Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Alexandru Mihail

EROI PENTRU ROMÂNIA! Cei 5 care au speriat Estul. 14-16 februarie 1955 – un comando anticomunist ocupă legația RPR din Berna. Cinci tineri ţin Europa cu sufletul la gură.

VIDEO. ATACUL DE LA BERNA – versiunea full a unui excepțional film realizat de Lucia Hossu Longin, oferit aici de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

14 februarie 1955. Presa din întreaga lume anunță o știre ce va ține capul de afiș al buletinelor de știri în zilele următoare. Legația românească de la Berna fusese ocupată de un grup de tineri români anticomuniști.

VIDEO. Imagini din jurnalul cinematografic al PATHE, cu atmosfera din timpul ocupării Legației RPR de la Berna de către un grup de tineri români anticomuniști

Membrii grupului – Dumitru Ochiu, Ion Chirilă, Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu și Teodor Ciochină – erau refugiați politici în Occident, evadați din iadul instaurat de sistemul represiv condus de Gheorghe Gheorghiu Dej. Ei aveau deja la activ o întreagă serie de acțiuni împotriva comuniștilor, atât în țară, cât și în exil.

Ei transmiseseră deja că acțiunea lor era o formă de protest față de crimele, abuzurile și încălcările flagrante ale drepturilor omului din România comunistă. Prin acest demers extrem, ei doreau să atragă atenția opiniei publice internaționale asupra suferințelor îndurate de națiunile captive ale Europei de Est. Pentru prima oară de la sfârșitul războiului și coborârea Cortinei de Fier. Ei au reamintit Occidentului indiferent de suferința popoarelor ce se aflau dincolo de Cortina de Fier și au dezvăluit acțiunile de spionaj pe care Securitatea le desfășura – în beneficiul NKVD – împotriva țărilor Europei de Vest.

Dumitru Ochiu și Ion Chirilă fuseseră colegi la liceul “Cuza-Vodă” din Huși , unde militaseră într-o grupare clandestină anticomunistă, reușind să inducă în eroare agenții Securității și, astfel, să fugă prin Iugoslavia.

Elev bucureștean, Stan Codrescu a participat, încă din 1944, la protestele anticomuniste, unde participa la protestele anticomuniste, unde a și fost grav maltratat de contramanifestanții comuniști. Iar în 1946, avea să participe la sechestrarea primarului comunist din satul natal, ca urmare a abuzurilor acestuia împotriva țăranilor. În timpul stagiului militar, fiind detașat la grăniceri, va profita și va trece granița în Iugoslavia.

Teodor Ciochină era basarabean, scăpat de persecuțiile ocupantului sovietic din 1940, și revenit în ținutul de peste Prut alături de armata germană, după 1941. Rămas fără un picior, el a fost totuși deportat de ruși în Siberia, de unde va evada, revenind în țară, unde va fi aruncat însă în închisoare. Deși invalid, a evadat din nou, ajungând și el în Iugoslavia.

Șeful grupului era Oliviu Beldeanu, arestat prima oară în 1945, la 21 de ani, pentru răspândirea de lozinci favorabuile lui Iuliu Maniu și Partidului Național Țărănesc. Fusese închis o perioadă pentru colaborare cu rezistența armată din Munții Făgărașului, și cunoscuse pe pielea sa tratamentul sălbatic al închisorilor politice din România. Avea să evadeze din țară în 1949, prin Iugoslavia. Serviciile secrete iugoslave i-au oferit libertatea în schimbul efectuării unor misiuni de spionaj în România, dar la Trieste rupe legăturile cu iugoslavii și ajunge în Occident, stabilindu-se la Munchen, iar apoi în Elveția, la Konstanz. Pe ceilalți camarazi ai săi îi cunoscuse în timpul periplului prin închisorile și lagărele iugoslave.

El a fost creierul organizării, până în cele mai mici amănunte, a acțiunii de la Berna, locație aleasă ca urmare a suspiciunii că diplomații acestei legații erau de fapt spioni în favoarea sovietelor. Atacul a fost precedat de îndelungi antrenamente și de procurarea de arme.

Fiind invalid, Teodor Ciochină a avut doar rolul de a-i conduce cu mașina pe ceilalți camarazi.

Reuniți la Konstanz pe 14 februarie, ei au pornit spre Berna, unde, în jurul orei 22, Ochiu, Chirilă Beldeanu și Codrescu vor descinde în fața legației RPR.

Ei aveau să escaladeze gardul și, în timp ce Codrescu și Ochiu asigurau garda în curte, Beldeanu și Chirilă s-au îndreptat în anexa ce adăpostea cancelaria. Aici locuia șoferul legației, Alexandru Șețu, în realitate ofițer de Securitate, care locuia aici împreună cu soția sa.

Pătrunși înăuntru, ei vor proceda cu multă grijă la imobilizarea soției șui Șețu, începând să caute ore întregi documentele incriminatoare.

În jurul orei 2 din noapte, avea să își facă apariție Aurel Șețu, care a fost somat de Codrescu dar, după o scurtă luptă corp la corp, avea să fie împușcat tocmai când vroia să folosească pistolul automat.

Împușcăturile au alertat personalul legației, dar și pe Beldeanu și Chirilă, care părăsiră cancelaria cu sute de documente. Erich Stoffel, șeful legației, se aruncă pe fereastră, abandonându-și soția și copii, care însă au beneficiat de purtarea omenoasă a celor patru luptători.

Alertată, poliția elvețiană a înconjurat legația RPR, neutând însă să pătrundă ca urmare a interdicției menținute de șeful acesteia, Stoffel.

Seara, primul luptător avea să se predea polițiștilor elvețieni, înmânând autorităților sute de coumente ce dovedeau fără dubiu activitățIle de spionaj desfășurate de personalul legației. El va declara că ocuparea legației are ca scop demascarea acțiunilor ostile ale regimului de la București împotriva Occidentului.
El avea să descrie, de asemenea, regimul de exterminare aplicat de comuniști elitelor deținute în închisorile politice. Ochiu a susținut ca revendicare eliberarea generalului Aurel Aldea, a episcopului Ioan Suciu, a redactorului țărănist Anton I. Mureșanu și a fruntașului țărănist Ilie Lazăr. El a mai declarat despre ceilalți trei camarazi ai săi că juraseră să rămână în legație până la moarte sau până când guvernul comunist de la București le va îndeplini doleanțele.

Demascat în acțiunile sale de spionaj, Stoffel dezlănțue un virulent protest la adresa autorităților elvețiene, acuzându-le de violarea neutralității, și cerând arestarea tinerilor români, pe care îi numea fasciști, și predarea lor Bucureștiului.

Comisarul elvețian Kurt Kessai, a refuzat să ia cu asalt legația, așa cum cerea Stoffel, tratând cu tinerii anticomuniști și convingându-i să se predea.

Ei aveau să fie judecați de o curte elvețiană, primind pedepse nesemnificative, între patru ani și un an, toți fiind eliberați însă mult mai repede.

Totuși, mâna lungă a Securității avea să se răzbune. După o serie de tentative nereușite de răpire a liderului Oliviu Beldeanu, acesta avea să fie capturat în 1957. Operațiunea, încadrată în rândul așa numitelor “afaceri umede” ale Securității (asasinate, răpiri și atentate teroriste desfășurate pe teritoriul țărilor occidentale împotriva unor vârfuri ale exilului anticomunist), avea să fie coordonată de generalul Nicolae Doicaru, același care în 1948-52 coordonase teribila represiune împotriva rezostenței armate din Dobrogea.

Unealta folosită a fost un anume George Kehayoglu, un pretins om de afaceri, care îl invitase pe Beldeanu la Berlin, pentru a-i oferi un loc de muncă onorabil. Agentul deplânsese soarta tristă a luptătorilor anticomuniști, abandonați mizeriei de indiferența Occidentului. Automobilul care îl preluase pe Beldeanu de la aeroport era condus de un agent STASI, care a trecut de linia de demarcație, în Berinul de Est. Înțelegând că este victima unei capcane, Beldeanu a scos arma, trăgând în șofer și încercând să fugă înapoi, în Berlinul de Vest. Avea să fie împușcat de ofițerii STASI. El a strigat, în timp ce era imobilizat de comuniști: “Germani, ajutor! Sunt răpit. Numele meu este Beldeanu, luptătorul de la Berna!”

Capturat, va fi spitalizat, iar după vindecare va fi preluat de Securitate și adus în România, După îndelungi anchete și torturi, va fi condamnat de un tribunal comunist și executat la 16 februarie 1960, la Fortul 13 Jilava.

 

Florin Dobrescu Muzeul Rezistenței

Profeţiile lui George Manu, Rectorul de la Aiud, despre România sub ocupaţie rusească. Ziua martirului: 13 februarie 1903

Testis-Dacicus-George-Manu-Romania-sub-ocupatie-ruseasca-Editura-Mica-Valahie

Testis Dacicus, pseudonimul lui Gheorghe Manu: “Doctor în fizică, profesor universitar. S-a născut în București la 13 Februarie 1903. Tatăl, Ioan G. Manu, consilier la Curtea de Casație; bunicul, general Gheorghe Manu, luptător în războiul de independență și ministru în mai multe rânduri; mama, Elisabeta Cantacuzino, descendentă din Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești.

George Manu Rectorul din Zarca Aiudului

Studiază la Facultatea de Fizică din București. Doctor în fizică nucleară la Paris, unde Marie Curie îi oferă conducere unei secții importante din institut și o catedră la Sorbona cu condiția renunțării la cetățenia română. Refuză și se întoarce la București, unde, între 1935-1944, funcționează ca profesor la catedra de fizică nucleară a Facultății de Științe din București. Este considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre cei mai mari fizicieni atomiști ai țării.

Cunoștințe temeinice în domeniile: filosofie, teologie, drept, istorie și literatură, de care au beneficiat colegii de detenție de mai târziu. Intră în Mișcarea Legionară în anul 1937, iar în 1943 este conducător interimar al acesteia. În 1945 face parte din comitetul de conducere al Mișcării Naționale de Rezistență anticomunistă. Redactează documentul În spatele Cortinei de Fier, expediat și tipărit în occident.

În primăvara anului 1947, Gheorghe Manu a redactat amplul studiu intitulat În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească (o primă versiune, scrisă în 1945-1946, purta titlul România între Rusia şi Europa), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Lucrarea a fost republicata de Editura Mica Valahie (Bucuresti, 2011) cu un studiu introductiv de prof. dr. Silviu Moldovan.

Scopul lucrării este declarat succint în Prefaţă:

„Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere.” „El intenţionează să informeze pe orice persoană imparţială şi în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite şi Imperiul Britanic. Aceste state şi-au asumat în mod voluntar obligaţii precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Naţiunilor Unite. Astfel, naţiunile ameninţate de invazie străină şi subjugare au fost îndreptăţite să spere într-un viitor mai bun.” „Ar fi păcat ca aceste speranţe să fie înşelate.” Urmează o analiză detaliată a situaţiei României ocupate şi a perspectivelor ei, în context european. „Faptele vorbesc destul de clar pentru ele însele şi realitatea este prezentată dezbărată de menajări diplomatice.”

