Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Profesorul Nae Ionescu, 128 de ani de la naştere

Incepînd  din  anul   1922,  studenţimea  bucureşteană trăieşte   sub   influenţa  spirituală  a   profesorului Nae   Ionescu. Influenţă care se exercită şi dincolo de zidurile Facultăţii de Litere — la început prin cursurile la care participau foarte mulţi studenţi de la Teologie şi Ştiinţe, apoi prin A.S.C.R., mai tîrziu prin articolele din ziarul „Cuvântul”, iar acum în urmă prin cursul de logica colectivelor. Nu avem a ne ocupa aici de răsunetul pe care l-a avut şi de rezistenţele pe care le-a întîmpinat gîndirea şi acţiunea profesorului Nae Ionescu, în viaţa civilă a României moderne. Paginile de faţă sînt închinate numai profesorului, omului care a condus de pe catedră, timp de cincisprezece ani, orientarea spirituală a tineretului. Este însă uşor de ghicit — şi tot aşa de uşor de verificat — cît de mult datoreşte profilul actual al României, prezenţei profesorului Nae Ionescu. Critica anumitor forme economice şi politiceromâneşti intrate în  descompunere — critica exercitată de profesorul Nae Ionescu zece ani în urmă — este astăzi verificată de o serie întreagă de fapte, şi acceptată de un număr impresionant de tehnicieni şi oameni politici. Formele noi, de viaţă economică şi civilă, pentru care militează profesorul Nae Ionescu — încep a fi presimţite şi dorite de mase compacte, dinamice, româneşti. Fără a fi popular, Nae Ionescu a cîştigat întotdeauna de partea sa elementele dinamice, creatoare, eroice. Structura influenţei sale se recunoaşte în toate planurile în care s-a exercitat, oricît ar fi ele de diverse.  

  1. IORGA, PÂRVAN, NAE IONESCU  

In viaţa universitară, profesorul Nae Ionescu se situează de la început ca un urmaş direct al lui Nicolae Iorga, şi se recunoaşte ca unul din elevii săi cei mai „puri”‘: crescuţi adică in realismul istoric,fenomen românesc dinamizat de N. Iorga. Cronologic, Nae Ionescu apare totuşi ca un „moştenitor” al lui Vasile  Pârvan.

Căci, de la 1926 încoace el are în faţa sa o masă de studenţi care crescuseră sub magia lui Pârvan şi care nu-şi mai găseau acum nici un sprijin viu, nici un maestru spiritual. O generaţie de studenţi nu se apropie întotdeauna de profesorul cel mai erudit sau de pedagogul cel mai eficace. Studenţii nu caută la Universitate numai o bună şi precisă învăţătură. Caută, mai ales, o metodă de viaţă şi de gîndire; un maestru spiritual, adică un om destul de sincer ca să nu şovăie lămurindu-le zădărnicia ştiinţelor omeneşti, şi destul de viu ca să nu piară el însuşi copleşit de conştiinţa acestei zădărnicii. Nu este deloc întîmplător că cei trei profesori care au condus generaţiile de studenţi de la 1900 încoace — Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Nae Ionescu — au mărturisit toţi trei o conştiinţă tragică a existenţei, şi au găsit totuşi un sens eroic acestei existenţe, care trebuie acceptată şi rodită. Nu este întîmplător că tocmai în jurul acestor trei dascăli s-au adunat tinerii. Fiecare din ei a mărturisit un aspect al conştiinţei tragice. Nicolae Iorga, el, muncitorul — a vorbit despre blestemul muncii, despre durerea nesfîrşită a omului silit să lucreze neîncetat, ca să ţină lumea vie şi rodnică. Vasile Pârvan, el, solitarul — a vorbit despre blestemul singurătăţii. Nae Ionescu n-a tăinuit ascultătorilor, nici unul dintre paradoxele, blestemele şi dramele conştiinţei umane. Şi cu toate acestea, în lecţiile şi conferinţele acestor trei mari învăţători ai neamului nostru — au aflat generaţii întregi de studenţi adevărata lor hrană spirituală, şi fundamentarea teoretică a unei vieţi autentice şi creatoare. Este una din caracteristicile culturii româneşti moderne această conştiinţă tragică a existenţei (Eminescu-Hasdeu-Iorga-Pârvan-Nae Ionescu) conştiinţă care nu se neagă pe sine, totuşi, în disperare sau scepticism. Toţi aceşti creatori de valori româneşti au acceptat condiţia umană, au muncit, şi au intervenit în istoria neamului românesc, aducînd in scrisul şi vorba lor o extraordinară capacitate de nădejde. Nimeni n-a văzut mai glorioasă soarta neamului românesc decît aceşti „tragici”‘.

