Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Părintele Benedict Ghiuş – 28 de ani de la trecerea la Domnul

Părintele Benedict Ghiuş – despre a îndura suferinţa cu blândeţe

Tânărul Benedict Ghiuș

Arhimandritul Benedict Ghiuş este una din figurile „misterioase” ale Ortodoxiei româneşti. Deşi majoritatea vieţii şi-a trăit-o în mijlocul mulţimilor, el a reuşit, prin discreţie şi modestie, să se oculteze, reuşind să trăiască permanent asemenea unui autentic monah. Din această pricină mărturiile despre viaţa lui sunt puţine, singurele informaţii consistente găsindu-se în dosarul său penal, ştiut fiind faptul că părintele a fost arestat şi condamnat în cadrul lotului „Rugul Aprins”. De altfel, aspectele prezentate în continuare provin în marea lor majoritate din acest dosar.

Părintele Benedict Ghiuş s-a născut în data de 21 octombrie 1904 în satul Domneşti, comuna Pufeşti, din judeţul Vrancea, primind la botez numele de Vasile. Vocaţia religioasă a tânărului vrâncean s-a manifestat de timpuriu, iar acest lucru i-a ghidat în mod inevitabil viaţa. După încheierea în mod strălucit a studiilor teologice la Tacultăţile de Teologie din Chişinău şi Bucureşti, Benedict Ghiuş a fost propus pentru o bursă la Facultatea de Teologie din Strasbourg, de unde se va întoarce în ţară cu titlul de doctor, devenind astfel unul dintre cei mai bine pregătiţi teologi din România acelor vremi.

După întoarcerea în ţară a fost numit prefect de studii la Internatul Teologic din Cernăuţi. Aici ia contact în mod nemijlocit cu studenţii teologi simpatizanţi legionari şi ia parte la unele şedinţe ale lor. Acest lucru l-a făcut cu acordul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, interesat să afle dacă în cadrul acestor şedinţe se discută lucruri care ar putea să afecteze Biserica. Atitudinea riguros spirituală a întâlnirilor din cadrul cuibului de la internat a stârnit simpatia tânărului profesor faţă de cauza legionară, dar acest fapt nu va duce niciodată la înregimentarea sa în Mişcare. A păstrat însă permanent de-a lungul vieţii aspiraţia către o religiozitate mai profundă şi exigentă, atitudine exprimată şi în cartea din 1940, Înnoieşte-te, noule Ierusalime, scrisă împreună cu călugării Antim Nica, Ioil Babaca şi Nicodim Ioniţă: „Am tratat – spune părintele Ghiuş la ancheta din 1958 – problema unei mai bune organizări a Bisericii pe baza principiilor mistic-religioase şi făceam propuneri în această privinţă”.

În anul 1938 se va muta ca profesor la Seminarul din Bălţi, de unde va fi obligat să se refugieze la Bucureşti, în anul 1940, din cauza cedării Basarabiei către Uniunea Sovietică. Valoarea intelectuală şi morală, precum şi legăturile pe care le stabilise cu oamenii din Basarabia au fost argumente ca în 1943 să fie ales episcop de Hotin. Alegerea lui a fost însă invalidată de către Mihai Antonescu, motivele fiind destul de neclare. Se pare totuşi că un rol în luarea acestei decizii l-a avut trecutul „legionar” al lui Ghiuş. Smerit, tânărul monah îşi va accepta destinul şi niciodată nu va face caz că putea să devină ierarh.

În „Rugul Aprins”

Părintele Benedict Ghiuș

Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial începe şi pentru părintele Ghiuş aventura spirituală a „Rugului Aprins”. Iată ce îşi aminteşte părintele Benedict referitor la acest subiect (în „traducerea” Securităţii din 1958): „Subsemnatul am luat cunoştinţă şi am început să particip la întrunirile «Rugului Aprins», din câte reţin, din anul 1946, la mănăstirea Antim din Bucureşti.

Ideea acestei forme de activitate religioasă «Rugul Aprins» a fost adusă de preotul Ioan Culâghin, care a venit de la Rostov – URSS, fiind adus în timpul războiului antisovietic de către trupele fasciste şi stabilit la mănăstirea Cernica.

Întrucât preotul Teodorescu Alexandru-Daniel, care pe atunci era frate în cadrul mănăstirii Antim, fusese la muntele Athos – Grecia şi făcuse studii în privinţa acestei activităţi, a devenit conducătorul asociaţiei «Rugul Aprins».