Cele unsprezece capitole:

Poziţia geografică a României şi politica externă, Controlul rusesc în Europa, Controlul rusesc în România, Dezagregarea politică a României, Dezagregarea naţională a României, Dezagregarea socială a României, Dezagregarea economică a României: mijloacele de producţie, Dezintegrarea economică a României: transporturile, comerţul, finanţele, Dezintegrarea statului, Criza deschisă, Consecinţele dezintegrării României.

Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română şi engleză, lucrarea – impresionantă prin vastitatea şi precizia informaţiei – a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile şi militare americane şi britanice în România, puterilor occidentale. Prin agenţii KGB infiltraţi în serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscută şi conducerii sovietice, aminteste si proiectul 100 Ro. Identitatea autorului s-a aflat numai în cursul anchetării lui Manu.

Sensul nobil al cuvantului

Acesta a fost profesorul George Manu care a fãcut onoare intelectualitãtii române din penitenciare. Nu a fost numai un autentic om de stiintã, dar a fost, în aceeasi mãsurã, un mare si luminat patriot, a fost un umanist în sensul nobil al cuvântului. El a creat o scoalã în penitenciar, prin instructia zilnicã pe care a desfãsurat-o ani si ani la rând, lipsindu-se de odihna minimã la care avea dreptul, dând hranã mintii si sufletului de care aveau atâta nevoie tinerii smulsi de pe bãncile scolilor sau universitãtilor. El a pregãtit oameni pentru viatã si le-a inspirat idealuri. Neabdicând niciodatã dela linia onoarei, prin atitudinea rectilinie care l-a caracterizat si prin care s’a impus, de o înaltã tinutã eticã, Manu a fost o pildã elocventã a puterilor miraculoase ale valorilor spiritului, de înnobilare si de înãltare a omului prin culturã, conchide 100 Ro.

Concluziile lucrarii lui “Testis Dacicus” sunt valabile si azi:
“Pentru a-si asigura dominaţia în bazinul dunărean şi Balcani, ruşii trebuie în mod necesar să domine în România”
“Câteva concluzii generale pot fi trase privind acţiunea Rusiei după terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Ele pot fi exprimate în felul următor:
Ruşii nu admit şi nu par dispuşi să admită în viitor nici un amestec străin în zona de influenţă cedată lor la Est de linia Lübeck-Triest, după prăbuşirea Germaniei. Ei consideră această zonă ca aparţinându-le definitiv şi lucrează cu toate mijloacele ce le au la dispoziţie pentru a consolida această dominaţie. Pentru a asigura dominaţia în partea de sud a acestei zone, adică bazinul dunărean şi Balcanii, ruşii trebuie în mod necesar să domine în România.
Pe întregul front la sud de zona lor de influenţă, ruşii sunt în plină ofensivă diplomatică. Aceasta din urmă este îndreptată împotriva Italiei, Greciei, Turciei şi Iranului şi este sprijinită de puternice armate ruseşti staţionate în Bulgaria, Iugoslavia, România, Ungaria şi Austria.
Pentru a asigura liniile lor de comunicaţii şi aprovizionarea acestor armate, Rusia trebuie în mod necesar să domnească în România.
Metodele de persuasiune şi onestitate întrebuinţate până acum de Puterile Occidentale pentru a opri tendinţele expansioniste ruseşti au dat toate greş, şi vor da probabil greş şi în viitor. Într-adevăr, în mentalitatea asiatică şi încă primitivă a ruşilor, întrebuinţarea unor asemenea metode ar putea numai să dovedească slăbiciunea Puterilor Occidentale.
Obligaţiile morale ca şi importante interese economice şi politice obligă USA şi Marea Britanie să dorească cu orice preţ expansiunea Rusiei şi s-o determine să reintre în frontierele ei. Această acţiune pare realizabilă fără dificultăţi serioase în viitorul apropiat, dar ar deveni cu siguranţă problematică într-un viitor îndepărtat.
Metodele de întrebuinţat pentru a obţine retragerea Rusiei nu sunt acelea de natură conciliatorie. Ele ar sugera mai degrabă dârzenia pe teren economic şi politic şi chiar întrebuinţarea forţei.

Focarul unde aceste metode vor putea să conducă la rezultatele cele mai rapide şi radicale – cel puţin în Europa şi Orientul Mijlociu – este România.”

În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească. Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2011

Despre carte si cum puteti sa o achizitionati gasiti mai multe detalii la Editura Mica ValahiaGoogle Books si Libraria Eminescu.

Sursa: MĂRTURISITORII

Alte articole despre George Manu AICI

George-Manu-In-Memoriam-Testis-Dacicus

Iosif Coriolan Buracu – biografia unui mare român

Mărețe, frumoase, pline de har, zguduitoare sunt faptele și viața slujitorului întru Domnul, preot Iosif Coriolan Buracu. S-a născut la 15 Mai 1888 în localitatea Prigor din judetul Caraș-Severin, dintr-o familie macedo-română. Cursul primar, clasele I-III le-a făcut în Budapesta si IV-V, la Viena, liceul la Brasov, iar Institutul Teologic la Caransebes. Se căsătoreste cu Mărioara M. Mocanu, o fată frumoasă, educată, dintr-o familie înstărită, școlită la gimnaziul german din Brașov, apoi la pensionul Notre-Dame de Sion din orașul Galați.

Părintele Coriolan Buracu încearcă să-și continue studiile la Viena, însă Patriarhul Miron Cristea îl numește paroh la Mehadia. Aici a desfășurat o activitate prodigioasă și predominant românească, fapt ce a dat naștere la multe suspiciuni și au condus la o anchetă și, în cele din urmă, la arestarea de către jandarmii maghiari. La Mehadia, la propunerea și îndemnul lui a luat ființă Consiliul Național Român unde a funcționat ca președinte și aproape în același timp se înființează Garda Națională subordonată Consiliului Național. În cele din urmă primește ordin de încorporare și se prezintă la unitatea militară de care aparținea, la Panciove, de unde este îndrumat ca preot militar pe frontul rusesc din Galiția, timp în care se încadrează competent și eficient, încât comandantul garnizoanei, generalul Akoliesanayi, prin ordin de zi, dispune: „O recunoștință lăudabilă preotului Coriolan Buracu pentru devotamentul care l-a însuflețit în epidemia de holeră ce a secerat mulți din camarazii noștri.”

Dintr-o poezie anonimă ce a apărut în timpul luptelor din Galitia, redăm o strofă:

În luptă-i și Buracu
Soldaților părinte
Dohin, Bejan, Murariu,
Boc, Garda Grădinariu
Păzește-i, Doamne Sfinte!

Trecând din Galiția pe frontul din Italia s-a întâlnit cu unchiul său Boldea care conducea clerul militar ortodox format din 42 de preoti. Organizează o bibliotecă pentru ostașii români și, cu multă insistență, a reușit să le ofere și un Cămin Cultural.

La Turnu-Severin a organizat Podul de Cărți, el fiind numit director al Palatului Cultural, aleargă să colecționeze cărți pe care le trimitea în dreapta Dunării, românilor din Iugoslavia. Preotul Gugan din țara vecină îi multumește pentru cărțile care au produs multe bucurii românilor rămași într-o țară străină. Totodată, a avut legături strânse cu Bucovina, fostă și ea provincie austriacă, făcând schimb de cărți. A fost un neobosit luptător pentru etnia română și creștinism.

În 1924, Consiliul Național „Teatru” din Turnu-Severin oferă postul de prim director al mărețului Palat Cultural din localitate, afirmând că Domnul Coriolan Buracu este unul din marii luptători bănățeni care a contribuit mult la păstrarea idealurilor românești, este un intelectual de seamă și un conferențiar distins.

Într-o efervescență totală, a organizat mai multe cămine culturale în Brasov, Oradea și Arad, a tipărit și împărțit Cartea Ostașului Român în 5000 de exemplare, totodată a încasat prin colectă benevolă: de la gazeta Transilvaniei, 13.000 coroane, de la Crucea Rosie Arad, 12.000 de coroane de la Ziarul Român, 23.000 Coroane. Toate aceste sume au fost donate Bisericii Neamului. A mai adunat 2110 coroane pentru elevii săraci și 380 coroane pentru ostași. Pentru toate aceste mărețe și neegalabile fapte, Regimentul 105 Infanterie, prin ordinul de zi, dispune: „Preotului Căpitan Coriolan Buracu, se exprimă laudă și mulțumiri pentru modul conștiincios cum a înțeles chemarea sa.”

La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, Părintele Buracu a vorbit din partea bănățenilor și din partea Consiliului National Român, arătând că ziua de 1 Decembrie 1918 a devenit o zi sfântă pentru toți românii din Banat, Crișana, Transilvania și Maramureș, care se unesc pe veci cu Patria Mumă: olteni, munteni și moldoveni. A dat o circulară cu următorul text: frați români, ne unim pe vecie cu scumpa noastră patrie, România. Trăiască România! Trăiască Unirea! Trăiască Tricolorul!

În ziua de 19 August 1923, la punerea pietrei fundamentale a mausoleului și a Bisericii Neamului de la Mărășești, a luat cuvântul și preotul Iosif Coriolan Buracu, el colectase sume importante pentru acest măreț și sfânt obiectiv. Luând cuvântul, a spus: „nenumăratele morminte străjuite de cruci în fața cărora ne închinăm, sunt slove de aur ale neamului care și-a scris cu sângele celor mai pretioși fii, pagini de glorie a țării”.

La vizita Regelui în Banat, însoțit de primul ministru și de Patriarh, populația i-a primit cu uralii, cu pâine și sare și cu steaguri tricolore. În cele din urmă, în numele Consiliului Național Român și a bănățenilor, a vorbit preacucernicul preot Buracu:

Altețe Regale,
DomnilorMiniștri,
Prea Sfânte Stăpân,
Domnilor,
Vă asigurăm de devotamentul nostru și al copiilor noștri că ne vom da ultima picătură de sânge pentru apărarea frontierelor României, că ne vom lupta pentru propășirea neamului și bunăstarea poporului.
Trăiască Regele, Trăiască România, Trăiască Tricolorul,
Plecăciune stăpânului nostru.

În 1928 a fost ales ca deputat țărănist reprezentant al Almăjului, timp când a realizat: o școală nouă în comuna Prigor, un nou spital la Bozovici, trei circumscripții medicale la Prigor, Bănia si Dolboșești, două circumscripții veterinare, autobuz Bozovici-Iablanita, trei curieri poștali Rudăria-Dolbosesti-Prilipeti, grădinită de copii la Bozovici, local școală primară la Stancilova și Sopotul Nou, a adus de la Budapesta la Lugoj osemintele lui Eftimie Murgu, înființează Muzeul Almăjului, troițe pentru eroi la Prigor, Cernea, Obreja, a distribuit daruri elevilor săraci (75.000 lei), a obținut pentru Episcopia Râmnicului subvenții de 1.700.000 lei, a înființat Căminul Cultural în comuna Prigor.

Ca senator, a făcut demersuri pentru refacerea drumului Bozovici-Iablanita, a organizat la Mânăstirea Cozia un curs de dirijori unde au luat parte 60 de preoti (prof. Ion Vidu) a inaugurat școala din Prigor și spitalul din Bozovici, a luat cuvântul la convenția dintre România si Iugoslavia, a intervenit la alegerea de episcopi, a luat parte la congresul Astrei, la sfințirea catedralei, la sfințirea catedralei de la Cluj etc.

