Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Un portret de sfânt: Părintele Dimitrie Bejan

Din acea perioadă de muncă la magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect preotului Dimitrie Bejan, din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică. Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.

dimitrie-bejan-icoana-diaconesti

Fiu de răzeş, licenţiat în litere şi teologie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui D. Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonisit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate  ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere.

În 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în viață.

A fost din nou arestat, fără să fie “vinovat” de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu avusese timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de 1938, când era student. Şi din nou preotul Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit.

L-am cunoscut şi am fost în cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952, după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în 1951 şi aproape golită în 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii.

În 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost judecaţi şi condamnaţi. Părintele Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa. Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din ’61 de foşti legionari aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul. Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de “trăire legionară în defavoarea comunismului” sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, preotul Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începusereeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frute cu preotul care cunoștea din prizonierat ce înseamnă să te faci frate cu diavolul. (…)

În orice caz, preotul Bejan a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri.

În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA într-un ziar despre persecuția bisericii în România și se scria de prigoana îndreptată împotriva preoților, dându-se o listă de circa opt preoți printre care și preotul Bejan. De la eliberarea sa până în 1989, a avut în permanență un securist, care l-a supravegheat continuu.

După douăzeci şi doi de ani de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (…) La 21 septembrie 1995 a murit regretat de toată aşezarea.

Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu.

În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova.

Preotul Dumitru Bejan mi-a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani.

Am scris de el, de drumul parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre ultimii 5 în 21 august 1964 din Zarca Aiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat reeducarea.

MAI a cerut Mitropoliei Iași să fie numit preot paroh la biserica din Ghindăoani în județul Neamț unde a slujit cinci ani și jumătate. În 1970, pensionat forțat de Securitate, partid și mitropolie în 24 de ore a fost trimis în orașul natal Hârlău. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică, cu DO în casa familiei.

Ca preot în Ghindăoani i s-a făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent biserica. Cu DO în Hârlău, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj, căci preotul Dumitru Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un pelerinaj, ceea ce autoritățile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau informatorii Securității, iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (…)

Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii.

(Aurel Sergiu Marinescu – Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, pag. 279-284)


* Titlul mărturiei este citat în forma originală, așa cum a fost dat de memorialist. Faptul că autorul a văzut în părintele Bejan un sfânt este cu atât mai mult de luat în seamă ținând cont că opinia memorialistului despre clerul Bisericii Ortodoxe din timpul comunismului este una extrem de critică. În acest sens, a se vedea paginile 331-332 din același volum.

Părintele Dimitrie Bejan – ”Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter”

Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter. A fost preot militar pe frontul de Răsărit. Şi-a început lupta cu ateismul în lagărele de soldaţi români din U.R.S.S., când a refuzat să intre în divizia Tudor Vladimirescu, formată din românii care acceptaserăreeducarea cu scopul de a reveni în ţară. În 1948 a fost trimis spre judecare la Bucureşti. A trecut prin mai multe închisori din ţară. După eliberare, a continuat să fie urmărit, persecutat şi torturat

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 330)

Părintele Dimitrie Bejan – un mare erou al vieții noastre creștine și naționale

Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și băteau la poarta lagărului să-l cheme pe ”batiușca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase…

Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară.

Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în pușcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieții noastre spirituale. Și după eliberare a căutat să mențină viața duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău.

Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă.

(Pr. Justin Pârvu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 347-348)

Părintele Dimitrie Bejan – Biografie

De cîte ori îmi cad în mîini pagini memorabile despre personalităţi prea puţin cunoscute, îmi spun cît de săraci sîntem. Duhovniceşte şi cultural. Pentru că din nepăsare sau ignoranţă, rămînem străini de valorile neamului nostru, nu le căutăm opera şi nu încercăm să învăţăm din vieţile lor. O astfel de personalitate a fost părintele Dimitrie Bejan de la Hîrlău, un preot – martir, o minte luminată, un model de rectitudine şi de trăire creştină.

Cu slabele noastre puteri, ne-am apropiat puţin de viaţa şi scrierile părintelui Dimitrie, nu într-atît cît să pretindem că-l cunoaştem, dar sufient cît să vă deschidem o uşă către el. E important să ne cunoaştem sfinţii, eroii, elita intelectuală, ca să ne vindecăm de toate complexele şi ca să recunoaştem drumul pe care trebuie să mergem.

