Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist

Pr. Ioan Iovan

„Nu pot și nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălțătoare momente spirituale din viața mea. Acolo m-am născut a doua oară și Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea.”

Viața

Părintele Ioan Iovan s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. Ne dăm seama că a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu.

A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată „Sfânta Euharistie şi viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie.

Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvnă pentru Biserică şi intransigentă faţă de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea în condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţă.

În cei şapte ani de slujire la Vladimireşti a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtăşanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură şi Tradiţie, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au împlinit fără discernământ.

Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se năştea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca şi ţintă diminuarea fenomenului religios. Aşa au început şicanările. Se făcea propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate a credincioşilor, erau restrânse drepturile şi libertăţile religioase.

În aceste condiţii, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: „partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”.

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Părintelui Ioan şi caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte, dată în prima instanţă, s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici.

A trecut prin mai multe penitenciare, îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Şi aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonita, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deţinuţii cei mai „periculoşi”, după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud.

Se ducea aici, ca şi-n alte închisori, o campanie asiduă de „reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Cei care datorită torturilor cedau psihic şi fizic şi se ”reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele loan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.

Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare”, le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au „reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele loan să citească din „Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la Zarcă, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Această secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede.

Printre alte personalităţi duhovniceşti din ţară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, teologul nostru mare. „Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vârfurilor intelectualităţii româneşti de către regimul comunist”.

Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. În această perioadă frământată, şi de ținere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod, care l-a prezentat Sfântului Sinod şi l-a susţinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuită din Bucureşti. Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin jertfa tinerilor martiri în 1989.

În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe Părintele Ioan şi văzând că doreşte să înceapă o lucrare duhovnicească şi misionara, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit şi Maica Stareţă Cristina Chichernea.

I-am îndemnat să meargă la Recea, judeţul Mureş, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuţă şi o clădire. Cei doi le-au definitivat şi mănăstirea şi-a început activitatea. În 1992 s-a construit un altar de vară şi o clopotniţă. În 1993 a început construirea cetăţii manăstireşti propriu-zise, iar în 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura este în mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Petru al VII-lea, dimpreună cu Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist au sfinţit biserica mănăstirii, înconjuraţi de mulţi ierarhi şi preoţi, şi peste douăzeci de mii de credincioşi.

Lucrarea duhovnicească desfăşurată aici de Părintele Ioan este una bună. Bun e şi contextul în care se afla, departe de Vladimireşti, şi concursul pe care îl dă atât stareţa, cât şi Părintele Profesor Ilie Moldovan.

Nădăjduim că apusul vieţii lui va fi încununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine făcut şi cu o obşte puternic angajată în trăirea voturilor monahale şi în slujire.

Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist

Am creionat, anterior, viaţa Părintelui Ioan Iovan, folosindu-mă de biografia ce i-a făcut-o Maica Stareţă Cristina şi din relatările pe care le-am auzit eu însumi. Iată că de data aceasta am la îndemână şi dosarul de cercetare penală pe care l-a întocmit organul de represiune comunist, atunci când a fost întemniţat. Dârzenia şi statornicia l-au însoţit pe Părintele loan în toate împrejurările, inclusiv în timpul anchetei. Voi scoate în relief câteva episoade.

La interogatoriul din 15 iunie 1955, este întrebat: „Ce activitate duşmănoasă regimului ai desfăşurat dumneata, începând de când, şi cu cine?” Răspunsul vine ferm şi categoric: „în luna martie 1945, pe când mă aflam student la Institutul de Teologie din Cluj, a avut loc în sala de festivităţi a căminului studenţilor o conferinţă, al cărei organizator am fost eu. Conferinţa a avut loc cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea societăţii studenţeşti „Credinţa Ortodoxă”, al cărei preşedinte eram eu. În calitate de preşedinte al asociaţiei, am ţinut cu acea ocazie un discurs, prin care combăteam ideile comuniste, arătând celorlalţi studenţi, care erau în sală, pericolul întunericului necredinţei şi ateismului… În anul 1946, în preajma alegerilor, pe când călătoream cu trenul de la Oradea la Cluj, venind de la părinţii mei care locuiau în comuna Oşorhei, satul Fughin, plasa Oradea în tren, în apropiere de Cluj, m-am manifestai împotriva comunismului, manifestări care, de altfel, erau strict legate de poziţia mea duşmănoasă faţă de regim şi de măsurile luate la acea dată. Discuţiile erau adresate unor călători… Ajungând la Cluj, am fost arestat, iar după câteva zile de cercetări, am fost pus în libertate.”

S-a manifestat ca vrăjmaş al sistemului de câte ori a avut ocazia, inclusiv în liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, unde, o vreme, a fost profesor de religie. Dar curaj şi mai mare a dovedit ajutându-i pe luptătorii anticomunişti fugiţi prin munţi. Se ştie că o seamă de idealişti temerari credeau că vor putea înfrânge sistemul diabolic şi represiv organizându-se prin munţi. Inclusiv o seamă de călugări şi preoţi s-au retras prin munţi, fiind urmăriţi de securitatea comunistă.

Unul dintre fugari era Lupeș Ion. La confruntarea ce i-a fost făcută cu Părintele loan, după anchetă, a recunoscut că „la Mănăstirea Vladimireşti am fost de două ori, prima oară la 15 august 1954 şi a doua oară la 27 august 1954… I-am spus Părintelui loan că trăiesc prin munţi împreună cu alţi fugari şi după aceea Părintele loan m-a împărtăşit… M-a întrebat dacă am alimente, bani şi acte, eu răspunzându-i că nu am nici alimente, nici bani și nici acte. S-a dus în altar, de unde mi-a adus 300 de lei… După ce mi-a dat banii Părintele loan mi-a spus că ducându-mă înapoi să nu ne pierdem curajul, deoarece stăteam în munţi. De asemenea, mi-a spus că dânsul urmează să fie caterisit, iar prin predicile pe care le ţine vorbeşte oamenilor să ducă acţiuni împotriva comunismului.” Lupeș însă a şi împuşcat, probabil că în legitimă apărare, oameni din organele represive ale sistemului. Din punct de vedere moral acest aspect al luptei lui poate provoca discuții.

Un alt fugar era călugăr, şi-l chemă Teodosie. L-a cunoscut, fiindu-i recomandat de către părintele Gherasim. „A revenit călugărul Teodosie în vara anului 1952, relatează Părintele Ioan, şi am fost chemat de părintele Gherasim în chilia lui, spunându-mi că e la el părintele Teodosie, că e îmbrăcat civil şi că vrea să vorbească ceva numai cu mine. Am intrat în chilia părintelui Gherasim şi ieşind părintele Gherasim, am rămas numai eu cu Teodosie… Mi-a spus să nu mă surprindă faptul că este îmbrăcat civil, deoarece el este fugar şi trăieşte undeva prin Munţii Vrancei, nespunându-mi unde anume, cerându-mi cu această ocazie ceva încălţăminte şi în acelaşi timp şi bani… I-am dat o pereche de bocanci de-ai mei şi cca. 200 lei.” Este de remarcat un lucru: n-au putut scoate de la Părintele Ioan nici cu cine petrecea Teodosie prin munţi, nici ce a discutat cu Gherasim după plecarea lui.

În timpul anchetei a fost întrebat şi despre alţi doi mari duhovnici ai României: Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Arsenie Papacioc. „Prin anul 1949-1950, nu-mi amintesc precis când, spune Părintele Ioan, a venit la Mănăstirea Vladimireşti, unde mă aflam ca preot, Părintele Ilie Cleopa, în acea perioadă stareţul Mănăstirii de călugări Slatina, însoţit fiind de către Părintele Arsenie Papacioc.” Înainte de a-i întâlni personal a auzit de faima lor: „Despre Arsenie Papacioc auzisem cu mult înainte de a-l cunosste personal, respectiv atunci când a venit la Mănăstirea Vladimireşti, pentru faptul că stareţul Ilie Cleopa se bucura de oarecare influenţă în rândurile celor ce se dedicau monahismului, lucru ce a făcut ca atunci când acesta l-a solicitat pe Arsenie Papacioc de la Institutul Biblic – unde lucra ca sculptor – dovedi că e cunoscut de către multe persoane dedicate monahismului. Astfel am auzit şi eu despre aceştia…”

Au trecut pe la Vladimireşti şi alţi bărbaţi vestiţi, unii dintre ei legionari, toţi cu sentimente potrivnice regimului totalitar ce se instala. Venirea acestor „elemente duşmănoase” la Vladimireşti: „a fost posibilă în urma faptului că întregul personal, în frunte cu conducerea Mănăstirii Vladimireşti, respectiv subsemnatul Iovan Silviu Corneliu, stareţa Veronica, secretara Mihaela, precum şi călugăriţele Teodosia, Fevronia, Tiberiada şi Epiharia, am creat o atmosferă naţională şi potrivnică comunismului… Pe unii dintre aceştia i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălţăminte, etc. Prin predicile pe care le ţinem îmi exprimam duşmănia împotriva comunismului şi sub această formă atacam regimul democrat din ţară.”

Pe 5 decembrie 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, sub preşedinţia maiorului Branovici Ion, în sentinţa nr. 1655 va afirma faptul că „Iovan Corneliu Silviu, preot la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, şi-a manifestat ostilitatea sa faţă de regim prin predicile şi cuvântările pe carele ţinea…, fie în mod făţiş, fie folosind cuvinte cu două înţelesuri…, a întreprins acte de favorizare pentru bandiţii Lupeș Ion şi Ghiţă Păiş, deşi cunoştea actele teroriste săvârşite de aceştia… a favorizat întreaga activitate a călugăriței legionare Iordache Mihaela” şi ca urmare ”cu unanimitate de voturi îl condamnă pe lovan Silviu Corneliu la muncă silnică pe viaţă, pentru favorizare la crimă de acte de teroare.., confiscă în întregime averea” Au urmat închisorile. Şi acolo Părintele Ioan lovan a făcut misiune. Dumnezeu l-a ţinut şi n-a pierit în închisoare, pentru că avea un plan cu el. Dar şi în închisoare a rămas dârz. De aceea comandantul Penitenciarului din Aiud, în caracterizarea pe care i-o face, spune că a avut o comportare „rea”: „în timpul deţinerii în penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizând un număr de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neîncadrare în program, deţinere de obiecte nepermise, a cântat cântece religioase în cameră, influenţând şi pe ceilalţi deţinuţi din cameră să cânte”.

Turnătorie, de înaltă clasă, în închisoare

Părintele Ioan Iovan a făcut misiune şi în temniţă. A slujit, a împărtăşit, a învăţat, a mângâiat şi a ajutat. Un lucru poate că nu-l bănuia părintele: acela că informatorii îi monitorizau toate acţiunile şi-l turnau. Avea părintele Ioan prieteni şi printre miliţienii ce-l păzeau. Aceştia îi făceau mici servicii, crezând că sunt strict confidenţiale. Informatorii însă înregistrau toate aceste amănunte şi le transmiteau mai departe.

Târâianu de pildă, pe care Părintele îl credea un confident onest, era foarte precis şi râvnitor în rapoartele pe care le făcea. Când pe 14 iulie 1955 Părintele Ioan a fost anchetat de trei colonei şi confruntat cu sora vitregă a lui Lupeș Ion, după ceasuri lungi de chin, a simţit nevoia să discute cu Târâianu. I-a relatat acestuia cu amănuntul discuţiile de la anchetă. „De ce părinte, l-a întrebat anchetatorul, te menţii pe poziţia aceasta şi nu vrei să declari tot? În unele ai recunoscut tot, altele pe jumătate, iar unele deloc; alţii, când au văzut că au greşit, au recunoscut tot şi au căutat să se îndrepte, dar dumneata tot duşman vrei să, rămâi.” Să nu-i lase în nedumerire Părintele le-a spus „că ura contra doctrinei comuniste nu va dispare din el până va muri şi nimic pe lume nu va putea face să dispară aceasta, iar taina mărturisirii nu o va divulga pentru nimic în lume.”

În ce priveşte secretul spovedaniei Târâianu a mai adăugat un lucru: Părintele Ioan„recunoaşte că a greşit în faţa legii prin faptele care le-a făcut, dar ca preot nu. Ca slujitor a lui Dumnezeu trebuie să facă ceea ce a făcut; iar în ce priveşte taina mărturisirii, chiar dacă ar fi pus să semneze declaraţie pentru pedeapsă capitală, de divulgat nu va divulga nimic.” Anchetatorii ar fi dorit să afle amănunte legate de fugarii pe care i-a ajutat Părintele. Ori, Părintele era categoric.