Iniţial, din această asociaţie au făcut parte: Teodorescu Alexandru – Daniel, subsemnatul, preotul Mihail Avramescu, care în prezent are parohie în oraşul Tulcea, profesorul Mironescu Alexandru, preoţii Sofian Boghiu şi Dubneac sFelixt, care pe atunci erau călugări în cadrul mănăstirii  Antim şi alţi călugări de la mănăstire, pe care nu mi-i amintesc în momentul de faţă.

În cadrul întrunirilor «Rugului Aprins» care au avut loc în perioada 1946-1947 la mănăstirea Antim, s-a desfăşurat o activitate exclusiv religioasă. La acele întruniri era invitat şi preotul rus Ioan Culâghin, care în cadrul întrunirilor respective făcea comunicări despre experienţa şi trăirea creştină a stareţilor de la Optina şi ne povăţuia şi pe noi cum să realizăm o asemenea experienţă”. Întrebat de anchetator despre ce fel de experienţă este vorba, părintele Ghiuş a răspuns: „Este vorba despre o experienţă duhovnicească, care consta în îndemnul la credinţă, la rugăciune, la disciplină de sine, la muncă, la fapte de dragoste faţă de aproapele şi altele”.

Continuând să povestească despre activitatea acestei asociaţii, părintele arată că „întrunirile «Rugului Aprins» prin anul 1947 au luat o amploare foarte mare, în sensul că la ele au început să participe elemente din ce în ce mai multe, printre care şi o serie de vizitatori ai mănăstirii Antim.

În cadrul întrunirilor respective au început să se ţină o serie de conferinţe cu teme religioase, după un program bine stabilit de către membrii grupului, respectiv: preotul Teodorescu Alexandru Daniel, subsemnatul, profesorul Mironescu Alexandru, preotul Vasilache Vasile, Stăniloae Dumitru şi alţii.

De asemenea, au fost organizate cu călugării mănăstirii Antim coruri, care cântau la întrunirile respective.

Această activitate am desfăşurat-o sub forma arătată mai sus până în cursul anului 1948, nu-mi mai amintesc data precisă, când ne-a fost interzis să mai organizăm şi să mai ţinem asemenea întruniri, primind dispoziţiuni de la Arhiepiscopie că asemenea întruniri sunt interzise de lege.

După primirea dispoziţiuni am încetat de a mai ţine asemenea întruniri iar subsemnatul în luna martie 1950 am plecat la mănăstirea Neamţ, ca profesor la seminarul teologic de acolo şi am stat până în ianuarie 1955.

În această perioadă de timp, subsemnatul am continuat să vin prin Bucureşti în mod periodic şi să mă văd cu preoţii călugări Sofian Boghiu şi Felix Dubneac, precum şi cu profesorul Mironescu Alexandru, cu care activasem în «Rugul Aprins».

Tot în această perioadă, după anul 1950, preotul Teodorescu Alexandru a fost arestat, nu cunosc pentru care motive, şi nu m-am văzut cu el până în anul 1953, când a fost pus în libertate şi s-a stabilit la mănăstirea Sihăstria din părţile Neamţului, făcându-mi o vizită la mănăstirea Neamţ”.

Partidul nu l-a vrut ierarh

Insistând pe subiectul „Rugul Aprins”, care interesa în mod deosebit pe anchetatori, Benedict a omis să precizeze mai multe fapte importante din viaţa sa de după 1944. Trebuie amintite aici contactele pe care le-a avut cu monseniorul Vladimir Ghika, datorită cărora va fi calificat drept „catolicizant” de către unele medii din cadrul Bisericii. Apoi, pe 5 februarie 1949, a fost numit vicar patriarhal, în urma eforturilor susţinute ale Patriarhului Justinian în faţa conducerii partidului. Mai mult, Patriarhul îl dorea pe Ghiuş Episcop plin. Din păcate, lipsa de încredere a guvernanţilor în persoana arhimadritului Benedict va face ca statutul de vicar să fie doar pentru o perioadă scurtă de timp. Şi el, şi celălalt vicar patriarhal, Episcopul Partenie Ciopron, au trebuit să demisioneze din funcţii în cadrul şedinţei Sf. Sinod din 25 februarie 1950.

