt aproape de dvs.?

– Nici eu nu ştiu cum să mă exprim… dar te simţeam aproape.

Timpul a trecut, mănăstirea a crescut şi a sosit momentul [ca sora Maria] să fie trecută în rîndul maicilor, depunînd votul călugăriei pe 14 iulie 1946, primind numele de MONAHIA MIHAELA.

De la intrarea în mănăstire a fost numită secretară, făcînd parte din consiliul de conducere, pînă în 1955. Mie mi-a fost nu numai soră sau secretară, ci o alifie vindecătoare pentru sufletul meu, care presimţea un viitor tragic.

A sosit momentul… În anul 1955, martie 29, noaptea pe la ora 2, am văzut incinta mănăstirii plină de armată, ofiţeri numai grade superioare de Securitate, într-un număr mai mare ca la hramul bisericii. Nu am cunoscut nici o persoană. În cîteva minute m-am hotărît să mă predau.

Deoarece toată armata se lupta cu maicile, ce ţineau rezistenţa să nu poată pătrunde în stăreţie, am hotărît să ies pe o uşă ce dădea în atelierul de croitorie, din afara incintei. Am bătut în uşa atelierului, ce avea lacăt; la un zgomot uşa s-a deschis şi eu am întrebat:

– Pe cine căutaţi?

– Pe Veronica, stareţa mănăstirii.

– Eu sînt.

– Nu se poate…

La un fluierat-consemn, au început să năvălească militari pe terasa atelierului, unde mă găseam. Un ofiţer îmi pune căluşul în gură, altul îmi leagă mîinile la spate.

Din nou aud un fluierat, iar apar ofiţeri; nu ştiu cîţi erau la număr; îmi pun lanterna în ochi şi aud pe unul că zice:

– Nu-i Veronica, seamănă cu ea.

Apar alţii. Unul dintre ei zice:

– Daţi-vă deoparte! Luaţi-i căluşul din gură!

A procedat cum se poate mai bine. Apoi mă întreabă:

– Unde îţi este buletinul de identitate?

La care eu am răspuns:

– Mergeţi în camera mea de lucru şi pe birou veţi găsi servieta în care am buletinul şi banii pregătiţi să merg mîine la Galaţi, să comand cruci pentru maicile noastre moarte.

A fugit unul dintre ei, a adus servieta şi a zis:

– Se găseşte exact ce a zis dînsa.

Alt ofiţer a dat ordinul zicînd:

– Aduceţi pe Iordache Mihaela, adă-l şi pe popa Ioan  şi maicile din comitet, numele fiind pe lista dată!

Ne-a ţinut în faţa dubei pe noi trei pînă a adus maicile scrise pe listă. Ne-am urcat în dubă. Eu am făcut ochii mari-roată şi am zis:

– Fie, Doamne, voia Ta, ştii numai Tu cînd voi mai vedea locaşul sfînt.

Dar simţeam în suflet o bucurie nemaipomenită. Am fost ultima urcată în dubă. Am început că cîntăm cu toatele Imnul Maicii Domnului: „Ceea ce eşti mai cinstită decît Heruvimii…”

Pornind după duba noastră şi celelalte maşini-dubă, cu armata, ne-au dus la Securitatea din Galaţi, de lîngă Catedrală. Eu aici am stat 24 de ore şi m-a pornit într-o maşină mică, cu patru bărbaţi civili. La început am crezut că mă vor duce să mă omoare în vreo pădure ; tot timpul nu s-a vorbit nici un cuvînt. Am ajuns la Bucureşti.

Maşina s-a oprit în Piaţa Victoriei, la Ministerul de Interne, unde m-au rugat să cobor. Însoţită de un singur bărbat, am urcat pînă la lift, dîndu-mi ochelari negri. Liftul s-a oprit la etajul patru.

A urmat ancheta. Şapte luni am stat în Bucureşti, singură în celulă, fără să ştiu nimic de nimeni. Nu mai ţin minte cîte luni au trecut şi am auzit tusea Maicii Mihaela.

Anchetatorii mă acuzau că Maica Mihaela recunoaşte că eu am luat parte la mai multe şedinţe legionare. Eu nu am admis această acuzaţie şi am cerut să văd declaraţiile Maicii Mihaela, să mă pot convinge. Mi-au adus dosarul în care toate hîrtiile erau albe, fără nici un cuvînt scris pe ele. Ei au zis.

– De aici reiese fanatismul Mihaelei!

În octombrie 1955, ne-au adus pe toţi la Securitatea din Galaţi, unde s-a ţinut procesul, fiind judecaţi de către Tribunalul Militar Constanţa în deplasare la Galaţi, încadrîndu-ne în art. 209 din Codul Penal. Trei zile a ţinut procesul, 4-5-6 decembrie 1955.

Eu am primit 15 ani de muncă silnică.

Maica Mihaela – 20 de ani m. s.

Pr. Ioan Iovan – 20 de ani m. s.

Ne-am eliberat cu Decretul lui Gh. Gheorghiu-Dej, afară de Maica Mihaela, despre al cărei sfîrşit mucenicesc, în închisoarea de la Miercurea Ciuc , am aflat 2 ani mai tîrziu.

Eu împreună cu obştea de maici şi surori îi păstrăm vie amintirea, cinstindu-i viaţa şi sfîrşitul său.

Sufletul curat al Maicii Mihaela se bucură de fericirea veşnică între sfinţi, iar chinuitul său trup se odihneşte în cimitirul din Miercurea Ciuc, neştiut de nimeni.

(Stavrofora Veronica [GURĂU], Stareţa Mănăstirii Vladimireşti – Sfinții închisorilor în Lumea Credinței. Din rezistența României creștine împotriva ateismului comunist, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinței, București, 2014, pp. 242-249; Lumea Credinței nr. 117 din aprilie 2013; Puncte cardinale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, p. 11)

Am cunoscut-o pe maica Mihaela

Maica Mihaela Iordache

Era în Februarie 1961 când am părăsit penitenciarul Craiova şi am ajuns la închisoarea Jilava. În celula vecină cu ciupercăria, sub boltele caracteristice vechiului fort, am poposit circa o săptămână alături de alte detinute încadrate ca legionare.

În vremea aceea, detinutele politice erau împărtite şi izolate pe categorii. Legionarele, sau cele care fuseseră judecate în procese legionare, erau izolate de celelalte.

Dar şi în cadrul categoriei respective persoanele care activaseră şi cunoscuseră din plin viaţa legionară, considerate ca „vârfuri”, erau tinute separat, fie pentru a fi supuse unui regim mai dur, fie pentru a nu-şi exercita influenţa asupra detinutelor cu atitudine mai incertă sau, probabil, în vederile de perspectivă ale anchetatorilor, mai uşor de reeducat.

La ora la care am aterizat în lumea universului concentrationar românesc am găsit detinute cu experienţă îndelungată de temniță. Gradul de specializare în meserie a birourilor de anchetă şi a întregului personal investit în urmărirea evolutiei detinutilor politici, reuşise să creeze o atmosferă de suspiciune, de neîncredere, mai ales când în celulă sosea un „boboc” necunoscut.

Aveai impresia că fiecare se retrage în carapacea sa şi aşteaptă, studiind cu precautie manifestările noului venit. Atitudinea era perfect îndreptâtită, căci trecuseră prin încercări grele şi nu putine au căzut victime informatorilor.

Atmosfera sumbră a închisorii dispărea însă treptat, pe măsură ce căldura sufletească a celor din jur învingea teama şi ignora precauţia. Îndoielile ce îi sfredeleau mintea se destrămau când o inimă de soră, un cuvânt bun, un gest generos te ajutau să te regăseşti.

Un colectiv nou îti oferea perspectiva diversităţii sufletului uman. Acolo nu erau numai luptătoare, erau şi destule femei ce ajunseseră din întâmplare. Au fost oameni buni care au căzut, au fost oameni obișnuiti care s-au ridicat neaşteptat de sus. Viata oferă pretutindeni surprize.

Acolo am înteles mai mult ca oriunde că resursele de supravieţuire, puterea de a învinge răul, puterea de a îndepârta disperarea, trebuie să le cauţi în tine, în forţele tale sufleteşti. Tu trebuie să râspândeşti căldură şi bunătate în jur, fără să ceri nimic.

Păşisem cu sufletul deschis în lumea pe care doream mult să o întâlnesc şi să o cunosc. În camera aceasta din Jilava am cunoscut-o pe Maica Mihaela. Imaginile oamenilor se estompează peste ani şi totuşi figura Maicii Mihaela o am şi astăzi clară în minte, o port în suflet alături de marii rnartiri ai neamului românesc.

Maica Mihaela (Marieta lordache), călugăriţa de la Vladimireşti, o femeie la 40-50 de ani, scundă şi slăbuţă, cu o voce şi o privire caldă, ce răspândea bunătate; era săritoare la necazurile celor din jur şi deosebit de modestă.

Fusese adusă la Bucureşti pentru un plus de anchetă. După o săptămână, aveam să facem împreună drumul la Miercurea Ciuc. Autoduba ne transporta până la Bucureşti Triaj şi apoi, peste liniile ferate, la vagonul dubă.

Episodul acesta m-a urmărit mult timp. Şi azi parcă îl am în faţă. Aveam un bagaj respectabil, căci ai mei interveniseră initial să-mi trimită cat mai multe haine, pe potriva anilor pe care cu dărnicie mi-i hotărâse instanţa. Maica Mihaela se pare că primise tot ceea ce avusese la mânăstire, legat într-o rasă călugărească. La plecare fusesem ferm atenţionate: „Nici o vorbă şi fiecare își duce singură bagajul”. Bagajul Maicii Mihaela era greu, încât abia îl târa peste linii. Soldatul care ne însotea ne grăbea într-una. Maica nu mai putea merge. Am cerut permisiunea să o ajut apucând cu o mână de un capăt al rasei. În fine, am reuşit să parcurgem peste linii drumul care parcă nu mai avea sfârşit. Ne-am urcat în vagonul dubă şi ne-au inclus pe amândouă în acelaşi compartiment.