Paginile care urmează se constituie într-o simplă invitaţie la a-l cunoaşte pe părintele Dimitrie, nu într-un documentar exaustiv.

Părintele Dimitrie Bejan s-a născut pe 26 octombrie 1909, la Hîrlău – Iaşi. A urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox Veniamin Costache din Iaşi, apoi Facultatatea de Teologie şi, în paralel, Facultatea de Istorie din Bucureşti. A avut astfel parte de mari dascăli, ca Nichifor Crainic şi Nicolae Iorga. După absolvirea celor două facultăţi, a avut burse de studii postuniversitare la Ierusalim şi Atena. La întoarcere, a devenit asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga şi, în acelaşi timp, a predat istoria la Liceul de fete „Carmen Silva” din Bucureşti.

Dornic de o mai bună cunoaştere a poporului român, s-a înscris în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti, împreună cu care a mers în Basarabia.

La începutul celui de-al doilea război mondial, părintele Dimitrie Bejan s-a înrolat în armată, ca preot militar, cu gradul de maior. Şi s-a întors în Basarabia, de această dată pentru a-i apăra pe românii de acolo. Căzut prizonier la ruşi, în 1943, a fost deportat în Siberia, la Oranki. Toţi ofiţerii români şi germani prinşi de ruşi au fost trimişi la Oranki, într-o fostă mănăstire ortodoxă transformată în închisoare. După cinci ani de detenţie, a fost judecat de un tribunal militar moscovit şi condamnat la moarte, pentru că a susţinut că Basarabia este pământ românesc.

Părintele Dimitrie a contestat sentinţa şi a cerut să i se acorde dreptul de a fi judecat de un tribunal din ţara natală. Surprinzător, ruşii, altminteri deloc sensibili la drepturile omului, l-au repatriat. În documentele însoţitoare ale deţinutului, ruşii atrăgeau atenţia autorităţilor române să fie vigilente cu părintele Dimitrie, pentru că „are mare putere de convingere, fiind un mare duşman al comunismului”. Tribunalul militar din Bucureşti l-a condamnat la detenţie pe viaţă. A fost eliberat de la Aiud pe 23 august 1964, cu decretul de amnistie generală, după 25 de ani de închisoare. A suferit în lagărele şi închisorile Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele Cavnic (1948 – 1956), Bărăgan, Răchitoasa.

În detenţie, s-a împrietenit cu cîţiva din marii noştri intelectuali interbelici închişi: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Paul Zafiropol şi cu părinţi duhovniceşti ca Benedict Ghiuș, Arsenie Papacioc şi Dumitru Stăniloae.

După eliberare, autorităţile au încercat să-l cîştige de partea lor şi i-au oferit o parohie la Ghindăuani – Iaşi, unde a stat însă numai cinci ani. Comuniştii, furioşi că rămîne ferm în crezul său naţionalist şi creştin, au încercat să-l otrăvească în cîteva rînduri şi, în cele din urmă, i-au organizat un simulacru de proces, în urma căruia i s-a interzis să mai slujească şi a fost arestat la domiciliu (la Hîrlău) pînă în decembrie 1989. Sfinţia sa a continuat să primească vizite şi a dat astfel multora cuvinte de folos.

În noaptea de 22 decembrie 1989, părintele face un act pilduitor: îl salvează de la linşaj pe securistul care îl păzea. După revoluţie, părintele Dimitrie şi-a continuat mărturisirea cu un mai mare patos şi pe mulţi i-a adus la calea credinţei. În timpul vieţii i-au apărut volumul Bucuriile suferinţei, iar postum, cărţile: Oranki. Amintiri din captivitate, Viforniţa cea mare, Hotarul cu cetăţi, Satul Blestemat şi Simple povestiri.

S-a mutat la cele veşnice pe 21 septembrie 1995, lăsînd cu limbă de moarte să nu se rostească discursuri la catafalcul său şi să nu i se pună flori pe mormânt. O ultimă dovadă de smerenie.