S-a întors la Bucureşti în ianuarie 1955, ca slujitor la catedrala patriarhală. Aici se întâlneşte la începutul anului 1956 cu Daniil Sandu Tudor, devenit stareţ la mănăstirea Rarău, care-i propune să se ocupe de un grup de tineri studenţi bucureşteni, doritori să aprofundeze căile credinţei: „După ce am acceptat propunerea lui Teodorescu Alexandru de a mă ocupa de educaţia religioasă a unor elemente intelectuale din rândurile tineretului, cunoscute de el, au şi venit la mine trimişi de acesta o serie de tineri studenţi… Cu aceste elemente am organizat întruniri la domiciliul meu, cât şi la domiciliul profesorului Mironescu Alexandru şi la mănăstirea Plumbuita. Precizez că întrunirile de la domiciliul lui Mironescu Alexandru şi de la mănăstirea Plumbuita au fost organizate de Teodorescu Alexandru şi la o parte din acele întruniri am participat şi eu”.

Arestat pentru credinţă

Părintele Benedict Ghiuș în arest

În cadrul întâlnirilor de la mănăstirea Plumbuita tinerii studenţi participau deopotrivă la slujbe şi la discuţiile pe teme religioase. Co ocazia primei întâlniri au vorbit părintele Daniil şi părintele Benedict despre o chestiune esenţială: atitudinea care trebuie avută faţă de tinerii comunişti: „sSandu Tudorta arătat tinerilor respectivi că ei la facultăţile respective frecventează cursuri laolaltă cu persoane care nu sunt credincioase şi trebuie să ştie ce atitudine să aibă faţă de asemenea persoane, în sensul de a fi un respect reciproc şi de a colabora acolo unde este posibil, iar subsemnatul dezvoltând această problemă am arătat că catolicii, spre deosebire de ortodocşi, resping comunismul şi nu colaborează cu el şi am susţinut punctul de vedere al lui Teodorescu Alexandru, în sensul de a adopta sistemul de colaborare acolo unde este posibil”.

Nu vom mai insista asupra cauzelor arestării lotului „Rugul Aprins” deoarece despre acest lucru s-a discutat în mai multe rânduri în paginile revistei ROST. La fel ca majoritatea membrilor lotului, părintele Benedict Ghiuş a fost arestat în noaptea de 13-14 iunie 1958. După anchete obositoare şi confruntări dureroase, el a „recunoscut” în cele din urmă „crimele” comise. În „concluziile de învinuire” din 26 septembrie 1958 se spunea, referitor la Benedict Ghiuş: „Susnumitul s-a încadrat în organizaţia legionară în anul 1937, stabilind legături cu o serie de elemente legionare şi participând la şedinţele şi acţiunile legionare ce au fost întreprinse în acea perioadă de timp.

În timpul guvernării legionare din 1940-1941, Ghiuş Vasile Benedict, în colaborare cu preoţii legionari: Nicodem Ioniţă, Antim Nica şi alţii, a scris o lucrare pentru reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române pe baza principiilor legionare intitulată «Înnnoieşte-te noule Ierusalime».

În anul 1945, Ghiuş Vasile Benedict, împreună cu fostul ziarist Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) mai apoi călugărit şi devenit stareţul schitului Rarău şi alţii, au pus bazele unei grupări intitulate «Rugul Aprins», organizând o serie de întruniri în incinta mănăstirii Antim din Bucureşti.

În cadrul întâlnirilor ţinute, au discutat pe lângă probleme de ordin mistic-religios şi o serie de probleme politice, făcând comentarii duşmănoasela adresa regimului democrat din ţară.

În aprilie 1948, activitatea acestei grupări a fost interzisă prin lege, însă Ghiuş Vasile Benedict a continuat să menţină legătura cu membrii grupării, iar în cursul anului 1955 şi-au reluat activitatea în mod subversiv, constituind un grup clandestin format din elemente recrutate în special din rândurile studenţilor, cu care a organizat şi ţinut întruniri subversive, atât la domiciliul său, cât şi la Mironescu Alexandru, precum şi în paraclisul mănăstirii Plumbuita din Bucureşti.

În cadrul acelor întruniri subversive, Ghiuş Vasile Benedict, Teodorescu Alexandru şi ceilalţi au făcut membrilor grupării o educaţie naţionalistă, antidemocratică şi au purtat o serie de discuţii duşmănoase, făcând agitaţie contrarevoluţionară împotriva orânduirii de stat democrat-populară din R.P.R.