Dacă în celula de la Jilava nu am discutat aproape deloc, drumul de la Jilava la Miercurea-Ciuc a fost pentru mine o revelatie.

Fiecare făceam parte din altă generatie. Securitatea nu reuşise sa-şi pună amprenta pe sufletele noastre. Vorbeam aceeaşi limbă, aveam aceleaşi simţăminte, aceleaşi frământări sufleteşti, aceleaşi aspiraţii, aceeaşi nesfârşită dragoste pentru acest neam, aceeaşi dorinţă de înăltare spirituală, de luptă permanentă împotriva răului din noi şi din jurul nostru, până la sacrificiul suprem.

Drumul a durat în total cca douăzeci de ore. Nu ne-am odihnit aproape deloc. Am stat tot timpul de vorbă. Ne-am deschis sufletele, ne-am împărtășit idealul, ne-am povestit viaţa, aşa cum a fost cu durerile şi bucuriile ei, cu amărăciunea şi împlinirile ei.

De origine din Nicoreşti, Marieta Iordache făcuse liceul şi apoi Facultatea de Educaţie Fizică (ANEF) la Bucureşti.Trăise din plin lupta şi tragedia generaţiei din care făcea parte. Vibrase profund la toate chemările şi aspiratiile neamului său.

Maica Mihaela Iordache (Marieta)

După deshumarea de la Jilava din 1940, s-a retras la mânăstire, să se roage cu sufletul ei curat pentru mântuirea acestui neam. Spirit activ şi întreprinzâtor organizase viata de obşte a Mânăstirii Vladimireşti ajutând-o în toate pe stareţă, pe maica Veronica. Deşi în plin regim bolşevic, mânăstirea prospera neaşteptat. Bineînteles, comunişti nu vedeau cu ochi buni acest lucru.

Ca să desfiinţeze mânăstirea, a fost suficient să le implice pe măicuţe într-un proces de găzduire de fugari, în care să condamne câteva maici. Maica Mihaela căpătase 25 de ani de muncă silnică. Atunci, executase deja şase ani.

Din experienţa anterioară, maica anticipa faptul că la Miercurea Ciuc ne vor despărţi. Colectivul în care eram dusă nu trebuia să se bucure de prezenţa unui om ca Maica Mihaela.

Ar fi fost un dar prea mare pentru cele de acolo. Deţinutele, trebuiau sortite unei alte experienţe. Imi vorbise maica Mihaela de multe fete bune care puteau fi luate drept model, dar în mod deosebit mi-a descris-o pe Marina Chiritescu: seninătatea figurii ei.

După doi ani, când am ajuns la închisoarea din Oradea, imediat ce mi-am aruncat privirea în camera în care am intrat, am recunoscut-o. Avea într-adevăr cea mai senină figură.

Aveam aceeaşi profesie ca şi fratele dumneaei. Maica mi-a povestit mult, foarte mult despre el, bădiţa Nicoară, pe care îl iubise nespus. Inginer chimist, asistent universitar la Politehnică, dar cu o sensibilitate de poet, se angrenase în luptă pe frontul legionar până la dăruirea totală. Un om cu totul deosebit. Fusese asasinat în noaptea de 21/22 Septembrie 1939, în lagărul de la Miercurea-Ciuc, împreună cu alti 43 de legionari.

Maica Mihaela, parte năpădită de amintiri, parte şi de presimţiri, mi-a mărturisit, nu cu teamă, nu cu regret, nu cu revoltă, ci ca o curgere normală a firului vieţii, ca o împlinire logică a destinului ei: „Mă duc să mor şi eu acolo unde a murit fratele meu”.

Şi într-adevăr Maica Mihaela avea să moară după doi ani la Miercurea-Ciuc, lipsită de cel mai elementar ajutor medical, dar izolată şi îngrijită cu drag de doctoriţa Medeia Hanuţiu şi de o altă detinută al cărui nume nu l-am retinut. Dumnezeu a învrednicit-o de martirajul hărăzit celor aleşi.

(Viorica Stănulețiu-Călinescu – Lacrima prigoanei)

Maica Mihaela – o ființă excepțională, luptătoare, vitează și în același timp suavă

Am descins în plină noapte la Miercurea Ciuc, cu un sentiment apăsător. Eram dezolate că eram aduse din nou în fortăreaţa Mariei Tereza, peştera nenorocită în care aveau să mi se îmbolnăvească definitiv şi iremediabil oasele şi plămânii. […]

Prima celulă e rezervată pentru bolnavele T.B.C., următoarea va fi ocupată de Maica Mihaela, Meri şi Manţi. Urmăm noi, celula e înghesuită, cu şase paturi suprapuse pe două nivele, deci trei grupuri care abia încap. […]

Cu vecinele din stânga am vorbit prin morse, sistem pe care l-au învăţat de la noi toate trei. Cea mai solicitată era maica Mihaela, care vorbea mult cu fiecare din noi. Aveam cu ea discuţii lungi pe diferite teme. Cu Nana Sofica depăna amintiri comune din viaţa legionară. Cu mine, la început, prefera să discute probleme de filosofie creştină şi de teologie. Aceasta pentru faptul că m-a confundat cu o altă prietenă a Zoricăi (maica Teodosia), pe nume Paia. Când a aflat că nu sunt Paia ci Păzi a schimbat subiectul discuţiilor noastre. Mi-a povestit despre oamenii Mişcării, cu predilecţie despre Căpitan. Povestea atât de frumos, avea o memorie fantastică, reţinuse o mulţime de întâmplări şi cuvinte pline de spiritualitate şi de înţelepciune rostite de Căpitan. Le-am trecut în morse pe una din bluzele mele brodate, cu gândul să le scot afară şi să le reproduc când va fi posibil, erau, pur şi simplu, fascinante, dar n-a fost să fie.

N-am reuşit. Şi aşa s-a pierdut o comoară de mărturii păstrate cu exactitate şi cu evlavie într-o inimă binecuvântată de Dumnezeu. […] Regret că n-am găsit o formulă prin care să reuşesc să păstrez textele preluate de la Maica Mihaela. Ar fi fost mult mai bine dacă le-aş fi memorat, căci foaia memoriei n-ar fi putut fi confiscată. Chiar dacă aş fi pierdut ceva cuvinte, tot aş fi salvat ceva. În orice caz, mai mult decât nimic. Acum îmi stăruie în suflet doar regretul că s-a pierdut ceva nespus de frumos, fragmente din viaţa unei fiinţe excepţionale, luptătoare, vitează şi visătoare, suavă în acelaşi timp. Mărturiile îngrămădite cu multă grijă într-un suflet de neînlocuit au plecat odată cu ea ca să vorbească cerului de oamenii care i-au iubit comorile. Ceva, totuşi, a rămas: cuvintele ultime pe care le-a scos Nana Sofica din Miercurea Ciuc.

Maica Mihaela – Un om de mare duhovnicie și de profundă smerenie

Maica Mihaela […] era un model de ascultare. După rebeliunea legionară, Mihaela a intrat în mănăstire. Ea era așa de atentă să nu mi se întâmple ceva, încât atunci când o vizitau rudele nu le primea în chilie sau la secretariat, ca să nu se poată spune vreodată că eu, sau stareța, am avea legături cu foștii legionari.

Era prima care răspundea la orice ascultare. Au venit în gară niște vagoane cu ciment pentru mănăstire. S-a prezentat prima la gară, pentru descărcat, să nu plătim locație. Dacă se întâmpla ceva: se aprindea o chilie, sau altceva, Mihaela era prima care sărea. Avea un suflet cu totul special. Un om de mare caracter. Dacă o soră era de rând la gospodărie și vroia să vină la Liturghie, Mihaela o înlocuia bucuros. Mergea la vaci și la porci în locul ei. M-a uimit felul ei de a fi; era de o modestie nemaiîntâlnită. Avea o mare capacitate de adaptare. Un om de mare duhovnicie și de profundă smerenie.

(Pr. Ioan Iovan – Cuvinte împartașite de Părintele Ioan și Maica Stareță Cristina, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 61-62)

”Scrisoarea” maicii Mihaela din temnița de la Miercurea Ciuc sau Învățămintele unei gândiri desăvârșite

Scrisoarea Maicii Mihaela, scrisă în închisoarea de femei Miercurea Ciuc în 1958, adresată soborului drag:

”Acum vă scriu cu gândul la Măicuța. Au mai rămas 5 ani de așteptat și poate mai puțin și totuși dacă Mama Mică va întârzia să nu vă pierdeți răbdarea. Să recitiți Biblia, căci vom avea luptă mare. Învățați predicile de pe munte a Domnului Nostru și împliniți-o cu faptele în fiecare zi. Fiți înțelepte, harnice, blânde, smerite, aceasta să vă fie uniforma prin care să vă deosebiți de duhul lumii acesteia. Postul și rugăciunea să nu vi le știe nimeni decât Știitorul inimilor.