 

SOCRATISM  

Situarea lui Nae Ionescu, în viaţa Universităţii bucureştene, ca elev al lui Nicolae Iorga şi ca moştenitor spiritual al lui Vasile Pârvan — nu e lipsită de o anume semnificaţie istorică. După momentul profetic şi dionisiac al lui Nicolae Iorga, şi după momentul metafizic şi apolinic al lui Vasile Pârvan — funcţiunea socratică pe care o exercită profesorul Nae Ionescu încă din primele sale cursuri, îşi capătă o valoare foarte precisă în evoluţia culturii româneşti. Intr-adevăr, Nae Ionescu se mărturiseşte de la început ca un tip socratic: împotriva oratoriei, împotriva profetismului, împotriva uneimetafizici  exterioare. El readuce metafizica la punctul ei iniţial: cunoaşterea de sine. De la prima sa lecţie de metafizică — problema fiinţei va rămîne centrul de preocupări teoretice al profesorului Nae Ionescu. Structură anti-oratorică, el introduce în Universitate tehnica socratică — a lecţiilor familiale, calde, dramatice. Creează repede un stil, pe care îl imită studenţii: vorbire directă, fraze scurte, exemple frivole. Elev al lui  N. Iorga şi continuator al lui Pârvan — profesorul Nae Ionescu se deosebeşte totuşi hotărît de aceşti doi mari învăţători. Ironic în loc să fie profetic, familiar în loc să fie solemn — Nae Ionescu nu domină ca un oracol, nici nu emoţionează ca o Pytie. Vorba lui cucereşte — şi gîndirea lui tulbură.

Cea dintîi etapă, şi cea mai fascinantă, din influenţa pe care profesorul Nae Ionescu a exercitat-o asupra studenţimii — a fost această tehnică a neliniştirii. Unii au şi văzut în ea o mare „primejdie teoretică”. Serii întregi de studenţi au fost învăţaţi sistematic cum să nu creadă în cărţi, în teorii generale, în dogme. Dimpotrivă, paradoxul şi aventura erau încurajate; deznădejdea şi exasperarea erau privite cu simpatie; sinceritatea era promovată pretutindeni. La Universitate, pe stradă, în redacţia „Cuvântului” — profesorul  Nae Ionescu păstra totdeauna ochiul viu asupra tînărului care se apropia de el,  nelămurit, neliniştit, disperat. Nu respingea decît două categorii de tineri: pe cei nesinceri, şi pe cei înţelepţi. A manifestat întodeauna panică sau prudenţă faţă de tinerii care îşi aveau sistemul lor de filosofie la 19 ani. O vorbă care o spunea adesea, era aceasta: „Ca să poţi nădăjdui că vei înţelege ceva în viaţă, trebuie să-ţi dai seama 7 ani că nu înţelegi nimic”. Momentul  spiritual — pe care l-a  formulat, dacă  nu chiar l-a creat Nae Ionescu — cerea o ieşire din formule, din cărţi şi, din lucruri învăţate. Războiul pusese din nou problema omului — a libertăţii şi mîntuirii lui. In România întregită, această problemă se încadra în acea gravă şi surdă luptă de regăsire a sufletului românesc, autentic. Nicolae Iorga luminase cel  dintîi, această intuiţie fundamentală a unor virtuţi româneşti, prin care există istoria neamului nostru, şi fără de care creaţia e mincinoasă şi viaţa zădărnicie. Vasile Pârvan căutase mai departe, în proto­istoria thracă, izvorul unor virtuţi mai eroice şi mai universale. Momentul spiritual pe care îl alimentează necontenit lecţiile şi articolele profesorului Nae Ionescu — aparţine unui alt ciclu. Se cere, înainte de toate, o totală sinceritate faţă de sine şi faţă de ai tăi. Nu ştii decît ceea ce trăieşti tu; nu rodeşti decît în măsura în care te descoperi pe tine. Orice drum e bun, dacă duce în inima fiinţei tale, dar mai ales drumurile subterane, marile experienţe organice, riscurile, aventura. Un singur lucru e esenţial: să rămîi tu, să fii autentic, să nu-ţi trădezi fiinţa spirituală.