De asemenea, Ghiuş Vasile Benedict a luat parte la mai multe întruniri clandestine ce au avut loc la domiciliul lui Mironescu Alexandru, în cadrul cărora au ascultat emisiile posturilor de radio imperialiste şi au făcut comentarii duşmănoase împotriva regimului democrat-popular, preconizând schimbarea acestuia ca urmare a unei intervenţii ce trebuia să survină din partea puterilor imperialiste, reinstaurându-se orânduirea capitalistă”.

Prin urmare, la fel ca şi în cazul celorlalţi arestaţi din cadrul lotului, câteva elemente biografice firave au fost diabolizate şi extinse pe stereotipurile regimului comunist din domeniul penal. Pe baza lor Benedict Ghiuş a fost condamnat la 18 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică.

A executat pedeapsa la închisoarea „C” MAI, la Jilava din 3.04.1959, la Aiud din 19 mai 1959, fiind transferat apoi la formaţiunea 0957 Ostrov din 16 mai 1962. A fost eliberat pe 25 iunie 1964, fiind graţiat alături de alţi mulţi deţinuţi politici. Restul vieţii şi-o va petrece în aceeaşi discreţie şi smerenie, devenind un adevărat model de duhovnicie pentru numeroase generaţii.

(George Enache – Revista Rost, an V, numărul 47-48 din ianuarie-februarie 2007, pp. 19-22)

Amintiri despre părintele Benedict Ghiuș, din închisori și din Rugul Aprins

L-am cunoscut pe părintele Benedict Ghiuș în toamna anului 1936, când era ieromonah și, când de la Chișinău spre Strasbourg-Franța, a făcut un popas la Mănăstirea Cernica, pentru a vizita Seminarul monahal, unde, pe vremea aceea, eram elev în clasa IV-a.

A intrat în clasa noastră cu părintele director al Seminarului, arhimandritul Chesarie Păunescu. Părintele Benedict era tânăr, îmbrăcat civil, cu începătură de barbă, cu chipul blând, cu ochii albaștri, cu o voce plăcută și clară.

Ne-a spus câte ceva despre viața duhovnicească a studenților monahi benedictini de la Mănăstirea Maria-Laah din Germania, unde cu un an înainte își pregătise studiile de doctorat. Vorbindu-ne anume despre credința ordonată și sobră a studenților benedictini, ne-a îndemnat și pe noi să fim sârguincioși la învățătură și atenți la viața noastră duhovnicească, pentru că – spunea dânsul – Sfânta noastră Biserică are nevoie de oameni devotați și bine pregătiți. Cuvintele calde și convingătoare de atunci ale părintelui Benedict au lăsat o impresie de neuitat pentru toată clasa.

În luna noiembrie 1943, l-am întâlnit din nou pe părintele Benedict la Mănăstirea Antim.

Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei, care îl hirotonise pe părintele Benedict preot și duhovnic se afla acum în exil la Mănăstirea Antim. Îmbolnăvindu-se, a fost internat în Spitalul Brâncovenesc din Capitală. Încetând din viață la acel spital, a fost transportat la Mănăstirea Antim unde i s-au făcut funeralii naționale, ministrul Cultelor fiind Ioan Petrovici.

La prohodirea mitropolitului, în biserica mare a Mănăstirii Antim, în soborul de preoți și călugări basarabeni și munteni, a luat parte și părintele Benedict, împreună cu slujitorii mănăstirii din acea vreme.

Am fost, apoi, martor la alegerea sa ca episcop al Hotinului, în sala Parlamentului, din ianuarie 1944. Ședința a fost prezidată de mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei.

Deși nu și-a pus candidatura și nu și-a făcut nici un fel de propagandă electorală și nici nu a fost prezent în sala de alegeri, ci se afla în chilia sa de la Mănăstirea Antim, membrii Adunării Eparhiale a Episcopiei Hotinului și membrii Sfântului Sinod de atunci i-au înscris numele pe buletinele de vot alături de numele candidatului oficial.

La alegere, părintele Benedict a obținut majoritatea absolută a voturilor și a fost ales în scaunul de episcop al Hotinului.

Chemat din chilia sa de la Mănăstirea Antim și întrebat dacă primește această alegere, părintele Benedict a răspuns cu smerenie că primește. Apoi, printr-un cuvânt scurt și emoționant, a mulțumit alegătorilor pentru această deosebită cinstire.