În cartea marelui luptător Ion Gavrilă Ogoranu, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” se amintește că la alegerile din 1946, la Piatra Neamț pentru Partidul Țărănist, responsabil era părintele Buracu care i-a șoptit lui Ogoranu: „Dacă nu câștigăm alegerile, România este pierdută”.

Părintele Buracu a fost si un bun familist, a avut 11 copii din care au trăit 8, toți școliți, toți intelectuali, toți la casele lor, profesând meserii ca medici, profesori, geochimiști. Trei dintre aceștia, au fost aspru condamnați ca anticomuniști. Mihai a trecut și prin iadul de Pitești, unde călăul Țurcanu l-a pedepsit cu foame, frig, sete și dezbrăcat în carcere umede, apoi bătut și schingiuit.

Ne oprim aici cu prezentarea în mod succint a vrednicelor fapte descrise în „Amintiri” de părintele Buracu.

Cinste și plecăciune în fața acestui mare român si preacredincios ortodox, exemplu pentru muncă neobosită, pentru omenie, devotament și dragoste de neam, deasemeni cinste și copiilor acestui mare creștin.

(Gheorghe Bâgu – Revista Permanențe, martie 2008)

Amintiri despre părintele Coriolan Buracu

Părintele Coriolan Buracu a fost una dintre marile personalităţi ale Văii Almăjului din Banatul muntos.

Realizările lui se întind în domeniul pastoraţiei, culturii si promovării idealurilor româneşti. Sunt destul de multe studii şi articole care au prezentat activitatea Părintelui Coriolan Buracu şi fără îndoială că altele le vor urma. In cele ce vor decurge voi prezenta doar câteva amintiri personale legate de această mare personalitate care a fost a Văii Almăjului, dar şi a familiei lui. Aceste amintiri se leagă de documente păstrate în casa Boldea din Borlovenii-Vechi şi în memoria colectivă a familiei mele.

Părintele Coriolan Buracu a fost nepotul învăţătorului Pavel Boldea (1842-1917), din Borlovenii-Vechi, care a avut descendenţi direcţi pe: Pavel Boldea (ulterior Protopop şi colonel K.U.K, având o strălucită carieră), pe Grigore, Remus, Călina şi Măriuţa. Călina s-a măritat în familia Buracu în Prigor şi a avut pe Coriolan Iosif, Tudosia si Elena.

In formarea şi educaţia lui Coriolan Buracu, un rol decisiv l-a avut unchiul său, Protopopul Pavel Boldea. Protopopul-colonel K.u.K, Pavel Boldea a luat asupra sa asigurarea speselor de şcolarizare pentru nepotul său. Din acea vreme, în casa Boldea din Borlovenii-Vechi se păstrează un schimb de corespondenţă între unchi şi nepot în timpul când acesta din urmă era la şcoală, la liceul din Braşov şi apoi la Caransebeş.Rezultă că «unchiul» era foarte scrupulos şi cerea socoteala cu precizie asupra cheltuielilor. Mai rezultă că «nepotul» îi dadea ascultare cu grijă, dar totuşi se comportă în limita vârstei lui tinere şi îşi îngăduia mici zburdălnicii inerente vârstei. Mai rezultă că în vremea şcolii Coriolan Buracu, fără să fie eminent, era un student bun şi excelent în anume domenii. Deci era, încă de tânăr, o fire pasională şi cu personalitate. Tot Protopopul Pavel Boldea, ajuns comandant al canonicilor ortodocşi din armata austro-ungară, a facilitat încadrarea Părintelui Coriolan Buracu în cadrul aceluiaşi corp în vremea Primului Război Mondial.

In casa Boldea sunt păstrate scrisori trimise vărului său, Lt. colonelul K.U.K Romulus Boldea la Borloveni, în anii ’50 ai veacului al XX-lea, vremea crâncenă a persecuţiilor comuniste, când cei doi veri au avut parte să treacă prin universul concentraţionist bolşevic.

În scrisorile sale, cele mai multe trimise din Baia Mare şi Bucureşti, din casa copiilor lui care îl adăposteau şi îngrijeau, Părintele Coriolan Buracu scria prudent, dar tot cu înflăcărare. Scrisorile lui erau îndemn la nădejde în lucrarea cea bună şi dreaptă a lui Dumnezeu.

În acest context, în cadrul familiei mele se povestea cu admiraţie despre felul în care Părintele Coriolan, «uica Coriolan», cum era numit cu dragoste şi respect, a fost ridicat la începutul anilor cincizeci spre a fi trimis la canalul morţii.

Securistul care l-a arestat a avut totuşi un reflex de umanitate şi a întrebat: «Părinte, aţi mai fost arestat?» şi răspunsul a venit puternic, fără teamă, în maniera Coriolan Buracu: «Oho, de câte ori». Iar apoi la canal, pus în echipa morţii, a preoţilor condamnaţi la exterminare, Părintele Coriolan Buracu a aflat tăria morală ca pe cei dimpreună cu el să îi încurajeze în fiecare dimineaţă, la începerea sclaviei, cu vorbele: «Sus Inimile, fraţi români!» Dar cea mai emoţionantă amintire personală o am în legătură cu o carte poştală trimisă de către Părintele Coriolan Buracu la Borloveni, în august 1954.

În acea vreme bunicul meu, Lt. colonelul K.u.K Romulus Boldea, era în surghiun, în domiciliu obligatoriu, îmi amintesc bine că familia nu credea să vină curând sau în general să mai vină. In cartea poştală trimisă şi primită la începutul lui august 1954, Părintele Coriolan Buracu scria: «Dragă Romulus, îţi scriu la Borloveni, căci ştiu că vei fi acolo mai înainte de Sfânta Măria Mare. întotdeauna Maica Domnului a apărat casa noastră şi pe tine te va aduce acasă acuma». Zece zile mai târziu, în 16 august 1954, Romulus Boldea se întorcea la Borloveni, la casa şi familia lui.

Pe Părintele Coriolan Buracu l-am întâlnit în persoană doar de câteva ori, dar amintirea personalităţii lui mă face să simt şi mândria, dar şi responsabilitatea de a fi descendent al aceleiaşi familii şi al aceluiaşi Neam.

(Prof. Alexandru Nemoianu)

Pătimirile părintelui Coriolan Buracu în timpul alegerilor din anul 1946

În ziua alegerilor [din anul 1946] ordinea trebuia supravegheată de două grupe de soldaţi, conduşi de un căpitan. Cu respectul ce-l poartă lumea de la sate uniformei militare, numănui nu i-a trecut prin cap că sub haina militară se ascundeau de fapt nişte comunişti de la Brăila şi „căpitanul” nu era decât un activist al partidului comunist.

Alegerile s-au desfăşurat în linişte. Oamenii din satele vecine veneau voioşi. Nu se rostea decât un singur semn: „Ochiul”. Votarea s-a terminat seara târziu. Reprezentant al P.N.Ţ.-ului era preotul militar, pensionar, Coriolan Buracu. Îl cunoşteam pe părinte demult; întâlnindu-l pe o vreme urâtă, într-o căruţă, bolnav, m-am mirat că s-a angajat la un aşa de greu lucru: ”Dragul meu, dacă nu câştigăm aceste alegeri România e pierdută. Voturile s-au numărat corect. După cum se aştepta, pentru candidaţii P.N.Ţ. votaseră 90% din alegători. Preşedintele comisiei de votare, doctorul Negrea, alcătuia procesul verbal. Părintele Buracu ieşise afară să anunţe rezultatul numărătorii voturilor sutelor de oameni ce nu se lăsau duşi acasă şi care aşteptau gata să nu se producă vreo hoţie, de care se temeau. Lumea a izbucnit în aplauze şi s-au îndreptat în grupuri spre satele şi casele lor. În sală, procesul verbal fu iscălit de toţi, preşedintele îi dădu un exemplar părintelui Buracu; reprezentantul F.N.D., un chip de brută ce stătuse tot timpul ca un butoi încruntat, se apropie de preot cu mâna întinsă, chipurile, să-l felicite. Dar mâna se transformă în pumn care izbi drept în obrazul preotului. I se luă procesul verbal şi urmară alte lovituri date de militarii de faţă. Şi omul bătrân, care, ca preot, ţinuse flacăra credinţei în Hristos şi neamul românesc în Mehadia înainte de primul război mondial, care cunoscuse temniţele Seghedinului şi Vatzului patru ani în timpul războiului, care a semnat la Alba-Iulia actul unirii în 1918, fost deputat şi senator în parlamentul României Mari, tată a opt copii, dintre care cel mai mare murise pe front, care însuşi în calitate de preot colonel făcuse războiul şi în răsărit şi în apus, devenise o minge sub loviturile pumnilor şi paturilor de armă. E cules de oameni şi ascuns, căci în zilele următoare au venit să-l caute şi să-l aresteze. Hăituit câţiva ani prin satele Ţării Făgăraşului, e prins în sfârşit şi băgat la închisoare. Acasă preoteasa Maria cu cinci copii încă mici îşi pierde minţile de durere şi de revoltă, terorizată zilnic de comunişti. Am vizitat-o în primăvara anului 1947. ”Murim de foame şi ne omoară tâlharii”. S-a prăpădit în acelaşi an, iar copiii s-au risipit ca potârnichiile în toate părţile, urmăriţi de securitate şi vârâţi şi ei în închisori la rândul lor. Azi, în 1990, când scriu aceste rânduri, nimeni nu-şi mai aminteşte de această familie cu care s-a început teroarea comunistă in Făgăraş.

(Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. I, ediția a II-a, Editura Marist, Baia Mare, 2009, pp. 42-43)

via Fericiti cei Prigoniti

Strigătul femeii cananeence și strigătul mamelor noastre

Multe mame strigă după Hristos pentru mulți, foarte mulți tineri suferinzi. Pe lângă afecțiunile trupești, cele spirituale se ivesc mai des ca oricând. O sumedenie de odrasle, la vârste extrem de fragede, se lasă antrenate în tot soiul de scăderi: tutun, alcool, droguri, indiferentism religios, relativizarea credinței și tradițiilor neamului lor, dezordine sentimentală și sexuală, lipsă de orizont, alături de nenumărate altele. Avem, așadar, nevoie de mame, de părinți, în genere, foarte credincioși, extrem de răbdători și cu nezdruncinată credință, pentru salvarea urmaşilor lor. Numai așa vor auzi cuvântul cel izbăvitor al Mântuitorului Hristos: „omule”, sau „femeie, mare este credința ta. Fie ție după cum voiești!”

cananeanca1

Ori de câte ori se citește evanghelia numită a femeii cananeence, unde ni se relatează întâlnirea dintre Hristos-Viața și o mamă copleșită de griji și durere din pricina suferinței fiicei sale, ne revin în memorie dragostea și jertfa, lacrima și necazul, dorul și bucuria fiecărei mame. Într-un fel sau altul, orice mamă se aseamănă cu personajul evanghelic îndrăgit și apreciat de Mântuitorul Hristos, Care, privind la credința și stăruința ei, i-a tămăduit copila bolnavă. La drept vorbind, în strigătul zbuciumatei mame, nu se regăsește oare rugăciunea tuturor mamelor noastre? Văzându-și copiii doborâți de boli fizice ori sufletești, ele se roagă, stăruie, varsă lacrimi lângă icoane sau în biserici, implorând mila Domnului, precum femeia cananeancă: „Miluiește-mă Doamne, fiica, fiul meu este bolnav, rătăcit, dezorientat, neîmplinit profesional sau familial. Este pătimaș, impulsiv, neadaptat, încăpățânat, nu socializează, nu merge la biserică, nu se roagă, nu ține sărbătorile. De postit, nici atât, nu ascultă de nimeni, nu vrea să-și croiască vreun viitor, trăind în delăsare. Fumează sau consumă alcool. Nu s-a cununat, irosește prea ușor banii, se ceartă cu frații lui, crede că noi, părinții, îi dorim răul”. Iată cuvinte auzite adesea din gurile multor femei care ajung la Hristos, în Biserica Slavei Lui, răvășite de supărare, rugându-l pe slujitorul Casei lui Dumnezeu să le asculte obida. Apoi scriu acatiste, înșiruind cerințe duhovnicești ori materiale pentru odraslele lor. Probabil majoritatea preoților au asistat, la fel ca mine, la scene înduioșătoare, când câte o credincioasă, năpădită de durere și emoție, pregăteşte pomelnicul pentru dumnezeiasca Liturghie și, cu mâinile tremurânde, înăsprite de muncă, îşi așterne oful pe hârtia stropită cu lacrimi grele de bune nădejdi, dar și de ușurare, că a auzit-o Hristos și că Biserica, prin rugăciunile ei, va mijloci, ca altădată ucenicii Domnului: „slobozește-o, Doamne, că strigă”. Cu toții am plâns în viața noastră, dar niciodată lacrimile mamei nu se pot confunda: ele apar aidoma unui diamant ce taie-n două oglinda zilelor.