(Horia Brad – Revista Rost)

Oranki. Amintiri din captivitate

Părintele Dimitrie Bejan este departe de a fi consacrat cum se cuvine în ierarhia literaturii concentraţionare româneşti, eclipsat fiind de nume mult mai sonore, precum Paul Goma, N. Steinhardt, Elisabeta Rizea sau Ion Ioanid. Ceea ce este întrucâtva nedrept, având în vedere nemaimpomenitul traseu biografic pe care l-a parcurs autorul volumului Oranki. Amintiri din captivitate (şi a încă cinci apărute până acum: Viforniţa cea mare, Bucuriile suferinţei, Hotarul cu cetăţi, Satul Blestemat şi Simple povestiri).

Născut în 1909, absolvent al Institutului Teologic de la Iaşi şi al Facultăţii de Istorie, o vreme membru în echipele de cercetare ale lui Dimitrie Gusti, după ce este hirotonisit preot, în 1938, ia parte la campania de eliberare a Basarabiei. Cade prizonier la sovietici şi de atunci îşi va începe lunga drumeţie prin gulaguri.

Atlet al temniţelor în URSS (probabil tot acel URSS feeric şi blând, despre care dau mărturie câţiva scriitori mai mult sau mai puţin tineri, de la noi sau de aiurea), vreme de şase ani “vizitează” obiective de înalt interes turistic precum lagărele de la Astrahan, Oranki, Kiev, Sverdlovsk, Karaganda (azi în Kazahstan), Arhanghelsk (tot lângă Marea Albă) şi Moscova (care, de fapt, e peste tot). Republica Socialistă România îl primeşte cu tentaculele deschise – abia în 1948 – şi-l plimbă pe la Jilava, Aiud şi Canal, îl deportează doi ani în Bărăgan, după care, până la amnistia din 1964, îl mai condamnă la încă şase ani de Aiud.

La Oranki (Nijni Novgorod), înainte de 1917, era o mănăstire. Aici “veneau să se închine Domnului ţarii Rusiei”. Într-una dintre chilii, se pare că Lev Tolstoi şi-a scris Învierea, fiindcă aici trăiau numai monahi şi cărturari de viţă nobilă, “aici se practicau artele şi literele, alături de exerciţiile mistice”. Comuniştii, recunoscuţi pentru respectul deosebit acordat deopotriva credinţei şi culturii, au dat crucile jos, au văruit temeinic, au ctitorit un lagăr, iar lui Iisus înviat, zugrăvit pe peretele catapetesmei, i-au tras un glonţ în frunte.

“La Mănăstârca a crescut pustiul”, oftează, nu fără instinct poetic, Părintele Bejan. Şi într-adevăr, citind, înţelegi că sub bagheta comunistă, orchestra de prizonieri (cu componenţă internaţională, de la nemţi până la spanioli) nu poate cânta decât pe trei note, din gama cea mai de jos, mărci ale pustiului şi absurdului: Frigul, Foamea şi Frica (ca la I.D. Sârbu). Mai cu seamă Frigul : “Era o după-amiază de iarnă, cu cer străveziu. În aer jucau stele aurii, stele verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arăta – 47º C. Era «răcoare».”

A nu se înţelege că tortura se rezuma doar la dârdâiala feroce. La aceasta se adăuga, în porţii generoase, şi o cruzime de o vioiciune fără pereche. Iată o scenă tulburătoare :“Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte şi alţi patru la ţepuşe; o sută, două sute de sănii – poate mai multe, şi-n jur, escortă şi câini lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunţile noastre sudori, care îngheţau îndată şi simţeam apa curgând pe şira spinării. Când ieşeam la loc aşezat, îngheţau hainele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea la coborâş, iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte. […] Şi asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru.”

În schimb, toamna absurdul se îmbracă în haine de propagandă mucedă: şcolarii aproape morţi de foame stau cu gura căscată la învăţătoarea lor care îi învaţă să cânte “imnul cartofilor” şi, cocoţată pe o grămadă de barabule, le ţine discursuri viforoase despre importanţa zarzavaturilor şi datoria de a le culege, în numele Tătucului şi al colhozului, amin.

