Maica Teodosia – „era un rug aprins, un rug de iubire”

Poezia Zoricăi Laţcu, afirmată încă din anii ’40 ca o lirică valoroasă, a început să fie cunoscută mai mult abia după 1990, an care a şi coincis cu trecerea poetei la Domnul. Redescoperirea ei s-a făcut datorită unui mare admirator al ei, părintele Teofil Părăian. Cunoscutul duhovnic de la Mănăstirea Sâmbăta, în nenumăratele lui conferinţe şi dialoguri prin ţară, a găsit mereu timp să recite din poeziile maicii Teodosia (numele primit de Zorica Laţcu, la intrarea în mănăstire).

Zorica Laţcu s-a născut pe 17 martie 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria, în timpul Primului Război Mondial. Copilăria şi tinereţea şi le-a petrecut la Braşov. Între anii 1936-1940 a făcut facultatea la Cluj, studiind filologie clasică – limba greacă şi latină – şi, pe lângă aceasta, a urmat cursurile Facultăţii de litere, limba şi literatura franceză. După terminarea studiilor, a lucrat ca preparator principal la Institutul Român de Lingvistică din Cluj. Aici a colaborat la Dicţionarul Limbii române al Academiei Române, coordonat de Sextil Puşcariu.

Părintele Teofil Părăian: „Îmi era frică să o întreb ceva“

Zorica a început să scrie încă din perioada adolescenţei, iar din 1941 ajunge să publice la revista Gândirea, întâi poezii inspirate din mitologia greacă şi, mai târziu, cu tematică creştină, pline de vibraţie mistică. Primul său volum, intitulat Insula Albă, a apărut în 1944, la Editura Dacia Traiană din Sibiu. Patru ani mai târziu apare Osana Luminii, Editura Episcopiei din Cluj şi, în 1949, Poemele Iubirii, la Editura Ramuri din Craiova. Ultimul volum de versuri i-a fost dedicat părintelui Arsenie Boca, stareţ până în 1948 la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, pe care poeta l-a preţuit foarte mult şi l-a avut ca povăţuitor. Cu dânsul a corespondat şi păstrat legătura şi după intrarea ei în monahism, la Mănăstirea Vladimireşti de lângă Tecuci, în 1948, sub numele de Teodosia. Dar aici nu a putut sta decât până în 1956, când mănăstirea a fost închisă, o parte din maici arestate, iar celelelte silite să renunţe la monahism. Teodosia s-a numărat printre cele arestate, făcând trei ani detenţie într-un penitenciar din Miercurea Ciuc.

După eliberare, a stat în localitatea Gurguieşti de prin părţile Brăilei, cu maica Mihaela, o fostă colegă de mănăstire. Teodosia Laţcu avea nevoie mereu de cineva în preajma ei, pentru că era afectată de o infirmitate congenitală, care nu îi permitea coordonarea mişcărilor; din cauza aceleiaşi afecţiuni vorbea foarte greu, întâmpinând dificultăţi în comunicare.

Părintele Teofil, povestind despre prima întâlnire cu maica Teodosia, spune: „Când am întâlnit-o eu pentru prima dată, în anul 1954, parcă îmi era frică să o întreb ceva, pentru că aveam impresia că face nişte eforturi peste fire ca să răspundă“. Suferinţa ei fizică a fost însă acoperită de frumuseţea şi adâncimea iubirii ei pentru Domnul, de la care a primit daruri alese din care au izvorât atâtea poezii, poate pentru a se împlini încă o dată cuvântul Apostolului Pavel care zice că „puterea lui Dumnezeu întru neputinţe se desăvârşeşte“ (II Corinteni 12, 9).