În Taina Sfântului Maslu, relatarea întâlnirii dintre grijulia mamă și Mântuitorul Hristos este redată prin evanghelia a șasea. Oare ce a stat la baza selectării fragmentului cu pricina din multitudinea de vindecări și întâmplări minunate prezentate în sfintele Evanghelii? Dumnezeieștii Părinți, prin inspirata lor alegere, au urmărit lucrarea lui Dumnezeu de identificare, de îngrijire, de vindecare a tuturor celor bolnavi trupește și sufletește, realizând o veritabilă „antropologie” a căderii şi ridicării omului din păcat. Din această perspectivă, răspunsul Sfântului Ioan Gură de Aur ar putea să ne lămurească. Referindu-se la comportamentul Mântuitorului Hristos, Care intenționat se preface că nu aude strigătul disperat al cananeencei ce dorea tămăduirea copilei, dumnezeiescul părinte spune că atât tăcerea Domnului, cât şi întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil femeii de alt neam şi de altă religie decât evreii, ascund dorința Lui de a reliefa marea-i credință. Dacă El n-ar fi lăsat-o să ceară stăruitor vindecarea fiicei, ucenicii nu ar fi remarcat atât de clar trei mari virtuți ale sale: credința puternică, smerenia profundă şi rugăciunea stăruitoare.

În cazul evangheliei a șasea de la Sfântul Maslu, Biserica a rânduit aici minunata relatare nu doar pentru că Desăvârșitul Taumaturg – Iisus izbăvitorul – a vindecat-o pe copila neputincioasă, ci spre a ne arăta că lipsa de credință reprezintă o boală, că mândria constituie, de asemenea, o boală, la fel cum absența rugăciunii ori a perseverenței în rugăciune înseamnă tot o suferință. Așa ni se atrage atenția că, în măsura în care căutăm cu osârdie vindecarea de bolile trupești, cu aceeași râvnă se cuvine să-L rugăm pe Domnul a ne tămădui și de cele sufletești.

Una din afecțiunile spirituale întâlnite foarte frecvent astăzi se întrezărește tot din cuprinsul amintitei pericope evanghelice: se observă lesne faptul că mama s-a identificat pe deplin cu boala fiicei, devenind glasul copilei ce nu se putea ruga, fiindcă ajunsese posedată de un demon. Ea nu a spus: „Doamne, miluiește pe fiica mea”, ci „Doamne miluiește-mă!, Doamne ajută-mă!”, arătând că necazul progeniturii a devenit propria durere a mamei. Este cu adevărat o maladie cronică a zilelor noastre indiferența, lipsa de compasiune cu cei aflați în nevoi. Vă propun un mic test: câți dintre noi, întâlnindu-se cu Hristos pe calea vieții pământene, I-ar cere ceva pentru altul mai bolnav, mai sărac ori mai obidit decât el? Rămâne ca fiecare să caute în forul său interior răspunsul la această provocare. Am convingerea că mamele – da, mamele! – ar trece un asemenea examen cu mare ușurință, căci ele suferă atunci când fiii ori fiicele lor cad betejiți de boală. Suferă chiar mai mult uneori, fiindcă o mamă trăiește atât viața ei, cât și pe a copiilor săi. Vă închipuiți? O mamă cu cinci copii „trăiește” simultan șase vieți, cinci dintre ele, ale copiilor, pulsând, parcă mai stăruitor.

Revenind la strigătul mamelor din zilele noastre, da, multe dintre ele strigă după Hristos pentru mulți, foarte mulți tineri suferinzi. Pe lângă afecțiunile trupești, cele spirituale se ivesc mai des ca oricând. O sumedenie de odrasle, la vârste extrem de fragede, se lasă antrenate în tot soiul de scăderi: tutun, alcool, droguri, indiferentism religios, relativizarea credinței și tradițiilor neamului lor, dezordine sentimentală și sexuală, lipsă de orizont, alături de nenumărate altele. Avem, așadar, nevoie de mame, de părinți, în genere, foarte credincioși, extrem de răbdători și cu nezdruncinată credință, pentru salvarea urmașilor lor. Numai așa vor auzi cuvântul cel izbăvitor al Mântuitorului Hristos: „omule”, sau „femeie, mare este credința ta. Fie ție după cum voiești!”

de Arhimandrit Mihail Daniliuc Doxologia

Centenarul Părintelui Justin Pârvu: Țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Despre planul de desființare a nației noastre


(Material preluat din Revista ATITUDINI Nr. 53)

Țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu

 

Cuvânt de învățătură către pelerini[1]

Mântuitorul a venit pe pământ și a întâmpinat suferință, greutăți. Asemenea, neamul nostru trece această Golgotă permanentă, acest urcuș, lună de lună, an de an. Nu-i la întâmplare nimic, dragii mei! Această suferință, această persecuție de acum 2000 de ani se exercită asupra Ortodoxiei neîncetat. Același inamic, același dușman de acum 2000 de ani, același vine și în zilele noastre. Prin toate metodele vin și lovesc puternic: globalizare, ecumenism și toate blestemățiile care vin și descompun mereu viața noastră creștin-ortodoxă. De aceea trebuie foarte multă atenție la ce carte citim, ce ziar citim, ce revistă citim.

Acum este momentul cel mai prielnic să ne legăm de părintele nostru duhovnicesc, să ne legăm de epitrahilul părintelui, pentru că el este cel care leagă și dezleagă, el este cu cheia Împărăției. Mântuitorul bate la ușa inimii fiecăruia și părintele ia cheia și descuie și intră Mântuitorul Hristos. De aceea trebuie să fim foarte atenți, să dăm cinste Bisericii, căci este corabia care ne duce pe valurile mării care ne poartă. Cu iscusința preotului este dusă corabia mântuirii acesteia creștinești. E singurul om care mai poate avea îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, că de aceea l-a ales cu harul Lui ca să poată ridica și sufletul celui care i se încredințează. Preotul este cel cu care dumneavoastră trebuie să fiți într-o strânsă colaborare, într-o ajutorare permanentă pentru ca să putem ajunge ca într-adevăr să cucerim Împărăția lui Dumnezeu.

Spune Sfântul Ioan de Kronstadt că munții, apele, văile, grădinile, livezile împreună cu Biserica formează pridvorul de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Păi, vedeți dumneavoastră țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Biserici peste tot, mănăstiri, mormintele voievozilor, ale domnitorilor noștri, ale eroilor noștri, toate acestea formează o pregătire a noastră de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Intri într-o biserică și vezi picturi, sfeșnice, lumânări aprinse, cântări frumoase, intri din ce în ce mai sfios, tot mai sfios până în fața Sfântului Altar, acolo unde ne împărtășim cu sângele și trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Asta este Biserica creștin-ortodoxă.

Dumneavoastră formați în pelerinajul acesta un misionarism, formați o călătorie sfântă, mergeți peste tot și vizitați și vedeți, vă completați cu ceea ce nu e la dumneavoastră în suflet, mergeți acasă mai îmbogățiți, mai dispare din monotonia aceasta a noastră, mai ies copiii, mai ies tinerii, mai ies bătrânii pentru o prefacere înspre bine. Este o apă care mereu trebuie să se miște. Ce înseamnă o apă care zace într-un dulap închis? Când i-ai dat drumul și vine apa care curge, o schimbă, îi dă altă coloratură. La fel este și creștinul nostru, din popas în popas se spovedește, se împărtășește, se reînnoiește, regenerează viața noastră creștină, din ce în ce.

Dar în loc de duhovnici acum învățătorul nostru este televizorul sau calculatorul. Acolo e tata și mama, acolo e și duhovnicul, acolo e tot. Acolo e și iadul. Nu sunt împotriva televizorului și a tehnicii, să nu se uite omul la televizor, să nu folosească calculatorul. Să le folosească, dar cu înțelepciune și atâta vreme cât e pentru zidirea lui sufletească! În momentul în care nu mai e pentru zidirea sufletească, nu-l mai folosim.

Se spune că copii sunt răi, tineretul e rău. Păi, cine îi formează? Noi. Stă și bunicu, și bunica, și tata, și mama stăm acolo la televizor, toate drăcoveniile le văd și unii și alții. Apoi degeaba bați clopotele: „Vino acasă, la ora 9 să fii aici! Cel târziu 10-11. Altfel nu te mai duci, stai acasă”. „Cum să nu mă duc!?”. Și vin la ora 3. Azi așa, mâine așa, vine momentul să-l scoată afară din casă. Vine cu drepturile omului, n-ai ce să-i faci, drepturile elevului. Tu nu mai ai niciun cuvânt de spus că vine cu drepturile. Dacă îl iei aspru cumva, se duce și te reclamă la biroul politic, la PCR merge acolo. Că nu-i alt guvern, tot PCR-ul e.

Cu cât îl animalizezi pe om mai mult cu atât îl stăpânești

Pe vremuri era Blocul Partidului Comunist. Ei bine, acuma e blocul partidului X, dar i-a dat altă denumire și merge! Vedeți dumneavoastră că după revoluția asta, așa-zisa revoluție, că e minciună și asta, un fals. Ieșit-a românul nostru din cloaca partidului blocului Comunist? N-a ieșit deloc. Votează acolo. Nu se mai întreabă pentru că televizorul merge înainte, artiștii și ei și dă-i drumul înainte. Mai beau un rachiu în ajunul alegerilor, și merge. Românul bate din palme, și taci că iese. Și românul rămâne cu promisiunile. Și țările acestea care au fost în zona Răsăritului, toate au trăit sub un partid comunist. Dar unii au știut să fie eroi. Ungurii, Polonia, de pildă. Noi suntem dirijați de străini. Minoritatea dirijează majoritatea. Ăsta e sistemul comunist, ăsta e sistemul și până azi. Aceste lucruri trebuie să le aveți în vedere dumneavoastră, referitor la partidele acestea care apar.