Părintele avea prieteni şi printre gardieni. Un asemenea prieten îi era sergentul Gheorghe. Vorbeau îndelung. Numai că Târâianu în rapoartele sale prindea convorbirile. Aşa aflăm că„în seara zilei de 13 iulie 1955, după ora 22, după ce a luat în primire serviciul, domnul sergent a stat de vorbă prin vizetă cu Părintele Ioan. Părintele l-a întrebat: – Ce mai faci frate Gheorghe, bine? Dar soţia şi Mihăiță, copilul? Când am să fiu liber, am să vin să-l binecuvântez. Frate Gheorghe, mai am o rugăminte la tine. Vezi cum poţi face ca să-i dai părintelui Gherasim nişte împărtăşanie, că şi dânsul săracul e grav bolnav. I se bagă aer în plămâni. Această împărtăşanie – pentru el ca preot – foloseşte mult. Aşa că, te rog, fă cum ai putea. Nu te oblig frate Gheorghe, vezi cum poţi, şi când e momentul. Eu îţi spun acestea pentru că am încredere în tine, şi de aceea ţi-am spus pentru ce suntem aici, şi ce mă întreabă la anchetă. Când vom scăpa de aici şi vom fi liberi… te vom ajuta şi noi cum ne-ai ajutat tu aici.”

De fapt pe 21 iunie 1955 Părintele Ioan îl sfătuise pe Gheorghe „să nu mai stea în Securitate, că omul pe pământ nu-i fericit, ci să-şi pregătească un trai mai bun, cât trăieşte pe pământ, pentru lumea cealaltă care e veşnică.” Sergentul l-a aprobat întru totul spunându-i „că el a fost forţat să se încadreze în Securitate, după ce şi-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l întrebase de ce e credincios, lucrul următor: „dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu că aveţi două stele pe umăr; dar eu chiar dacă o să le am, tot voi crede”.”

Ce solidaritate sfântă se putea realiza între unii gardieni şi deţinuţi! Discuţia s-a încheiat aşa:„Părintele i-a mai spus domnului sergent că a fost scos la anchetă şi că aceştia vor să-l facă legionar, ceea ce nu e adevărat; după aceea i-a dat noapte bună şi s-a culcat, fără să mai stea de vorbă cu domnul sergent, până a ieşit din serviciu.” În râvna sa de a-i împărtăşi pe deţinuţi Părintele Ioan se folosea de toate mijloacele, inclusiv de ajutorul gardienilor.

Târâianu a aflat de la Părintele Ioan şi alte lucruri, mult mai duhovniceşti, pe care le-a raportat apoi mai departe. De pildă unele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu la Mănăstirea Vladimireşti. „În anul 1946 obştea nu mai avea ce să mănânce şi a venit o soră şi i-a spus maicii Veronica: „Maică, nu mai avem ce mânca”. Şi i-a spus maică: „du-te şi roagă-te la Maica Domnului să ne dea”. Şi atunci au căzut amândouă în genunchi şi s-au rugat. Şi iată că a apărut un car încărcat cu saci de făină, de grâu şi de porumb, adus de un cetăţean din Vladimireşti, numit Neculaie Lupoaie. Acesta le-a zis: „luaţi acestea că, decât să le dau lor, că îl aveam ascuns, mai bine donez mănăstirii.””

Pentru Maica Veronica, care până atunci nu deviase în credinţă şi-n morală, Părintele Ioan avea un respect aparte, „Mi-a spus, relatează Târâianu, că pe când era diacon, a plecat cu maica Veronica la Mănăstirea Miclăușeni de lângă Roman. Această mănăstire urma să fie desfiinţată şi el cu maica Veronica au trimis mai multe călugăriţe, numai să nu fie desfiinţată mănăstirea. Acum această mănăstire nu mai este, a rămas doar biserica, mănăstirea devenind depozit de muniţii. Atunci când au fost acolo, era un sicriu cu moaştele a mai multor sfinţi, printre care şi a Sfântului Mina. Maica Veronica s-a rugat şi din acele oase a început să curgă Sfântul Mir, cu care s-au uns pe faţă şi pe ochi.”

Sergentul Gheorghe este cel care i-a adus la cunoştinţă, la un moment dat, că în celulele Internelor este şi maica Veronica. Şi tot prin el, atât Veronicăi cât şi altora, le trimetea biletele şi Sfânta Cuminecătură. „În ziua de 26 iunie 1955, raportează Târâianu, preotul i-a spus lui domnul Sergent tot prin vizetă: Frate Gheorghe, nici nu ştii ce fericit sunt că mi-ai adus vestea că maica Veronica şi celelalte sunt aici tocmai în ziua mea de naştere, că azi împlinesc 33 de ani…” Sergentul Gheorghe ducea mesajele Părintelui Ioan şi unei nepoate, care ţinea legătura cu Mănăstirea Vladimireşti şi cu Părintele Gherasim, celălalt duhovnic al mănăstirii. Mai apoi şi Gherasim a fost arestat. Toate acestea se făceau în mare „taină”, numai că „taina”, prin Târâianu, ajungea de-a dreptul la Securitate.

Când a fost caterisit, sub presiune politică, Părintele Ioan nu voia ca şi cei apropiaţi să sufere. În raportul lui Târâianu este menţionat şi acest amănunt: „în luna ianuarie l-a chemat pe tatăl său, care a venit cu un frate, şi le-a spus: Tată, eu pe ziua de 27 ianuarie am fost caterisit din preoţie… şi acum mă aştept să fiu arestat, şi în urma memoriului pe care l-am făcut şi i-am dat drumul. Aşa că voi, dacă mă arestează pe mine, o să fiţi cercetaţi. Să vă duceţi acasă şi controlaţi biblioteca şi casa, ca să nu găsească ei ceva. De mine declaraţi că nu ştiţi nimic, de când am fost făcut călugăr…”

În discuţiile din celulă a fost amintit şi cazul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, a cărui caterisire sinodul a ridicat-o după 1989. „Mi-a spus, raportează Târâianu despre convorbirea cu Părintele Ioan, că aceşti preoţi care l-au caterisit pe el, l-au caterisit şi pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion… care în prezent se află în Franţa la o mănăstire catolică şi că acesta a vorbit de mai multe ori la radio de acolo din străinătate…”

Îşi amintea cu drag Părintele Ioan de prietenii din Cluj: „Printre altele mi-a spus că a avut la Cluj un prieten bun… iar în 1946 acesta a fost şeful rebeliunii studenţilor din Cluj, la care rebeliune a luat parte şi preotul lovan, motivând aceasta prin aceea că pe atunci era tânăr şi cu elan şi, fiind şi un naţionalist înfocat, trebuia să ia parte. Acest prieten nu a fost arestat pe motivul că e susţinut de Patriarh, şi un cuvânt să spună acesta şi ar fi imediat arestat… În prezent acesta s-a călugărit şi e diacon şi bibliotecar la Patriarhie, sub numele de Vartolomeu… „

Dacă discuţiile acestea aveau loc în celulele Ministerului de Interne din Bucureşti, amintirile acopereau un interval mult mai mare de timp. ”În timpul discuţiilor ce le-am avut cu preotul, mi-a pomenit din nou de confruntarea care a avut-o la Securitate la Galaţi cu un preot, referitor la vedenie; acest preot se numeşte Leonida Plămădeală, iar numele călugăresc este Antonie. Făcea parte din obştea Mănăstirii Slatina…” Este vorba de I.P.S. Antonie al Ardealului, pe atunci călugăr la Slatina, iar mai apoi arestat. „Vedenia” amintită probabil că e cea cu Ilie, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care ar fi trebuit, după maica Veronica, să se pogoare în 1955 şi să pună capăt sistemului totalitar. Şi Părintele Ioan Iovan are astăzi un punct de vedere realist şi duhovnicesc faţă de toate „vedeniile” de la Vladimireşti.

Părintele Ioan Iovan era un bun şi altruist camarad. Când a aflat, tot prin Sergentul Gheorghe, că şi Părintele Gherasim e arestat, i-a transmis să nu recunoască nimic, pentru că ia totul asupra sa. Era vorba de cazul călugărului fugar Teodosie, pe care-l întâlnea și-l ajuta Părintele Ioan în chilia lui Gherasim.

În relaţii apropiate era şi cu Părintele Dumitru Fecioru. „Cam pe la miezul nopţii, raportează Târâianu, i-am surprins iar când vorbeau preotul Ioan cu domnul Sergent, în care părintele i-a spus că mâine, duminică, să se ducă la preotul Fecioru şi să-i ceară împărtăşanie. În tot cazul, după slujbă, să caute să vorbească, când e liber, şi să poată să-l întrebe şi pe el ce situaţie e la mănăstire.”

Avea şi în închisoarea Ministerului de Interne grija mănăstirii. A avut-o şi când era închis la Galaţi. „Să vezi frate Ioane, îi destăinuia Părintele Ioan lui Târâianu, aşa era şi la Galaţi cu scrisorile. Aveam pe Sergentul Major Ioan. Acesta făcea totdeauna o gălăgie, ca să vadă ceilalţi că e activ şi e vigilent. Când mă întorceam de la anchetă, mă scotea la W.C. şi acolo stăteam şi scriam măicuţelor tot ce mă anchetau şi ce declaram… şi se mirau cei de la anchetă că declarăm la fel cu toţii… „ Oare o fi existat şi la Galaţi un „Târâianu”?

(IPS Andrei Andreicuț – Cuvinte împărtășite, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 5-21)

Ioan Iovan – un preot plin de har și un mare trăitor în Domnul

Părintele Ioan Iovan

Despre părintele Ioan de la Vladimirești am auzit pentru prima dată în închisoarea Jilava. Toți vorbeau foarte frumos despre dânsul și trăirea sa spirituală. Era considerat ca un ascet și martir al credinței noastre creștine. Aici, în salonul cel mare de TBC-iști din închisoarea Aiud, am avut ocazia să-l cunosc personal și să mă încredințez că, într-adevăr, era un preot-călugăr plin de har și un mare trăitor în Domnul.

Dânsul a intrat în această secție ca un real bolnav de plămâni, având chiar și o cavernă pulmonară. Dar, cu toată seriozitatea bolii de care suferea, a refuzat tratamentul. Avea tratamentul său: rugăciunea. Tot timpul cât am stat împreună, caverna pe care o avea nici nu a progresat, nici nu s-a închis.

Era fiu de preot din Oradea și, în afară de viața sa duhovnicească, tot ce se întâmpla în jurul său îl interesa mai puțin…

Dimineața se ruga, după-amiaza se ruga, la miezul nopții se ruga. Despre acest lucru nu mi-a spus nimeni deoarece l-am văzut eu personal. După părintele Sofian [Boghiu], a fost al doilea preot căruia m-am spovedit în închisoare și am făcut bine, căci m-am simțit foarte ușurat.

În timp ce administrația închisorii Aiud începuse să pregătească reeducarea noastră prin citirea cu voce tare din ”Călăuza comunismului”, părintele Ioan venea în fiecare seară, chiar sub patul meu și ne povestea câte ceva din minunile petrecute la Vladimirești.

El însuși feciorelnic, a fost duhovnicul maicilor fecioare de la această mănăstire, unde a ajuns tot printr-o minune a Maicii Domnului, căci măicuțele, după ce au fost părăsite de primii doi duhovnici – părintele Visarion și părintele Clement, primul bătrân s-a mutat la cer, iar celălalt s-a mutat din proprie voință la altă mănăstire, tot de maici, au făcut rugăciuni fierbinți și au ajunat tot soborul (post negru), trei vineri, la rând, să le trimită Maica Domnului un duhovnic bun, blând și iubitor de Dumnezeu. Aceste rugăciuni ale măicuțelor fecioare au coincis, după trei săptămâni de cereri, cu dorința tânărului absolvent în teologie, Silviu Ioan din Oradea. Acesta se hotărâse în inima și cugetul său să-și închine fără de prihană viața sa, Domnului.