Realitatea însă, nu se rezumă numai la astfel de episoade descurajante. Spre deosebire de personaje din cărţi precum O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn, cei din Oranki par că încearcă – şi reuşesc adesea – să-şi păstreze omenia, într-un fel uimitor de firesc. Cum altfel decât printr-o omenie neştirbită s-ar putea explica un episod atât de dezarmant precum acela în care Bejan, preot ortodox, o ia prin gerul năprasnic, ca să boteze clandestin fiul unui securist sovietic şi al unei evreice? Sau aşa-zisul “Al optulea Sinod ecumenic”? Lecţie pentru orice conflict interconfesional artificial creat, în cadrul acestui “Sinod”, trei sute de preoţi din lagăr – ortodocşi, catolici şi reformaţi – s-a întâlnit vreme de patruzeci de seri la rând (!!) pentru a discuta despre dogmele lor şi a pune umărul cumva “la carul istoriei, împotmolit la 1054”.

Cum altfel decât printr-un simţ nealteratal demnităţii s-ar putea explica demararea unei… greve a foamei (1500 de oameni deja flămânzi, vreme de zece zile, într-un lagăr dintr-o ţară din ale cărei dicţionare se eliminase de mult cuvântul “grevă”!)? Oranki… abundă în astfel de scene care transcend senin mizeria şi care – surprinzător de des pentru o carte de acest gen – mustesc de umor savuros. A se vedea, de exemplu, meciul de fotbal dintre “selecţionatele” ad-hoc ale României şi Ungariei, ai căror jucători leşinaţi se chinuie, prin ploaie, să urnească din loc o minge mare de cârpe, grea, “leneşă şi ghiftuită”, o partidă a cărei miză, fireşte, n-a putut fi alta decât… teritoriul unei Transilvanii rămase departe. Dovada cea mai clară că fotbalul, sport-rege, dar cât se poate democrat, ocroteşte patriotismele admiratorilor săi chiar şi pe maidanele totalitare.

Aceste pagini, în esenţa lor, nu sunt nici pagini de istorie, nici fire de tort ale unei vieţi de om „aşa cum a fost”. Scrise fără pic de resentiment, de un om care şi-a îndurat soarta cu demnitate, ele par mai degrabă o invitaţie la a înţelege, fără vreo interpretare vulgar-masochistă, paradoxalele bucurii pe care ţi le poate da o anume gen de suferinţă asumată. Vocea Părintelui Bejan e liniştită, o linişte de după furtună, acea furtună care aduce, pe căi de taină, epifania şi călirea omului.

(Silviu Man – RostOnline)

Începutul golgotei în temnițele românești

Pe stradă, venind spre casă, mă salută cineva, un roșcat, nebărbierit, voinic, flancat de unul mai mic, slăbuț, fercheș. În spatele lor, doi cetățeni cu mâna dreaptă în buzunare.

Răspund la salut. Și merg mai departe; vedeam încercuirea. Mă știam de mult urmărit, pas cu pas. ”Umbra” mea se ținea scai de mine. Știam, vedeam, așteptam. Cei doi din spate trec pe lângă mine, grăbiți, face zece metri și la colț se opresc. E ora nouă seara. Pe stradă, puțină lume. La colț, o mașină. Roșcatul, flancat de subțirel, se apropie din nou când ajunge la colț și, cu o mișcare de lup încercat, mă  apucă de spate. Când mă răsucesc, subțirelul îmi pune sub nas pistolul. Avangarda îmi leagă rapid mâinile la spate și toți întrăm în jep, care pornește imediat.

– Mergem la interne, să dați o declarație, mă lămurește roșcovanul.

– Numai una?

– Ha, ha, ha! Ai priceput!

– După părerea mea, e curată arestare.

– Întocmai.

– Aveți și mandat de arestare?

– Poftim! Citesc hârtia cu ordinul de arestare, ținută sub nas de către subțirel.

La Interne mașina se oprește și, pe jos, coborâm câteva trepte. La stânga e o cameră mare și acolo un sublocotenent cu figură atletică mă măsoară nepăsător, iscălește pentru primirea mea.(…)

Stau și mă examinez. Vasăzică am fost arestat. Și mi s-a făcut onoarea de a fi depus chiar la Interne. Ei, și-acum? Cu cine dau ochii pe aici? Și pe câți ani intru la răcoare?