Nu mai judecați pe nimeni, așteptați în tăcere judecata lui Dumnezeu. Fiți credincioase cu preoții și cu autoritățile, după exemplul Mamei. Îngrijiți cu dragoste bisericile din sat. Cereți de este cu putință sfaturi Părintelui Mureșanu și tuturor celor sinceri, mai ales arme serioase din Biblie pentru ”Martorii lui Iehova” care au afirmații puternice cu priză mare în popor, mai ales în apele tulburi de acum. Să nu vă gâlceviți cu ei în zadar după cuvântul lui Gamaliil. Să vă pregătiți arme tari la toate afirmațiile. Știu că aceste sfaturi ale mele vă sunt de prisos, căci aveți caldă și puternică povățuitoare pe Mama Mare. Dar îmi fac și eu motiv de vorbă cu frățiorii mei cei călători. Și Morse se descoase ușor, merită un parastas. Dacă din ispită sau biruită din instinct ar voi vreuna să se rupă din mănunchiu, veți încerca tot ce va fi posibil, atunci lăsați-o să se căsătorească decât să ajungă la o greșeală mai mare sau la păcat împotriva firii care sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Să nu o disprețuiți, că diavolii stau la poartă la cei de pe calea aceasta, fac spărtură în zidul dragostei dintre voi și a ascultării de poruncile lui Dumnezeu, dar să nu fie așa. Spuneți cele cuvenite Mamei Maria și lui Moș Ionică, sărut pe Veronica. Fiți mereu cu grijă de bolnave și ctitori. Evitați colectele de la străini, munciți toate după putere, nu exagerați cu postul decât în ispite mari. Sărut mâna tatei, oare să-l mai găsesc vreodată? Nana, Moșu, Nașu.”

Această scrisoare a fost scrisă, adică cusută cu ață pe pânză albă cu semnele alfabetului Morse. S-a tradus și apoi s-a distrus scrisoarea. Ea cuprinde toate învățămintele unei gândiri desăvârșite. Noi soborul le-am primit ca din mâna lui Dumnezeu, trimise prin mesagerul Său. Maică Mihaila! nu te vom uita niciodată, și în veci îți va fi pomenirea în mijlocul soborului tău scump. Roagă-te pentru viața soborului, să putem urma Drumul Crucii cu răbdare și înțelepciune. Și să ne întâlnim cu toții în rai. Acolo să fim soborul Maicii Domnului întreg, și cu bucurie să lăudăm neîncetat pe Mirele nostru Iubit.

(Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. II, editura Anca, Urziceni, 2011, pp. 175-177)

Mesajul testamentar al maicii Mihaela

”Vor veni mulţi care vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea Legionară a avut un drum greşit şi că tot restul a fost o rătăcire. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: Ei nu au greșit. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăț şi necredinţă. Au aprins o lumină şi am mers cu ochii ţintă spre ea.

Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi de ea şi este adevărat că am curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângem, dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost odată călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină. Am vorbit despre Hristos şi am mers, în parte, după puteri, pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste, numai dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte şi a răzbunării în seama lui Dumnezeu. Iar grija noastră să fie una singură, aceea de a cunoaște voia Lui și apoi de a o îndeplini întocmai”

(Pe firul amintirilor, texte îngrijite de Aspazia Oțel Petrescu, Editura, București, 2012, pp. 49-51 Apud Revista Puncte Cardinale, anul II, nr. 11/23, noiembrie 1992, p. 3)

via Fericiti cei Prigoniti

PS Ambrozie de Înviere, despre războiul dus împotriva poporului român: “Se instaurează un nou fel de ateism, mult mai periculos şi mult mai tenace decât cel comunist. A legifera astăzi o stare de păcat, a o considera normală, „un alt fel de normalitate”, este inadmisibil.”

Pastoralele mai multor înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române s-au constituit drept un contraatac dur la provocările anticreştine ale unor grupări minoritare gălăcioase, fie că e vorba de atacurile la adresa familiei fie de cele la adresa demnităţii naţionale. Pe lânga Pastorala Prea Fericitului Patriarh al BOR Daniel, care preamăreşte jertfa martirilor şi mărturisitorilor ortodocşi din temniţele comuniste, şi alţi întâistătători au menţionat în scrisorile şi predicile lor de Sfintele Paşti atât Sfinţii Închisorilor cât şi campaniile duse împotriva fiinţei naţionale. “Chiar dacă astăzi nu mai vorbim în România despre persecuţii sângeroase la adresa credinţei, primejdiile şi încercările prin care trec Biserica şi Neamul nu sunt nici puţine, nici uşoare. Valorile care definesc familia sunt atacate pe toate căile. „Biserica de acasă”, cum numea Sfântul Ioan Gură de Aur familia formată din bărbat, femeie şi pruncii lor, s-ar dori dublată de tot felul de convenţii şi parteneriate, care de care mai periculoase pentru vieţuirea normală a lumii. De aceea, vă îndemn să sprijiniţi acţiunile bisericești sau civice care îşi propun să apere valorile fundamentale ale familiei”, a spus ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Alţi ierarhi au evidenţiat eroismul unor mărturisitori creştini ca Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Valeriu Gafencu, Părintele Arsenie Boca, Părintele Justin Pârvu sau luptătorii anticomunişti Vasile Marin şi Ion Moţa, după cum transmite ActiveNews. Unul dintre aceştia, PS Ambrozie, Episcopul de Giurgiu, a intrat în detalii privind războiul dus împotriva poporului român: “Astăzi vorbim tot mai des despre rezistenţă, însă, oare, ne-am stabilit cu adevărat priorităţile? Împotriva cui rezistăm noi? Împotriva realităţii Învierii, împotriva firescului, împotriva dreptei credinţe, împotriva propriei umanităţi, chemată nu la degradare, ci la desăvârşire? (…) Părinţii Nicolae Steinhardt, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt doar simple nume într-o listă oarecare, ci sunt tot atâtea voci, ce rostesc împreună, în deplină armonie, adevărul Ortodoxiei şi lumina dumnezeiască pe care credinţa şi rugăciunea le-au adus-o în întunericul crunt al închisorii. (…) Acum, însă, nu forţa, nu constrângerea, nu ameninţările sunt principalele elemente de convingere. În locul lor, dezinformarea, manipularea, erodarea principiilor sănătoase ale educaţiei sunt cele care pun temelia unui nou fel de ateism, mult mai periculos şi mult mai tenace decât cel comunist”, spune tânărul Episcop. Redăm mai jos, integral,  Pastorala rostită de PS Ambrozie în noaptea de Înviere 2017:

ÎNVIEREA DOMNULUI, PRAZNICUL ÎNVREDNICIRII NOASTRE

†AMBROZIE

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

EPISCOP AL GIURGIULUI

Iubitului nostru cler,

cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini,

har şi pace de la Dumnezeu, iar de

la Noi arhierească binecuvântare!

Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri,

Şi pe noi, pe pământ, ne învredniceşte

Cu inimă curată, să Te Mărim!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Cuvioase Maici,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Vreme potrivită este astăzi, după îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, să strigăm cele spuse de fericitul David: „Cine va grăi puterile Domnului şi cine va face auzite laudele Lui? Căci, iată, ne-a venit sărbătoarea cea dorită şi mântuitoare, Ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, temeiul păcii, pricina împăcării, încetarea războaielor, călcarea morţii, înfrângerea diavolului”[1] . În faţa sfântului jertfelnic, cetele îngerilor îşi unesc privirea şi zborul în tainică rugăciune, cu luare aminte, cu frică şi cutremur la dumnezeiasca jertfă pe care Hristos, Arhiereul Cel Veşnic, o împărtăşeşte Sfinţilor Apostoli.

Înaintea cereştii Liturghii, candela arde neîncetat, împărtăşind lumina cea sfântă a Învierii întregii Biserici, unită într-o singură şi adevărată mărturisire: „Hristos a înviat!”. Acesta este glasul cel tainic al creaţiei, aceasta este rugăciunea inimilor smerite, acesta este imnul cetelor cereşti, sabia de foc a Sfinţilor Arhangheli şi vestea cea bună adusă neamului omenesc. Toate s-au făcut prin Cuvânt „bune foarte” şi, tot prin Cuvânt, Adam cel vechi îşi ridică astăzi ochii către zorii mântuirii, lumea întreagă primeşte din preaplinul potirului iubirii dumnezeieşti şi renaşte la viaţa cea adevărată în Hristos.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

În fiecare an, la fiecare Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, taina aceasta a renaşterii cuprinde întreaga creaţie. Cutremurător şi înălţător lucru este priveliştea aceasta! Întunericul lasă locul luminii, plânsul devine strigăt de bucurie, iar îndoiala se preschimbă în nădejde şi credinţă tare. Pe chipurile bătrânilor şi pe cele ale tinerilor, în ochii celor trudiţi de muncă şi în cei ai copiilor osteniţi de joc, flacăra Învierii sporeşte, devine foc mistuitor al credinţei şi al dragostei, cuprinzând întreaga făptură şi înnoind-o. Astăzi suntem chemaţi să ne împărtăşim de taina Învierii şi să ne desăvârşim printr-însa. Fiul lui Dumnezeu se face Om şi din smerenia naturii omeneşti ridică dumnezeiescul chip al acesteia, înfăţişându-l Părintelui Ceresc în toată curăţia sa. Înaintea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, moartea îşi toceşte boldul şi pierde lumea. „A înviat Hristos, spune Sfântul Ioan cel cu Gură de Aur, şi cu El a înviat lumea întreagă. El a înviat, sfărâmând legăturile morţii… Ai văzut cât de mare este darul? Păstrează-l, omule, acest mare dar! Nu-ţi este îngăduit să trăieşti cu nepăsare”[2] . Prin învierea Fiului Său, Dumnezeu ne-a descoperit marea taină a vieţii: nemurirea şi veşnicia. Lumea Legii celei Vechi n-a cunoscut această taină, însă a păstrat nădejdea îndreptării şi a împăcării cu Dumnezeu. În Legea cea Nouă a Harului, chipul dumnezeiesc al omului a fost curăţit de întunecimea păcatului, iar lumina Învierii a alungat umbra patimilor şi a morţii. Prin Înviere, moartea care părea fără sfârşit, a fost surpată şi nimicită de Viaţa cea veşnică. Întunericul păcatului a fost biruit de Hristos, Mântuitorul nostru. Frica şi teama de moarte au fost alungate de bucuria şi speranţa învierii, prin chemarea noastră la o viaţă nouă şi deplină. De aceea, Învierea Domnului este tăria tuturor credincioşilor, ea străluceşte pe cerul duhovnicesc al credinţei, vestind, asemenea Luceafărului, apropierea zorilor mântuirii în Hristos, Împăratul cel Veşnic.