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 295-297)

Părintele Ioan – Drumul de la Vladimirești spre temnițele comuniste

Alt cunoscut, dar din libertate, de la mănăstirea Sâmbăta din Făgăraş, era părintele Ioan de la Vladimireştii Tecuciului. Când îl cunoscusem eu purta numele din studenţie, Silviu Iovan. Fusesem contemporani şi la Sibiu, dânsul învăţa pe arunci la Academia Teologică Andreiană, dar ne-am întâlnit în cadrul F.O.R.S.-ului (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), fie la şedinţele de la Universitate, fie la cele ţinutela Academia lor, unde în timpul Postului Mare ţineau meditaţii şi vecernii la paraclisul din incintă, pictat cu acelaşi talent de Octav Smighelschi, pictorul care a împodobit şi Catedrala Mitropolitană. Intrând în viaţa monahală, a primit numele de Ioan, traducerea în calendarul românesc a sârbescului Iovan.

Auzisem de la mulţi oameni, între care şi de la doctorul Aurel Iubu, povestea acelei mănăstiri. Maica Mihaela, sora lui Iordache Nicoară, cel ucis fără judecată în 1939, trecuse la monahism şi adunase la această mănăstire până la 60 de maici fecioare.

Preot slujitor şi duhovnic venise acolo acest părinte Ioan. Pătruns de mult duh creştin şi tare în credinţa sa, nu s-a ruşinat şi nu s-a ferit să o mărturisească din amvon.

Povestea despre el şi predicile sale au străbătut ţara. Patriarhia, la solicitarea Resortului cultelor (cum se numea forul suprem guvernamental pentru culte), căruia nu-i convenea puternicul curent creştin iscat în plină epocă de materialism ştiinţific, a încercat să-l mute pe duhovnic, dar nu l-au lăsat maicile să plece. Atunci au împestriţat cinul maicilor, ca nişte buni securişti ce erau, şi au adus aici şi călugăriţe mai bătrâne, retrase la mănăstiri după ce şi-au trăit viaţa lumească. Lumea însă venea în pelerinaj din ţară şi de prin toată Moldova. La un praznic s-au strâns ca la 10.000 de pelerini. Cum mulţimile voiau să se mărturisească părintelui Ioan – slujbele se ţineau în câmp -, duhovnicul nu mai prididea să-i asculte pe toţi, pe fiecare în parte, şi a reintrodus spovedania colectivă, ca în creştinismul primitiv. Spuneau cei care au fost acolo că era impresionant să vezi atât popor îngenunchiat şi când preotul spunea păcatul, din mulţime răspundeau ici-colo păcătoşii respectivi: „am furat”, „am preacurvit”, „am pus mărturie mincinoasă” şi toate câte au întinat sufleteleşi viaţa oamenilor.

Vreo 70 de preoţi din regiune, alarmaţi că li se duc poporenii la alt duhovnic, ori poate puşi de vreo autoritate fie clericală, fie mireană, au făcut plângere (adică denunţ sau reclamaţie). Genul ăsta de spovedanie era împotriva canoanelor, biserica renunţase de mult la el şi iată-l pe părintele Ioan eretic.

Securitatea însă l-a luat pe altă latură. O măicuţă tânără şi firavă avea un frate mai mic, elev de liceu în 1948, când afost condamnat. A fost închis la Târgşor, închisoarea elevilor, de unde a reuşit să evadeze. S-a tras către casă şi a trăit ascuns prin împrejurimi. Asista nevăzut – căci era ascuns pe aproape, ori o găsea adesea pe mama sa maltratată de şeful de post din comună. Într-o zi s-a întâlnit – elevul evadat – cu miliţianul, la o punte. Il prinde. A tras. A fugit mai departe. A căutat-o pe sora lui la mănăstire. Aceasta l-a dus la duhovnic să se mărturisească. A primit de la maici şi un buletin de identitate din cele pierdute de pelerini.

Când a arestat-o pe măicuţă, aceasta mai slabă de înger a depus contra duhovnicului cum voia Securitatea. Părintele neagă. I-a pus apoi faţă-n faţă pe anchetaţi şi fata a repetat cu voce tremurândă cele semnate. După care s-a întors către anchetator, spunându-i: Dar acuma îmi daţi aer?

Părintele Ioan a priceput. Măicuţa era bolnavă de tuberculoză şi i se făcea un tratament cu pneumotorax (metodă încă practicată pe vremea aceea, constând în insuflare de aer în cavitatea pleurală, în scopul colabării – turtirii – plămânului bolnav şi al apropierii pereţilor cavernelor). O şantajaseră cu tratamentul: nu spui cum zicem noi, nu-ţi mai dăm tratamentul. Fata disperată de moarte, a acceptat jocul. Dar acuma (subînţeles după ce am spus cum aţi vrut) îmi daţi aerul? Şi duhovnicul, ca să nu o mai chinuie pe măicuţa bolnavă, a spus că semnează. L-au încadrat la complicitate cu criminalul şi i-au dat 25 de ani de condamnare.

A fost un proces mare, care s-a soldat cu desfiinţarea şi apoi cu dărâmarea mănăstirii. Apărătorul mănăstirii fusese avocatul Petre Pandrea, care acum se găseaşi el condamnat laAiud. (…)

Părintele Ioan avea acum o tuberculoză pulmonară şi deşi era strict interzisă viaţa religioasă în comun, în camera sa, unde erau „pulmonarii” avansaţi ca stadiu al bolii, cuteza să oficieze duminica rugăciuni de mântuirea tuturor, făcea Liturghia chiar dacă nu avea cu el şi Sfintele Taine.

(Ioan Muntean – La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)

”Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu”

 Silviu Iovan - student la teologie

Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie [Boca], cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că nici un preot român n-a fost mai calomniat şi mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creştină. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul.

Dacă am în vedere o aserţiune rostită de Mama Sica, pe părintele loan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea.

L-am cunoscut pe părintele loan mai mult în ipostaza de Silviu Iovan. A venit spre mine în ziua în care îmi terminasem lucrarea susţinută la F.O.R.S. Mi-a dăruit atunci „Urmarea lui Hristos”, această sublimă „osana” adusă dumnezeirii, acest imn de iubire neegalat încă. Numele părintelui loan mi-a rămas legat de această carte. Silviu avea un suflet cu limpezime de copil, o puritate ce nu putea fi ruptă de nici un demon flămând de pervertire a sufletelor mari. Uneori, în temniţă, când mi se oferea spectacolul trist al omului ne-om, mă gândeam la Silviu ca la o reabilitare a OMULUI.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica [Lațcu n.n.] unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie ne-am adunat să sărbătorim ziua de aniversare a poetei, despre care profesorul nostru, Dimitrie Popovici, spusese că ea a reuşit să atingă cerul poeziei pure.

Fusese o zi minunată, în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „lumină lină”, cântat atât de frecvent la vecerniile de la mănăstire. La plecare Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvară. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul capătă un albastru intens. Ningea rar, cu fulgi mari, care, pe fondul albastru, păreau fluturaşi albi sau petale de floare. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Ducici, despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce dădea o anume feerie clipei. Am numit această clipă „ora albastră” şi am identificat-o cu personalitatea părintelui loan.

În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri îmi permiteau să văd cerul, contemplam acest moment al zilei în declin, după care se instalează „ora albastră”. Reuşisem cu timpul să deosebesc, după nuanţele de albastru ale acestei ore, cum va fi ziua următoare: geroasă sau caldă, ploioasă sau senină, calmă sau bântuită de vânturi. Pe părintele loan aveam să-l reîntâlnesc în libertate, după 1989. Doamne, ce emoţie, ce regăsire!

(Aspazia Oțel-Petrescu – Doamne, strigat-am!, ediția a II-a, Editura Platytera, București, 2008, pp. 56-57)

Delectări duhovnicești cu părintele Ioan, în zarca Aiudului

A doua zi, în cursul dimineţii, se animă viaţa de pe coridor. Se aud paşi şi comenzi înăbuşite. Uşa celulei mele se deschide şi un gardian, cu un aer plin de mister, îmi ordonă să-mi pun zeghea pe cap şi să ies afară. După câţiva paşi, sunt ataşat unui grup de trei deţinuţi şi ne îndreptăm spre o celulă. Ne oprim în faţa unei uşi. În momentul în care intrăm, unul dintre necunoscuţii mei camarazi scoate capul de sub zeghe, îşi ridică ochii şi murmură enigmatic:

– Cinci! Numărul Maicii Domnului!

În timp ce intrăm, mă întreb cine o fi omul care a interpretat numărul viitoarei noastre celule în sens creştin. Rămaşi singuri, ne privim cu bucurie şi interes. Din prima clipă, un nume produce efectul unei explozii: Părintele Ioan Iovan de la Vladimireşti! Auzisem atâtea lucruri interesante şi chiar uimitoare despre Mânăstirea Vladimireşti, iar faptul că mă aflu în compania Părintelui, mă bucură la culme. (…)

Părintele Ioan are un program propriu, pe care îl realizează permanent. În fiecare dimineaţă, după programul comun de celulă, în colţul din dreapta (privind spre uşă), care este în unghi mort faţă de vizetă, Părintele Ioan săvârşeşte Sfânta Liturghie. Noi, ceilalţi, asistăm cu respect şi evlavie, în tăcere, la momentul religios suprem.

Scopul principal al acestui moment liturgic este invocarea harului şi ocrotirii lui Dumnezeu pentru călugăriţele de la Vladimireşti, risipite în cele patru vânturi de către “braţul înarmat” al revoluţiei proletare.

Pentru cele din închisoare se cere ajutor şi întărire în suportarea suferinţelor, iar pentru cele alungate în lume, ajutor şi ocrotire în biruirea ispitelor şi păstrarea întru puritate. Părintele Ioan nu poartă zadarnic acest nume. Suferă cu toată intensitatea de grija fiicelor sale duhovniceşti.

Părintele Ioan vine în comunitatea celulei noastre după o lungă şi dură perioadă de singurătate şi prigonire.

În fiecare din cele două mari închisori prin care am trecut, am stat cu preoţi în celulă. În închisorile comuniste, luptătorii români care s-au împotrivit comunismului ateu, aveau credinţa că ei repetă în momentul istoric actual rezistenţa şi martirajul creştinilor din primele veacuri de prigoană. În aceste condiţii, prezenţa şi rolul preoţilor sunt covârşitoare. Răspândiţi prin celulele închisorilor, ei propovăduiesc credinţa, stimulează eroismul creştin şi acordă Sfintele Taine. După atâţia ani de încarcerare, deţinuţii nu au mai avut posibilitatea să se mărturisească şi să se împărtăşească, aşa cum o dorea cu ardoare sufletul lor de creştin şi cum o impunea ameninţarea permanentă a morţii în condiţiile de exterminare în care trăiesc. De aceea, este o favoare providenţială ca să stai în celulă cu un preot. (…)

Aici, în Zarcă, în cursul zilei, Părintele Ioan ne delectează cu momente duhovniceşti. Are pericope evanghelice preferate. Pune în ele atâta har, încât simţi cum te pătrunde farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura Părintelui Ioan, devine o poartă deschisă spre luminile cerului. Când începe cu prima frază: “Simone, am să-ţi spun ceva”, ai certitudinea că acum două mii de ani, cu aceeaşi nuanţă în glas, s-a adresat Mântuitorul lui Simon cel lepros. “Simone!” – o adresare blândă, în gura celui care putea porunci cu autoritate. O rugăminte, parcă timidă, pentru a fi ascultat o clipă. O şoaptă, ca în momentele marilor destăinuiri. Parcă-l vezi pe Simon cum s-a pătruns de misterul clipei solemne, pierzându-şi obişnuita lui aroganţă de fariseu, şi spunând cu smerenie şi maxim interes: “Spune, Învăţătorule!”

Nu lipsesc, bineînţeles, povestirile de scene şi ziceri din vieţile Sfinţilor. Mărgăritarele din Pateric ni se relevează în toată splendoarea lor. (…)

Dar ceea ce aşteptăm noi, cel mai mult de la Părintele Ioan, este adevărul în legătură cu Mânăstirea Vladimireşti. Încă din copilărie, fiind fiu de preot şi luând cunoştinţă de timpuriu de problemele religioase, a fost frământat de misterul harului şi al prezenţei şi lucrării divine în lume. Părintele şi-a format convingerea că Dumnezeu se manifestă mult mai activ şi mai vizibil în lume, decât li se pare în general oamenilor. Cei indiferenţi sau refractari la miracolul divin nu sunt capabili să sesizeze lucrarea lui Dumnezeu în lume. Era în preajma hirotoniei, când, fiind la Mânăstirea Sâmbăta, a auzit prima oară de Vladimireşti. În clipa aceea a simţit că şi-a descoperit misiunea şi că locul lui este acolo. A fost hirotonit de Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, marele episcop al Oradei şi mai târziu apărător şi martir al Bisericii.