 

FIINŢA ROMÂNEASCĂ  

Socratismul profesorului Nae Ionescu se integrează, astfel de minune momentului spiritual 1922—1930. Tot ce a dezbătut „generaţia tînără” în această vreme — „experienţa”, „aventura”, „ortodoxia”, „autenticitatea”, „trăirea” — îşi găseşte rădăcinile în ideile profesorului Nae Ionescu. Sufletul românesc nu se putea găsi pe sine fără drame, fără eşuări, fără „experienţe”. Nu te puteai întîlni cu tine prin cărţi, prin metode, prin ideile altuia. Ca să poţi ajunge undeva, oriunde, trebuie înainte de toate să fii tu însuţi, să fii autentic. în această dramatică şi necesară luptă pentru autenticitate — fără de care nimic nu se poate crea — profesorul Nae Ionescu a jucat rolul de frunte. In timp ce alţi cărturari şi scriitori se grăbeau să „sistematizeze” — el îşi continua conversaţiile, lecţiile, fragmentele.

Pe Nae Ionescu nu-l interesa decît un singur lucru: să fii tu însuţi. Problema sufletului românesc este o problemă ontologică înainte de a fi una istorică. De aceea în lecţiile pe care le-a făcut studenţimii — profesorul Nae Ionescu a stăruit 12 ani asupra problemei fiinţei, ca să poată trece, de-abia în ultimul timpr la problema fiinţei româneşti. Nu putem vorbi despre ceea ce nu sîntem încă. Nu putem dezbate realităţile româneşti — pînă ce nu întâlnim realul. Drumul către real — a fost ţinta tuturor cursurilor profesorului Nae Ionescu. Şi pentru că ţinta aceasta fusese atacată profetic şi „mistic” de către N. Iorga şi Pârvan — Nae Ionescu şi-a  ales o altă metodă, metoda personală, socratică.

 

INFLUENŢA LUI NAE IONESCU  

Nae Ionescu a refuzat multă vreme să publice cărţi de filosofie, şi e foarte probabil că va refuza şi de aici înainte. S-au adus felurite şi isteţe explicaţii acestei ciudate singularizări. S-a spus, bunăoară, că lecţiile profesorului Nae Ionescu nu sînt „originale” şi ca atare nu îndrăzneşte să le dea la tipar. Intr-o cultură filosofică atit de „originală” ca a noastră, unde oricine poate face o carte de filosofie cu alte zece cărţi înainte — refuzul acesta de a publica pare într-adevăr ciudat. Cursurile profesorului Nae Ionescu sînt totuşi litografiate în 16 mari volume, şi nimeni nu e împiedicat să caute „influenţe” şi „lipsă de originalitate” in această rodnică activitate universitară. După cîte ştim, nimeni n-a făcut totuşi pină acum un asemenea examen. Profesorul Nae Ionescu a răspuns anticipat oricăror bănuieli, publicînd stenograma cursurilor sale. Dar continuă să refuze publicarea lor în volum.