Cred că este ora zece noaptea. Un plutonier apare, îmi face un semn și îmi spune: ”nu te uiți nicăieri, nu vorbești cu nimeni; urmează-mă!”

Ascensorul ne duce la etajul patru. Trecem prin mai multe uși, apoi intrăm într-o cameră mare, cu mai multe birouri la stânga.

Înaintea mea, ridicat de la un birou, un sublocotenent tânăr, blond, slăbuț. Parcă l-am mai văzut eu undeva. Îmi pare că pe la Oranki. Da, el, el, Dgionat (de la Chișinău).

Vine până la un pas de mine și după ce se uită în ochii mei, îmi cârpește trei perechi de palme. Nu simt nici o durere. Parcă altul ar fi cel lovit. Mă încearcă totuși un sentiment de scârbă adâncă pentru trădătorul de la Orank, pentru ticăloșia de acum, de aici.

– Îți mai aduci aminte, măi, hoț de popă, de încurcăturile pe care ni le-ai făcut prin lagărele rusești? Îți mai aduci aminte de hotărârea tovarășei Ana Pauker – pronunțată la acel miting hotărâtor, la Oranki, în care voi, reacționarii, n-ați dat ascultare chemării ei, pentru formarea unităților voluntare, care aveau să elibereze poporul de fasciști, și să întroneze regimul democrat? Îți aduci aminte de toată propaganda negativă pe care ați făcut-o voi, trădătorii poporului muncitor, luptând din răsputeri pentru boicotarea acțiunii voluntare? Cuvântul tovarășei Ana Pauker, hotărârea ei, se traduce azi în fapt: ”Vom trece peste cadavrele voastre, pui de cățea ce sunteți”. Iată-te aici, la scaunul de judecată. O lună de zile ai stat liber și te-ai apucat să vorbești, să denigrezi regimul sovietic, ba chiar ai trecut la acțiune, cu ceilalți bandiți, criminali și hoți, punând la care comploturi banditești. Și acum iată-te în fața noastră. Ai ceva de obiectat? Cu voința poporului muncitor, nu te joci! De vreme ce poporul muncitor și-a luat soarta în propriile mâini, poporul nu se joacă. rade, arde totul în cale, trece fluierând victorios în marșul pentru realizarea programului, calcă nepăsător pete potrivnici, cărora le sfarmă capul ca la vipere, presărându-și drumul revoluției – în marș – cu cadavrele inamicilor. Ce n-ai priceput la Oranki, ai fi putut înțelege aici, în București, în luna de concediu pe care ți-am acordat-o! (…) Și acum, ai vreo obiecțiune de făcut?

– Domnule sublocotenent Dgionat, văd că ați învățat lecția frumos de tot. Vă felicit. Eu însă, între noi vorbind, vă știu că pe la Chișinău erați feciorul unui moșier, că ați făcut, vă aduceți aminte, politica legionară? Și că, a fost o vreme, când dădeați brânci, căutând locuri de comandă în această mișcare? Când ați crezut în ceva? Atunci, sau acum? Nu-i mult de când vă băteați în săbii pentru Dumnezeu și pentru Neam, cu negația veacului! Înțeleg prezența unui fecior de muncitor și acela străin de neam, aici la Interne, dar dumneata?

– Voi m-ați înșelat pe mine și erați gata să duceți la pieire un popor întreg. Acum am văzut că ”lumina vine de la răsărit”. Dreptatea stă de partea Uniunii Sovietice și a clasei muncitoare. Voi ați vândut țara nemților, care i-au furat bogățiile și noi trebuie să ridicăm osanale Uniunii Sovietice care ne-a eliberat de sub jugul nazist odios.

– Știți, domnule sublocotenent, cât ne costă dragostea Uniunii Sovietice, așa de călduros manifestată față de români? – mai călduros ca față de oricare altă țară ”eliberată”? Suntem amenințați în însăși existența noastră ca neam. Asta zic și eu vânzare, trădare de țară. Istoria noastră, ca neam, încă n-a cunoscut un pericol mai mare, pentru existența noastră, decât epoca de față. Dacă Uniunea Sovietică mai stă zece ani aici, la Dunăre, ne sufocă cu dragostea ei; sau izbucnim.