Părintele este convins că acolo s-au petrecut o serie de lucruri miraculoase. Dar cea mai mare şi mai evidentă minune, a fost prezenţa a zeci de mii de pelerini care îşi căutau popas şi alinare la această mânăstire. Regimul comunist, nemulţumit de afluenţa extraordinară a credincioşilor, a dispus înscenarea unui proces politic şi desfiinţarea mânăstirii. Părintele Ioan îşi exprimă regretul că au existat ierarhi, care pentru a răspunde dorinţelor regimului comunist ateu, au combătut pelerinajele. Una din personalităţile mânăstirii era Maica Mihaela, sora marelui trăitor al spiritului creştin românesc, Iordache Nicoară.

Cazul Mânăstirii Vladimireşti rămâne o dovadă clară a ateismului distrugător, instalat în România de către comunişti. Orice manifestare religioasă ce nu se încadra în limitele minime impuse de ei, era redusă la tăcere. Ei n-au suportat prezenţa a zeci de mii de oameni ce căutau consolare la mânăstire şi îşi manifestau, în acest fel, opoziţia faţă de bolşevismul ateu. Comuniştii români, pentru că nu mai puteau reedita prigoana anticreştină totală din timpul instaurării comunismului în Rusia.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Părintele Ioan față în față cu zbirul Crăciun

După alte două-trei luni, din nou am fost adunaţi, noi cei de la Zarcă, într-o cameră mare.

Colonelul Crăciun cu suita lui au luat loc la o masă pe scenă. Toţi au luat loc pe scaune, în afară de colonel care a rămas în picioare.

Întâi ne-a privit – parcă analizându-ne pe fiecare în parte.

Apoi a zis:

– Domnilor, am venit la dumneavoastră cu un ziar în care sunt o mulţime de articole foarte interesante. Dar unul e din cale afară de important. Cine dintre dumnevoastră vrea să vină aici să-l citească?

Toţi detinuţii căutau pe jos cu ochii, poate-poate vor găsi o crăpătură unde să se ascundă.

S-a făcut o linişte de mormânt.

Comandantul Crăciun din nou a început să cerceteze din ochi masa de deţinuţi.

Şi-a fixat ochii asupra părintelui Ioan duhovnicul mânăstirii Vladimiresti din judeţul Tecuci.

La rândul său ieromonahul îl privea pe colonel sever, nemişcat, drept în ochi. Parcă nici nu clipea.

– Părinte Ioane, hai dumneata şi citeşte.

Zâmbetul din colţul gurii comandantului, din ironic deveni viclean şi insistent. Dar părintele Ioan i-a răspuns demn, pe acelaşi ton aspru şi plin de sobrietate:

– Domnule colonel comandant Crăciun. Eu nu citesc cărţile şi ziarele oferite de dumneavoastră. Legea căreia eu mă supun îmi interzice să citesc cărţi eretice. Pur şi simplu, nu citesc!

Colonelul Crăciun, văzând că nu reuşeste să-l păcălească pe călugăr ca să se murdărească cu cititul ziarului „Scânteia”, se prefăcu că oftează neputincios la încăpăţânarea prelatului şi reînoi invitaţia către ceilalţi:

– Dacă părintele Ioan nu vrea să citească, atunci să vină un voluntar. Să vedem, care vrea?

(Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, pag. 196-197)

Toată mâncarea de regim o dădea altora

Într-o zi la un film eram așezat tocmai în banca din urmă1.Se stinseseră luminile spre a vedea filmul. Cineva l-a condus pe întuneric la mine pe marele monah Ioan Iovan, fostul duhovnic al Mănăstirii Vladimireștii Tecuciului.

Știam că e în temniță, că e bolnav de tuberculoză, că e la regim îmbunătățit și că mai toată mâncarea de regim o dă altora, încât te miri cu ce trăiește.

Îi admirasem activitatea de la Vladimirești, deși fusese atât de contestat și chiar caterisit. Totuși îl admiram încă. Şi iată-l acum lângă mine. Ne-am îmbrățișat fără să ne vedem. Apoi tot timpul am discutat împreună.

Mi-a descris pe larg toate marile și minunatele întâmplări de la Vladimirești. Acolo a fost cel mai mare, cel mai puternic focar spiritual la noi, în perioada comunistă, până la desființarea mănăstirii în 1954.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)


1. Acțiunea avea loc la închisoarea Aiud, când ”reeducarea” intrase în ultima fază, combinându-se metodele dure (foamea, izolarea, umilințele) cu cele pașnice (propagandă comunistă, promisiuni, etc), dar toate având scopul de a înfrânge rezistența morală a deținuților.

”Avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune„

Cam la o lună după „plimbările” celor mari1, s-a organizat prima şedinţă de reeducare, scoţându-se din celule câteva sute de oameni care-au fost introduşi într-o sală cu capacitatea de cinci sute de persoane. Printre cei scoşi m-am numărat şi eu. Comandantul, colonelulCrăciun a deschis şedinţa cu o scurtă cuvântare, elogiind intenţiile bune ale guvernului de a se ocupa de soarta condamnaţilor politici. Apoi a luat de pe masă un ziar al armatei, „Glasul Patriei” şi l-a pus pe unul dintre deţinuţi să citească articole ale celor care fuseseră scoşi cu jeepul la „plimbare”. Articolele se refereau, bineînţeles, la realizările „socialismului” şi la bunăstarea „oamenilor muncii”.

Cu prilejul acelei şedinţe, am avut marea surpriză şi imensa bucurie de a-l întâlni pe părintele Ioan, duhovnicul de la Mănăstirea Vladimireşti, jud. Galaţi. Era tuns, bărbierit şi slab, ca un sfânt. Fusese trecut prin încercări grele, prin camere de tortură şi mai ales prin multe izolări. Fusese anchetat de câteva ori şi de colonelul Crăciun.

Deschid aici o paranteză. În urmă cu nouă ani, după eliberarea mea de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în vara anului 1954 fusesem la Mănăstirea Vladimireşti, împreună cu toată familia. Cornelia avea atunci 13 ani, iar Olguţa 9. Valuri de credincioşi soseau în acea după-amiază la sfântul locaş. O maică ne-a dus în chilia ei, unde am dormit până dimineaţa.

După aprecierea măicuţei care ne găzduise, se strânseseră în curtea mănăstirii cam la cinci mii de suflete. Toţi veniseră pentru slujba de-a doua zi, la marea sărbătoare a „Adormirii Maicii Domnului”. Mulţi doreau să se mărturisească şi să primească Sfânta Împărtăşanie.

În zorii zilei de 15 august, părintele Ioan a mărturisit, în comun, miile de suflete care se aflau acolo, căci altfel nu se putea, spunându-le să repete după dânsul: „toate acestea le-am făcut şi mai mult decât atât”.

Dar, să revenim. Pe la mijlocul şedinţei „de reeducare” s-a luat o pauză de o jumătate de oră.Oamenii au putut să iasă în curte, să se plimbe sau să discute. Câţiva au rămas în sală, acuzând boli de inimă sau de picioare. Am rămas şi eu cu părintele Ioan, folosind aceleaşi pretexte. Ne-am retras apoi într-un colţ şi, în cea mai desăvârşită comuniune sufletească, am primit Taina Sfintei Mărturisiri. Mă simţeam fericit şi sufletul mi-era ca un fulg. Pentru mine întâlnirea cu părintele Ioan în acea zi a fost o adevărată minune. (…)

În întunecatele şi îngheţatele noastre celule, unde în timpul iernii apa nu mai rămânea în stare lichidă, am văzut oameni stând în genunchi, ore întregi, cu mâinile împreunate, rugându-se. Părintele Ioan, de la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune…

(Costache Caragață – Caietele tristeții. Însemnările unui învățător în cătușe pentru copiii liberi, f.e., f.l., 2010, pp. 168-169, 225)


1. Este vorba despre celebra scoatere din Zarca Aiudului a marilor personalități politice, culturale și teologice, pentru a fi plimbate prin țară cu scopul de a se ”convinge” de marile ”realizări” ale regimului comunist și ”binefacerile” acestuia în plan social. Acțiunea de reeducare viza compromiterea vârfurilor de rezistență anticomunistă pentru ca restul deținuților să cedeze sub efectul de domino.

Părintele Ioan și darul înainte-vederii

Prezentul material este un extras din cartea ”Jurnalul convertirii”, a cunoscutului teolog Danion Vasile. Această mărturie este scrisă din perspectiva unui om care, deși se afla sub influiența unor învățături ezoterice, străine de duhul ortodoxiei, totuși era în căutarea adevărului. Pe măsura întoarcerii la ortodoxie, vom constata cum  autorul își va schimba radical convingerile greșite, inclusiv față de anumite persoane sau întâmplări. Ceea ce însă dorim să evidențiem aici, este darul înainte-vederii al părintelui Ioan Iovan:

16 mai 1992

După atâta aşteptare s-a întâmplat şi ceea ce aşteptam de mult: am plecat spre Sfântul Ioan Evanghelistul1, la Recea. (…) În oraş [Alba-Iulia n.n.] ne-au cazat nişte creştini care nu ne cer nici un ban; au văzut că sunt cu noi măicuţele şi au făcut milostenie. Mâine e Liturghie la Catedrală, slujeşte patriarhul. Maicile sunt foarte supărate pe el pentru distrugerea bisericilor, pe vremea lui Ceauşescu. Spun că e omul diavolului.

Îmi place viaţa curată pe care o duc. Au citit toată seara rugăciuni şi au comentat scrierile maicii Veronica. Ce păcat că sunt atât de prigonite2… Nici ele nu vor să se laude din care ceruri superioare3 s-au întrupat.

Le-aş putea spune că sunt întruparea lui Rama, că eu am fost conducătorul spiritual al Orientului, dar nu vreau să crea­dă că mă laud; ele sunt oricum mai sus în ierarhia cosmică.

De-abia aştept să ajungem la Recea: cum o arăta Sfântul Ioan Evanghelistul? Ce onoare pentru noi, să mergem la ucenicul iubit al lui Iisus, la cel care a pus capul pe pieptul Mântuitorului… Şi ceilalţi nu au habar de această taină.

Teoctist ar trebui să alerge să îi sărute picioarele, că doar e mai mic un patriarh decât un apostol. Da, lumea se va separa în cei care sunt cu adevărul şi cei care sunt cu dogmele. În spiritele superioare şi cele inferioare.

Întâlnirea cu Sfântul Ioan este pentru mine crucială; prin­ci­palul motiv pentru care mai întâi am amânat plecarea la Swami Shivamurti, şi apoi am renunţat la ea, a fost de a-l cu­noaşte pe marele apostol. Dacă nu era Sfântul Ioan, dacă nu era A.R.S.-ul4, eu eram acum între yoghini. Şi acolo nu îmi pu­team pune în valoare harismele şi misiunea mea pe această planetă.

Am auzit că la prima întâlnire sfântul se poartă mai rece cu cei care vin pentru prima dată la el, deoarece stareţa mânăstirii e o securistă pusă de Patriarhie să îl supravegheze. Şi abia după ce te încearcă, abia după ce te goneşte o dată, abia atunci îţi spune mesajele pe care cerul i le pune în gură. De emoţie mi-a cam trecut somnul. Dar trebuie să mă odihnesc, ca să am mintea limpede.

17 mai 1992

Unii dintre creştinii ăştia sunt nişte ticăloşi. Dimineaţă am fost la Liturghia ţinută de Teoctist. La un moment dat una dintre maicile noastre a început să strige că Teoctist este securist şi să spună alte lucruri adevărate. Eu auzisem că au curajul de a-l înfrunta pe patriarh, dar nu ştiam că o vor face şi azi. Lumea a început să le bată. Au scos tot grupul nostru în pumni şi picioare. Fratelui Ionel i-a ţâşnit sângele pe nas. El a lovit atunci cu pumnul în tava în care se strângeau bani pentru biserică, şi toate monezile au sărit în sus. A fost parcă o secvenţă de film. Cei care îşi spun creştini ne prigonesc fără teamă. Eu am încercat să îl protejez pe Ionel, ca să nu mai dea în el. Ca prin minune, pe mine m-au lăsat în pace.

A apărut şi un poliţist, dar i-am arătat legitimaţia de la Policlinica Ministerului Apărării Naţionale şi s-a cam speriat. A crezut că sunt cine ştie ce fiu de colonel. Dacă nu aveam legitimaţia asta, putea fi mai rău.