Alegerea aceasta a fost însă anulată în chip arbitrar de Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri de atunci, sub influența răutăcioasă a neprietenilor celui ales.

Părintele Benedict s-a reîntors resemnat la Mănăstirea Antim, unde, peste câteva zile, i s-a pus în vedere să părăsească mănăstirea și să se mute în altă parte.

Deși știa de unde îi veneau asemenea amărăciuni și convins că Dumnezeu îngăduia aceste încercări, s-a mutat, totuși, în gazdă, în casa generalului Traian Tetrat, din apropierea mănăstirii.

În luna august, același an, a fost chemat profesor la Seminarul Teologic din Arad.

În anul 1945, pe baza unui concurs de mari pretenții, părintele Benedict a ocupat postul de asistent universitar la Facultatea de Teologie din București, pentru catedra de Ascetică și Mistică, având profesor titular pe Nichifor Crainic, iar după arestarea acestuia, pe părinteleDumitru Stăniloae, care s-a prezentat la post, venind de la Sibiu, abia în toamna anului 1946. Eu, pe atunci, eram student în anul al IV-lea la Teologie.

În lipsa profesorului titular, în anul universitar 1945-1946, părintele Benedict a predat și cursul de Teologie Ascetică și Mistică, pe lângă orele de seminar, pe care le-a susținut ca asistent.

Cu pregătirea sa teologică profundă, cu gândirea și logica sa clară, cu precizia și claritatea termenilor, iar pe de altă parte, cu trăirea personală a acestor realități pustnicești, părintele Benedict era un adevărat izvor de teologie, încât, la orele lui, era o liniște plină de taină în sala de curs și studenții, între care mă număram și eu , ascultau cu bucurie cuvintele pline de har ale vorbitorului. La orele părintelui Benedict veneau studenți și de la alte facultăți, ca să-l asculte, încât sala mare a facultății de Teologie era adesea plină de auditori.

În perioada 1945-1946, la Mânăstirea Antim a luat ființă mișcarea creștină ”Rugul Aprins” inspirată din Biblie(Exod III, 2-5). După interpretarea părintelui ieroshcimonah Daniil Teodorescu, inițiatorul acestei mișcări, ”Rugul Aprins”, care ardea și nu se mistuia, era simbolul rugăciunii neîncetate, a Rugăciunii lui Iisus.

Miezul ”Rugului Aprins” era tocmai rugăciunea neîncetată.

Părintele Benedict, pe atunci asistent la catedra de Ascetică și Mistică, de la Facultatea de Teologie din București, era în miezul acestor preocupări ale ”Rugului Aprins”. Conferințele care se țineau atunci în biblioteca Mănăstirii Antim erau axate în general pe tema Rugăciunii.

Aceste întâlniri aveau loc, de obicei, duminica după masă. În zilele săptămânii, seara, ne adunam numai noi, o parte din personalul mânăstirii, în sala bibliotecii, cu părintele Benedict și cu părintele Daniil, și citeam și comentam texte filocalice despre Rugăciunea lui Iisus. Menționez că în acea vreme începând din anul 1940, în perioada războiului și după aceea, până în anii 1948-1950, în Mânăstirea Antim erau peste 40 de persoane, din care o parte erau studenți monahi, absolvenți ai Seminarului monahal de la Mânăstirea Cernica, deveniți studenți la Facultatea de Teologie și la alte facultăți (medicină, litere, arte frumoase), iar altă parte monahi și frați, care lucrau în atelierul de argintărie al Institului Biblic, cu sediul în această mânăstire.

Părintele Benedict, pe vremea aceea, locuia tot la Antim. […]

În toamna anului 1945, a sosit din Rusia părintele Ioan Culighin, cu mitropolitul Nicolae al Rostovului, al cărui duhovnic era. Au fost primiți, cu aprobarea patriarhului Nicodim, la Mânăstirea Cernica. În fiecare sâmbătă, părintele Ioan venea de la Cernica la Mânăstirea Antim și lua parte la întrunirile ”Rugului Aprins”, de duminică după masă, din sala bibliotecii.

Părintele Ioan trăise din copilărie în Mânăstirea Optina, din nordul Rusiei și își însușise Rugăciunea lui Iisus. În vârstă de circa 60 de ani, părintele Ioan cunoștea foarte bine scrierile Sfinților Părinți filocalici și avea o bogată experiență de trăire a acestei rugăciuni în condițiile vieții grele din Rusia comunistă. El era un martor al Rugăciunii lui Iisus și prezența lui a fost de mare folos practic pentru ”Rugul Aprins”, între anii 1945-1947, până la arestarea și condamnarea sa la muncă silnică pe viață, fiind transportat și întemnițat în închisoarea din Odesa.