Traduce opere ale Sfinţilor Părinţi

În 1970, monahia Teodosia s-a mutat la Braşov. Din perioada 1949-1970 datează patru volume de poezii: „Icoane pentru paraclis”, „Din pribegie”, „Grădina Doamnei” şi „Alte poezii”. Mutându-se în Braşov continuă să scrie poezie, dar lucrează şi ca traducător, colaborând cu părintele profesor Teodor Bodogae de la Sibiu. Traduce astfel din Origen şi Sfântul Grigorie de Nyssa, lucrări apărute în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti“ la Editura Institutului Biblic a Patriarhiei Române, dar şi Cuvântările ascetice ale Sfântului Isaac Sirul, apărute postum (Editura Bunavestire, 1997) şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog, traduceri aflate încă în manuscris.

În februarie 1990, odată cu redeschiderea mănăstirii de metanie, se numără printre monahiile care se reîntorc, pentru a-şi continua „la ea acasă“ viaţa călugărească pe care fusese nevoită să o ducă până atunci în lume. S-a întors pentru a-şi da obştescul sfârşit, la 8 august 1990, în mănăstirea în care şi-a făgăduit viaţa lui Hristos.

Scrisoarea din Rusia

Legat de poezia Epitalam, părintele Teofil ne-a spus acest amănunt: „Maica Teodosia a reţinut în memorie o scrisoare, nişte rânduri scrise pe o carte poştală cu nişte aprecieri pe care le-a făcut cineva de pe front, în timpul războiului, citind poezia Epitalam, care a fost publicată mai întâi într-o revistă. Revista a ajuns la cei de pe front, şi unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris autoarei, poetei Zorica Laţcu, următoarele rânduri: «Într-un fund de Rusie, într-o zi cu viscol şi furtună, amestec de iarnă şi început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colţul de insulă greacă evocat de caldele, limpezile şi desăvârşitele versuri închinate nunţii lui Kalliroe. Vă mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-aţi dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară animalitate». Nici maica Teodosia n-a ştiut, nici eu nu ştiu cine le-a scris, dar în orice caz sunt aprecieri care merită să fie luate în seamă“.

Epitalam

Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii.

Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.

Torţele ard luminos şi răsună de cântece casa;

Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre.

Mulţi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre,

Mulţi au dorit trupul alb şi buzele dulci ca o floare,

O, Kalliroe; tu ştii că pe mulţi azi în suflet îi doare.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele

Albe – şi mrejele lui totdeauna de peşte sunt grele.

Glasul lui dulce în noapte departe pe apă răsună,

Părul lui moale luceşte, când trece sub raza de lună.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă.

Tu ai să-i smulgi de pe faţă frumosul ei văl de mătasă.

Noi o să ducem la temple miresme curate şi miere,

Pentru Hymen Hymenaios, Athene şi vajnica Here.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belşug fericire.

Zile senine de muncă să cereţi, şi nopţi de iubire.

Braţele albe să fie un leagăn de dulce-alintare,

Pentru micuţul ce vine ca preţ al durerii amare.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă,

O, Kalliroe, de-acum vei intra în viaţa cea nouă.

Buzele noastre surâd, dar de lacrimi ni-s genele pline,

Când vă urăm cu iubire un ultim: rămâneţi cu bine.

Tace şi vântul în ierburi şi tace şi marea căruntă.

Haideţi, fecioare din Chios, sfârşit-am cântarea de nuntă.

„Căsuţa mea de scânduri s-a aprins“

Inspiraţia harică cu care Zorica Laţcu lucra transpare din poeziile sale, versurile uneori asemănându-se cu cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Un exemplu, poezia Focul:

Căsuţa mea de scânduri s-a aprins.

Ardea în noapte. Focul a cuprins

Şi tindă, şi odăi, şi coperiş.

Voiam să plec din casă pe furiş,

C-o legătură-n mână. N-am putut.

În val de flăcări albe m-am zbătut;

Vecinii toţi dormeau; şi de-n zadar

Plângeam, închisă-n grinzile de jar.

Şi, ca să pot scăpa din casa mea,

Am lepădat şi haina, căci ardea

Şi-am aruncat şi legătura-n foc.

Mă-năbuşeam şi nu vedeam deloc;

Cuprinsă de uimirea morţii, stam

În oarbă nemişcare. Aşteptam

Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum

Şi vântul să mă vânture pe drum.