Restul grupului nu mai vrea să vină la Recea, se întoarce la Bucureşti. Doar eu cu Cosmina vom ajunge la mănăstire. Merită osteneala. (…)

18 mai 1992

A avut loc întâlnirea cu Sfântul Ioan. Cum am ajuns la Recea, el era aproape de poarta mânăstirii. Cum ne-a văzut, a zis: „Voi sunteţi yoghini, nu-i aşa? Afară de aici, rătăciţilor! Aici e mănăstire, nu e loc pentru voi. Ce căutaţi în acest loc sfânt? Auzi, băiat cu fată împreună la mănăstire. Păcătoşilor, nu vă este ruşine? Aţi mai venit şi împreună… Steineriştilor, teozofilor…“, bombănea, intrând în clădirea cu chiliile.

Nu mă aşteptam la o primire atât de rece. Da, suntem yoghini sau, mai bine zis, am fost. Cosmina l-a citit pe Rudolf Steiner. Părintele făcea tot circul numai de ochii stareţei, deşi aceasta nu se vedea prin preajmă.

Am intrat în biserică, gândindu-ne că nu ne va scoate afară. Peste câteva clipe a intrat şi părintele. Ne-a arătat cu degetul şi zicea oamenilor: „Uitaţi-vă la ei… Credeţi în reîn­car­nare, nu?“ „Da, am răspuns“, convins că trebuie să apăr adevărul. În faţa mulţimii, de emoţie, m-am zăpăcit puţin.

„Credeţi că sunt Ioan Evanghelistul, nu?“ „Da“, am răs­puns cu tărie. Mi s-a părut că din ochii Cosminei curgeau la­crimi. Nici ea nu se aştepta la o primire atât de războinică. Eu, care eram hotărât să primesc orice mustrare, ştiind că e doar de ochii lumii, rezistam eroic.

„Afară din biserică, rătăciţilor. Aici e Casa Domnului şi dacă nu vă lepădaţi de rătăcire, nu aveţi ce căuta în ea.“ Nu mă aşteptam chiar să ne gonească din biserică. Ştiam însă că, atât în tradiţia creştină, cât şi în cea orientală, învăţătorul încearcă uneori răbdarea ucenicului în cele mai neaşteptate moduri. Şi eu nu aveam de gând să cedez.

„Sunteţi cu maicile de la Vladimireşti, nu? Cu diavoliţele alea… Ori renunţaţi la toate prostiile, ori plecaţi de aici!“

Era momentul să plecăm. Sfântul nu dădea nici un semn că ar vrea să ne comunice ceva. Ce păcat că e obligat să joace atâta teatru, numai şi numai pentru a păcăli ierarhia… El tună împotriva Vladimireştiului, unde a slujit atâta vreme, unde a făcut atâtea minuni, şi de fapt abia aşteaptă să se întoarcă acolo. Măicuţa Veronica a scos deja potirul mare cu care împărtăşea el. Potirul îl aşteaptă, şi la vremea potrivită sfântul se va întoarce la Vladimireşti. (…)

19 mai 1992

Cei din Bucureşti aşteptau întoarcerea noastră. Nu s-au mirat de peripeţiile prin care am trecut. „Sunteţi tari, dacă v-a dat afară atât de brutal, prin asta a arătat cât vă apreciază. Dar data viitoare vă va spune tot ce are de spus.“

Nici nu ne-am întors bine şi de-abia aştept să plec din nou la Recea. Sfântul e atât de impresionant… Nu seamănă cu ceea ce ştiam din icoane, pentru simplul motiv că în icoane pare tânăr. Voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să mă întorc la el.

22 august 1992

Din nou la Recea. De astă-dată singur. Din păcate, părinte­le Ioan s-a arătat la fel de potrivnic învăţăturilor de la Vla­di­mireşti. Nu mai ştiu ce să cred. Când s-a răstit la noi prima dată, credeam că joacă teatru. Dar acum nu mai avea nici un rost. Ori m-a încercat a doua oară, ori el nu este Sfântul Apostol Ioan, ci doar părintele Ioan Iovan şi atât.

Dacă ar fi Sfântul Apostol, de ce nu mi-a spus nimic de­spre planurile sale spirituale? Dacă nu e decât părintele Ioan, înseamnă că tot ceea ce ţine de Vladimireşti este în­şe­lare. Am auzit şi ideea asta, că el însuşi s-ar fi rupt de maicile de acolo şi că tot încearcă să atragă atenţia asupra peri­co­lu­lui pe care îl constituie acel focar.

De unde a ştiut că eu şi Cosmina am făcut yoga? De unde a ştiut că suntem cu Vladimireştiul? E puţin probabil să îşi fi dat seama de aceasta numai privindu-ne. Cred că părintele Ioan e văzător cu duhul, aşa cum se spune. Şi dacă Dum­nezeu i-a descoperit că suntem pe un drum greşit, a făcut-o spre întoarcerea noastră.

Auzisem despre părinţii care sunt văzători cu duhul, dar nu mă aşteptam ca întâlnirea să fie atât de şocantă. Da, cred că părintele Ioan ne-a mustrat serios, nu doar de ochii sta­re­ţei. Toată povestea cu stareţa securistă îmi pare drept minciu­nă gogonată.

Poate Cosmina şi-a dat seama că părintele nu glumea. Şi nu mi-a zis nimic pentru că îmi vedea fanatismul. Ea, fiind mai matură decât mine, a înţeles situaţia. Îmi pare rău că nu a încercat să îmi deschidă ochii încă de atunci. Cred că o terminam pe loc cu toate rătăcirile.

Sunt ca o corabie care pluteşte în derivă. Nu ştiu ce să mai cred. Sunt atât de sătul de trecerea de la o rătăcire la alta… Mă voi duce prin mai multe mânăstiri, în Moldova. Acolo este centrul duhovnicesc al României. Poate mă voi lămuri acolo cum stau lucrurile.

26 august 1992

…Nu îmi iese din minte a doua întâlnire cu părintele Ioan. Nu mă aşteptam să mă gonească iar. De fapt, a zis că oricând voi fi gata să primesc învăţătura creştină, el este dispus să mă spovedească. Oare unde o fi adevărul? Deocamdată plutesc în derivă şi nu a apărut nici o luminiţă.

7 septembrie 1992

Am ajuns iarăşi la Recea. Părintele Ioan m-a primit cu dragoste. Mi-a zis să mă pregătesc pentru spovedania de mâine. Aştept cu nerăbdare clipa în care voi primi dezlegare de păcate. Ştiu că nu sunt vrednic să mă împărtăşesc, dar va veni şi clipa aceea binecuvântată. În viaţa mea se va trage o linie clară. Voi primi puterea să mă lupt cu patimile care mă apasă, voi fi al lui Hristos. (…)

11 februarie 1993

Au venit la noi la biserică aşa-zisele maici din grupul de la Vladimireşti. Părintele Dumitru a oprit slujba şi le-a invitat să spună ce au de spus. Ele au strigat de câteva ori: „Teoctist – securist!“ şi altele asemenea, dar şi-au dat seama că lumea le priveşte cu milă şi cu compătimire şi s-au oprit. Părintele le-a cerut să plece şi au făcut-o. Of, cum a trecut timpul! Parcă ieri făceam parte din A.R.S., parcă ieri am fost cu ele la Alba-Iulia.

Acum lucrurile mi se par cu totul altfel. Brutalitatea cu care le-au lovit atunci oamenii mi se pare oarecum explica­bi­lă. Cei care le-au lovit erau oameni cu necazuri, cu greutăţi, care veniseră la slujbă să guste puţin din liniştea comuniunii cu Dumnezeu. Şi când au auzit strigătele care au tulburat slujba, au lăsat la o parte liniştea şi le-au gonit ca pe nişte vrăjitoare. De fapt, grupul de la Vladimireşti este tot un soi de grup de vrăjitoare, chiar dacă sunt mai civilizate. Nu de­gea­ba părintele Ioan de la Recea zicea despre ele că sunt diavoliţe.5

(Danion Vasile – Jurnalul convorbirii)


1. Autorul jurnalului se afla la acea vreme sub influența ereziilor orientale, printre care și reîncarnarea. În grupul în care activa Danion Vasile la acea vreme, părintele Ioan Iovan era perceput ca fiind reîncarnarea Sf. Apostol Ioan.

2. Scrierile maicii Veronica Gurău, respectiv ”Vedeniile măicuței Veronica”, „Viața Măicuței Veronica” și ”De vorbă cu cerul și cu mine însămi”, au fost condamnate de Biserica Ortodoxă Română ca fiind cărți cu învățături potrivnice credinței ortodoxe (eretice), iar mai târziu, chiar maica Veronica le-a repudiat.

3. Aceasta este una din ereziile pe care le-a susținut și maica Veronica în cartea ”De vorbă ce cerul și cu mine însămi”: ”Am avut marea şi nespusa bucurie, de a fi purtată până în Cerul sau Stratul al VII-lea, strat din care făceau parte cei doi însoţitori ai mei: Filip şi Serafia. (…) Am aflat cu această ocazie că în total sunt 9 Ceruri (Straturi), care sunt de fapt, ca să zic aşa, 9 Trepte de sfinţenie. Sfinţenia propriu-zisă începe de la Cerul al V-lea. Până la V, adică Cerurile de la I până la al IV-lea inclusiv, sunt cele în care stau sufletele venite de pe Pământ, repartizate fiecare după meritul şi frumuseţea hainelor pe care şi le-a cucerit prin râvnă şi sârguinţă intensă, fiecare având o anumită luminozitate, care creşte odată cu treptele Cerurilor. După cum am spus, de la Cerul al V-lea încep Cerurile celor care au atins treapta sfinţeniei, ale căror suflete şi haine emană Lumină. Luminozitatea aceasta creşte odată cu numărul Cerurilor, ajungând ca albul din V, în stratul IX (care se numeşte Oraşul de Aur), sufletele şi veşmintele să lumineze ca soarele.”

4. Asociația pentru Renașterea Spirituală (ARS), deși avea personalitate juridică în raport cu statul, totuși, față de Biserică a fost o sectă. Această sectă s-a format dintr-un mic grup de foste viețuitoare de la mănăstirea Vladimirești, iar liderul sectei nu era altcineva decât Gheorghe Vasâi, fostul soț al maicii Veronica Gurău, stareța mănăstirii Vladimirești. Grupul sectar a devenit cunoscut prin ieșirile sale spectaculoase în public, scandând lozinci în timpul sfintelor slujbe, împotriva Patriarhului Teoctist și a ierarhilor BOR.

5. Părintele Ioan Iovan a condamnat ferm abaterile grave ale acestor false călugărițe care, nu de puține ori, s-au folosit în acțiunile lor de numele și autoritatea părintelui, fapt pentru care părintele a avut mult de suferit. Într-un dialog cu părintele Remus Onișor, părintele Ioan povestește că, odată, ”m-am dus la Cernica să mă închin la moaște și fiind în mașină le-am văzut. Când m-au văzut în mașină, fuga după mine. Am vrut numai să mă închin și să mă întorc înapoi. Când m-am întors la mașină erau acolo, am întins așa palma a respingere și ele au zis: ”Dați, părinte, că ne sfințiți!”. Astea erau. Însă știți ce făceam? Pentru ca lumea să nu aibă impresia că sunt de acord cu ele și să vadă că le resping, le certam chiar și în public.”(Cuvinte împărtășite de părintele Ioan și maica stareță Cristina, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 103)

„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”

„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”, m-a îndemnat domnul profesor Nicolae Balotă. „Trebuie neapărat să stai de vorbă cu dânsul. La capătul unui drum pe care l-ai străbătut timp de douăzeci şi cinci de ani, discutând cu dânsul vei găsi dezlegare la multe.”

Am poposit la Mânăstirea Recea într-o zi de septembrie, însoţit de copiii mei – George (de aproape şapte ani), Mihnea (de aproape cinci ani) şi de doamna mea, Ruxandra Manuela. De la început am rămas impresionaţi de complexul de arhitectură specific românească ridicat lângă Târgu Mureş de oameni pricepuţi şi harnici, conduşi de Maica Stareţă Stavrofora Cristina. Păşind în incinta sacră am simţit îndată înfiorare şi înălţare sufletească. Doar trecerea maşinilor pe şosea, vuietul avioanelor de pe aeroportul din vecinătate mai aminteau emblemele lumii din care veneam. Iar întâlnirea cu Părintele Iovan, petrecută la ceas de noapte, după ce-şi isprăvise îndatoririle zilnice, va rămâne pentru mine ca o atingere dintr-un alt tărâm. Am vorbit îndelung despre suferinţă şi puterea de a o îndura fără a-ţi pierde speranţa, despre ticăloşia oamenilor şi măreţia lor, despre ce te poate păstra vertical în viaţă, despre izbăvirea prin credinţă, despre ce primejduieşte fiinţa umană şi căile ei de a se salva. Şi am mai vorbit despre generozitate şi iertare.