– Ticălosule, banditule, las’ că te lămuresc eu cu politica zilei. Și mă plesnește peste față, peste cap și cu cizmele peste picioare…

În birou intră mai mulți ofițeri cu stele și epoleți. Pe unii îi cunosc, pe alții nu.

– Ăsta-i? întreabă un locotenent colonel, mare cât un munte.

– Da, tovarășe, răspunde Dgionat.

– Haide!

Ieșim pe coridor; camere mici de o parte și de alta și tocmai în fund se deschide un birou mare, cu un reflector puternic pe o masă. În dosul luminii, colonelul Dulgheru. Pe scaun, în semicerc, douăzeci, treizeci ofițeri de securitate.

Mă așez, la poftirea lui Dulgheru, pe un scaun aproape de biroul lui.

– Cei-ai făcut?

– Mai nimic!

– Vasăzică regimul sovietic vă dădea pâine și zahăr iar voi, ca niște tâlhari, complotați, împiedicați lămurirea oamenilor, vă organizați încă de acolo pentru acțiunile voastre criminale de aici. Pentru ce nu v-au împușcat? Să fi scăpat pământul de voi!

– Nu știu de ce nu ne-au împușcat. Vor fi avut ei ceva motive tari. Poate că le trebuiam pentru jug…

Cineva, din apropiere, s-a rdicat mânios, trântindu-mi un pumn peste cap.

– Gușter ce ești! Fecior de cățea! Ah, cum te-aș strânge eu de beregată!!

– Lasă-l, zice Dulgheru, de după reflector. Povestește ce-ați făcut prin lagăre? Cum v-ați organizat? Cu ce scop?

– N-a fost nici o organizare. A fost ceva spontan, foarte natural pentru niște oameni care pun mai presus decât propria lor viață credința în Dumnezeu și dragostea față de neam.

– Dumnezeu nu există, e o invenție popească iar pe pământ sunt numai oameni. Națiuni nu există. Numai oameni muncitori! Și o altă categorie – minoră, care-i exploatează pe muncitori.

– Sigur, dumneavoastră, domnule colonel, vedeți numai pădurea-lumea și nu copacii-oamenii. Eu însă deosebesc bradul de stejar, carpenul de fag și vâscul de salcie. Acestea-s neamurile. Iar peste ele plouă și le crește Dumnezeu.

– Dumnezeu? Dumnezeu și paștele mătii de popă! Las’ că te satur eu acuș’ de ploaie. Ploaie cu ciomege!

– Ce mă-njuri, domnule?

– Nu-ți place? Tovarășe locotenent-colonel, chemați gealații! Să-l lămurească…

Gealații, patru soldați cu grai românesc stricat, mă duc într-o cameră și, sub ochii mei, pregătesc tot felul de obiecte pentru tortură. Auzisem, încă de afară, despre camerele torturilor de la Interne.

Legat cu mâinile de o grindă, sprijinit doar pe vârful degetelor de la picioare, număr loviturile cu bastonul de cauciuc.

Mă dor toate oasele, scrâșnesc din măsele, sângele îmi picură pe haine. Pe urmă a venit peste mine ca o căldură, apoi un întuneric des și nu mai știu ce-a fost.

M-am trezit în carceră. Strâns între peretele colțuros, rece, și ușa de fier, din spate.

Nu mă pot mișca nici la dreapta, nici la stânga. Nu mă pot răsuci. Poate peste o zi, peste două, poate peste trei zile, la ochi îmi vor apărea cercuri roșii, galbene, verzi. Picioarele, butuci! Gura, clei!

(…)

A trecut o lună, două, trei și încă jumătate din luna florilor. Port vânătăi pe trup și gust de otravă în cerul gurii. Sufletul s-a așezat cuminte la locul lui și, cu mângâieri de frate, îi dă apă vie trupului slăbănogit. Și-i conduce pașii. (…)

A început vifornița cea mare! Cât va ține oare, Doamne? Fulgeră, Tu, Iisuse, prin bezne, ca la lumina șerpilor de foc, să pipăim cărarea. Și, mântuiește-ne de cel rău.