Părintele Benedict a primit de la părintele Ioan binecuvântare specială, egală cu o inițiere în rugăciunea lui Iisus.

Dar ”Rugul Aprins”, care îndruma pe membrii săi către practicarea Rugăciunii lui Iisus, aducătoare de multă pace în suflete, a fost văzut de autoritățile politice-atee de atunci ca o organizație conspirativă, ostilă ordinii de stat, deși, în realitate, aceștia nu erau dușmanii statului.

Ca urmare, s-a procedat la arestarea lor. Cei mai vinovați dintre ei, după socotelile Securității, au fost 16, laici și monahi, acuzați de uneltire împotriva ordinii sociale.

Între cei 16 arestați și condamnați la ani grei de temniță, au fost în primul rând părintele Daniil Teodorescu și părintele Benedict Ghiuș, inițiatorul acestei mișcări creștine, care întrețineau flacăra ”Rugului Aprins”, ce ardea și nu se mistuia.

Între cei 16 arestați și întemnițați am fost și eu, care scriu aceste rânduri.

Am fost arestați toți, în aceeași noapte de 13 spre 14 iunie 1958.

Ne-am văzut cu toții, pentru prima dată de la arestare, la proces, în sala de judecată a Tribunalului Militar București, apoi la Jilava. La Aiud nu ne-am văzut decât parțial. Tot parțial ne-am văzut peste 4 ani, în colonia de muncă silnică de la Salcia, aproape de Brăila.

Cât am stat la Jilava, înghesuiți într-o celulă mare, cu pereții înegriți cu păcură, unde, în afară de noi, mai erau mulți alți oropsiți, părintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la început prin cuvântul său blând, convingător și înțelept ca o mare mângâiere pentru toți cei de față – civili, ofițeri, preoți, medici, monahi, tineri și vârstnici, încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam.

După 4 ani de viață aspră și grea de la Aiud, viață statică, de celulă, în condiții de mizerie și de exterminare, am fost scoși la muncă silnică.

În regimul de la Aiud, era interzisă orice activitate, cât de neînsemnată. Trebuia să stai nefăcând nimic. Și era foarte greu să n-ai voie să lucrezi. În regimul de muncă silnică, dimpotrivă, trebuia să muncești fără pic de odihnă.

În colonia de muncă silnică de la Salcia ne-am văzut cu părintele Benedict și cu alți colegi de la ”Rugul Aprins”, mai bine de doi ani: baracă, cu paturi suprapuse; în curtea închisorii păzită cu strășnicie și înconjurată cu sârmă ghimpată ori la muncile agricole sau la săpat pământul și căratul cu roaba pe dig, zi de zi, de dimineață până seara, afară de duminici, în orice anotimp.

În primele zile de la ieșirea din Aiud, părintele Benedict, slăbit, străveziu la chip, vlăguit de reumatism, abia putea să iasă la muncă. În fiecare dimineață îl vedeam tuns și bărbierit, în aceleași haine vărgate, cu roaba în mâini ori cu sapa pe umăr. După câteva săptămâni, munca de fiecare zi în aer liber, hrana puțin mai consistentă decât în celulă, convorbirile zilnice până la locul de muncă și întoarcerea la baracă și mai ales rugăciunea neîncetată, făcută în taină, l-au întărit atât trupește, cât și sufletește.

Mai ales duminicile, se formau grupuri în curtea închisorii și în fiecare grup se afla măcar un preot, pentru că, de toți, la Salcia erau în jur de o mie de deținuți, dintre care o sută eram preoți. Grupul cel mai mare dintre toate, era cel din jurul părintelui Benedict.

Se ruga pentru toți, apoi ne vorbea din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din istorie și din propria sa viață. Ne vorbea din bogăția inepuizabilă a cunoștințelor sale și din plinătatea inimii sale umplută de har.

Cuvintele sale, pline de lumină și de îmbărbătare, mergeau direct la inimă, ca o adevărată hrană duhovnicească, bucurându-ne și întărindu-ne, încât suferințele închisorii le suportam mult mai ușor, sporind în același timp și încrederea în Dumnezeul părinților noștri.