La sfârşitul convorbirii, Părintele duhovnic al Mânăstirii Recea mi-a înmânat câteva pagini de confesiuni zguduitoare despre ce i-a fost dat să pătimească. „Aveţi binecuvântarea mea de a le folosi cum veţi crede de cuviinţă.”

– Unde aţi văzut lumina zilei?

– Sunt de origine bihorean, născut în 26 iunie 1922. din părinţii: preot Gavril şi presbitera Maria. Studiile primare le-am făcut în satul natal, iar cele medii la liceul „Emanoil Gojdu” din Oradea, ultimele două clase sub ocupaţie maghiară, la liceul „Sfîntul Ladislau”, secţia română, cu profesori maghiari. Apoi am urmat teologia la Cluj, în paralel şi dreptul, timp de trei ani. După ce mi-am luat licenţa în teologie, la Sibiu, am frecventat doi ani seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind repartizat, după absolvire, profesor la liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj. Admis la doctorat în 1947, la Bucureşti, timp de doi ani am studiat sub îndrumarea părintelui Stăniloaie, susţinându-mi şi câteva lucrări. Cunoscând viaţa monahală în Mânăstirea Sâmbăta, în 1947 am renunţat la învăţământ şi am plecat la Mânăstirea Vladimireşti, lângă Tecuci.

– În acel an eram şi eu la Tecuci, de-abia văzusem lumina zilei…

– În 26 mai 1948, am fost hirotonisit diacon de P. S. Nicolae Popovici – un episcop martir – în 27 noiembrie 1949, tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în decembrie 1949, hirotonisit ieromonah pe seama Mânăstirii Vladimireşti. Aici am slujit până în 1955, când, din cauza unui memoriu, înaintat Conducerii Statului şi Conducerii Bisericii Ortodoxe, s-a hotărît, ilegal, caterisirea mea. Pe „tovarăşi” îi deranja Mânăstirea Vladimireşti, intenţionau să o desfiinţeze. M-am opus. Comuniştii se temeau de minunile ce se întâmplau la acea mânăstire cu ajutorul lui Dumnezeu. La praznicul hramului „Adormirea Maicii Domnului”, ultimul din 1954, cu toată teroarea comunistă, au fost prezenţi peste treizeci de mii de credincioşi. Gheorghe Apostol era originar din satul Vladimireşti şi lupta şi el să desfiinţeze mânăstirea cu orice preţ. Probabil că din ordinul ruşilor. Tatăl lui, un bun creştin, i-a spus: „Eu te-am făcut, eu te omor dacă te legi de mânăstire”.

– Cum aţi fost arestat?

– Printr-o înscenare mârşavă, din cauza unui denunţ mincinos, am fost acuzat de instigare la terorism, arestat din ordinul Securităţii şi condamnat la muncă silnică pe viaţă de Tribunalul Galaţi şi încarcerat în Penitenciarul Semicerc din aceeaşi localitate, într-o celulă fără geam, fără calorifer. Acolo mi-am petrecut Sfintele Sărbători.

– Desigur, a urmat ancheta.

– Slăbit după o anchetă grea – cei de la Interne făceau exces de zel – eram hotărît să-mi văd de mântuirea sufletului, conştient că din zi în zi mi se scurtează firul vieţii.

Zdrangănul metalic al uşilor devenise o adevărată tortură. Când solicitam să merg pentru mine, mi se spunea: „Aşteaptă”; zile întregi mi se răspundea: „Aşteaptă”. Aveau un sistem diabolic de a te distruge moral şi fizic, îţi măcinau nervii şi trupul. La un moment dat am făcut un TBC glandular. Concomitent, mâinile, din cauza mizeriei şi a frigului mi-au crăpat până la os. Cu toate acestea, făceam un efort supraomenesc să mă rog de fiecare dată în poziţia de rugăciune. Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de vin tonic ca medicament. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente din ebonită sfinţită. Într-o noapte, pe 7 februarie, am avut un vis cutremurător. Am visat-o pe mama moartă în casa parohială unde m-am născut. Era înconjurată de flori şi, când am păşit să-i sărut mâna, m-am trezit cu picioarele pe cimentul rece din celulă. Visul m-a tulburat, fiindcă de obicei nu reţineam visele. La ora 10 s-a deschis vizeta şi un ofiţer de securitate, care se ocupa de mine, mi-a spus: „Iovan Silviu, fă-ţi bagajele!”

– De ce?

– M-au transferat în celula numărul 26 de la etajul 1, cu căldură şi geam. Păream un câine hăituit, scăpat dintr-o grotă. În aceeaşi săptămînă a venit doctorul Shoferman de la Spitalul Penitenciarelor, care văzând în ce hal sunt, i-a întrebat pe medicul şi sanitarul Penitenciarului din Galaţi: „I-aţi dat vreo îngrijire?”. Răspunsul a fost: „Nu!”, „Atunci de ce nu l-aţi împuşcat? Să-l duceţi cu proxima dubă la Văcăreşti”. Când a sosit prima dubă pe care scria: „Caravană cinematografică” mi-au pus lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, şi, întins pe podea, am fost transportat la gară. Acolo am auzit cum împrăştiau oamenii spunându-le că au de încărcat cartofi în vagoane. La Văcăreşti m-au primit doctorul Shoferman şi doctorul Blidaru, fiu de preot. Aceştia m-au îngrijit şi m-au vindecat. Când s-au împăcat ruşii cu americanii am avut dreptul să scriu acasă, să chem pe cineva la vorbitor.

– Pe cine aţi chemat?

– Am chemat-o pe mama. În 28 august, la scadenţa vorbitorului, o aşteptam cu nerăbdare. Mare mi-a fost mirarea când a apărut tata. Fără să-i spun „Sărut mâna”, l-am întrebat de ce nu a venit mama. Mi-a răspuns să fiu liniştit că va veni rândul viitor. Am ţipat: „De ce-mi spui lucrul acesta? Mama venea şi dacă era bolnavă pe targă. Ce s-a întâmplat pe 7 februarie?” Tata, surprins, a început să plângă. „Cine ţi-a spus?”, „Am visat pe 7 februarie că era moartă. Cred că a ajuns la Maica Domnului şi a rugat-o să aibă grijă de copilul ei”, i-am spus plângând. Bietul tata a căzut zdrobit pe gardul de sârmă şi mi-a şoptit: „Mi-am rupt doliul, am băut un pahar de vin să prind curaj, dar văd că ştii”.

– Visul!

– Tot la Văcăreşti, înainte de a fi transferat la Jilava, unde era o închisoare de tranzit, am trăit un moment de înălţare sufletească. De Sfintele Paşti, cu mare greutate am reuşit să-l conving pe părintele vicar romano-catolic de la Iaşi, Xaveriu, care a murit în închisoare, şi pe părintele greco-catolic nerevenit Nicolae Opriş, fost paroh la Bonţida-Cluj, să oficiem împreună, întrucât eram deţinuţi de toate confesiunile. S-au folosit obiecte sfinte, funcţie de ce era posibil în condiţiile de detenţie aspră. Totul a decurs cu bine până la momentul consacrării, adică epicleza (chemarea Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor) când părintele vicar a ezitat să consacre. Rugându-l insistent să aibă în vedere şi faptul că ne găsim la o răscruce a vieţii, să treacă peste confesionalism, a acceptat până la urmă Prefacerea în comun a Sfintelor Taine.

Pentru mine a fost un moment de fericire sublimă, le-am şi spus, că acolo, închişi între ziduri, am reuşit să realizăm unirea dintre cele trei confesiuni. Apoi a urmat împărtăşirea tuturor deţinuţilor într-o atmosferă de extaz creştinesc.

– Ce-a mai urmat?

– De la Văcăreşti am fost transferat la închisoarea de la Jilava, un penitenciar socotit de tranzit, unde, ca de altfel în toate penitenciarele cu deţinuţi condamnaţi la pedepse mari, se practica o încercare diabolică, perversă, de corupere morală, pentru a te obliga să-ţi renegi convingerile, să trădezi, să recunoşti că ei sunt cei care au dreptate. M-au dus într-o celulă de lângă camera mortuară, unde erau încarceraţi condamnaţii la moarte, cei care îşi aşteptau sfârşitul. Acolo am trăit momente de groază. Aveam impresia că sunt închis într-un mormânt. Gura de aerisire era într-o a treia cameră, iar gradul de umiditate atât de ridicat, încât niciodată nu reuşeam să-mi usuc prosopul sau batista. Poate şi de aceea îi zice Jilava, de la jilăveala simţită până în măduva oaselor.

– I s-a găsit cel mai potrivit nume.

– Am rămas consternat şi profund impresionat de faptul că lângă mine un condamnat la moarte (deţinut politic) a încercat să evadeze. În disperare, a săpat cu mâinile în interiorul celulei, iar pământul îl ducea afară la tinetă, ascuns sub haine. Sărmanul om credea că nu-l vede nimeni, gardianul ştia însă totul, dar îl lăsa să continuie, până într-o zi când un alt deţinut politic i-a comunicat prin Morse să nu se mai chinuie, fiindcă-i descoperit şi se distrau pe seama lui. În scurt timp l-au executat prin împuşcare în Valea Piersicilor.

– Acolo vi s-a întâmplat ceva neobişnuit?

– Acolo, la Jilava, am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. M-au culcat la pământ, pe spate, mai rău ca pe un animal şi, deţinuţi de drept comun, condamnaţi pentru crime, viol, tâlhărie, ne aruncau în batjocură lanţuri să ne alegem. Mărturisesc că în momentul în care am pus mâna pe lanţ, m-am ferit de deţinuţii de drept comun, l-am închinat şi l-am sărutat gândindu-mă la Sfântul Apostol Pavel, socotindu-l ca o încercare pentru credinţa în Dumnezeu. Recunosc că nu am făcut o alegere bună a lanţului. În loc să aleg unul mai gros şi mai lung, am ales unul mai scurt şi mai uşor, ceea ce nu-mi permitea să mă mişc în voie. M-au prins şi m-au aşezat cu piciorul pe nicovală pentru a-mi fixa niturile, iar când au lovit nu i-a interesat că metalul a muşcat din carnea vie a picioarelor mele; urmele se văd şi azi. M-au ridicat şi mi s-au pus cătuşe la mâini, le zicea „cătuşe americane”, aveau particularitatea de a se strânge automat în momentul când mişcai mâna, provocându-ţi dureri îngrozitoare.

– Cum le-aţi suportat?

– Echipat cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, de la fierărie am pornit înapoi spre celulă umilit cu înjurătura de rigoare „Mişcă, banditule!”. La jumătatea drumului dintre fierărie şi celulă, preocupat să nu-mi pierd echilibrul din cauza scurtimii lanţului şi a durerilor, mai ales că-mi sângerau picioarele, nu am fost atent că vine cineva din spate şi mă pomenesc dintr-o dată cu o lovitură de cizmă în zona lombară, o izbitură aplicată cu sete, cu toată forţa, însoţită şi de o înjurătură urâtă de mamă. M-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Atunci am simţit minunea, prin faptul că m-am redresat şi cum eram într-o stare de balans, am exclamat: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul Iisus Hristos să te ierte pe tine fiule duhovnicesc după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată te iert şi te dezleg de toate păcatele tale în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.” În momentul acela am ştiut cu adevărat că sunt creştin şi preot, şi am făcut dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc, s-a dat la o parte speriat de gestul meu. Colegii din celulă m-au îndemnat să ies la raport să-l reclam, fiindcă nu avea dreptul să lovească un rănit, un om în lanţuri şi cătuşe. N-am acceptat. Le-am spus că nu pot ierta şi reclama în acelaşi timp. Autorul loviturii a fost un gardian pe care nu-l ştiu şi nici nu m-a interesat cine este.

– Aţi rămas în continuare la Jilava?