Urcuşul către Înviere nu este lin, nu seamănă cu niciunul dintre parcursurile cotidianului. Punctul central al acestui parcurs sunt Crucea şi Mormântul, în jurul cărora necredinţa şi îndoiala strigă cu glas mare, căutând cu încrâncenare pe cine să apuce. În faţa necredinţei, jertfa Mântuitorului Hristos nu este decât moartea unui alt om, obişnuit ca toţi ceilalţi, înălţat şi degrabă prăbuşit în propria-i neputinţă. Pentru credinţa celor puţini, a mironosiţelor şi a ucenicului iubit, moartea lui Iisus este moarte mântuitoare, braţele sale întinse pe Cruce cuprind lumea întreagă, într-o îmbrăţişare deopotrivă cu veşnicia, sângele său spală chipul întunecat şi neputincios al omului, cuvintele Sale dăruiesc viaţa, acolo unde puterea lumii acesteia rămăsese neputincioasă.

Punerea în mormânt închide pentru totdeauna şi pecetluieşte puterea păcatului şi a morţii. Iubirea dumnezeiască şi nepătimirea nu pot fi ţinute nici de puterea morţii, nici de greutatea pietrei. Hristos se pogoară la Iad şi aduce în lumina Învierii sufletele celor ţinuţi acolo de veacuri. Adam şi Eva, patriarhii, proorocii şi drepţii Vechiului Testament îşi văd împlinite năzuinţele şi se bucură iarăşi de apropierea lui Dumnezeu. Femeile mironosiţe, cele pornite către mormânt cu mânecare adâncă, împlinesc chemarea uceniciei şi a apostolatului, fiind cele dintâi care vestesc minunea Învierii. Tainică lucrare a purtării de grijă dumnezeieşti! Printr-o femeie, Adam cel vechi a pierdut raiul, după cum tot printr-o femeie, Maica Domnului, Adam cel Nou, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Întrupat, a mântuit neamul omenesc şi tot prin mijlocirea femeilor a oferit fiecăruia dintre noi cheia nepieritoare a Învierii, cea care deschide calea către Împărăţia cerească.

Iubiţi credincioşi,

Să fim cu luare aminte la chemarea Învierii! Nu toţi am fost chemaţi, oare, la cină? Nu tuturor ni s-a pus înainte strălucirea şi bogăţia ospăţului ceresc? Ce vom face însă dacă veşmintele noastre nu vor fi de nuntă, cum vom privi şi cum îl vom primi oare pe Hristos, cu haina sufletului sărăcită de păcat? S-a sfârşit postul, dar nu s-a sfârşit şi nevoinţa noastră, a încetat plânsul, însă nu s-a pierdut rostul privegherii. Chiar şi în noaptea Învierii suntem chemaţi cu aceleaşi cuvinte: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!”. Chemarea Bisericii este chemarea plină de responsabilitate a mântuirii. „Când intraţi în biserică, spunea Sfântul Ioan din Kronştadt, parcă lăsaţi în urmă pământul… lăsaţi timpul şi intraţi în veşnicie, fiindcă auziţi necontenit cântări de slavă şi de m biserică nu ne putem scruta pe noi înşine mai adânc, mai sincer, mai deplin, fiindcă aici este prezent în chip deosebit Dumnezeu, Cel ce ne mântuieşte, aici lucrează în chip deosebit harul Său… aici este şcoala pocăinţei, a împăcării omului cu Dumnezeu, de aceea auzim aici atât de des strigătul de căinţă al păcătosului smerit”[3].

Mare şi înălţătoare este Liturghia Învierii, dar oare se opreşte aici, în această noapte? Nicidecum! Duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare Hristos stă nevăzut de faţă, cercetând adâncul sufletelor noastre. Darul Învierii este copleşitor, însă nu-l putem primi fără pregătire şi fără luare aminte. Rostul Postului Mare acesta a fost: de a ne aşeza pe făgaşul Învierii. De a ne oferi răstimpul necesar pocăinţei şi curăţirii. Dacă nu am lucrat cu folos în această perioadă, să nu deznădăjduim, căci şi pentru cei din ceasul din urmă există speranţă: „de a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă”[4]. Să nu privim însă fără cutremur la darul ce ne este pus înainte. De aceea, smerenia, pocăinţa, răbdarea, dragostea se cuvine să reprezinte lucrarea noastră zilnică.

Dreptmăritori creştini,

Drumul către Înviere nu se parcurge cu uşurinţă, nu putem pleca în călătorie singuri, fără de călăuze pricepute şi atente la calea ce ni se aşterne în faţă. Pe calea către Emaus, cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, sunt însoţiţi de Hristos Însuşi, Cel ce le tălmăceşte Scriptura şi le deschide ochii vederii duhovniceşti, ca să înţeleagă minunea Învierii. Mişcaţi de această copleşitoare împărtăşire, ucenicii au devenit ei înşişi călăuze şi apostoli pentru întreaga comunitate a Bisericii. Moştenirea aceasta s-a păstrat peste veacuri, astfel că „în cărările mântuirii” înaintăm împreună cu Maica Domnului şi cu sfinţii, izbândind împotriva ispitelor veacului acestuia, bucurându-ne şi trăind tot mai intens apropierea de lumina nematerialnică a dumnezeirii.

Astăzi vorbim tot mai des despre rezistenţă, însă, oare, ne-am stabilit cu adevărat priorităţile? Împotriva cui rezistăm noi? Împotriva realităţii Învierii, împotriva firescului, împotriva dreptei credinţe, împotriva propriei umanităţi, chemată nu la degradare, ci la desăvârşire? Patriarhia Ortodoxă Română, prin Sfântul Sinod, a închinat acest an iconarilor şi Sfintelor Icoane, memoriei vrednicului de pomenire patriarh Justinian Marina şi, mai ales, pomenirii mărturisitorilor din temniţele comuniste. Pe toţi cei ce se îndoiesc de valoarea credinţei în viaţa omului, îi îndemnăm să citească mărturiile celor trecuţi pe sub furcile caudine ale regimului comunist. În mijlocul degradării umane atent controlate de minţile diabolice ale vremii, flacăra credinţei nu a încetat să ardă. Sunt mulţi cei ce nu au putut rezista ameninţărilor, torturilor, degradării, însă, la fel de mulţi sunt cei ce au găsit calea cea adevărată prin întunericul teribil al temniţelor comuniste. Anii de după cel de-al doilea Război Mondial pot fi consideraţi, pe bună dreptate, „anii de mucenicie ai temniţelor comuniste”[5], răstimp dureros în care s-a scris cu sângele românilor „cartea învrednicirii”[6] propriului lor neam. Ioan Ianolide, Marcel Petrişor, profesorul Mihai Rădulescu, Radu Mărculescu şi a sa extraordinară descriere a captivităţii din Gulagul sovietic, cât şi din închisorile româneşti, părinţii Nicolae Steinhardt, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt doar simple nume într-o listă oarecare, ci sunt tot atâtea voci, ce rostesc împreună, în deplină armonie, adevărul Ortodoxiei şi lumina dumnezeiască pe care credinţa şi rugăciunea le-au adus-o în întunericul crunt al închisorii.

În închisorile comuniste, viaţa religioasă a căpătat un tablou de catacombă. Nenumărate sunt mărturiile care conturează veritabile momente de trăire creştină, atunci când slujitori ai altarului săvârşeau slujbe, încurajându-i şi dându-le încredere colegilor de suferinţă în ajutorul divin. Cu toate torturile orchestrate de oamenii regimului, cum a fost în experimentul Piteşti, temniţa comunistă a reprezentat locul în care multe suflete au cunoscut transformarea spirituală şi apropierea de Hristos, creând modele pentru creştinismul contemporan[7].

Această represiune împotriva slujitorilor Bisericii lui Hristos era de fapt o nouă persecuţie, o revenire la vremurile de prigoană din vremea Imperiului Roman. Preoţii de mir şi credincioşii nu reprezentau singurele impedimente ale Bisericii pentru regimul comunist, ci şi monahii. Pentru comunişti, aceştia trebuia compromişi, iar mănăstirile desfiinţate, astfel încât să nu mai existe „focare de misticism şi pelerinaje”. Cu toată opoziţia unor ierarhi, monahismul a cunoscut o severă diminuare, ca urmare a aplicării Decretului 410 din anul 1959.

Rezistenţa lor a fost exemplară, iar moştenirea duhovnicească pe care ne-au lăsat-o nu trebuie trecută cu vederea. Apărarea credinţei nu s-a făcut însă doar din temniţă, ci oameni aleşi de Dumnezeu au ştiut să vâslească în marea tulburată a comunismului ateu şi să călăuzească Biserica spre ţărm. Printre aceştia, patriarhul Justinian Marina ocupă, fără îndoială, locul de frunte. Mulţi s-au grăbit să-l acuze din cauza apropierii faţă de mai marii vremii, însă câţi oare ştiu despre sutele, poate chiar miile de preoţi închişi pentru convingerile lor, salvaţi de marele patriarh, adăpostiţi, hrăniţi, lăsaţi să slujească Dumnezeiasca Liturghie, ocrotiţi ei şi familiile lor. Fără această părintească dragoste, cu adevărat patriarhală, Biserica noastră ar fi fost astăzi mult mai săracă. Mitropolitul de veşnică pomenire Bartolomeu Anania, părintele Dumitru Stăniloae, marii duhovnici Arsenie Boca, Benedict Ghiuş sau Sofian Boghiu sunt doar câţiva dintre cei mulţi, salvaţi de patriarhul Justinian. Din această perspectivă, cel de al III-lea patriarh al României este unul dintre mărturisitorii şi aprigii lucrători în ţarina Bisericii Ortodoxe Româneşti, năpăstuită de necredinţa celor împietriţi la inimă.