Ce respect, ce demnitate îi dă românului? Atât cât îi aleg pe ei, restul au rămas în sărăcia și-n mizeria lor și împrăștiați în toată lumea, cerșesc și muncesc în cele mai mizerabile ascultări și li se pare că e mult că le dă 50 de dolari pe zi, sau euro sau 100 sau 300 de dolari. Fericire mare! Într-adevăr e fericire mare pentru că aici nu are nimic de făcut. Dar nici nu vrea să facă la el acasă, românul. Ia să-i dau eu la un tânăr de al nostru: „Băi, îți dau 5 hectare de pământ, ia lucrează aici!”. Ce?! Bate soarele, călduri, zăpușeală. „Măi, îți dau și tractorul, îți dau și secerătoare, îți dau ce vrei și îți dau 100 de hectare, ia hai, mă, lucrează!”. „Apăi nu că la vară o să fie secetă, în cealaltă au să fie ploi, inundații”. Păi, hai să nu mai facem nimic, stăm pe bulevard, bem o bere, băieți și încotro mergem așa? Ăsta e omul dezordonat, omul secătuit de orice demnitate și prestigiu, omul lipsit de verticalitate. De ce i-a pus omului cap să stea pe verticală? Să privească cerul, iar harul lui Dumnezeu să vină de acolo. Animalul săracul e în patru labe și merge cu capul în pământ pentru că de acolo este ființa lui. Ei acum, bietul român, săracul a ajuns mai rău ca maimuța. Avea dreptate Darwin de fapt când spune părerea lui că omul se trage din maimuță. Parcă avea dreptate. Nu mai judecă, nu mai are putere de rațiune, de judecată.

Păi, nu vedeți dumneavoastră până unde a ajuns sistemul acesta de rațiune? Apasă un buton și te face pe tine ca popor, într-o jumătate de zi sau într-o zi, să gândești exact după buton. E sistemul foarte drăcesc.

La bucătărie nu mai e nevoie să faci borș, să faci mâncare. Vine pastila, o pui în oală și-i dai drumul, gata-i masa! Pastila a doua e felul doi, gamela la șold și hai la colectiv și iată globalizarea e gata, nu mai e nevoie. Cu cât îl animalizezi pe om mai mult cu atât îl stăpânești. Și ăsta e și scopul.

La români se poate orice. Orice experiment este posibil pentru români. De aceea vă spuneam să fim foarte atenți. Măi, să nu uităm că suntem ortodocși, să nu uităm că suntem botezați și că avem o datorie: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat”. Să ne îmbrăcăm în Hristos! Acesta este chemarea neamului nostru. Nu am trăit în bogăție, în averi și-n îndestulări, avem însă această mare bogăție a Ortodoxiei care a rămas pentru toată Europa, nu numai pentru noi. Să știți că toată lumea tânjește după o viață creștin-ortodoxă; o dovedesc românii care se duc prin Spania, se duc prin Germania, prin Franța, prin Italia. Parcă și ăsta e un rost, împrăștierea asta a românilor, ca să ducă frumoasa învățătură ortodoxă, cea de 2000 de ani a Sfântului Apostol Andrei în întreaga lume. Să o ducă la toate popoarele păgâne. Să știți că spun cu multă durere, Occidentul este aproape păgânizat. Constituția ateistă a Europei crește și se dezvoltă tot mai mult și în Răsărit, în zona noastră; pericolul este din ce în ce mai mare. Vin cu toate sistemele și cu toate planurile drăcești care să sufle, să-L detroneze pe Hristos din inimă și din mintea creștinilor.

Vedeți, religia, școala este așa cum este; icoana stă la cheremul unui director de școală. Vrea domnul director să rămână icoana, rămâne, nu, afară cu ea! Iată că pe noi înșine ne măcinăm și ne distrugem, noi, fiii acestei țări, ne măcinăm și ne consumăm unii pe alții, cu planurile și cu directivele străinilor și noi numai executăm. Ca să fim directori, să fim bine plătiți, bine cotați, putem distruge orice. Vine un manual de istorie, îl primim; vine un manual de religie, îl primim și pe acela, vine un manual de sociologie, și tot așa. Nu ne interesează cum este, că Ștefan cel Mare a existat sau că n-a existat sau că știu eu ce alt scriitor de-al nostru, Eminescu a fost sau n-a fost, că a fost polonez, că a fost ucrainean, că a fost român, nu se știe ce, dar nu mai este nici Eminescu.

Cu mult regret vă spun că se întâmplă lucrurile acestea spre desființarea noastră ca nație și ca trăitori ai acestor ani frumoși ai neamului nostru. De aceea avem o răspundere înaintea lui Dumnezeu. Să știți că nu rămâne neîntrebat la judecată nici un creștin-ortodox, despre ce a lucrat el în viața lui de toate zilele. Nu o să-l întrebe câte averi sau câte moșii și cu câte sisteme economice a colaborat! O să te întrebe: „Ce ai făcut tu pentru Hristos, ce ai făcut pentru botezul tău, ce ai făcut pentru numele tău de creștin?”. Acestea vor fi întrebate. Și atunci sigur că vom da răspuns fiecare după ceea ce am făcut, după ceea ce am mărturisit. Că, după cum spune Evanghelia: „dacă v-ați lepădat înaintea oamenilor de numele Meu, și Eu mă voi lepăda înaintea îngerilor Domnului”. Și iată că aceasta este misiunea noastră de ortodocși, să mărturisim și dacă se poate, să murim pentru această frumoasă învățătură a Evangheliei. Care a fost viața Mântuitorului? 33 de ani pe pământ, persecuții, prigoane, ucideri, răstignire și Învierea. Așa e și neamul nostru, mergem cu toții în această suferință, în această greutate, ca neamul nostru să învieze prin Hristos. Dumnezeu să vă călăuzească!

[1] Cuvânt rostit către un grup de pelerini, mai 2008, mănăstirea Petru Vodă.

(continuare în Revista Ortodoxă ATITUDINI NR. 53)

10 februarie: Ziua părintelui Iustin Pârvu și a părintelui Ioanichie Bălan, doi dintre cei mai importanți duhovnici ai ortodoxiei românești

  • Iustin Pârvu și Ioanichie Bălan, doi dintre cei mai importanți reprezentanți al ortodoxiei românești contemporane, s-au născut într-o zi de 10 februarie.

Părintele Iustin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă din județul Neamț, la 10 februarie 1919, și și-a început viața monahală la Mănăstirea Durău, la vârsta de 17 ani. În anul 1939, după ce a intrat în rândul călugărilor, s-a înscris la Seminarul monahal de la Cernica, lângă București. În timpul războiului, între anii 1942 și 1944, a slujit ca preot militar pe frontul de est, până la Odesa. După ce la conducerea României au ajuns comuniștii, părintele a fost arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani închisoare, pedeapsa executând-o în închisorile de la Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. Înainte de a fi trimis la „reeducare” la Pitești, a fost trimis să muncească, deținut fiind, în mina de la Baia Sprie. Cea mai mare parte a pedepsei a executat-o în închisoarea din Aiud, perioadă care a fost și cea mai grea din cei 17 ani de detenție.
După 1990, părintele Iustin s-a întors la Mănăstirea Secu și, până în 1991, a fost preot și duhovnic la această mănăstire. Doi ani mai târziu, el s-a retras în sihăstrie, cu gândul de a-și petrece restul zilelor în post și rugăciune. În 1991, a întemeiat Mănăstirea de la Petru-Vodă. Părintele a ridicat, în anul 2000, un schit de maici lângă Mănăstirea Petru Vodă, o casă pentru copii și un azil pentru bătrâni, iar trei ani mai târziu a înființat o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită „Glasul Monahilor”, în prezent intitulată ”Atitudini”.
Părintele Iustin Pârvu a decedat pe 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani, și a fost înmormântat lângă biserica de călugări, ridicată de el la Petru-Vodă.
Obștea de maici a Mănăstirii Paltin din localitatea Petru-Vodă a amenajat o chilie memorială închinată Sfinților Martiri din temnițele comuniste. Chilia-muzeu se află vizavi de chilia părintelui Iustin Pârvu, unde a trăit în ultimii ani din viață, și poate fi vizitată de toți credincioșii.

Părintele Ioanichie Bălan, născut la 10 februarie 1930 în Stănița, județul Neamț, a murit pe 22 noiembrie 2007 la  Mănăstirea Sihăstria. Ioanichie Bălan a fost un cunoscut duhovnic și arhimandrit român.

Conform site-ului Mânăstirii Petru Vodă, după ce a absolvit Liceul comercial din Roman, la 4 noiembrie 1949 a venit la Mănăstirea Sihăstria. Se tunde în monahism la data de 14 aprilie 1953. Între anii 1949-1971 îndeplinește în Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii. Începînd cu anul 1955 se face remarcat ca un bun predicator și, mai ales, ca un apreciat scriitor. Între 1971-1990, sub presiunea autorităților comuniste, ierodiaconul Ioanichie Bălan este transferat la Mănăstirea Bistrița din județul Neamț, pentru că Sihăstria a devenit un soi de azil de bătrâni, mai mulți monahi fiind aduși acolo de la mănăstirile și schiturile închise de comuniști. Întoarcerea în Sihăstria a obștii de monahi a Mănăstirii Slatina, după 1959, i-a adus aproape pe cel care i-a rămas duhovnic până la moartea sa din anul 1990, Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru.

Dragostea dumnezeiască și rugăciunea neîncetată a acestui părinte l-au povățuit și ocrotit neîncetat, făcându-ise izvor de neîncetate fapte bune. Astfel, după 1971 a fost scos din Mănăstirea Sihăstria și mutat la Mănăstirea Bistrița, lângă Piatra Neamț, datorită predicilor sale foarte înflăcărate. Regimul trebuia să-l țină sub control pe cel despre care se spunea că vorbește cu atâta putere, dar aducându-l la Piatra Neamț, nu a făcut decât să-l facă și mai cunoscut creștinilor. Aici Părintele Iustin Pârvu i-a fost vecin de chilie, după ce cu ani înainte îl cunoscuse la Roman, înainte de arestarea sa din 1948. În Mănăstirea Bistrița a publicat prima carte, o monografie dedicată acestei mănăstiri. De aici a fost trimis la București, pentru a face Facultatea de Teologie, la rugămintea Patriarhului Iustinian. Între 1971-1975 urmează cursurile Institutului Teologic Universitar din București pe care îl absolvă cu licența „Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene”. A fost hirotonit ieromonah de către IPS Teoctist la 2 februarie 1979, hirotesit apoi protosinghel în 1984 și arhimandrit în1992. În 1990 revine la mănăstirea Sihăstria unde își continuă activitatea misionară de popularizare a credinței ortodoxe.
Părintele Ioanichie Bălan trece la Domnul la 22 noiembrie 2007 și este înmormântat la cimitirul Mănăstirii Sihăstria. A scris: Patericul românesc; Vetre de sihăstrie românească (București); Convorbiri duhovnicești (vol. I și II, Ed. Episcopiei Romanului,); Mărturii românești la locurile Sfinte (Ed. Episcopiei Romanului Istorioare duhovnicești (1991); Călăuza ortodoxă în biserică; Călăuza ortodoxă în familie și societate (Iași); Rînduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei împărtășanii (Iași); Părintele Paisie duhovnicul, (Iași, 1993); Părintele Cleopa duhovnicul (Iași, Convorbiri cu teologi ortodocși străini (Iași, 1994); Viața Părintelui Cleopa (1999); Sfinte Moaște din România (1999); Sfinte Icoane făcătoare de minuni din România (1999); Versuri duhovnicești (2006 și 2008).

sursa: Active News

Cazul Zaheu vameşul. Duminica a 32-a după Rusalii

„Iisuse, Care ai înviat din morţi, Inviază şi sufletele noastre”(Acatistul învierii Domnului).