Am auzit un zvon de prăbuşiri,

Şi casa mea pieri; subţiri, subţiri,

Se ridicară palele de fum…

În goliciunea mea pornii la drum.

Cerşeam lumini şi-n pragul nopţii reci

S-au fost deschis zări albe de poteci.

Curată ca o candelă-n altar,

Cu trupul plin de răni şi greu de har,

M-am pomenit urcând pe scări cereşti,

Spre miezul dragostei dumnezeieşti.

Ştiam acum că focul fost-a pus

În casa mea, de mâna lui Iisus.

File de acatist

Părintele Teofil Părăian: „Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia Fila de acatist a venit de la biserică într-o vineri seara acasă (se afla atunci la Cluj) şi s-a aşezat să scrie. Şi a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie, care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Şi aşa a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineaţă, fără să ştie că-i duminică, s-a dus la serviciu. Şi când a vrut să intre, portarul a întrebat-o: « Domnişoară, ce vreţi să faceţi? » şi ea a răspuns : « Am venit la serviciu » şi portarul i-a spus: « Dar, astăzi e duminică ». Şi atunci şi-a dat seama cum a trecut vremea, pe neştiute, de vineri seara până duminică dimineaţa. Aşa a apărut poezia aceasta“.

Filă de acatist

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,

Către care-n roiuri fluturii coboară,

Bucură-te, raza stelei din vecie,

Şipot care curge lin cu apă vie,

Bucură-te, Maică pururea Fecioară,

Dulcea mea Marie.

Bucură-te, floare fără de prihană,

Albă ca argintul nopţilor de vară,

Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,

Mirul care vindeci orice fel de rană,

Bucură-te, Maică pururea Fecioară,

Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,

Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,

Bucură-te, cântec tainic de iubire,

Clopot de chemare, cântec de mărire,

Bucură-te, Maică pururea Fecioară,

Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,

Pomul greu de roadă-n plină primăvară

Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie

Dintru care curge miere aurie,

Bucură-te, Maică pururea Fecioară,

Sfânta mea Marie.

(Bogdan Scorțea – Ziarul Lumina)

Era prin octombrie 1955. Mă aflam încă din ianuarie, singur, într-o celulă din subsolul Ministerului de interne (devenit mai târziu sediul C. C. al P. C. R. iar după 1989 sediul Senatului României).

Devenisem subiectul unei anchete înscenate a Securităţii (…) Am fost torturat o zi şi o noapte; în acest timp am leşinat de mai multe ori şi pentru a-mi reveni în fire eram udat cu apă. Neputând să mă ţin pe scaun, am fost legat de el. Spre seară – sunt dus într-o celulă unde însă nu reuşesc să aţipesc. Eram o masă inertă şi incapabil de a mai lega un gând.

Noaptea târziu am fost din nou scos la anchetă. Vestitul Brânzaru, călăul de la interne, m-a prins de piept şi m-a trântit la podea. Mi-a legat mâinile peste genunchii încovoiaţi, trecându-mi pe sub ei şi pe sub braţe o bară de fier, apoi m-au ridicat punând capetele barei pe două birouri. A început bătaia clasică la tălpi cu o ţeavă de locomotivă de doi metri; simţeam până în creier fiecare lovitură care se transmitea prin sistemul osos. Am leşinat de mai multe ori.

Se lumina de ziuă; am fost târât în celulă. Nu-mi mai doream decât moartea pe care o aşteptam ca pe o binefacere. Mintea îmi sărise peste pragul normalului, iar eu intrasem într-o semialienare unde râsul se împletea cu plânsul. Din când în când mă ameninţau cu reeditarea acelei nopţi de groază. Încercam să încheg o rugăciune dar nu reuşeam să invoc ajutorul divin; simţeam cum forţe diavoleşti se jucau cu sufletul şi cu spiritul meu.

În această stare de degringoladă psihică, aud din celula vecină un glas cristalin de femeie. Nu se înţelegea ce spune, totul fiind şoptit dar în acelaşi timp sunând a un clopoţel, ca o strună de harfă, luând în mintea mea sugestia unei voci de heruvim! Poate cerea ceva, poate era bolnavă sau, cine ştie, suferise acelaşi tratament ca şi mine.