Mai presus de toate, toţi cei ce au mărturisit prin cuvânt şi prin faptă Ortodoxia în faţa pogromului comunist sunt icoane vii ale credinţei, ale Bisericii. Mucenicia lor, chinurile lor, viaţa lor, toate acestea nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale martirilor primelor veacuri. Prin sângele acelora s-a înălţat Biserica, prin sângele acestora din urmă Biserica a parcurs întunecaţii ani ai comunismului fără pată şi fără stricăciune. De aceea, iubiţii mei, anul acesta se cuvine a fi numit, pe bună dreptate, anul icoanei mărturisirii. Căci ce altceva este icoana, după spusele Sfântulu Ioan Damaschin, decât „chipul văzut al mărturisirii credinţei şi al lucrării lui Dumnezeu prin oameni, în lumea aceasta”[8].

Fraţi şi surori în Domnul,

Perioada regimului comunist a fost, cu siguranţă, vremea mărturisirii. Timpurile pe care le trăim par să se contureze tot mai clar ca vremuri ale responsabilităţii şi comuniunii. Ce determină această schimbare? Mai întâi de toate, conflictul ce mocneşte în toată lumea, fie că vorbim despre conflict armat, despre conflictul ideilor sau al discursurilor. Apoi, o nouă viziune asupra lumii şi asupra existenţei, în cadrul căreia credinţa nu-şi mai are locul. Nu în ultimul rând, ignorarea valorilor şi preferinţa pentru superficialitate şi pentru egoism, atent camuflate în spatele unor pretinse drepturi de liberă exprimare. De această dată, însă, nu forţa, nu constrângerea, nu ameninţările sunt principalele elemente de convingere. În locul lor, dezinformarea, manipularea, erodarea principiilor sănătoase ale educaţiei sunt cele care pun temelia unui nou fel de ateism, mult mai periculos şi mult mai tenace decât cel comunist.

Împotriva tuturor acestor schimbări, Biserica răspunde prin chemarea la responsabilitate şi comuniune în Hristos. Participarea la viaţa şi misiunea Bisericii presupune preocuparea sinceră pentru mântuirea credincioşilor ei, preocupare ce nu revine exclusiv sfinţiţilor slujitori, ci tuturor celor ce mărturisesc împreună credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, mort şi înviat pentru mântuirea lumii[9].

Mărturia cea mai clară a acestei co-responsabilităţi o reprezintă cele două demersuri de apărare a familiei tradiţionale şi a menţinerii orei de religie în trunchiul comun al materiilor predate în învăţământul preuniversitar. A susţine o stare firească a lucrurilor, anume aceea a familiei formate din bărbat şi femeie, a devenit astăzi piatră de poticnire pentru toţi cei ce, în numele unui umanism greşit înţeles, militează pentru forme de convieţuire considerate până nu demult inadmisibile. Se cuvine să afirmăm astăzi, mai insistent ca oricând, că normalitatea este una, că adevărul este unul, că viaţa, existenţa umană nu pot progresa în condiţii de promiscuitate şi de compromis. Biserica nu condamnă persoana umană, ci se apropie cu dragoste de ea, încercând s-o îndrepte acolo unde acest lucru se impune. Condamnă însă păcatul şi rămâne intransigentă în ceea ce priveşte raportarea la el. A legifera astăzi o stare de păcat, a o considera normală, „un alt fel de normalitate”, este inadmisibil.

O altă problemă, la care Biserica este chemată să răspundă, este aceea a valorii vieţii umane şi, în special, a avortului. Marşul pentru Viaţă, desfăşurat de sărbătoarea Bunei Vestiri şi în cele trei oraşe din cuprinsul Episcopiei Giurgiului, cu binecuvântarea şi susţinerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, trebuie considerat ca un prim pas într-un proces amplu de recuperare a mamei şi a copilului. Pe lângă acest gest de exprimare a propriei poziţii, Biserica, prin instituţiile sale sociale încearcă să diminueze cât mai mult posibil creşterea numărului de întreruperi de sarcină şi să consilieze femeile ce trec printr-o asemenea dramă. Soluţiile identificate sunt multe, în Episcopia Giurgiului existând deja de multă vreme un centru social dedicat ocrotirii mamei şi copilului, în localitatea Slobozia.

Cu certitudine, se pot face multe alte lucruri pentru ocrotirea mamei şi copilului, însă într-o asemenea acţiune trebuie implicată întreaga Biserică, credincioşi şi clerici deopotrivă. De fiecare dată, Biroul de presă al Patriarhiei Române a semnalat în spaţiul public activităţile sociale pe care le desfăşoară, oferind toate datele necesare pentru buna lor cunoaştere. Din păcate, numai o mică parte a acestor informaţii a fost preluată şi interpretată ca atare. În faţa adevărului rostit simplu a fost preferată informaţia trunchiată, dar senzaţională, umbrind cu bună ştiinţă imaginea Bisericii. În ciuda acestor oprelişti, roadele se văd, iar numărul celor ce susţin activităţile pastoral-sociale şi cultural-misionare desfăşurate în cuprinsul Patriarhiei Române este tot mai mare.

Iubiţii mei,

Lucrarea Bisericii nu ar fi posibilă fără osteneala jertfelnică a preoţilor, fără rugăciunea neîntreruptă a monahilor şi monahiilor, fără Dumnezeiasca Liturghie slujită neîntrerupt în sfintele altare. Într-o zonă săracă, aşa cum este cea a Giurgiului, lucrarea pastorală este una aparte, ea implicând în primul rând apropierea faţă de problemele oamenilor, de suferinţele şi neputinţele lor. Slujirea preoţilor a urmărit în primul rând acest aspect, nevitregind însă sfintele locaşuri de frumuseţea cea bineplăcută Domnului. Astfel, multe dintre bisericile din cuprinsul Episcopiei au fost restaurate, înfrumuseţate cu pictură, înzestrate cu odoare noi. Pentru toate acestea, meritul este al preoţilor, dar şi al credincioşilor care le-au fost alături. Fapta lor este una mărturisitoare, o dovadă atât de importantă a credinţei lucrătoare, într-o lume atât de bulversată şi tot mai secularizată. Fără îndoială, aceste cuvinte pot părea lipsite de consistenţă, însă vă invit pe toţi, iubiţi credincioşi, să păşiţi pragul bisericilor din cuprinsul Episcopiei Giurgiului. Bucuraţi-vă de frumuseţea lor, admiraţi-le pictura, însă fiţi cu luare aminte la glasul tainic al rugăciunii, ce însufleţeşte toate aceste podoabe. Catedrală sau biserică mică din cel mai sărman sat al eparhiei, puterea rugăciunii este la fel de mare, pentru că mare este dragostea şi jertfa cu care acestea au fost înălţate.

Multe dintre aceste sfinte lăcaşuri sunt astăzi finalizate. Altele aşteaptă încă vremea rânduită pentru a ajunge la desăvârşita frumuseţe a casei Domnului. Într-un cartier vitregit multă vreme de biserică, precum cartierul Tineretului din Municipiul Giurgiu, se înalţă astăzi biserica Sfinţilor Martiri Brâncoveni. La intrarea în oraş, în imediata apropiere a bisericii de lemn a Mănăstirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, este construită noua catedrală episcopală. Prezenţa ei este binevenită, nu doar pentru numărul mare al credincioşilor ce doresc să se închine în sfânta mănăstire, ci şi ca punct important de reper pe harta duhovnicească a eparhiei. La poarta de intrare în ţară, bisericile vechi şi noi ale oraşului te întâmpină deopotrivă, dând glas mărturisirii acestui neam. Ele sunt icoane vii, chivote alese ale credinţei, stâlpi tari ai acestui popor.

Sunt numeroase vocile celor ce socotesc construcţia de noi biserici nepotrivită, argumentând că în locul lor ar putea fi ridicate spitale, şcoli sau alte aşezăminte soaciale. Din neştiinţă sau din rea voinţă, toţi aceştia uită un lucru important: educaţia acestei ţări şi primele forme de îngrijire medicală au luat naştere în tinda bisericilor. Priviţi bisericile bolniţă existente în mai toate zonele ţării, citiţi documentele ce dovedesc rolul Ortodoxiei în formarea intelectuală a credincioşilor săi. Rugăciunea, trăirea Sfintei Liturghii, respectarea învăţăturilor bisericeşti nu reprezintă apanajul unei mentalităţi retrograde, cum încearcă unii să ne convingă, ci ele ţin de o perspectivă unică asupra lumii şi asupra realităţilor ei: perspectiva creştină. Prin urmare, a fi creştin ortodox nu este o ruşine, ci cea mai mare cinste pe care o poate avea persoana umană. Rugăciunea, Liturghia, Sfintele Taine, toate sunt expresia conştiinţei mărturisitoare ce afirmă că lumea şi omul sunt lucrarea iubirii Preasfintei Treimi. Ortodoxia se trăieşte, se mărturiseşte, se binevesteşte, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de bucuria împărtăşirii din preaplinul dragostei dumnezeieşti.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Cu aceste gânduri vin înaintea domniilor voastre în noaptea sfântă a Învierii Mântuitorului Hristos. Anul acesta este într-adevăr anul mărturisirii şi cursul vieţii ne dovedeşte că nu ne înşelăm. Ca niciodată, suntem chemaţi cu toţii, clerici şi credincioşi, bătrâni şi tineri, să dăm măsura credinţei noastre. Să nu privim cu superficialitate la tot ceea ce se întâmplă! Să nu uităm să punem undelemnul rugăciunii în candelele cugetelor şi inimilor noastre! Pentru toate acestea vom da seama înaintea Dreptului Judecător. Să fim mărturisitori, fraţilor, după pilda mucenicilor primelor veacuri, după modelul bunicilor şi părinţilor noştri! Să purtăm înaintea ochilor icoana jertfei mărturisitorilor din temniţele comuniste. Înaintea tulburării lumii acesteia nu suntem singuri, ci împreună cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii, câtă vreme rămânem în Biserica dreptmăritoare, mărturisind credinţa cea adevărată.