Zaheu a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinşi şi pe acesta trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 şi urm.) unde el este pomenit.

Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobşte comentatorii, pornind, de altfel de la text. Dar nu aici aflăm esenţa. Nu toţi bogaţii sunt răi şi nemilostivi, nu toţi săracii sunt buni şi nepizmaşi.

Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist —cum se spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta re¬cent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai desluşit situaţia.

Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace şi punându-se fără preget la dispoziţia ei.

Este adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri băneşti: dăruieşte jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei nedreptăţiţi de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuţii reprezenta viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne.

Pe cale monetară avea, aşadar, să se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse.

Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul cel mai sensibilizat şi mai infectat.

Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremuraseră înseşi profunzimile fiinţei sale. Şi aceasta este minunea: dispariţia omului vechi ivirea omului nou.

Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.

Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.

Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi.

Este metanoia, pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfa. Iată cea mai uluitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi şi ele. Dar metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi, pentru a-i determina schimbarea, divinitatea însăşi are de înfruntat dreptul de liberă alegere dăruit omului. De data aceasta, ea nu porunceşte, scurt, ci numai acţionează pe calea harului îndrumător.

Este nevoie în lumea morală, din partea divinităţii, de o lucrare energetică mai subtilă şi mai radicală decât în lumea fizică, în a slobozeniei decât în a legităţilor. Aşa fiind, Hristos poate face din cel mai din urmă şi mai înrăit întru păcate, un om nou.

Hristos nu este numai bun, milostiv şi smerit cu inima, ci e şi puternic (Luca 5, 24) pentru a vindeca tot soiul de boli şi beteşuguri trupeşti, dar lucrările acestea pălesc în faţa marii minuni a prefacerii omului.

Ea dă dovadă în chip incontestabil şi irezistibil despre atotputernicia şi divinitatea Celui ce o săvârşeşte. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20).

Prin cuvântul-putere al lui Hristos (în filosofia profană Alfred Fouillee a conceput idei-forţe), omul cel vechi moare, se naşte un om nou, viu întru Domnul, un om scos din robia păcatului şi de sub stăpânirea satanei, cumpănit de alte coordonate psihice şi etice. N-a intervenit vreun element material, nimic faptic, nici o acţiune a celor de pe ţărmul creaţiunii: misterul e deplin şi se produce între cer şi pământ, în acel spaţiu magnetic dintre cei doi electrozi cosmici supraîncărcaţi, în zona transdetectabilă de dincolo de orice coerciţiune şi silire, consecinţa fiind că insul îşi impune sieşi un mod de viaţă, o scară de valori şi o trezvie a cugetului.

El poate spune acum: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc cu păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-ne-a pe căile dreptăţii pentru numele Lui” (Psalmul 22, 1-3), sau poate conjuga la timpul prezent: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50, 8).

Puterea Domnului de a replămădi omul vechi şi de a făuri dintr-însul o fiinţă nouă s-a dovedit şi la chemarea lui Levi-Matei (un vameş şi el), a lui Saul-Pavel pe drumul Damascului, a Mariei-Magdalena (sau a femeii ori femeilor păcătoase), a tâlharului celui bun de pe cruce.

Aproape la fel se petrec lucrurile cu femeia samarineancă, orbul din naştere, demonizatul din ţinutul Gherghesenilor, al celui de-al zecelea lepros şi alţi tămăduiţi care de-îndată Îl urmează, preamărindu-L pe Hristos (fără a pierde însă din vedere că în aceste cazuri din urmă, metanoia cunoaşte şi temeiuri explicative, o logică omenească izvorâtă din recunoştinţă).

„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă”, spune Apostolul (II Cor. 5, 17); omul vechi a murit împreună cu faptele lui. Şi ne-am îmbrăcat în cel nou, dezbrăcându-ne şi dezpovărându-ne de vieţuirea cea veche.

Hristos ne înnoieşte întru totul, ne îmbracă în omul nou, ne face fii ai luminii, ca semn şi izvor de naştere: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strigă prin poftele amăgitoare; şi să vă înnoiţi în duhul vieţii voastre; şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit înfarti dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24).

Puterea lui Hristos se vădeşte mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric, robie, deznădejde şi păcătoşenie, la libertate, lumină şi bucurie: „Fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 9-10).

Cuvântul „îmbrăcat” nu face referire la o acţiune de suprafaţă, ci are sens de „contopit cu”, fiind sinonim cu „întrupat”, ca şi în cutremurătoarea formulă; „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Sf. Apostol Pavel subliniază „baia naşterii celei de-a doua prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 3-7), iar Sf. Apostol Petru scria: „Fiind născuţi din nou… prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (I Petru 1, 23).

Celui mort în păcate, Domnul îi spune: fii viu; şi-1 răpeşte de sub stăpânirea morţii spre a-l da vieţii, iar celui acum viu îi rosteşte: mori vieţii acesteia trecătoare spre a fi viu întru Mine.

Prin botez şi prin pocăinţă, Hristos refăureşte făptura cea veche, pe omul unei lumi care aparent este aceeaşi, dar care ia cu totul altă înfăţişare şi poartă cu totul alte sensuri pentru cel căruia i s-au deschis ochii inimii şi cugetul.
Botezul este cu adevărat o sfântă şi înfricoşătoare taină, câtuşi de puţin o simplă ceremonie, ci actul care face din cel botezat o altă fiinţă.
La orice botez se deschid cerurile, oferind o sfântă şi extraordinară bucurie. Dovadă şi ospeţele care în referatul evanghelic mai întotdeauna însoţesc convertirile: în casa lui Matei, în casa lui Zaheu…

Instantaneitate şi veselie – iată principalele caracteristici ale naşterii din nou.

Ospăţul – iată firescul accesoriu; potopul fericirii şi al înnoirii – iată consecinţa imediată. Pentru toţi botezul lucrează la fel, la orice vârstă, în toate cazurile când are loc naşterea de-a doua, adică aceea harică, spirituală. Fericiţi sunt cei care nu au rămas în întuneric şi au văzut totuşi lumina, mai devreme sau mai târziu.

Duhul e foc şi fulger, o dată cu fiecare creştinare ia fiinţă un cer nou şi un pământ nou. Uimirea, bucuria şi binecuvântatul tremur al lui Zaheu nu vor fi fost mai puţin intense decât ale lui Adam în ziua a şasea a Facerii, când a deschis ochii şi a contemplat zidirea.

Prin botez şi metanoie (care e reîmbrăcare în haina curăţiei) se dovedeşte puterea lui Hristos. Pruncul creştinat (şi observaţia e valabilă şi pentru convertitul ulterior la credinţa în Hristos) nu mai este o simplă vieţuitoare, înzestrată doar cu însuşiri mintale superioare; el se naşte a doua oară din apă şi duh, precum i-a spus Domnul lui Nicodim, marcând net deosebirea dintre animalitate şi omenire.

Procesul înnoirii implică atât interiorul celui renăscut cât şi posibilitatea perceperii în alt sens a lumii morale, de parcă s-ar ridica văluri, s-ar risipi întunecimi şi s-ar ivi temeiuri nebănuite ale universului.

Să mulţumim cu toţii, cu emoţie adâncă şi inimă voioasă, că suntem ai lui Hristos, fie de la naştere, fie de mai târziu, cu toţii însă născuţi din duh, născuţi de sus, în numele lui Hristos Iisus, pentru vecie.

Parintele Nicolae Steinhardt
Din din “Dăruind vei dobândi”, Editura Mănăstirii Rohia2006

via CrestinOrtodox

Cuvântul părintelui Teofil Părăian la sărbătoarea “Întâmpinarea Domnului”

Să ne bucurăm de întâlnirea cu Domnul Hristos în această zi de întâmpinare! Şi în această zi de întâmpinare să ne gândim şi la alte întâmpinări nu numai la întâmpinarea din templul din Ierusalim. Să ne gândim la întâmpinarea femeilor mironosiţe care L-au întâmpinat pe Domnul nostru Iisus Hristos şi pe care şi Domnul Hristos le-a întâmpinat în ziua Învierii Sale. Să ne gândim la mulţimea uimită şi bucuroasă despre care spune sfântul evanghelist Marcu că atunci când Domnul Hristos a coborât din Muntele Schimbării la Faţă, a alergat să I se închine.

Să ne gândim şi la întâmpinarea de la sfârşitul lumii când Domnul Hristos va fi văzut de toţi pentru că aşa cum fulgerul apare la răsărit şi ajunge până la apus tot aşa şi venirea Fiului Omului va fi văzută de toţi odată. Îl vor vedea chiar şi potrivincii şi necredincioşii şi cei ce s-au lepădat de El şi cei care I-au împuns coasta cu suliţa, toţi Îl vor vedea. Unii dintre oameni vor alerga înaintea Lui răpiţi fiind pe norii cerului şi-L vor întâmpina în aer pe Domnul Hristos pentru că au dus o viaţă mai presus de lumea aceasta, L-au avut în vedere pe Domnul Hristos mai mult decât lucrurile veacului acestuia şi atunci vrednici sunt să se întâlnească cu Domnul Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „noi cei vii care vom fi rămas la venirea Domnului nu-i vom întrece pe cei adormiţi, ci împreună cu ei vom fi răpiţi în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh, şi aşa pururea cu Domnul vom fi”.

Înainte de a-L întâmpina pe Domnul Hristos în văzduh, fără să mai avem posibilitatea să-L întâlnim cum L-au întâlnit Dreptul Simion şi proorociţa Ana, avem totuşi posibilitatea să-L întâmpinăm şi să ne întâmpine, să mergem spre El şi să vină şi El spre noi. Şi aceasta se întâmplă la fiecare rugăciune conştientă pe care o facem, aceasta se întâmplă la fiecare împărtăşire cu dumnezeieştile taine, aceasta se întâmplă de câte ori citim dumnezeiasca Evanghelie în care Domnul Hristos e cuprins şi din care ni se face arătat prin Cuvântul Său. Aşadar, această sărbătoarea de Întâmpinare a Domnului nostru Iisus Hristos se poate prelungi pentru fiecare dintre noi, nu numai pentru zilele care sunt hotărâte pentru a sărbători Întâmpinarea Domnului. În toate zilele vieţii noastre avem putinţa să ne întâlnim cu Domnul Hristos, să-L întâmpinăm pe Domnul Hristos, să ne întâmpine Domnul Hristos, să vină către noi, să vină în faţa noastră, să vină în inima noastră, să intre în alcătuirea fiinţei noastre ca să ardă spinii păcatelor noastre, să ne facă sălaş al Duhului Sfânt, sălaş al Său şi sălaş al Tatălui ceresc aşa cum a făgăduit când a zis „cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” şi mai departe „Cel ce păzeşte Cuvântul meu, acela este cel care Mă iubeşte şi Tatăl meu Îl va iubi şi Vom veni la el şi la el Ne vom face locaş ”

teofil paraian

Sursa: parinteleteofil.wordpress.com

Părintele Proclu – o mare de dragoste

† 29 ianuarie 2017

Lângă oamenii sfinţi, lângă bineplăcuţii Domnului ne este întodeuna bine, şi simţim cum harul pe care-l au se revarsă şi asupra noastră. Fără să ne spună nimic. Cuvintele lor sunt însuflate de Dumnezeu şi ne pătrund până în adâncul inimii, încât se trezeşte în noi dorinţa de a ne schimba, de a pune început bun, de a căuta ca măcar în parte să-i urmăm.