Este oare atît de greu de înţeles de ce? Tip socratic, Nae lonescu nu crede într-o filosofie făcută de departe, prin cărţi. Cursurile sale sînt litografiate numai pentru folosul acelora care l-au auzit, care au stat de vorbă cu el; sînt scheme mnemonice, pentru orientarea într-o lungă conversaţie avută acum un an, sau acum cinci ani. Studenţii care îi urmăresc lecţiile alcătuiesc laolaltă o mare comunitate de dragoste şi gîndire, şi numai pentru această comunitate folosesc la ceva cursurile. Nae Ionescu, prin tot ce este şi ce gîndeşte el, nu poate invita lumea să dezbată problemele fiinţei şi ale gîndirii, departe de el; şi-ar trăda, altminteri, însăşi structura sa socratică. Departe de el, departe adică de „gîndirea care se naşte”, cititorul e în primejdia să creadă prea repede, să accepte prea repede, să devină dogmatic, primind un adevăr din afară, întorcîndu-se, deci, la „presocratici”…

Dacă influenţa lui Nae Ionescu este atît de fertilă, dacă în loc de a face „elevi” el şi-a făcut prieteni şi colaboratori de toate vîrstele — miracolul se datoreşte tocmai acestei tehnici socratice, care nu influenţează automat, din afară, prin cuvînt scris, prin maieutică. De aceea se şi explică de ce foştii „elevi” ai lui Nae lonescu sînt atît de personali, atît de rotunjiţi sufleteşte, chiar atît de deosebiţi între ei. Toţi au cîteva note comune: realişti, antioratorici, antidemocratici. Dar ce deosebire între un Mircea Vulcănescu, bunăoară, şi un Emil Cioran; între un G. Racoveanu si Mihail Sebastian!…

In istoria culturii  româneşti  moderne, o singură mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra contemporanilor mai tineri. A fost Mihai Eminescu. în timp ce, însă, Eminescu a creat un curent de simţire şi gîndire eminesciană prin opera sa scrisă — Nae Ionescu exercită o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet. De aceea, nu se mai repetă rigiditatea şi idolatria vulgară a eminescienilor şi eminescoizilor. Influenţa prin operă, prin cărţi are marile ei primejdii—mai ales într-o cultură tînără, ca a noastră, lipsită de influenţe paralele. Cartea, cît ar fi ea de bună, e numai o gîndire moartă: ea exprimă un lucru care a fost viu într-un anumit ceas, faţă de anumite probleme, alături de anumiţi oameni. O influenţă exercitată prin cărţi riscă să creeze tipuri în serie; riscă mai ales, să se exercite la întîmplare. Poţi înţelege cum vrei tu cartea unui om; dar dacă omul acela este permanent alături de tine, corectarea se face necontenit şi nesimţit. Nae Ionescu este un autor foarte ciudat pentru ţara românească: opera lui e vie, e alături de el, s-ar putea spune chiar că nu e încă desprinsă de el. Destinul său socratic îi domină şi justifică toate gesturile; venit să înveţe pe tineri drumul către ei înşişi, să-i înveţe dragostea pentru trăirea interioară — Nae lonescu nu se putea contrazice „publicînd” cărţi de  filosofie, texte moarte pe care ei să gîndească şi pe care să şi le însuşească.

 

MOARTE SPIRITUALĂ, OPRIRE PE  LOC…  

Nu se putea contrazice — adică nu acceptă să moară. Intr-o celebră lecţie de deschidere a sa, Nae Ionescu a vorbit despre „sistemul” filosofic ca despre piatra de mormînt a filosofului. Omul care a înţeles şi a justificat tot, care a izbutit să se împace cu lumea şi cu Dumnezeu — nu mai are nimic de învăţat de la viaţa. Viaţa nu-i mai poate aduce nici o surpriză; nici un risc; nu mai e nici dramă, nici îndoială. El a intrat în moarte, fiind încă în viaţă. Căci viaţa este continuă rodire, continuă prefacere. Nu e vorba de o „evoluţie” nesfîrşită, şi nici de bergsoniană curgere în lume. Prefacerea şi ordinea în viaţă înseamnă înainte de toate certitudinea suferinţei. Trăiesc, deci sufăr; sufăr, deci nădăjduiesc în mîntuire, în odihna cerească. Drama omului are un rost: mîntuirea lui. Şi experienţa suferinţei îngăduie omului să nădăjduiască în mîntuire. Numai moartea are dreptul să oprească pe loc necontenita curgere a durerii, experienţa umană. Numai murind, omul îşi găseşte liniştea. Dar e linişte plină de nădejdi, această trecere dincolo. Liniştea de aici, împăcarea cu totul şi cu Dumnezeu fiind încă în viaţă — împăcarea aceea supremă pe care o aduce sistemul în filosofie — poate fi primejdioasă. Poate fi o ispitire a lui Dumnezeu. Pentru că omul nu are dreptul, atît timp cît rămîne în condiţia lui umană, să se liniştească pe deplin, să  ajungă  asemenea  lui  Dumnezeu.