E multă lumină în noaptea aceasta. Dincolo de flacăra vie a candelelor şi lumânărilor ce poartă în fiecare casă, în fiecare gospodărie, lumina sfântă de la Ierusalim, adusă prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, văd lumina din sufletele domniilor voastre. Aceasta este minunea Învierii: cu mic cu mare, în seara aceasta, mărturisim într-un glas Învierea lui Hristos. Aceasta este icoana Învierii: poporul cel binecredincios rostind într-un cuget: Hristos a Înviat!

Al Vostru părinte sufletesc, de tot binele doritor şi pururea

rugător pentru Voi către Bunul Dumnezeu,

† D R. A M B R O Z I E

E P I S C O P U L G I U R G I U L U I


[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântare la Sfintele Paşti I, traducere Pr. Dumitru Fecioru, PSB (Sn.), vol. 14, Basilica, Bucureşti, 2015, p. 173.

[2]Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântare la Învierea Domnului, traducere Pr. Dumitru Fecioru, PSB (Sn.), vol. 14, Basilica, Bucureşti, 2015, pp. 168, 170

[3]Sf. Ioan din Kronştadt, Liturghia: cerul pe pământ. Cuvântări mistice despre Biserică şi cultul divin ortodox, traducere Boris Buzilă, Deisis, Sibiu, 2002, pp. 142, 144, 147

[4]Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de învăţătură la Sfintele Paşti, în Slujba Învierii şi Carte de Tedeum, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 46.

[5]Cf. Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor: pentru o istorie a învrednicirii româneşti, Editura Rost & Fundaţia “Sfinţii Închisorilor”, Bucureşti – Piteşti, 2014, p. 673

[6]Ibidem passim.

[7]Pr. Constantin Voicescu, „Viaţa religioasă în închisoarea Târgu Ocna (1950- 1954)”, în Vestitorul Ortodoxiei, an VIII, nr. 154, 16-30 aprilie, 1996, p. 2

[8]Cf. Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor I. 4 – 6, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, pp. 40 – 42.

[9]Cf. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ştiinţa mântuirii. Vocaţia mistică şi misionară a teologiei, Ed. Basilica, Bucureşti, 2014, p. 9.

Sursa: Episcopia Giurgiului

Preluare: Ziaristi Online / Foto: Basilica

Paștele în zeghe

Am trecut prin 14 securități, închisori și lagăre de exterminare: Securitatea din Iași, Securitatea Uranus (în București), Securitatea din Brașov; apoi închisori: Codlea, Gherla, Galați, Brăila, Fortul 13 Jilava și Văcărești; lagăre de muncă: Balta Brăilei, lagărul de la Strâmba, lagărul de la Stoenești – saivane, și faimosul lagăr de la Salcia, apoi în Delta Dunării, în lagăre terestre: Periprava Centru, Periprava – secția Grindu, precum și într-un lagăr plutitor, pe un bac, la recoltat de stuf iarna, cu picioarele în apă, flămânzi, bătuți, umiliți și lipsiți de minime condiții de igienă și de asistență medicală. Mulți dintre noi au rămas acolo. Dacă m-aș referi la asta, în doar șase luni, care pentru mine au rămas de referință pentru tot restul vieții, între 1 ianuarie 1960 și 30 iunie 1960, lângă patul meu au murit zece deținuți.
Paștele în zeghe

În diferitele locuri de detenție, eram niște privilegiați aceia care aveam în celulă măcar un călugăr. Preoții știau ce și cum să facă. Când nu aveam, ne rezumam și noi la câteva rugăciuni și să cântăm de Paște un „Hristos a înviat”, pe care-l știam toți. Trebuia însă făcut cu mare grijă, cu mare, mare atenție. Dacă eram prinși, eram aspru pedepsiți. În primăvara lui ‘59 ne-a surprins un gardian, Todea, la Gherla, la etajul unu. Ne-a pus pe burtă de dimineață până seara, ne-a lăsat cu burta pe beton. Și deschidea din când în când ușa și se ducea la gratii și bătea cu ciocanul să vadă dacă nu am tăiat vreo gratie, călcând peste trupurile noastre. Era o mare satisfacție pentru el. Călca peste noi, care eram unii peste alții, căci nu încăpeam. Cea mai mare mortalitate din toată istoria Gherlei a fost vara lui ‘59.

Eram trei și jumătate într-un pat metalic. Într-o celulă unde pe plan orizontal nu intrau decât trei paturi, paturile erau pe patru niveluri, adică 12 paturi, iar noi eram 42 de deținuți. Noi, cei tineri, dormeam direct pe grătarul de fier al patului, căci saltelele de paie le dădeam jos pentru bătrâni și bolnavi, care nu se puteau cățăra la nivelul doi, trei și patru. Cei de la patru erau palizi dimineața, căci nici oxigen nu aveau sus.

Cât despre sărbătoarea Sfintelor Paști, îmi amintesc…, eram în seara de Înviere a anului 1960, în lagărul de la gurile brațului Chilia, de la Periprava Centru. Cred că era 17 aprilie 1960. Cântam „Hristos a înviat” și, în spatele meu, pe un pat, la parter, adică patul de jos, era nea Vasile Moldovan, din Lisa de Făgăraș. Era grav bolnav, săracul. În timp ce cântam, un medic dintre noi, deținut, a venit și ne-a spus să ne oprim. Am rămas surprinși. De ce să ne oprim? „A murit nea Vasile!”

Din păcate, ziua Sfintelor Paști nu putea fi decât una ca toate celelalte, căci erau cu ochii pe noi. Acum erau mai atenți decât în celelalte zile, tocmai ca să nu întreprindem nimic pentru a marca evenimentul. Erau foarte atenți. Cu toate acestea, pentru cei care eram privilegiați să avem printre noi un preot, era mare lucru, pentru că știa tot ce trebuie făcut. Am avut parte și de Sfinte Liturghii, dar mai rar, căci o Liturghie presupune timp, presupune o anumită atitudine și multe alte lucruri. Riscul era colosal, dar, cu toate acestea, găseam acele perioade chiar și foarte scurte de reculegere și de trăire. Imaginați-vă că în perioada de foame cumplită, la Gherla, dimineața mâncam 24 de persoane dintr-o pâine de două kilograme. Incredibil. Fiecare primea câte o feliuță de 80 de grame. Din puțina asta pâine, preoții tăiau cubulețe și într-o cană făceau agheasmă. Luau apă într-o căniță, se rugau și se rugau, și se rugau, și cu degetele împreunate, căci n-aveam busuioc, n-aveam nimic acolo…, băgau de trei ori mâna și sfințeau apa. Stropeau apoi acele cubulețe, iar după aceea fiecare dintre noi trecea prin fața preotului și lua numai câte un cubuleț, atât, căci nu era de unde…

Asta s-a întâmplat de două ori, de regulă de Paști, pentru că nu aveam cum face altceva, și nu aveam obiectul muncii, n-aveam pâinea.
Mi-am iertat călăii, care nu de puține ori m-au călcat în picioare. Țâșnea sângele din noi… Faptul că am știut să iert și am putut să iert mă fac mai puternic. Pare ceva de necrezut, dar așa simt. Ca mine însă au fost zeci de mii în țara asta. Nu eu sunt acela care am suferit cel mai mult, nu eu am fost cel mai mare luptător anticomunist. Nu! Au fost mult mai mulți aceia care au luptat cu adevărat, care au suferit enorm și care și-au pierdut și viețile în această luptă inegală. Dar a fost însă atât de frumos, atât de înălțător, să te sacrifici pentru țară! Acum par cuvinte pompoase. Am ținut până acum peste 150 de conferințe, la aproape 10.000 de elevi. Mi-era teamă că într-o zi un tânăr o să-mi pună o întrebare: „Bine, bine, dar noi astăzi ce să facem?” Și această întrebare a venit într-o bună zi. N-am scăpat. N-aveam un răspuns pregătit, dar, așa, dintr-odată, i-am spus: „Nu vă rămâne decât ca și voi, așa cum noi am făcut-o în urmă cu 60-70 de ani, să vă iubiți neamul, patria, tricolorul și credința strămoșească!“

 

* Octav Bjoza, președintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România

sursa: Ziarul Lumina

HRISTOS A ÎNVIAT! Redacţia Buciumul vă urează sărbători cu lumină şi har!

Învierea Domnului în temniţele comuniste

Invierea-Domnului-6

Sfânta Înviere în lagărul din Mina de la Baia Sprie…

 

În 1954, noi am sărbătorit învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de plumb. Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acele vagoane joase pe care le foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg mult. Mulţi dintre noi munceam împreună.

Cum puteam să sărbătorim Paştele? Din freze am făcut clopote. Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Lovite toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii făceau un zgomot minunat. Acela a fost momentul când anunţam începerea slujbei.

Atunci am intrat în ascensor şi am coborât în locul unde se aranjase un altar şi cruci din bârne. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, religioasă tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră, nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată; cu toţii eram într-un gând.

Când am intrat în ascensor, am intrat cântând „Hristos a înviat!“. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă. Am intrat la duşuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului.

„Ştiţi de ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Când vă va intra în minte că sunteţi aici pentru reeducare? Când o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici, băieţi! (şi au îndreptat ameninţător puştile lor spre noi). Toate vieţile voastre sunt în mâinile noastre: suntem cei care decidem ce se va întâmpla cu voi. Şi am decis că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom împuşca pe toţi. Acum, toţi preoţii în dreapta mea!”