– De la Jilava, după ce mi-au fixat lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, fără să ne spună traseul şi destinaţia, am fost îmbarcat în duba-tren şi transferat, împreună cu alţi deţinuţi politici condamnaţi la pedepse mari, la Penitenciarul Gherla, o închisoare cu 365 de camere, construită de Maria Tereza. Când am coborât din dubă ne-au întâmpinat, ca de obicei, cu huiduieli şi ironii: „De ce nu ţi-ai văzut de slujbă, mă, banditule, ca să nu ajungi aici?”

– Aţi trăit ceva mai important la Gherla?

– Chiar în perioada când am fost încarcerat la Gherla s-au petrecut evenimentele din Ungaria, din 1956. Ne-a surprins pe toţi faptul că ofiţerii deţinuţi politici au fost scoşi dintre noi şi încarceraţi în celule separate; ulterior am aflat că erau hrăniţi foarte bine, în timp ce noi făceam foamea obişnuită. La un moment dat, prin noii veniţi şi prin „ţeavă” (sistemul Morse) am primit vestea că în Ungaria a fost baie de sânge. A doua zi după acest eveniment am fost scoşi şi înghesuiţi în holul penitenciarului şi obligaţi să ne aşezăm pe burtă, cu gura lipită de ciment. A urmat o scenă diabolică, de neînchipuit. Comandantul Goiciu cu toţi subalternii, inclusiv doctorul şi sanitarii au început să ne lovească, să ne calce cu cizmele pe unde se nimerea. Ne-au lovit cu tot ce le pica la îndemână, cu o cruzime de nedescris, păreau nişte nebuni furioşi. Era un vacarm îngrozitor, lovituri, ţipete, gemete înăbuşite, înjurături bestiale. Mi-au rămas întipărite în minte doar următoarele cuvinte: „Hei, bandiţilor, să încercaţi şi voi ce au făcut colegii voştri din Ungaria, că trecem cu tancurile peste trupurile voastre, nu cu cizmele!”

A fost ironia soartei, culmea ipocriziei, când, după amiaza, medicul şi sanitarii au venit să ne panseze, să ne oblojească rănile.

– Erau diabolici!

– La scurt timp a urmat o altă tragedie, tot în ideea reprimării, mai bine zis a prevenirii unei posibile acţiuni protestatare din partea noastră. Ne-au numărat şi fiecare al cincilea deţinut, pe cine pica nenorocul, era scos şi dus în camera şefului de secţie, unde era aşezat pe un scaun, în poziţia de bătaie cu un cearşaf ud. După care, în prezenţa medicului, i se aplicau cincizeci de lovituri cu ranga. Nu pot înţelege cum au putut inventa asemenea sisteme de tortură. Asistam neputincioşi, înspăimântaţi în celule, iar pentru a ne distrage atenţia de la ţipetele colegilor, conducerea a ordonat să ni se introducă hârdaiele cu mâncare, deşi nu era ora mesei.

Din camera noastră a fost scos aviatorul Dumitru Cucu, considerat recalcitrant, căruia i s-au administrat şaptezeci de lovituri. Când l-au adus în celulă era negru, am crezut că este imposibil să scape cu viaţă. Şi, totuşi, Dumnezeu l-a ajutat: spre bucuria mea, în luna noiembrie 1991 m-a căutat la Episcopia din Alba Iulia şi mi-a lăsat o scrisoare în care mă anunţa că trăieşte şi că este profesor universitar în Canada.

– Ce-a urmat?

– După evenimentele din Ungaria, un lot de deţinuţi politici cu pedepse mari, condamnaţi la 20-25 de ani muncă zilnică, am fost transferaţi la Penitenciarul din Aiud. Aici ne-au concentrat în camere mici, cu paturi supraetajate, fără aer, încât am fost nevoiţi să forţăm vizeta pentru ca să putem respira. În scurt timp au apărut îmbolnăvirile, dizenteria făcea ravagii foarte mari. Nu ni s-a acordat nici un fel de asistenţă socială sau medicamente. Din cauza mirosului pestilenţial provenit de la tinetă şi a lipsei de aerisire ne chinuiam, sleiţi de puteri, cu limba scoasă, abia dacă mai aveam putere să ne facem vânt cu cearşaful. Când medicul şi politrucul efectuau vizita de rigoare, se opreau la uşă, izbiţi de miros şi de aerul înăbuşit. „Ăştia-s criminali, mergem mai departe, îşi spuneau scârbiţi fără să ne acorde vreo atenţie”.

Desigur, pentru unii, acest calvar pare incredibil. Uneori îmi vine să strig: „Doamne, este o minune dumnezeiască faptul că trăiesc!”.

Conducerea şi-a propus să ne extermine, zilnic scoteau morţi dintre noi. Cel mai mult m-a zguduit lipsa de omenie a gardienilor, nişte brute. Atunci când deschideau uşa să scoată morţii exclamau rânjind: „Aici numai doi au crăpat?”. Cu un risc enorm, colegii au scobit în obloane să poată privi în curte cum erau duşi morţii… „Acum îi duc pe ai noştri!” şopteau la un moment dat şi în celulă se aşternea o linişte tulburătoare, de moarte. Duc până dincolo de mormânt amintirea unui coleg dobrogean, macedonean din Baia. După ce l-am împărtăşit, terminând rugăciunea, „Cela ce-n toată vremea şi în tot ceasul… ”, mi-a luat mâinile şi mi le-a sărutat, şoptindu-mi cu vocea stinsă de muribund: „Te rog, părinte, spune acasă că am murit creştineşte, ca un bun român, care nu şi-a trădat conştiinţa.” Când au deschis uşa şi-a dat duhul. Au fost şi cazuri când au fost scoşi oameni care abia mai respirau, erau pe punctul să-şi dea sufletul, pe unii îi loveau cu cizma în cap.

Şi iată că, din nou, sufletul mamei m-a salvat de la moarte.

– Cum?

– M-am îmbolnăvit de dizenterie şi ieşeam mereu la tinetă cu dureri îngrozitoare. Era o atmosferă de iad, o senzaţie permanentă de sufocare, plus veştile îngrozitoare despre moartea colegilor. Cu toate acestea, nu am întrerupt în nici o zi Sfânta Liturghie. Devenisem conştient că într-o zi voi muri. Dar dorinţa de a împărtăşi, de a fi duhovniceşte, haric, alături de colegii în suferinţă, îmi dădea o anume putere. Acolo, printre noi, domnea cu adevărat spiritul de colegialitate, de dăruire, toţi suportam acelaşi chin, aceeaşi suferinţă. După ce am făcut cu mare greutate Liturghia şi am terminat, la Prefacere, când colegii au început să cânte „Cuvine-se cu adevărat”, Axionul, am căzut, m-am prăbuşit la pământ. Colegii m-au spălat cu apa puţină pe care o mai aveau şi, când m-am trezit, le-am spus: „Veniţi repede să vă împărtăşesc, fiindcă nu ştiu dacă voi mai trăi”. Cu ajutorul lui Dumnezeu, din acea Liturghie am reuşit să-i împărtăşesc şi sleit de puteri, am rugat să mi se permită să mă întind pe un pat din unghiul mort al celulei. Am aţipit pe loc şi am avut un vis ca o viziune. Mă găseam într-un amfiteatru în aer liber, cu tot soborul meu, îmbrăcat în costum monahal. La un moment dat, o voce a anunţat că vom vedea un model de mamă preoteasă. Aruncându-mi privirea spre scenă, am văzut-o pe mama. După ce a făcut câţiva paşi, a apărut deasupra ei Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Pruncul şi Maica ne priveau vii, cu atâta strălucire în priviri, încât am rămas cu ochii pironiţi asupra mamei. Încet, mama a păşit spre cabina sufleorului. Era o preotească modestă de la ţară, aveam impresia că mă întreabă „Ce caut eu aici?”. Mă privea cu duioşie în mijlocul soborului, iar noi nu conteneam a adora pe pruncul Iisus în braţele Maicii Sale. Mama nu s-a întors cu faţa de la noi, ci s-a retras spre culise, cu spatele. Mântuitorul şi Maica Lui tot timpul radiau cu harul spre noi, cei din amfiteatru. Când mama a ajuns la culise m-am trezit şi am sărit din pat strigând: „Unde este Maica Domnului şi Pruncul Iisus?”. Colegii au socotit că aiurez. Le-am relatat visul şi, spre marea mea fericire, dar şi a colegilor, am constatat că m-am trezit vindecat complet. De unde aşteptam să fiu scos pe targă, m-am trezit sănătos, din nou salvat de sufletul mamei.

– Cum treceau zilele în închisoare?

– Într-una din zile, în timp ce-mi făceam rugăciunile (Pravila), cu faţa în direcţia crucii însemnate de mine pe perete, cu apă, s-au deschis uşile şi a intrat anchetatorul cu un general, însoţiţi de gardian. Eu, crezând că generalul este un procuror militar, nu m-am tulburat la intrarea lui. „Ce ai făcut dumneata acolo la perete?” – m-a întrebat generalul. „M-am rugat…”, „Te ţii de prostii! Ce te-a făcut să îndobitoceşti lumea la mânăstire, ca să ajungi aici?” – a continuat cu dispreţ. „Aş vrea şi pe dumneavoastră să vă îndobitocesc, domnule general, cu intenţia nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, aşa cum am făcut-o la mânăstire cu oamenii credincioşi” – i-am răspuns pe acelaşi ton.

„Pe mine n-ai să mă îndobitoceşti niciodată, decât pe prostimea şi ţărănimea care mai crede în minunile voastre!”. „Să ştiţi, domnule general, că la mânăstirea noastră veneau oameni de la general până la cioban să se închine. Frumos din partea dumneavoastră care vă legitimaţi cu ţărănimea şi prostimea, că acum o defăimaţi”. „Uite la el, ce obraznic răspunde ca şi la anchetă!” s-a adresat însoţitorilor indispus. Anchetatorul s-a tras un pas în spate şi îmi făcea semne disperate cu mâna, să tac. Gardianul s-a repezit şi a închis geamul, să nu audă deţinuţii din celelalte celule. După ce generalul a ieşit din celulă, anchetatorul s-a reîntors şi mi-a spus: „Ai stricat totul, toată ancheta a fost dată peste cap, şi atitudinea dumitale va avea urmări grave, fiindcă a fost în control chiar ministrul de Interne, tovarăşul Alexandru Drăghici. „Să fie sănătos şi să nu-mi insulte credinţa; eu sunt gata să-mi dau şi viaţa pentru credinţa mea” – i-am spus calm.

– Din nou aţi fost transferat.

– În transferul la Securitatea din Bacău am fost adunaţi mai mulţi deţinuţi politici pentru a fi repartizaţi la penitenciarele din ţară. Acolo am aflat, cu groază, de la un deţinut supus reeducării la Piteşti, despre un tratament de un diabolism incredibil. Ne spunea că li se propunea să-şi renege credinţa în Dumnezeu; în caz contrar erau obligaţi să-şi mănânce excrementele din propria gamela (rog să-mi scuzaţi expresia). Erau aşezaţi ore în şir într-o poziţie chinuitoare, aplecată, cu mâinile la vârful picioarelor, în caz de mişcare îi loveau cu ranga peste spate. De multe ori asistau neputincioşi la profanarea bestială a Mântuitorului, prin aceea că unul dintre ei trebuia să se aşeze ca la jocul de capră, iar un altul îl încăleca, zicând: „Acum intră Mântuitorul în Ierusalim călare pe asin”. Paranteza la aceste fapte mârşave este mult prea mare ca să o închei aici. Ulterior, în libertate, mi-am dat seama că această blestemată reeducare a avut atâtea faţete, care de care mai vicleană încât, pe bună dreptate, iniţiatorul ei (diavolul) este numit „cel mai înţelept în răutăţi”.

Una dintre feţele ipocrite ale reeducării a fost metoda folosită la Aiud. O mare parte dintre deţinuţi – ortodocşi şi catolici – i-au căzut victimă destul de uşor, prin promisiunea că vor fi eliberaţi mai devreme, iar cei care consimţeau, se întreceau într-un spectacol grosolan „mea culpa”, recunoscând cât de mult au greşit dacă s-au împotrivit regimului comunist, pe care, acum, îl ridicau în slăvi, pretinzând solemn că niciodată nu vor unelti împotriva lui, socotindu-l o adevărată fericire. Fiindcă noi ne împotriveam să participăm, au recurs la metoda impunerii cu forţa, ne-au montat în celule difuzoare, obligându-ne în felul acesta să ascultăm ceea ce ne era greaţă să mai auzim.