Verwille doch ! „Opreşte-te!” — aceasta este cea mai statornică poruncă, pe care Mephistopheles o adresează de mai multe ori lui Faust. Liniştirea filosofică, împăcarea cu lumea, este o ispită împotriva lui Dumnezeu. Oprirea pe loc, este o ispită împotriva vieţii. Atît timp cît eşti încă în viaţă, cît eşti viu — nimic nu este pierdut. Orice rigiditate, orice împietrire, poate fi însă fatală. De aceea, groaza pe care o mărturiseşte Nae Ionescu faţă de orice fenomen de „moarte în viaţă, de oprire pe loc; fie el fenomen individual, trădat prin sterilitate fizică şi spirituală, fie fenomen social, trădat prin descompunerea formelor de viaţă civilă care i se subsumează”. Nimeni în afară de Mihai Eminescu n-a scris cu atîta emoţie şi atîta severitate despre „moartea în viaţă”, despre blestemul nerodirii, ca Nae Ionescu. în lecţiile sale universitare, în articolele sale de la „Cuvântul”, fenomenul de sterilizare, de împietrire, apare întotdeauna ca un destin tragic, care nu loveşte întotdeauna la nimereală. Cel care stă de partea vieţii împotriva morţii, de partea istoriei împotriva visului, îşi are rădăcinile fiinţei sale adînc înfipte în realitate, şi trăieşte sub semnul rodirii. „Organicul” înseamnă, pentru Nae Ionescu, nu numai a fi viu şi creator — ci a fi integrat istoriei, comunităţii de dragoste din care faci parte, şi prin aceasta, de a putea nădăjdui în mîntuire. Problema mîntuirii este o întrebare gravă, la care creştinul poate răspunde după multă gîndire şi experienţă. Dar un lucru este sigur: că problema mîntuirii începe de la viaţă, şi se pune numai oamenilor vii…

 

ISTORIE —SI  MÎNTUIRE  

Vorbind de mîntuire după ce am vorbit de „istorie”, am rămas tot în cadrul problematicii profesorului Nae Ionescu. Am văzut că două sînt chemările între care se zbate sufletul omului: sympathia şisoteria; „simpatia”, apropierea, contopirea cu oamenii — şi „mîntuirea”, distanţa de oameni, căutarea lui Dumnezeu, contopirea în Fiinţa divină. Pe de o parte, dragostea, istoria, drama; căci omul zadarnic se apropie de alt om, singur; zadarnic nădăjduieşte că se va putea pierde pe sine şi va putea trece în celălalt, prin actul dragostei. O dragoste între oameni, în numele lor, opreşte viaţa pe loc — şi în cele din urmă viaţa se răzbună. (De aici, taina căsătoriei — care uneşte sufletele în absolut, căci în viaţă faptele se consumă, oamenii se prefac necontenit). Pe de altă parte — soteria, adică ieşirea din istorie, umilirea vieţii (valorile ei trec pe un plan secundar), încercarea omului de a deveni centrul preocupărilor sale, neglijînd orice alt instinct în afară de instinctul perfectei supravieţuiri în viaţa mîntuită de după moarte. (Au fost oameni care au osîndit soteria, ca o preocupare „egoistă” ; în India budhistă, aşa-numiţii budhisatlva nu voiau să fie „mîntuiţi”, ca să nu părăsească lumea aceasta de durere şi ignoranţă, ca să poată ajuta mai departe pe oameni).