Am pus urechea de uşa metalică; n-am descifrat nimic, dar din unduirile şi inflexiunile vocii se putea constata că nu era tremurătoare, nici desnădăjduită şi nici plângătoare, ci părea mai degrabă o rugă stenică şi reconfortantă. La un moment dat am simţit un fior care îmi stăbătea tot trupul, când am auzit cuvântul „DOAMNE”. M-am trezit pe loc făcându-mi cruce, automat, mâna mişcându-mi-se ca provocată de un stimul de „reflex condiţionat”. Făcusem corp comun cu uşa, simţind inconştient că dincolo de ea străbate un glas de înger de la care acum aud din nou cuvintele: „MAICA DOMNULUI”.

M-am aşezat pe marginea patului de beton şi m-am trezit cu lacrimi odihnitoare în ochi. Ora era târzie. În timp ce gardianul era ocupat, am ciocănit uşor în perete improvizând un alfabet „sui generis”, greoi, neştiind Morse. Litera „a”- o bătaie, „b”- două şi aşa mai departe. Mi s-a răspuns. Am aflat că vecina mea se numeşte TEODOSIA şi că este călugăriţă la Mănăstirea Vladimireşti. Nu ştiam că Mănăstirea fusese desfiinţată iar o parte din maici au fost arestate împreună cu Părintele Ioan Iovan, iar celelalte au fost alungate din Mănăstire.

Ciocăniturile din perete erau acum pentru mine acorduri muzicale, sunete venite din Cer, simţind că numai de acolo îmi poate veni un licăr de speranţă!

În seara următoare am reluat tentativa mea „spunându-i” că mă aflu într-o situaţie disperată din care nu mai am nici o ieşire. În acea seară şi în cele care au urmat mi s-a transmis să mă rog fiind întrebat ce rugăciuni ştiu. Am răspuns că Psalmul 50 şi Rugăciunea inimii – pe care o învăţasem de la Valeriu Gafencu – dar acum nu o mai puteam rosti. „Hai să încercăm acum să ne rugăm împreună! – a fost mesajul de dincolo de perete. Am ciocănit disperat: „Măicuţă, rugaţi-vă şi pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfârşit!”
Seara sunt scos la „program”, toaleta fiind lângă camera ofiţerului de serviciu. Pe sub ochelarii maţi, de tablă, văd figura lui Brânzaru – călăul care mă torturase- şi aud cum îi spune cuiva că la noapte este nevoie de el. În clipa aceea am fost convins că a sosit momentul fatal cu care eram ameninţat şi căruia nu-i mai puteam face faţă, necum să mă mai pot împotrivi.

Întors în celulă, înfiorat de spaimă, deznădăjduit, descompus, am spus murmurând: „Doamne iartă-mă! Mamă, iartă-mă! Nu mai pot suporta!” Am înghiţit optzeci de hidrazide, comprimate strânse cu grijă, iar cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit la WC cu câteva zile mai înainte, mi-am tăiat venele! Dumnezeu nu a vrut să mă „elibereze” din viaţă, salvându-mi astfel sufletul care şi-ar fi pierdut şansa mântuirii.

Au trecut anii cu cele bune şi cele rele ale lor, iar după anul 1990 am aflat un lucru care m-a uluit. Maica Teodosia care încercase atunci să mă luminize şi ale cărei rugăciuni sigur au fost ascultate de Cel de Sus care m-a salvat, nu era alta decât poeta creştină Zorica Laţcu, formată în cadrul spiritual al revistei „Gândirea”.

A fost o poetă care poate fi considerată un nume de valoare unică în ce priveşte împletirea talentului artistic cu trăirea profundă religioasă. Devotamentul ei monahal era al duhului ortodox şi poezia a avut de câştigat de la adânca ei cucernicie, impunându-se astfel ca o poetă mistică prin excelenţă.

(Traian Popescu – Revista Permanențe, iulie 2002)