A fost eliberat în ziua de 25 iunie 1964, după 6 ani de temniță comunistă.

La 1 septembrie, același an, a fost reîncadrat în postul de preot slujitor la Catedrala Patriarhală de unde fusese arestat. După 6 ani de slujire la Catedrala Patriarhală ca preot și mare duhovnic, părintele Benedict s-a retras la Mănăstirea Cernica, la vârsta de 70 de ani, în 1974, aproape de moaștele Sf. Ierarh Calinic față de care avea o deosebită evlavie.

Timpul cât a trăit la Cernica și l-a împărțit între rugăciune, acasă și la biserică, și îndeletnicirile sale călugărești și cărturărești.

Eu, fiind atunci la Mănăstirea Antim, îl vizitam destul de des. Aceste vizite erau pentru mine niște mari sărbători.

De multe ori l-am găsit diortosind Proloagele din literă chirilică în literă latină.

Aceste Proloage, diortosite și mult îmbunătățite de părintele Benedict, cu Viețile Sfinților peste an și cu multe învățături de suflet folositoare după tipărirea lor în 1991 și răspândirea lor în țara noastră, au ajuns să fie bogată hrană duhovnicească pentru foarte mulți creștini dreptcredincioși.

Alteori îl găseam citind din vreo carte nou apărută sau stând de vorbă ori spovedind pe vreun fiu duhovnicesc venit din Capitală, căci avea foarte mulți fii duhovnicești, care-l vizitau adesea, în liniștea de la Cernica.

Uneori îl aflam în biserică, rugându-se în taină sau ajutând pe părinții mănăstirii la pomenirea pomelnicelor.

Oriunde se afla, totdeauna erau cu zâmbetul pe buze și cu multă pace în inimă, ca rod binecuvântat al rugăciunii neîncetate, pe care o practica cu adevărat.

Când mă întorceam acasă, la Mănăstirea Antim, purtam în memorie chipul său luminos și blând, iar în inimă duceam prospețimea cuvintelor sale, de mult folos duhovnicesc.

Deși suferea de un reumatism vechi, care l-a însoțit și în închisoare, iar în ultima vreme a vieții sale avea și o rană grea la un picior, totuși, nu l-am auzit niciodată cârtind împotriva acestor neputințe sau învinuind pe cineva din foștii săi dușmani. Îi dăduse Dumnezeu puterea de a ierta din inimă.

Când suferințele se agravau, devenind insuportabile, venea la câte un spital din Capitală, transportat de către cineva din numeroșii săi prieteni și fii duhovnicești.

Părintele Benedict s-a stins din viața aceasta pământească în chilia sa de la Mănăstirea Cernica, în data de 12 iunie 1990. S-a stins ca o lumânare de ceară curată, arzând el însuși, luminând și folosind pe mulți atât prin cunoștințele sale, dar mai ales prin exemplul vieții sale jertfelnice.

(Pr. Sofian Boghiu – Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii, ediție îngrijită de Gheorghe Vasilescu, Editura România Creștină, București, 1998, pp. 3-11)

Părintele Benedict Ghiuș – Podoaba duhovnicească a ortodoxiei românești

Cei care l-au cunoscut îndeaproape, și nu sunt deloc puțini aceștia, afirmă că învățăturile pe care le dădea altora despre virtuțile creștine, verbal sau în scris, părintele Benedict Ghiuș le trăia el însuși, cucerindu-i pe toți prin modestia, sobrietatea, evlavia și bunătatea sa de călugăr cuvios și drept, prin inteligența, cunoștințele bogate, vorbirea aleasă, cumințenia în gând și faptă, pe care le-a folosit spre binele semenilor și spre slava Părintelui ceresc.

O trăsătură caracteristică a personalității sale a fost blândețea și bunătatea față de toată lumea. Chipul său exprima totdeauna blândețe, iar ochii lui, care te priveau cu toată sinceritatea, dezvăluind un suflet fără ascunse vicleșuguri, inspirau încredere și te încurajau să-ți descoperi tot păsul inimii, chiar și atunci când nu era înveșmântat cu epitrahilul de duhovnic. Cu dânsul nu puteai avea nici un diferend, decât numai dacă urmăreai intenționat acest lucru, și nici atunci, căci marea sa înțelegere pentru slăbiciunile altora era mai presus de asemenea înjosiri.