S-ar putea reduce toate eforturile de viaţă şi de gîndire ale profesorului Nae Ionescu, la aceste două fundamentale chemări: sympathia şi soteria. Problematica aceasta, care e veche de cînd lumea, dar care a fost dramatic pusă pentru creştinătatea răsăriteană de către Origenes, şi pentru lumea laică occidentală de către Goethe, în Faust — profesorul Nae Ionescu a făcut-o vie în conştiinţa generaţiei al cărei învăţător spiritual este. în anii cind domina problema fiinţei, în aceiaşi ani Nae Ionescu dezbătea în faţa studenţilor drama mîntuirii. Ontologie-soteria — primat al spiritualului. Era momentul căutării cu orice preţ al fiinţei, al realului, al vieţii spirituale autentice. Problema mintuirii, adică autonomia şi plinătatea fiinţei umane — trebuia să urmeze cu necesitate problemei ontologice. Ca să ajungi la fiinţă, Nae Ionescu te învăţa să te întorci la marile tale sincerităţi organice, să accepţi aventura, să nu fugi de deznădejde şi nelinişte. Ce început arzător şi dramatic pentru o inteligenţă tînără, pentru un suflet nedesfăcut! Şi cu toate acestea, adevăratele paradoxe şi nelinişti nu se iveau în calea tînărului decit cînd îşi punea şi cealaltă problemă, a mîntuirii. Aici se vedea şi mai bine profunda creştinătate a gîndirii  profesorului  Nae  Ionescu.

Să  vorbeşti  despre  creştinism  şi  filosofie  creştină în  Universitate, era, prin 1921, o adevărată revoluţie.

Să vorbeşti despre „mîntuire”, „sfinţenie”, „ortodoxism”, „erezie” — în cursuri de metafizică şi logică, însemna să te abaţi de la o tradiţie bine stabilită de idealism şi pozitivism. Problemele de metafizică şi filosofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare. Profesorul Nae Ionescu a pus cel dinţîi — cu competenţă şi originalitate — aceste probleme în centrul lecţiilor sale. Religia mai fusese menţionată de pe catedra de Filosofie, fără îndoială. Dar fusese menţionată ca o etapă de mult trecută a cunoaşterii omeneşti, ca o „falsă sau imperfectă filosofie”. Vasile Pârvan, singur, a vorbit, despre istoria religiilor cu simpatie, căldură şi înţelegere. Ca un adevărat precursor, profesorul Nae Ionescu nu s-a sfiit, însă, să-şi deschidă cel dintîi curs universitar cu o lecţie asupra dragostei. Au urmat, apoi, cursurile de Filosofia catolicismului, de Filosofia protestantismului, despre Faust şi problema mîntuirii etc. Mult mai tîrziu au aflat profesorii şi gînditorii noştri că problemele religioase se puneau din nou omului, că pozitivismul şi idealismul sînt poziţii de mult depăşite, că nu e deloc compromiţător să crezi în Dumnezeu, că filosofia creştină domină din nou veacul al XX-lea. Cînd se va scrie istoria problemelor filosof iei româneşti, se va vedea că vreme de 15 ani de zile noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului  Nae  Ionescu.

Este drept, numai profesorul Nae Ionescu îşi putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creştinism, mistică şi dogmatică de pe catedra de metafizică. Pentru că era, în acelaşi timp, un temut logician, şi făcea cursuri de filosofia ştiinţei, şi îşi trecuse teza de doctorat cu o problemă matematică. Solida sa pregătire ştiinţifică nu i-o putea contesta nimeni. Nu putea fi bănuit de patetism, de „misticism”, de dilentalism. Aşa că lecţiile sale de filosofie a religiilor au fost privite cu neîncredere — dar în acelaşi timp cu timiditate.