Acolo am fost 20 de preoţi atât ortodocşi cât şi greco-catolici. Eu personal n-am ieşit, am stat împreună cu laicii. Apoi, comandantul a început din nou: „Acum, uitaţi-vă bine la ei! Vedeţi! Aceştia sunt cei care vă învaţă ideile lor politice. Aceştia sunt criminalii care vă bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu ştiu de unde au luat preoţii ideea de Dumnezeu. Hei, voi! îndrăzniţi să spuneţi că voi credeţi în Dumnezeu?! Oricine spune că mai crede în Dumnezeu să facă un pas în faţa mea, chiar acum!“

Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în primul moment, dar de data asta mi-am spus mie că trebuia să recunosc ceea ce aşa şi era: credeam în Dumnezeu.

Am păşit în faţă. Comandantul mă cunoştea foarte bine. „Hai, spune, de unde eşti?”

I-am spus de unde sunt şi m-a întrebat:

– „Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i aşa?”

– „Da!”

– „Nu sunt mai mulţi decât tine? Hai să-i chemam pe toţi aici”.

Şi au adunat toţi preoţii. Curtea lagărului era plină de gropi adânci şi pline cu apă. Superiorii ne-au alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea nici una din acele gropi nu mai era plină de apă, curtea a devenit ca o mlaştină murdară.

(Pr. Justin Pârvu – “Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos – vol I”)

Noaptea Învierii din închisoarea Pitești, anul 1949

Invierea-Domnului-12

Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte.

Nu le-am putut răspunde decât cu un Hristos a înviat! care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea, ostaşul din post a spus: Adevărat a înviat!

(Traian Popescu – Experimentul Piteşti, Editura Criterion, Bucureşti, 2005, pp. 65-66)

Noaptea Învierii în catacombele minei Cavnic, anul 1953

Noaptea Învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Venirea lui Eisenhower la putere în America ne dă curajul de a ne manifesta mai liber. Numai cei timoraţi încearcă să-şi realizeze norma.

Spre sfârşitul timpului de muncă, toţi ocnaşii ne apropiem de corfă. Acolo, în spaţiul din faţa corfei, vast cât o catedrală, este o mare de oameni. În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care ţin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoţi, cei care s-au întâmplat să fie în mină în această noapte, se pregătesc de săvârşirea marii Slujbe a Învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârşit îşi sting lămpile şi gardianul şi civilul de la corfă, care stinge şi becul electric. Întuneric absolut. Linişte suprafirească. Brusc se aprinde o lampă. Lumina ţâşneşte parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului:

– Veniţi de luaţi Lumină!

Şi lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet. Apoi vocea cucernică intonează:

– Mărire Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!

Din zeci de piepturi răsună cântarea pascală: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Şi vocea preotului continuă tunătoare:

– Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească toţi vrăjmaşii Lui şi să piară de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe Dânsul!

Să se risipească şi să piară vrăjmaşii lui Dumnezeu! Cuvintele sună şi răsună ca nişte ciocane pe nicovala veacului ateu.

La fiecare cântare, de pe margini, răsună glasul metalic al sfredelelor lovite de ciocane. Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote…

Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Noaptea Învierii la Jilava, anul 1950

Tensiunea nervoasă creştea în cameră, ca în toată închisoarea. Zilnic, în special noaptea, percheziţii inopinante, bătăi cu pumnii sub fălci, schingiuiri sau călcări în picioare, pentru o talpă de bocanc scrisă sau că nu ai stat drepţi în faţa miliţianului. Programul de timorare era bine gândit pentru prăbuşirea morală şi lichidarea fizică a cât mai mulţi dintre noi. Prin morse aflasem că şi cei duşi la tribunale pentru a fi judecaţi, pentru recursuri, cercetări, anchete, erau maltrataţi şi chiar că unii deţinuţi au murit sub lovituri. IarMaromet şi Ivănică, în bătaie de joc, ziceau: „Dă-l la scăzământ!”.

Aflasem că la camera zero se afla un grup de condamnaţi la moarte; daca executării sentinţei nefiind fixată, erau ţinuţi în condiţii jalnice, în intenţia de a-i lăsa să moară. Apoi că în secţia femeilor o tânără scoasă la anchetă fusese violată de ofiţerul anchetator – care o ameninţase că o va ucide dacă-l va divulga.

În cameră, din când în când, venea câte un deţinut sau mai pleca câte unul. Cei ce veneau aduceau veşti despre Canal, despre teroarea de acolo şi numărul mare de morţi, despre începutul colectivizării forţate sau despre situaţii din alte închisori sau lagăre de muncă forţată din ţară. Orizontul ţării se înnegrea sub norii grei ai concepţiei de fericire universală.

Încercam în atmosfera de teroare să aducem o rază de lumină spirituală, ajutând pe fiecare cu vorba sau fapta şi cu puterea rugăciunii, atât cât era posibil, dând exemplu de linişte şi încredere. Primeam cu resemnare creştină greutăţile şi mizeriile impuse de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. În Săptămâna Mare ne-am impus un program de tăcere, meditaţie şi rugăciune, după ce în Duminica Floriilor am încercat să prezentăm pe înţelesul tuturor, semnificaţia Intrării Domnului Iisus în Ierusalim şi datoria fiecăruia de a se pregăti pentru a-L primi în Ierusalimul sufletului său. Noaptea şi ziua ştafeta rugăciunii continua fără întrerupere, candela vie ardea permanent. Tăcerea, însoţită de rugăciunea permanentă care nu mai era un secret pentru ceilalţi, a creat pentru cei din cameră o stare de adevărată linişte (…)

În Vinerea Mare am cântat versetele pe care ni le-am amintit din fiecare stare a Prohodului şi imnurile Sfinte Dumnezeule şi Mergi la cer. Apoi liniştea s-a aşternut până în noaptea Învierii.

La miezul nopţii ne-am sculat. Eram pregătiţi să primim în sufletele noastre pe Mântuitorul lisus Hristos, înviat. Cel ce prin Întrupare devenise om, iar prin Înviere îndumnezeise pe om. O parte din copii, cărora le destăinuisem că am Sfânta împărtăşanie, au primit câte o firimitură, cuminecându-se. Cei mai mulţi, nu s-au socotit vrednici de primirea ei.

O, dacă am fi totdeauna aşa de riguroşi cu noi înşine!

În linişte ne pregăteam ţinuta pentru a începe, cu evlavie şi teamă, dar şi cu îndrăzneală, cântarea imnului Hristos a înviat! De pe coridor, dinspre intrare, se auzeau zgomote înfundate, lovituri, icneli şi vaiete, care creşteau în intensitate, apropiindu-se însoţite de zăngănitul zăvoarelor. Era obiceiul în acei ani ca marile sărbători creştineşti sau comuniste să fie marcate cu evenimente deosebite, care să rămână în conştiinţa celor întemniţaţi. Bătăile, schingiurile, lanţurile, neagra şi chiar uciderile, erau gândite astfel ca să dea strălucire diavolească acestor momente omagiale.

Am început să cântăm Hristos a înviat! din ce în ce mai tare, simţind nevoia să apărăm vieţile noastre cu strigătul învierii. Câtva timp am crezut că mi s-a părut că am auzit bătăi şi strigăte de durere. Apoi m-am convins că pe măsură ce noi cântam, ele scădeau în intensitate şi se depărtau ca şi cum un vânt potrivnic făcea ca flăcările mistuitoare ale unui incendiu, să se abată de la un obiectiv periclitat. Mai târziu am înţeles că Dumnezeu, printr-o hotărâre trimisă de sus, oprise martiriul care trebuia să aibă loc în noaptea învierii Lui. Am rămas liniştiţi la locurile noastre până dimineaţa. Toţi ceilalţi din cameră se uitau la noi cu ochi întrebători.

Sfântul Apostol Pavel şi Sila cântau psalmi şi se rugau în închisoare, iar toţi cei închişi îi ascultau. Dumnezeu actualizează minunile Lui, pentru fiecare generaţie de credincioşi care suferă pentru Adevăr.

Dimineaţa am făcut cu toţii rugăciunea de mulţumire lui Dumnezeu, pentru că ne-a scăpat de furia vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi şi am cântat Hristos a înviat! Prin geamul ferestrei cu văruiala decojită într-un colţ, se vedeau peste oblon, pe malul şanţului de apărare, câţiva corcoduşi, măceşi şi porumbari, care înmuguriseră şi înfloriseră mai devreme. Câteva floricele ca nişte scântei de lumină râdeau în soare. Adăpostul şi  căldura din şanţ le favorizaseră intrarea în vegetaţie. Sufletul meu, văzând în aceasta mâna lui Dumnezeu, Care pe toate le învie din moarte o dată cu Sine, s-a umplut de lumină şi mi-am citit într-însul acest poem. L-am socotit dăruit de Duhul Proniei Cereşti pentru cinstea Învierii şi l-am şi recitat cu emoţie.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, București, 2002, pag. 242-244)

Sfintele Paști în inima pământului – mina Baia Sprie, anul 1954

Se apropiau Sfintele Pasti, Învierea Domnului nostru IisusHristos. Cugetam la acest mare si sfânt praznic. În iconomia mântuirii, Domnul a rânduit să-i premeargă Patima, chinurile, jertfa cea izbăvitoare Învierii. Trebuia si noi să trecem prin focul suferintei ca să ne curătim si apoi să asteptăm Învierea.

Detinutii nostri lăgăristi erau văzuti tot mai des în atitudini de meditatie si rugăciune. Cu fumul lămpilor de carbid, în abataje sau pe stâncile de pe galerie, făceau pe pereti cruci, unele mai mari până la o jumătate de metru, altele mai mici.

– E semnul izbăvirii, părinte, si noi vrem să-l vedem peste tot, spuneau. Noi suntem crestini si credem că si de la Crucea Domnului putem primi un ajutor.

În săptămâna Patimilor, unii detinuti au zis:

– Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Pasti să facem o slujbă în mină? Să serbăm si noi Învierea!