Părintele Proclu a fost un mare dar al Celui de Sus, pentru noi, cei atât de puţin credincioşi. A fost asemănat cu sfinţi faţă de care neamul nostru are o evlavie deosebită: Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Serafim din Sarov. Cred că de la fiecare a luat câte ceva. Şi, pentu că cea mai mare virtute este considerată dragostea I Corinteni 13:13, pot spune că Părintele era o mare de dragoste. Valurile acestei mări se revărsau asupra ta de cum îi păşeai pragul chiliei, încât doreai să devii, şi tu, o mare de dragoste…

 

Maica Maria Vulcu, stareţa Mănăstirii Sfântul Vasilie cel Mare din Someşul Cald

„Doamne, eu stau chiar în faţa unui sfânt!”

Am ajuns pentru prima oară la Părintele Proclu în Săptămâna Luminată a anului 2015. Auzisem înainte că ar avea viață sfântă, dar pe drum mă tot gândeam: „Oare chiar aşa să fie părintele ăsta?…”. În timp ce ne apropiam de locul unde era părintele, mă tot rugam, că aveam nişte frământări, şi-mi ziceam: „Doamne, mă duc la părintele să-mi răspundă la problemele astea. Părintele, dacă e sfânt, cred că-mi ştie frământările!”. Am început să am o conversaţie cu părintele înainte să-l cunosc, cu toate că eram aşa şi-aşa, adică credeam că părintele ar fi un om deosebit, dar mă şi îndoiam, pentru că nu-l cunoscusem, nu-i simţisem duhul. M-am dus să mă lămuresc la faţa locului.

Am ajuns acolo cu măicuţele; pe uşă era afişul acela în care zicea că părintele e bătrân şi nu primeşte. Mi-am zis: „Să nu fi venit degeaba!”. Ne-am dus la sora dânsului, maica Filofteia, şi ne-a deschis. M-a impresionat foarte mult. Mă aşteptam să găsesc alt mediu – mă refer la locuinţa părintelui, unde primea oamenii. Era atât de smerită şi de simplă locuinţa, că m-a dat gata. După ce-am intrat acolo, ne-a binecuvântat pe fiecare, şi pe loc mi-am dat seama că părintele are ceva deosebit. Eu, fiind maică stareţă, ştiam problemele fiecărei măicuţe, şi cele mai de suprafaţă, şi cele mai adânci. Părintele Proclu, în timp ce binecuvânta, la fiecare măicuţă îi spunea nişte lucruri care i se potriveau foarte mult cu problemele personale. Nu ştiu cât au priceput ele, dar eu imediat am înţeles mesajul părintelui şi pentru mine, şi pentru toată obştea, pentru că mesajul se plia foarte bine pe problema fiecăruia.

Ne-am aşezat în genunchi în jurul părintelui Proclu, şi părintele duhovnic a început să-i pună întrebări legate de Biserică. Îi dădea răspunsuri, dar, dincolo de răspunsuri, transmitea nişte mesaje foarte pline de duh şi de esenţă.

Eu m-am pus într-un colţ şi priveam icoanele. Am început să mă rog şi n-am mai ascultat întrebările adresate părintelui. Am început să mă concentrez pe problemele mele, că mi-am dat seama că, într-adevăr, ceea ce mi se spusese era adevărat, părintele Proclu nu-i un om oarecare, e plin de Duh Sfânt. În timp ce priveam icoanele, am avut senzația că parcă toate icoanele de-acolo aveau ceva special. Părintele avea nişte ochi albaştri şi, când te privea, transmitea ceva prin ei, o bucurie, o stare de bine…

Se uita la fiecare în parte şi mai zicea câte ceva, mai ales păţanii din viaţa lui, dar în păţaniile astea parcă avea un mesaj pentru mine, adică prin păţaniile lui primeam un mesaj de povăţuire pentru mine ca stareţă, dar şi ca om. Simţeam că-mi dă răspunsuri.

Mi-au venit lacrimile fără să vreau atunci, lacrimi pe care nu puteam să le controlez. Le-am simţit dintr-odată şi nu ştiam cum să le ascund…

„Mă, copila mea…”

I-am lăsat pe fiecare să spună ce avea pe suflet, iar părintele le-a răspuns la fiecare. Ne-a binecuvântat şi am venit cu rugămintea să rămân cinci minute cu părintele, pentru că aveam nişte frământări, treceam printr-o perioadă foarte grea, în care am avut nişte încercări grele. Eram acuzată de nişte lucruri într-o situaţie, iar eu mi-am urmat glasul conştiinţei. În momentul în care am rămas cu părintele, nu puteam să vorbesc, pentru că-mi venea să plâng fără să vreau. N-am apucat să-i spun părintelui problema mea, n-am apucat să deschid bine gura, şi părintele mi-a și răspuns la întrebare. Îmi cunoştea problema. Mi-a spus: „Acuzaţiile care ţi s-au adus nu sunt adevărate şi, în situaţia respectivă, e bine că ai ascultat glasul conştiinţei”. Apoi mi-a luat capul în mâinile dânsului şi a zis: „Mă, copila mea…” – şi a început să facă rugăciunea. Avea evlavie foarte mare la Maica Domnului, pentru că atunci când zicea „Măicuţa Domnului…” avea o fierbinţeală în glas, că te pătrundea din cap până-n picioare. Mi-a prins capul în mâinile dânsului şi a început rugăciunea către Maica Domnului, pe urmă către Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Nu mai ştiu ce rugăciuni a rostit, dar eu, la un moment dat, am simţit nevoia să mă mărturisesc, pentru că mă vedeam atât de păcătoasă… Mi s-a limpezit extraordinar mintea, am simţit o lumină, o claritate a gândurilor şi, fără să vreau, spontan, am simţit nevoia să mărturisesc: „Da, părinte, dar eu sunt păcătoasă…” – şi-am început să înşir ce-am făcut de mică, am început să-i spun toate păcatele şi greşelile din viaţa mea, încă din copilărie. În timp ce eu ziceam că sunt aşa şi aşa, dânsul mai profund se ruga. Îmi curgeau lacrimile fără să vreau.

  • Ştii, eu nu sunt preot. Numai preoţii spovedesc. Nu trebuie să-mi zici mie, mi-a spus Părintele.
  • Părinte, e ceva ce nu pot controla. Nu ştiu dacă vine de la mine, dar aşa simt nevoia să zic.

Dânsul se ruga tot mai profund. La un moment dat, simţeam că încep să mă uşurez şi la propriu, şi la figurat, adică trupul mi se uşura, nici nu-mi mai simţeam trupul, iar sufletul era la fel, uşor… Simţeam uşurare şi, dintr-odată, în loc de întristarea şi gândurile acelea, am simţit că intră ceva, ca un vânt lin în mine, că mă pătrundea de sus până jos şi-mi aduce bucurie, fără să vreau. Lacrimile au început să se usuce, şi atunci mi-am dat seama: „Doamne, aici e o minune! Eu stau chiar în faţa unui sfânt!”. Nu-mi venea să cred, pentru că se întâmplau lucruri pe care eu nu le-am mai trăit în viaţa mea, simţeam fizic lucruri pe care nu le-am mai simţit niciodată. Când te împărtăşeşti ai o stare de uşurare, de bine, de bucurie. Aşa simţeam eu, starea asta pătrundea în tot trupul meu şi nu mi l-am mai simţit.

„Doamne, nu ştiu ce să fac cu harul pe care mi L-ai dat…”

Mi-am zis: „Doamne, eu stau lângă un sfânt şi nu ştiu cum să reacţionez, nu ştiu ce trebuie să fac, nu ştiu să mă smeresc, nu ştiu să fac nimic…”. Părintele continua cu rugăciunea, eu stăteam cu capul plecat. La un moment dat îmi ridică bărbia, şi eram ca la cosmetician: „Stai-stai”, zice, „că mai am puţin”. Cumva parcă-mi curăţa rănile de pe mine. Îmi dădea cu mâna pe obraz şi zicea: „Mai am puţin aici, parcă mai e…”. În momentul când mi-a ridicat capul şi i-am văzut faţa, avea o lumină foarte mare pe faţă, şi lumina aia a venit înspre mine, dar simţeam după aceea că şi din mine ieşea o lumină spre el. Era o stare pe care foarte greu o poţi descrie în cuvinte. Îmi pare rău că nu am scris-o atunci. Era ca o beţie a Duhului Sfânt, era ceva nepământesc… Părintele nu cred că mai era pe pământ, cumva aşa l-am simţit, dar şi pe mine m-a furat starea aceea. La un moment dat parcă am auzit undeva, departe, o gălăgie, şi a zis părintele:

– Daʼ tu rămâi aici?

Cumva părintele aşa s-a afundat în rugăciune, că am uitat amândoi noţiunea timpului.

– Nu, eu am venit cu părintele şi cu maicile.

– Cu ele ai venit? Păi, oare nu te aşteaptă?

– Nu ştiu, dar nu-mi mai vine să plec de-aici.

Aşa era o bucurie şi o stare de bine, că nu poţi să o transpui în cuvinte. Mai târziu mi-am dat seama că undeva am citit despre lucrurile acestea în viaţa Sfântului Serafim de Sarov, la întâlnirea cu ucenicul său, Motovilov.

Părintele mi-a spus:

– Du-te, că o să mai vii la mine.

– Părinte, dar eu nu mai pot să plec de-aici, parcă n-aş mai pleca…

Cum zicea apostolul: „Doamne, bine este să fim aici, să facem trei colibe…”.

A venit sora părintelui, că-l aştepta cineva, şi atunci a trebuit să plec. Am mers la maşină, unde erau părintele şi maicile. Părintele era un pic supărat:

– Bine, maică, ai zis că stai cinci-zece minute, dar sfinţia ta ai uitat! Ce-ai avut atâtea de povestit?

– Cum?

– Păi, uite, a trecut o oră, ba chiar două!

– Nu-i adevărat, am răspuns eu.

– Îţi arăt cât e ceasul.

– Nu-i adevărat, părinte, eu zece minute am stat!

– Maică, uită-te la ceas, aproape două ore ai stat!

N-am mai zis nimic, că mi-am dat seama că a fost ceva de la Dumnezeu şi că a fost o lucrare a Duhului Sfânt cu mine. Aşa se întâmplă când stai de vorbă cu sfinţii: nu mai ai noţiunea timpului. Când am ieşit şi natura era transformată, şi oamenii din jurul meu… S-a întâmplat o minune atunci. Am tăcut chitic şi n-am mai zis nimic, am intrat în maşină.