(Pr. Dimitrie Bejan – Vifornița cea mare, Editura Tehnică, București, 1996, pp. 7-13)

Un preot cu viața de roman

dimitrie-bejan-la-harlau-impreuna-cu-prieteni

În 1960-1961, după ciorovăieli cu occidentalii, stăpânirea se gândea să ne elibereze, și așa ne-am trezit iar la Aiud. Am ajuns în celulă cu trei preoți. Părintele Toma Gherasimescu fusese misionar al Bisericii Ortodoxe Române, a cutreierat țara prin orașe și sate și a scris multe cărți și broșuri cu conținut teologic și moralizator. Părintele Grigorie Băbuș a fost stareț la mănăstirea Cheia-Prahova, apoi bibliotecar la Patriarhie și duhovnic la Facultatea de Teologie din București.

Părintele Dimitrie Bejan era de pe la Hârlău și avea în jur de cincizeci de ani. Fusese profesor de Religie în București și apoi confesor militar, plecat cu unitatea pe front. Era un encicloped, mai ales în materie de istoria Bisericii. A fost luat prizonier la Stalingrad și a stat prin lagăre până în 1952. Întors în țară, se afla într-o zi în fața Gării de Nord, în București, când de el s-a apropiat cineva și i-a cerut un foc pentru țigară. N-a vrut să-i dea și era gata să plece, când individul i-a spus poruncitor să între în mașina oprită lângă ei. Și intrat a fost, dus la MAI, condamnat și închis la Aiud. La eliberare, i s-a dat domiciliu forțat în Bărăgan. Putea să se miște condiționat, pe distanțe mici. Din Bărăgan a fost iar adus la Aiud, de data aceasta cu o condamnare de 25 de ani. Dacă s-ar scrie o carte despre viața lui, ar fi un adevărat roman de senzații tari.

În închisoare el ne povestea scene lipsite de orice urmă de morală și umanitate, scene petrecute în Rusia în lagărele de prizonieri și pușcăriași de la Vorkuta sau din alte localități, dintre care unele nu erau trecute nici pe hartă.

(Pr. Ioan Bărdaș – Calvarul Aiudului. Din suferințele unui preot ortodox, Editura Anastasia, 1999, Bucureși, pag. 78-79)

Ultima întâlnire cu părintele Dimitrie Bejan

casa-parintelui-dimitrie-bejan

Irina, frumoasa mea de doar doi ani din Bărăgan şi fina părintelui Dumitru Bejan, mi-a comunicat că părintele ar vrea să ne mai vedem o dată înainte de marea despărţire. Aşa se face că, în vara anului 1994, venind pentru scurt timp în România, m-am hotărât să ajung şi la Hârlău, acolo unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieţii.

Împreună cu Ciprian, aflat la volanul maşinii, am trecut prin Codrii Paşcanilor, localitate intrată în istorie în urma bătăliilor dintre români şi ruşii cotropitori în timpul celui de al doilea război mondial. Ionel ne-a arătat printre altele satul unde s-a născut – Stroieşti – în apropierea Cotnariului.

Ajunşi la Hârlău, întâlnirea cu părintele Mitiţă, cum îi spuneau prietenii, a fost impresionantă.

– Bine-ai venit, americanule!

Lacrimile lui s-au întâlnit cu ale mele şi vorbele ne erau înnecate de dorul atâtor ani cât nu ne văzusem…

Chiar dacă timpul îl mai împovărase, părintele era aşa cum îl ştiam, poate puţin mai încărunţit, poate şi mai multă blândeţe, dar cu aceeaşi aură de sfânt a cărei strălucire nu a pălit nici în temniţele pe unde trecuse şi nici în libertatea pe care abia dacă a putut să o ghicească…

După discuţii îndelungi, parfumate cu Grasă de Cotnari, când prietenii mei au ieşit afară pentru o ţigară, părintele, prinzându-mă de mâini mi-a zis:

– Iartă-mă Grigore! Eu mai am puţin şi voi merge dincolo.

– Iartă-mă şi pe mine părinte, am şoptit, şi ceva trist mi s-a cuibărit în suflet, bănuind că este ultima dată când ne vedem…

La plecare, părintele, micuţ de statură, s-a urcat cu ultimele puteri pe leaţul de jos care susţinea scândurile gardului şi mi-a zis:

– Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în faţa porţii Sfântului Petru, n-am să intru până ce nu vei veni şi tu… Auzi, Grigore? Acolo, în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!