Apărut în Universitate ca un revoluţionar, Nae Ionescu nu şi-a trădat misiunea, obligaţia pe care o avea faţă de elevii săi de a nu măslui realitatea, de a nu evita dificultăţile, de a nu şovăi în faţa adevărului. Revoluţionar a fost, şi a rămas profesorul Nae Ionescu, chiar prin tulburătoarea lui sinceritate. Rareori un profesor îşi mărturiseşte în faţa studenţilor săi limita înţelegerii şi a cunoştinţelor sale. Cînd e atît de uşor să trişezi, cînd e atît de încîntător să improvizezi — Nae Ionescu îşi mărturiseşte cu tristeţe tot ceea ce încă nu înţelege. Zarea acestei cunoaşteri nelămurite încă — obsedează şi farmecă pe studenţi. Gîndul care se rotunjeşte în faţa lor, omul care se zbate în luptă cu un adevăr — invită mai mult la gîndire decît orice filosofie completă şi perfectă. Deşi permanent nemulţumit de sine — profesorul Nae Ionescu a izbutit totuşi să clădească cea dinţii filosofie originală românească.

Nu un sistem de filosofie — ci o filosofie; adică o metodă de a cunoaşte realitatea şi o tehnică de a formula această cunoaştere…

Preocupat zece ani mai ales de soteria — Nae Ionescu simte din nou încotro se îndreaptă istoria, şi în ultimii ani acordă o mai mare importanţă sympathiei, omului în lume. De fapt, niciodată nu uitase această chemare a sufletului către comuniune, către „pierderea in altul”. In cursurile sale de metafizică, a vorbit adesea despre dragoste ca instrument de cunoaştere. Ori, ce este altceva dragostea decit cea mai perfectă formă a sympathiei? Iar în activitatea depusă la A.S.C.R., a dovedit că orthodoxia încearcă să unească aceste două mari drumuri spirituale — căci mîntuirea, în concepţia creştinătăţii răsăritene, se cucereşte înlăuntrul comunităţii de dragoste, laolaltă cu ceilalţi oameni. Atît de mult a fost pătruns profesorul Nae Ionescu de acest adevăr, încît uneori a vorbit de apokathastasis, de acea înfiorată nădejde a lui Origen, că oamenii nu se pot mîntui decît toţi odată…

 

ORTODOXIA — ŞI DESTINUL ROMÂNIEI  

Prin ortodoxie, prin viaţa creştină — cu marile şi ascunsele ei îndoieli — a ajuns din nou Nae Ionescu la istorie, la această mare comuniune  de dragoste  şi destin care este neamul.  Cînd spun „a ajuns din nou”, înţeleg: a stăruit, i-a acordat întîietatea preocupărilor sale.  Pentru că, întotdeauna a fost viu în conştiinţa profesorului Nae Ionescu sentimentul tragic al existenţei istorice, al participării la o anumită structură etnică şi spirituală. In ultimii ani, însă, a fost preocupat mai ales de problemele istorice, adică de destinul neamului românesc, de marile sale linii de desfăşurare şi rodire. A fi viu,şi a rodi — aceleaşi criterii care orientau problematica omului domină şi istoria unui neam. Omul se verifică prin viaţa şi capacitatea sa de rodire — şi poate nădăjdui mîntuirea prin sinceritatea sa faţă de sine. Tot aşa, un neam supravieţuieşte  prin  sinceritatea faţă de sine, prin curajul său de a se cunoaşte aşa cum este; prin autenticitate. Dominantele gîndirii lui  Nae Ionescu sînt uşor de regăsit, în orice problemă pe care o dezbate. El  rămîne, întotdeauna, realist, organicist, „fatalist”. (Ceea ce se numeşte „fatalismul” său este nurnai un excepţional instinct ontologic. Nae Ionescu ştie că  ceea ce este nu poate fi contestat prin dialectică, nici suprimat prin decrete). De aceea, atunci cînd îşi pune problema neamului românesc, el ştie că acest neam nu există prin legi şi tratate, ci prin sinceritatea lui faţă de propriul său destin, şi prin capacitatea sa de rodire.  Nu poţi opri un neam din drumul firesc al istoriei sale; poţi, cel mult, întîrzia etapele de creştere, şi această  întârziere se plăteşte întotdeauna. Ceea ce se numeşte „politica” profesorului Nae Ionescu este numai un exerciţiu practic al eternei probleme ontologice: a vedea ceea ce este, a prevedea destinul formelor istorice care se nasc, a formula legile realităţii în termeni accesibili tuturor, a da o mînă de ajutor celor care nu văd. Omul nu creează nimic în istorie — această deznădăjduită şi eroică lege o repetă necontenit profesorul Nae Ionescu. Omul nu e creator, în afară de limitele fiinţei sale. Un om poate face copii — şi încă în măsura în care participă la viaţă, adică la o realitate care îl precede şi îl stăpîneşte.  Dar un om nu poate face legi — legile există, în afara lui, în realitate, şi el doar le vede şi le formulează. Un om nu poate face istorie, căci istoria se face, sub semnul lui Dumnezeu sau al destinului, dar se face laolaltă de toţi oamenii, cu morţii care i-au precedat şi cu viii care vor veni.