Dacă tot am ajuns în Moldova, ne-am făcut un traseu mai lung, şi de la părintele Proclu ne-am dus la Sfânta Cuvioasa Parascheva de la Iaşi. Eu eram plină de duhul rugăciunii părintelui. Nu ştiam cum să mă comport. Îmi ziceam: „Doamne, îmi dai, dar eu nu ştiu ce să fac cu harul ăsta pe care mi L-ai dat…”. Îmi era frică să mă gândesc, dar nici nu mai aveam gânduri, nu mai aveam gânduri rele la adresa nimănui, parcă nu mai eram pe pământ. Îmi era frică de starea asta, pentru că nu ştiam cum s-o gestionez, nu ştiam ce să fac cu ea.

„După ce a murit, eu l-am simţit ca fiind viu”

Am ajuns la Cuvioasa şi, fiind dimineaţă, m-am dus să iau agheasmă. A venit acolo un om, părea a fi ca un nebun, a venit şi mi-a spus aşa: „Dumnezeu acum ţi-a arătat calea. Să nu te mai întorci la calea de la care ai plecat!”. Ce mi-a zis omul ăla am simţit că e de la Dumnezeu. Mi-a dat o icoană cu Răstignirea de pe Golgota, unde Maica Domnului stă cu capul plecat şi parcă plânge. Zice: „Dumnezeu şi-a făcut milă cu tine, ţi-a dat să cunoşti veşnicia. De-acum înainte să păstrezi mereu viu lucrul ăsta, adică să urmezi exemplul Maicii Domnului, să stai smerită şi supusă sub crucea pe care ţi-o dă Dumnezeu”.

Starea aceea nu m-a părăsit o lună de zile. Am venit acasă şi, timp de-o săptămână, mi-au dispărut necesităţile fizice: nu mai aveam senzaţia de foame, de sete, de somn. Luam câte un pic, ca să mă vadă ceilalţi. Cuvintele rugăciunii, şi mai ales cele de la Sfânta Liturghie le pricepeam altfel. Totul era plin de Duh… numai Duhul Sfânt putea să fie aşa. Starea a durat până în momentul când am spus unui părinte că am fost la părintele Proclu şi cum m-am simţit. Părintele respectiv mi-a spus: „Maică, eşti în înşelare, părintele e un înşelat! Asta e ispită din ce-mi spui tu!”. Şi atunci m-am contrazis cu persoana respectivă, m-am întristat, am încercat să-i iau apărarea părintelui Proclu: „Nu cred, nu cred lucrul ăsta! Eu simt că toată lucrarea a fost de la Duhul Sfânt şi nu e nici o înşelare!”. Din momentul ăla în care m-am contrazis cu persoana respectivă s-a dus toată bucuria, s-a dus tot.

Am rămas cu un dor după părintele. L-am mai văzut după aceea de câteva ori, dar doar la prima întâlnire am trăit acea stare. Perioada aceea a fost destul de grea, foarte grea, şi cred că Dumnezeu m-a încurajat, prin părintele Proclu, să nu cad în deznădejde.

De fiecare dată când ajungeam la dânsul făcea rugăciuni şi simţeam harul, însă la măsura aceea nu am mai ajuns. Dar eram într-o legătură permanentă. Din momentul în care l-am cunoscut pe părintele, am simţit o călăuzire a părintelui, o ocrotire…

În perioada după ce a murit eu l-am simţit ca fiind viu. Îmi veneau lacrimi atunci când a murit, în acele trei zile până la înmormântare, dar nu erau lacrimi ca după un mort oarecare. Simţeam că e cu noi acolo, la Sfânta Liturghie, la rugăciune. Îl simt ca înainte, poate şi mai bine, cu mai multă putere în faţa lui Dumnezeu, el fiind acum mai aproape de Dumnezeu.

 

Interviuri realizate de

Mihaela Raluca Tănăseanu

 Din cartea „Părintele Proclu – file de Pateric”

Articolul integral poate fi citit în numărul din ianuarie 2018 al revistei „Familia ortodoxă”

Întâlnirea dintre Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Vasile cel Mare

Povestirea întâlnirii dintre Sfântul Efrem Sirul (sărbătorit la 28 ianuarie) şi Sfântul Vasile cel Mare (sărbătorit la (1 şi 30 ianuarie) la Cezareea rămâne de o neasemuită frumuseţe şi deosebit de pilduitoare pentru noi toţi.
Fraţilor, vreau să fac povestire despre dumnezeiescul
Vasile şi despre Efrem Sirul,măcar că, pe unele le ştiţi şi pe altele
leaţi auzit. Efrem fericitul şi pururea pomenitul, pe când era în pustie, înştiinţându-se despre lucrurile cele minunate ale părintelui nostru Vasile, pe de o parte, văzându-le din luminarea Duhului Sfânt, iar, de altă parte, cunoscândule din dragoste şi din întrebare, se ruga lui Dumnezeu cu osârdie, ca să-i descopere lui în ce fel este marele Vasile.
Şi în vis, a văzut un stâlp de foc, al cărui cap ajungând la cer, auzea un glas, zicându-i: „Efrem, Efrem, în ce chip vezi acest stâlp de foc, în acest fel este Vasile.”
Deci, îndată, cuviosul Efrem, luând cu sine un tălmaci, de vreme ce nu ştia greceşte, a mers în Cesareea, la praznicul Arătării Domnului la Iordan şi, privind în taină de departe, a văzut pe Sfântul Vasile mergând la biserică cu multă slavă,îmbrăcat în haine luminoase şi clerul ce era împrejurul lui, tot aşa, în veşminte luminoase.
Şi, întorcânduse către tălmaciul carel însoţea, Efrem i-a zis: „Mi se pare că în zadar ne-am ostenit, frate, pentru că acesta, fiind într -o asemenea stare, nu este precum l-am văzut.”
 
Şi, intrând în biserică, a stat într un colţ, la loc ascuns, şi zicea singur, întru sine,grăind: „Noi, în pustie, suferind greutatea zilei şi zăduful, nimic n-am sporit, iar acesta, fiind întru atâta cinste omenească, este stâlp de foc. Mă minunez.”
 
Aşa gândind el, sa înştiinţat despre dânsul, prin Duhul Sfânt, Marele Vasile, care a trimis la dânsul pe arhidiaconul său, zicându-i:
„Să mergi la uşa bisericii, cea dinspre apus, că vei afla acolo un monah, stând în colţul bisericii, dimpreună cuun altul, cu barba scurtă şi mic de stat, şi vei zicelui: „Vino şi să intri în altar,că te cheamă arhiepiscopul.”
 Iar arhidiaconul, cu multă osteneală împingând poporul, a ajuns unde stătea Cuviosul Efrem şi i-a zis: „Părinte blagosloveşte, să mergi şi să intri în altar, că te cheamă arhiepiscopul.” 
 Iar Efrem, prin tălmaci, înţelegând cuvântul arhiepiscopului, a răspuns celui ce-l chema:
„Ai greşit frate, pentru că noi suntem oameni străini şi nu ne ştie
arhiepiscopul.” 
 
Şi s-a dus arhidiaconul ca să spună lui Vasile acestea. În acea vreme Sfântul Vasile tocmai citea sfintele cărţi către popor. Şi a văzut Cuviosul Efrem o limbă de foc grăind prin gura lui Vasile. După
aceea, Vasile iarăşi a zis arhidiaconului: „Mergşi spune acelui monah străin: „Cinstite Efrem, vino şi intră în Sfântul altar, că
te cheamă arhiepiscopul.”
 
Şi, mergând, arhidiaconul i-a spus, precum i s-a poruncit lui şi s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem şi a proslăvit pe Dumnezeu. Şi, făcând metanie a zis:
„Cadevărat mare este Vasile, cu adevărat stâlp de foc este Vasile, cu adevăraDuhul Sfânt vorbeşte prin gura lui !”
 
Şi a rugat pe arhidiacon ca să vestească arhiepiscopului, că după săvârşirea sfintei slujbe, la loc deosebit, vrea să i se închine şi săl sărute pe el.Deci, săvârşindu-se sfânta slujbă, a intrat Sfântul Vasile în încăperea pentru paza vaselor şi chemând pe Cuviosul Efrem, i-a dat lui întru Domnul, sărutare şi i-a zis:
„Bine ai venit părinte, cel ce ai înmulţit ucenicii lui Hristos în pustie şi ai gonit dracii, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai îndurat atâta
osteneală, ca să vezi unom păcătos ? Să-ţi dea ţie plată Domnul, pentru osteneala ta.” 
Iar Efrem, prin tălmaci, răspunzând lui Vasile, i-a spus cele ce în inima lui erau pregătite. Şi s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, din sfintele mâini ale lui Vasile.
După aceasta, ospătându-se ei, a zis Cuviosul Efrem către Sfântul Vasile: „Părinte preacinstite, un dar cer de la sfinţia ta, sămi dai şi aceasta, prin lucrarea Duhului Sfânt, să mi se dăruiască mie.”
Iar marele Vasile i-a zis lui: „Spune cele ceţi sunt trebuincioase, că mult îţi sunt dator, pentru osteneala ce ţi– ai dat, cu atâta cale până la mine.”
 Şi i-a zis lui cinstitul Efrem:
„Ştiu, părinte, că toate câte vei cere de la Dumnezeu,îţi da ţie. Deci, vreau ca să te rogi bunătăţii Lui, să-mi dea mie să vorbesc greceşte.”
 
Iar el a răspuns: „Mai presus de puterea mea îţi este cererea, dar de vreme ce, cu bună nădejde ceri, cinstite Părinte povăţuitorule al pustiei, să mergem în biserica Domnului, şi să ne rugăm către Domnul, Care puternic este să asculte rugăciunea ta, pentru că scris este: „Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe ei.” 
 
Şi, fiind la vreme cuviincioasă, au făcut rugăciune îndelung în biserică. Apoi, a zis marele Vasile:
„Pentru ce, cinstite părinte, nu primeşti sfinţire de preot, vrednic
fiind ?” 
 
Răspunsa lui prin tălmaci: „Fiindcă păcătos sunt, stăpâne.”
 
Răspuns-a lui Sfântul Vasile:
„O, de aş avea eu numai păcatele tale !”
 
Şi i-a zis lui: „Să facem metanie.”
 
Şi îngenunchind ei la pământ, şi-a pus marele arhiereu
mâna sa pe capul Cuviosului Efrem şi a zis cu mare glas rugăciunea cea de hirotonie preoţească. Apoi, a zis către Cuviosul: „Porunceşte acum ca să ne ridicăm de la pământ.”
 
Şi sa limpezit limba lui Efrem şi a zis în limba grecească:
„Mântuieşte, miluieşte,ridică– ne şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu darul Tău.”
 
Şi s-a împlinit Scriptura:
„Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor.”
Deci au proslăvit toţi pe Dumnezeu, Cel ce-a limpezit limba lui Efrem în vorba grecească.

Apoi a petrecut Cuviosul Efrem trei zile la Sfântul Vasile, veselindu-se duhovniceşte. Şi aşa, arhiepiscopul sfinţindul pe el ca preot, iar pe tălmaciul lui,  diacon, i-a slobozit pe ei cu pace, slăvind pe Dumnezeu, de cele ce au văzut şi au auzit, precum li se spusese lor.

Dumnezeului nostru, slavă !
Amin
sursa

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php