Răbdarea a fost o altă virtute a vieții sale, căci niciodată nu a s-a plâns de nici unul din necazurile existenței, ci a primit cu creștinească resemnare toate câte trebuia să fie și care nu stau în puterea noastră să fie schimbate. A avut și o înzestrare deosebită în această privință, la care a adăugat, suntem siguri, puterea credinței lui, din care se hrănea răbdarea și calmul pe care le-a arătat în toate împrejurările. A fost dotat, de asemenea, cu o excepțională capacitate de suportare a durerilor fizice, care s-au manifestat cu ocazia suferințelor provocate de boală, de care nu s-a plâns niciodată.

Tenacitatea și perseverența au constituit, de asemenea, o trăsătură caracteristică, fiindcă părintele Benedict nu s-a speriat de dificultățile vieții și nu a dat înapoi în fața încercărilor de tot felul. Cu calmul și răbdarea sa, am putea spune proverbiale, fără nicio grabă și fără o inutilă frământare, el a mers încet, dar sigur, mereu înainte, până la capătul vieții pământești, verificând din plin adevărul Sfintei Scipturi despre deștertăciunea celor ce pier și dobândind puterea de a-și păstra demnitatea în toate privințele și în toate ocaziile.

Pe lângă acestea, viața de dincolo a fost o preocupare permanentă a sa. Sfârșitul existenței terestre era ceva cu care părintele Benedict era demult familiarizat. A dat mulțumire lui Dumnezeu pentru toate câte i le-a dat în această viață, pentru toate câte l-a învrednicit să facă, precum și pentru dezlegarea lui cea din trup. Ca orice bun creștin și mai ales ca orice teolog ortodox și călugăr cuvios, părintele Benedict vorbea cu dezinvoltură și degajare despre ceasul din urmă al existenței pământești, bine știind că nimeni nu are aici pe pământ cetate stătătoare. Sfârșitul nu ne sperie, ci, dimpotrivă, îl așteptăm ca pe o izbăvire, fiind cu un pas către veșnicie și nu altfel.

Avea o putere de stăpânire în toate, care uimea, precum un ales sentiment de respect pentru drepturile tuturor, un simț al măsurii în vorbă, în purtare, în ținută, dragoste față de toți, o conștiință morală puternică și convingerea că viața și munca trebuie luate în serios.

Pretutindeni, pe unde a trecut în viața sa, a lăsat frumoase amintiri. Bunătatea sa lăuntrică radia pe fața sa senină, iar hărnicia statornică s-a vădit în împlinirea pilduitoare a îndatoririlor sale și în scrierea de lucrări teologice. Dragostea sa puternică față de om i-a adus, ca dreaptă răsplată, dragostea tuturor celor care l-au cunoscut și au simțit căldura inimii sale.

I-a îmbrățișat pe toți cei cu care a venit în legătură cu iubirea creștină, știind bine că ea este iubire fără măsură. Raza caldă a sufletului său nobil rămâne mereu în sufletul celor care l-au prețuit, rămân faptele sale frumoase, spre creștinească pilduire. Și, după cum aici pe pământ a fost luminător de suflete și rugător pentru ele, face același lucru și în lăcașurile luminii neînserate, la care l-a chemat Părintele Ceresc.

Pentru generațiile tinere de teologi și slujitori, ca și pentru credincioșii Bisericii noastre, părintele Benedict Ghiuș este un frumos și pilduitor exemplu de adevărat părinte duhovnicesc, prin tot ceea ce a gândit și înfăptuit, încă unul, pe lângă atâția alții, care au ilustrat și împodobit Ortodoxia românească. Fie ca pilda vieții lui să fie pentru noi toți prilej de îmbărbătare, de sporire a dragostei și de atașament pentru sfânta Biserică, pentru credința cea dreaptă și pentru neamul nostru românesc.

(Gheorghe Vasilescu – Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii, Editura România Creștină, București, 1998, pp. 59-61)

via Fericiti cei Prigoniti

URL Scurt: http://www.buciumul.ro/?p=18397

Postat de pe 12 iun. 2018. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Un comentariu for “Părintele Benedict Ghiuş – 28 de ani de la trecerea la Domnul”

  1. calin eugen

    Va iubim din inima,Sfinte Marturisitor Benedict Ghius,ptr. tot ce ati facut in vederea manturii neamului romanesc!Rugati-va sa na marim credinta si dragostea!Inca o data,mutumim ptr.toate !

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php