Este o lege deznădăjduită, aceasta. Dar este, înainte de toate, o lege creştină, antieuropeană (dacă ne referim la Europa care s-a organizat după Renaştere şi Reformă). Nicăieri nu întîlnim atîta umilinţă a omului singur, a omului izolat, rupt din comunicitatea de dragoste; nicăieri orgoliul — care a dus pe om în păcatul luciferic, al ispitirii lui Dumnezeu, al asemănării cu Dumnezeu — nu e mai definitiv înfrînt ca în această concepţie creştină. Drumul către fiinţă începe printr-o mare căutare de sine, dar sfîrşeşte dincolo de sine, în Dumnezeu (soteria) sau în istorie (sympathia). Autenticitatea, fără de care nimic nu e valabil, îţi cere să fii tu însuţi — dar realizînd-o, te recunoşti dincolo de tine (dragostea, mistica, istoria). Caută-te pe tine însuţi — cu sinceritate, cu îndrăzneală — şi vei vedea că tu eşti în altă parte decît în tine: te vei găsi sub umbra lui Dumnezeu, sau adînc îngropat alături de morţii tăi. Fii sincer pînă la urmă, fii bărbat, nu te lăsa păcălit de iluzii, nu te lăsa — mai ales! — dus în ispită, si vei vedea că în puţinătatea omului stă marea lui vrednicie, că în umilirea orgoliului lui se află nădejdea mîntuirii sale. Viaţa omului e deznădăjduită, plină de primejdii, surpată de erori şi întîmplări — dar atît timp cît e viu şi sincer, omul se poate apropia de centrul fiinţei sale. Şi dacă în viaţa individuală libertatea omului este numai libertatea lui de a păcătui, există încă un fel de libertate, spirituală: aceea de a te integra legilor, de a alege istoria (comuniunea de dragoste) în loc de a alege moartea (oprirea pe loc; împietrirea; luxuria)…

Mircea Eliade

 15 Noiembrie 1936

„Vremea”, Anul IX, Nr. 463, 15 Noiembrie 1936, p. 7-9.

via Miscarea

URL Scurt: http://www.buciumul.ro/?p=22874

Postat de pe 16 iun. 2018. Catalogat ca Cultură, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

2 comentarii for “Profesorul Nae Ionescu, 128 de ani de la naştere”

  1. calin eugen

    Un titan al filozofiei un mare de oameni,de o sinceritate molipsitoare…Jos palaria, Maestre!

  2. iulian

    Am incercat sa citez doua paragrafe scurte dintr-un curs al profesorului Nae Ionescu, dar nu am avut succes. Daca exista limitari sau restrictii pentru anumiti useri, nu-i niciun bai, caci este site-ul dvs. Insa consider citatul savuros, nicidecum ofensator (inchipuit sau nu) la adresa cuiva.

    Totusi, este posibil ca cenzura sa NU fie cauzata intentionat de dvs., ci de un bug tehnic. Puteti activa publicarea?

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php