– Nu e permis, dar, dacă doriti, să încercăm să o facem. Păstrati discretia, ca să nu audă agentii turnători.

De la om la om au fost anuntati cei ce trebuiau să participe la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anuntăm. Cu o bucurie ascunsă se astepta Ziua Învierii.

Veni Vinerea – ziua marii si Sfintei Patimi – si administratia ne-a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar detinutii au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească friptura. Eu am primit-o si am păstrat-o pentru ziua Învierii. Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da si în viitor în Vinerea Patimilor la detinuti să se „spurce” cu mâncări de dulce.

La orizontul 12 unde lucram eu, la 560 de metri adâncime, mai lucra si preotul Valeriu Antal si diaconul Teodor Bej. Ne-am înteles împreună cu bucurie si entuziasm. Am intrat seara în mină, în noaptea Pastilor. Cei anuntati stiau ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s-au tras „clopotele”. Cum?

Niste sfredele legate unul de altul în pozitie verticală erau ciocănite cu un alt sfredel si sunetul trecea de la unul la altul încât aveai impresia că sunt chiar niste clopote adevărate. Tragerea „clopotelor” era anuntul ca oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toate părtile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse si luau loc.

Noi preotii nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete si opinci. Asa am început slujirea.

Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat:

„Veniti de luati lumină!” toti si-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim.

Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!” Slujba era ascultată în genunchi. Memoria exceptională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale utreniei Învierii.

Pe la mijlocul slujbei, veni spre noi seful informatorilor,căpitanul de jandarmi Petrescu, detinut ca si noi. El fusese prins de camarazii lui de cameră că făcea marea „crimă” că se roagă cu pătura trasă peste cap. A fost putină tresărire când a fost văzut că vine. Colegii de slujire m-au întrebat:

– Ce facem?

– Continuăm, am răspuns.

Şi Petrescu văzând linistea noastră nu a îndrăznit să zică nimic si s-a asezat în liniste printre ceilalti ascultând până la capăt sfânta slujbă. Apoi toti s-au retras la locurile lor de muncă.

A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat sfintei slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă si de măreată încât toti am fost foarte miscati. Misterul credintei le-a trezit tuturor o înfiorare sfântă si o multumire negrăită care le-au zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de conditia lor de detinuti. Efectul slujbei a fost cuceritor. Condor, maistru ungur care era cu noi în mină, fost sef comunist peste întreg Ardealul în timpul când comunistii erau în prigoană si luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la mică distantă să nu fie văzut si a ascultat slujba în genunchi.

La iesirea din mină, în lift toti cântau „Hristos a Înviat”, desi ofiterii lagărului si paznicii ne asteptau afară si erau văzuti.

Bucuria era pe fetele lor si nimic nu i-a putut opri. Nu au avut neplăceri după aceea pentru slujba aceasta.

Un om de mare calitate si de mare omenie, Cojocaru, fost inspector al Sigurantei din Bucovina, care datorită greutătii temnitei a devenit schizofrenic cu manifestări când de bucurie când de tristete si tăcere, mi-a imputat cu durere că nu l-am anuntat de această slujbă. Mi-a părut foarte rău. Aveam multă stimă pentru dânsul dar m-am temut să-l anunt. Ascultarea slujbei îi aducea multă mângâiere si poate chiar însănătosirea.

Păcătuim uneori fată de fratii nostri din lipsă de îndrăzneală si asta din prea putină credintă, uitând că mai poate veni si Dumnezeu cu ajutorul său.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Învierea Domnului cu părintele Gheorghe Calciu – Închisoarea Aiud, anul 1980

…Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară. In noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând.

Vuietul lor pătrundea foarte… spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, cipătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.

Şi am cântat „Hristos a înviat!“. La început în gând, pe urma am simţit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară, pe culoar şi, sigur, gardianul m-a auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea… Cele mai dragi amintiri in perioada aceasta de izolare au fost relatia mea cu elevii de la Seminarul Teologic si amintirile copilariei. Era vorba de inocenta – inocenta copilariei si inocenta acelor tineri care ma sustinusera in timpul predicilor mele.

A doua zi dimineata garda se schimba la ora 7. Pe secţie la noi – era o secţie specială de sancţiuni, de pedepse -, erau şase gardieni (era o secţie mult mai mare). Ei veneau înşiruiţi unul după altul. Gardianul care era de serviciu intra în rândul celorlalţi şi cel care rămânea pe secţie deschidea uşa. Noi trebuia să stăm cu faţa la perete. El intra şi se uita să vadă dacă totul este în ordine. Şi n-aveam voie să ne întoarcem cu faţa din nou la uşă decât în momentul în care auzeam uşa încuindu-se.

În dimineaţa aceea de Paşti, nu m-am întors, n-am stat cu faţa la perete. Era un gardian… Dacă dumneavoastră aţi văzut un drac frumos, omul acesta era într-adevăr un drac frumos. Sigur că era un tânăr de ţară, un băiat subţirel, înalt, cu ochi albaştri, absolut angelici, cu o figură foarte frumoasă, totdeauna îmbrăcat elegant, cu costumul pe el. Ceilalţi veneau mai murdari. Era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Însă avea o cruzime de neexplicat. Este greu de înţeles cum poate cineva care are o frumuseţe aşa de angelică să fie aşa de crud? Daca omul acesta nu bătea 5-6 deţinuţi în serviciul lui, probabil nu se simţea bine. Şi în general, în închisoare, sub teroare, sub spaime, este mai uşor să suporţi propria ta tortură decat sa auzi pe altul torturat. Când auzeai strigătele…

Majoritatea celor bătuţi erau deţinuţi de drept comun, pentru că erau puţini deţinuţi politici. Oamenii aceştia strigau când îi băteau. Noi tăceam, niciodată nu strigam. Dar ei strigau şi imaginaţia ta începea să lucreze. Şi-ţi închipuiai lucruri oribile. Era o strângere sufletească aşa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu mai auzi strigatele celuilalt. Şi acesta era unul din oamenii care găsea o plăcere din a-i tortura pe ceilalţi. În dimineaţa aceea când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“. De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el, i-am spus „Hristos a înviat!“. Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus „Adevărat a înviat!“.

A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus „Adevărat a înviat!“, ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: „Pentru ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? Iată a înviat. Veniţi să vedeţi locul unde-l puseseră“. Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare si pentru ca Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală.

Eram incredintat unui colonel politic al inchisorii care dadea ordine speciale pentru mine, in sensul rau al cuvantului, nu in sensul bun. Colonelul nu era un om rau atunci cand era beat. Atunci cand era treaz era foarte rau. Spre norocul nostru, al meu mai mult, era mai mult beat decat treaz. Asa ca l-am auzit venind la ora 12 pe culoar.

Culoarele aveau o rezonanta extraordinara. Auzeam pasii de pe culoar si stiam, ii recunosteam pasul, pentru ca urechea se ascute si spiritul urmareste fiecare miscare, asa incat stiai cine vine si stiai cu ce intentii vine.

Si m-am gandit ca intr-o piesa de teatru. Am sa stau cu spatele la perete. Am sa intorc fata spre el, am sa-l privesc in ochi si am sa-i spun “Hristos a inviat!“. Nu mai era ce fusese prima data. Nu mai era un impuls interior. Era ca intr-o piesa de teatru. Adica eu stiam ce-o sa-mi spuna el, el stia ce o sa-i spun eu, ne cunosteam reciproc. El stia incapatanarea mea, eu stiam capacitatea lui, putina lui imaginatie in care trebuia sa reactionezi exact asa cum il stiam. E destul. Si i-am spus “Hristos a inviat!”. El s-a uitat la mine si a spus: “L-ai vazut tu?”. Zic: “Domnule colonel, eu nu L-am vazut cand a inviat, dar cred in adevarul Invierii pentru autoritatea celor care l-au vazut, pentru apostoli, pentru ucenici, pentru martiri, pentru milioane de crestini care au murit slavind pe Hristos fie prin chinuri, fie prin moarte naturala, dar care constituie garantia ca Hristos a inviat. Dumneavoastra, stiti, ati vazut Polul Nord? Dar credeti in el pentru autoritatea atator oameni de stiinta. Nici pe Stalin sau pe Marx nu i-ati vazut decat in poza, dar credeti in ei pentru autoritatea comunistilor care vorbesc de ei”.

Cu cat vorbeam, cu cat argumentam logic, cu atat inima mea se intrista. Cu atat lumina din celula disparea. Pentru ca incercam sa argumentez logic, cu logica umana, un adevar care nu trebuie argumentat. Simpla pronuntare a lui “Hristos a inviat!” era suficient ca sa-l convinga pe el sau sa-l piarda. Si am inteles ca am facut un pacat si Dumnezeu m-a parasit. Ingerul care spusese “Adevarat a inviat“, care adusese lumina in celula plecase…

Va mai spun cateva lucruri. In perioada instalarii comunismului in Rusia incepuse activitatea brigazilor stiintifice. Au ajuns intr-un sat, au adunat satenii si le-au vorbit despre imposibilitatea invierii lui Hristos. Si la sfarsit au intrebat: “Are cineva de spus ceva?” Si s-a ridicat un preot de acolo, un rus. Era ca un taran. Si a spus: “Domnilor, eu as avea ceva de spus”. “Poftim la masa aceasta rosie”. “Eu sunt un om prost, ca si un taran. Nu stiu prea multe lucruri Dumneavoastra sunteti oameni destepti (la masa era chiar si un filozof). Dar un lucru tot am sa spun oamenilor acestia care sunt in sala. S-a sprijinit in masa rosie si a strigat “Hristos a inviat!” si toata sala a raspuns “Adevarat a inviat!“. Aceasta este cea mai mare demonstratie privind invierea lui Hristos. Si eu lovisem in adevarul credintei.

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Suferința ca binecuvântare)

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php