Şi cu faţa îndreptată înspre azur, părintele parcă ar fi vrut să imprime pe firmamentul ceresc cele spuse de dânsul. Era cu ochii în lacrimi şi, cum privea cerul, l-am zărit pentru câteva clipe odihnindu-se într-un loc plin de verdeaţă, cu adevărat paradisiac, în aşteptarea cuiva, atât de  drag lui…

Strângeam subsioară ultima amintire de la părintele, o carte pe care mi-a scris cu sufletul şi cu durerea atâtor amintiri care ne-au unit odinioară pentru totdeauna:

„Lui Grigore Caraza – bun şi încercat prieten, acum american, mai înainte am fost împreună laZarca etc, bun luptător pentru românime – căruia îi port mare respect pentru suferinţă.

Curat a intrat în puşcărie – luminat a ieşit afară – apoi dus a fost în USA să fie fericit. Şi a trăit viaţă fericită aici, în ţinutul nostru.

Cu cele mai bune gânduri,

D. Bejan preot; 10 septembrie 1994; Hârlău”.

M-am îndepărtat de casa părintelui şi vocea lui blândă şi caldă încă îmi mângâia urechile cu şoapte de chemare şi de juruinţă:

– Auzi, Grigore? Acolo în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!

***

Timp de un an, cât a mai trăit părintele Bejan, am corespondat cu dânsul şi îmi amintesc de ultima mea scrisoare:

Părinte Mitiţă

E toamnă în New York. Ridic o frunză de pe trotuar, dintr-un parc, şi-n ea văd toamna satului meu, a plaiurilor nemţene, văd toamna patriei mele, văd toamna din „Pădurea Spânzuraţilor” a lui Rebreanu; îl văd pe Svoboda, pe Klapka, pe Apostol Bologa…

E toamnă tristă pe continentul nord-american…”

***

În momentul când a primit-o şi i-a fost citită de Cornelia, nepoata lui, părintele a plâns cu amar mult timp, apoi s-a întors cu faţa către perete…

Doar câteva zile mai târziu, părintele îşi lua rămas bun de la această lume, păşind pe celălalt tărâm…

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

 

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=19748

Postat de pe 21 sept. 2018. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

8 comentarii for “Un portret de sfânt: Părintele Dimitrie Bejan”

  1. ANTIPUTIN

    „In lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova.”

    Si’n epoca internetului, nu suntem in stare sa realizam reunirea cu Basarabia? Nu ne este rusine sa’i lasam pe fratii nostri robi ai rusilor?
    Sa’i gasim calitati tarului asasin de la kremlin, cand basarabenii subjugati sunt obligati sa emigreze in masa? Nu ne crapa obrazul sa cerem tot felul de drepturi – fie ele indreptatite – cat timp fratii si surorile noastre de peste Prut sunt striviti si batjocoriti zilnic de kremlinoizi?

  2. ANTIPUTIN

    “Al optulea Sinod ecumenic”? Lecţie pentru orice conflict interconfesional artificial creat, în cadrul acestui “Sinod”, trei sute de preoţi din lagăr – ortodocşi, catolici şi reformaţi – s-a întâlnit vreme de patruzeci de seri la rând (!!) pentru a discuta despre dogmele lor şi a pune umărul cumva “la carul istoriei, împotmolit la 1054”.

    Si Sinodul din Creta ?

  3. ANTIPUTIN

    Preabunule Parinte Dimitrie, din Imparatia Dreptilor, roaga’te si pentru noi pacatosii!

  4. Liliana

    Un exemplu de demnitate a bărbaților români .
    Cu profund respect și multă durere sufletească

  5. calin eugen

    Nici-un cuvant nu poate descrie viata parintelui Dimitrie Bejan…Acesti oameni sunt dati uitarii…Nu ptr.asta au murit tinerii din 89.Cati mari eroi nestiuti mai avem,Doamne?

  6. calin eugen

    Parinte Bejan si Parinte Calciu,rugati-vaptr. noi!

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php