– Din cîte înţeleg, n-aţi făcut nici un compromis.

– Refuzând categoric că citesc colegilor din Biblia hazlie, comandantul Crăciun a încercat să-mi explice că şi Petru, pentru a se salva de la înec, a dat din mâini şi din picioare, în felul acesta oferindu-mi o soluţie de salvare, l-am răspuns că nu-mi permit să mă compar cu Sfintul Petru, dar încă n-am senzaţia de scufundare. „Domnule comandant, sunt convins că mă voi mântui şi în celulă ca şi în chilia călugărească din libertate”, i-am spus cu tot curajul. La răspunsul meu s-a înfuriat şi a ordonat gardianului să mă ducă la izolator – una dintre cele mai grele pedepse din închisoare.

În momentul când m-am îndreptat spre ieşire, colegii mei au început să murmure. „Opreşte-l!” a strigat comandantul. Încurajat de gestul colegilor mei, m-am întors cu faţa spre el şi l-am întrebat: „Parcă spuneaţi, domnule comandant, că reeducarea este liberă!”. Cu falsă mărinimie i-a spus gardianului: „Lasă-l, socialismul nu se împiedică de un popă reacţionar”.

Dar nu mi-a iertat curajul. A doua zi a ordonat să fiu transferat la Zarca, o închisoare în închisoare, cea mai dură, mai austeră izolare, creată special pentru exterminare. Îmi dădeau trei surcele de lemne pe noapte pentru a face foc într-o sobă de tuci, nici nu se aprindeau bine că se şi terminau. Noaptea dormeam încovoiat cârlig, din cauza frigului. De altfel, se ştia că atunci când ajungeai la Zarca erai condamnat la exterminare; puţini au scăpat teferi din acel mormânt.

Asupra mea au început să se facă din nou presiuni pentru cedare. N-au reuşit.

După câteva luni de detenţie cruntă în Zarea, aveam o senzaţie de sfârşeală, simţeam pe zi ce trece că mă duc, mă sfârşesc. De câte ori n-am avut această senzaţie în anii grei de puşcărie! Într-una dintre nopţile acelea lungi, când aşteptarea îmi măcina treptat-treptat nervii şi trupul, mi-au apărut imagini de la hirotonie. În capul Sfintei mese, pe un scaun, era aşezat P. S. Episcop martir Nicolae Popovici. După ce m-a privit cu blândeţe şi m-a binecuvântat am avut o senzaţie puternică de fericire. A doua zi dimineaţa am fost scos de la Zarca şi transferat înapoi în incinta penitenciarului din care, la data de 1 august 1964, am fost eliberat.

La despărţirea de Părintele Iovan, mi-am învins sfiala şi l-am rugat să facă un lucru mai puţin obişnuit pentru un bun creştin. L-am rugat să-şi arate picioarele. „Nu pentru mine, Părinte, – eu pot să-mi închipui. Vreau însă ca băieţii mei să vadă ceva ce vor înţelege mai târziu. Să vadă ce au pătimit unii dintre noi pentru că nu au acceptat nici un compromis cu o societate strâmbă. Poate că ei vor trăi într-o lume mai bună. Dar n-aş vrea să uite de unde s-a pornit. Şi poate că ei vor reuşi să trăiască astfel încât să nu aibă nimic să-şi reproşeze, să nu aibă parte de frământările de conştiinţă ale tatălui lor. ”

Părintele Iovan s-a uitat îndelung la mine, a ezitat şi până la urmă mi-a îndeplinit rugămintea. Realitatea a depăşit orice închipuire. După treizeci şi cinci de ani de când nu mai poartă lanţuri, picioarele Părintelui Iovan sângerează în continuare şi trebuie zilnic pansate.

De fapt, deoarece am fost puţini ca Părintele Iovan, întreaga societate românească de azi încă mai sângerează…

(Interviu realizat de George Arion, în anul 1999 – O istorie a societății românești contemporane în interviuri (1990 – 1999), Vol. II, Fundația ”Premiile Flacăra – România”, 1999, pp. 525-532)

Omul lui Dumnezeu – Părintele Ioan de la Recea

La Mănăstirea Recea de lângă Targu-Mures, biserica e mereu neîncăpătoare. Credincioşii, veniţi din toată ţara cu miile, bat drum greu să-l asculte pe duhovnicul lor, părintele Ioan Iovan.

Aşteptând calvarul

În biserica înaltă, cu turle înălţate spre cer ca două mâini în rugăciune, vocea părintelui răsună puternic, asemeni unui clopot-mistic, răscolitor. Chiar şi simplu privitor fiind, te cutremuri. Cuvintele părintelui vin din adânc. Au forţă.

Vorbeşte despre Hristos, de parcă ar fi de faţă, chiar lângă el. „Mântuitorul e cu noi. E aici, pe sfânta Masă!”. Nu există zi în care să nu predice despre Taina Împărtăşaniei. „Să stăm drepţi, să stăm cu frică.” Cuvintele lui au măsură şi greutatea rugăciunii, a numeroşilor ani de temniţă grea, în care – caz unic printre preoţii ortodocşi arestaţi – a săvârşit zilnic Sfânta Liturghie.

Întărit în credinţă, cu post şi rugăciune neîntreruptă, părintele Ioan a transformat celula zăbrelită în altar. În loc de icoane, a desenat pe tencuiala ponosită a peretelui semnul mântuitor al crucii, cu degetul muiat în apă. În 1955, în ziua arestării sale, huidumele de la securitate i-au confiscat patrafirul, ca pe un acuzator corp delict. Părintele îi aştepta. Îşi cususe antimisul, obligatoriu în celebrarea Liturghiei, pe spatele maieului, iar Potirul era o cutie de medicamente sfinţită anterior. Calvarul putea să înceapă. Părintele Ioan era pregătit.

Nu e uşor să vorbeşti cu părintele Ioan. La Mănăstirea Recea, credincioşii aşteaptă şi 2-3 zile până să le vină rândul la spovedanie. În plus, părintele refuză – fără prea multe explicaţii – presa. La ce bun să-ţi dezgoleşti în faţa tuturor rănile, urmele adânci de cătuşe, vizibile şi acum la încheietura picioarelor? Oftând în ascuns, părintele pomeneşte în mai multe rânduri de maica Mihaela Iordache, de ceilalţi anonimi care s-au săvârşit în temniţă ca nişte martiri, mărturisindu-L neîncetat pe Hristos. Simplul fapt de a trăi nu e motiv de laudă. Totul e dat de Dumnezeu – şi încercările, şi puterea de a le trece fără să-ţi vinzi sufletul.

„Este un miracol că am ieşit viu din închisoare”, zice părintele, „dar cel mai mare miracol în celulă este să-ţi păstrezi mintea întreagă, să rabzi până la capăt şi să mulţumeşti lui Dumnezeu, chiar şi atunci când eşti în cea mai neagră suferinţă.”

În camera morţii, unde apa curgea neîncetat pe pereţi

Arestat în urma unei înscenări grosolane, acuzat de instigare la terorism şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, părintele Ioan a suit, pas cu pas, drumul crucii sale: Galaţi, Jilava, Văcăreşti, Gherla, Bacău, Aiud. Închis la Galaţi, într-o celulă fără geam şi fără sobă, a trecut printr-o anchetă crâncenă, care i-a declanşat un Tbc ganglionar, în timp ce – din cauza frigului şi a mizeriei – mâinile îi crăpaseră atât de tare, încât îşi vedea prin rănile deschise falangele degetelor. La Gherla, după revolta din Ungaria, a trecut prin bătăile bestiale ordonate de comandantul Goiciu, care lovea cu ranga şi cearşaful ud, în prezenţa medicului, gata să intervină când cel pedepsit leşina. Apoi, la Aiud, când dizenteria făcea ravagii printre deţinuţi, a fost obligat să stea săptămâni la rând într-o celulă mică şi suprapopulată, unde, din cauza mirosului pestilenţial de la tinetă şi a geamurilor bătute cu scânduri, murea zilnic cineva, spre uimirea cinică a gardienilor, care exclamau aproape râzând, la inspecţia de dimineaţă: „Numai doi au crăpat aici?”.

Mai grele decât frigul, foamea şi bătăile erau umilinţele. Nu trupul, ci sufletul voiau securiştii să-l distrugă. Oftând tăcut, părintele se minunează şi acum de puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu să nu cedeze. Dacă la reeducarea de la Piteşti studenţii teologi erau obligaţi în batjocură să oficieze Sfânta Liturghie, ţinând în mână o gamelă cu propriile lor excremente, la Bacău, părintele era pus să stea ore în şir într-o poziţie chinuitoare, îndoit de la mijloc, cu mâinile la vârful picioarelor, ca apoi altcineva să-l încalece, zicând într-o grea profanare: „Acum intră Mântuitorul în Ierusalim, călare pe asin.”

„Cea mai mare umilinţă”, îşi aminteşte părintele, „aveam s-o trăiesc în ziua întâi de Paşti, când, după Sfânta Liturghie săvârşită cu colegii de suferinţă, vorbeam despre Învierea Domnului. Un gardian, tătar de naţionalitate, poreclit de noi „cap pătrat”, mă ascultă după vizeta şi, deschizând uşa, m-a dat pe mâna ofiţerului de serviciu, care a ordonat să-mi tai barba. Degeaba am încercat să mă apăr, vorbind despre dreptul deţinuţilor de alte confesiuni, care puteau purta barbă. Doi gardieni s-au repezit asupra mea, m-au prins cu forţa şi ofiţerul m-a tuns cu o foarfecă. Gestul lui m-a tulburat profund şi i-am spus fără teamă: „Dumneata eşti creştin ortodox, fiu de ţăran din Minteiu Gherlei. Cum eşti capabil să faci această batjocură în ziua de Paşti?”. Am plâns apoi cu colegii mei de celulă, nu atât pentru suferinţa, cât din cauza umilinţei provocate de un frate român. Ofiţerul nu a uitat însă curajul meu de a-l înfrunta. A cerut drept pedeapsă mutarea mea în cea mai mizeră celulă din Gherla, unde apa curgea necontenit pe pereţi, dirijată într-un fel anume. Pare de necrezut, dar paiele au putrezit sub mine în câteva zile. În mod normal, nimeni nu putea rezista în frigul şi umezeala de acolo. Mai trăiesc acum doar printr-o minune dumnezeiască.”

„Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea”

Calm şi liniştit ca o apă adâncă, părintele povesteşte lucruri cumplite ce par a fi fost trăite de altcineva: morţii scoşi din celula ca nişte baloturi de paie; cele 70 de lovituri cu ranga administrate aviatorului Dumitru Cucu; preotul Mircea din Liteni, care a murit auzind că soţia a divorţat de el; deţinutul politic de la Jilava lăsat special de către gardieni să sape o galerie pentru a-l prinde apoi în momentul evadării şi a-l împuşca. Dincolo de cruzimea amănuntelor, glasul părintelui trădează o anume nostalgie, un regret uşor, ca o adiere venită de departe. „Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălţătoare momente spirituale din viaţa mea. Acolo m-am născut a doua oară şi Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea. După 64, am fost anchetat şi închis de încă trei ori. De fiecare dată, am regretat că am ieşit.” Printre genele înzăpezite de ani, părintele vede cu ochii minţii. Sunt scene şi întâmplări tulburătoare, pe care timpul nu le va şterge niciodată: noaptea în care a visat-o pe mama sa, de pildă. Un vis ca la lumina zilei, în care mama părintelui era înconjurată de flori superbe, în timp ce restul familiei veghea alături cu lumânări în mână. Şapte luni mai târziu, chemat fiind la vorbitor, îl va întreba pe tatăl său, venit singur: „Ce s-a întâmplat cu mama? Ce s-a petrecut pe 5 februarie?”. Auzindu-l, bietul om a căzut zdrobit pe gardul de sârmă şi abia a mai şoptit: „Mi-am rupt doliul, am băut un pahar de vin să prind curaj, dar văd că ştii”. Într-adevăr, pe 5 februarie, în noaptea visului, mama părintelui murise.

Minunile nu sunt nici mari, nici mici. Ele se petrec pur şi simplu, răscolitor şi inexplicabil. „Eram la Gherla”, va continua părintele Ioan. „Tocmai sosise un lot de prizonieri români graţiaţi de sovietici, prizonieri pe care securitatea română îi aşteptase la Ungheni şi, apoi, după o anchetă sumară, i-a condamnat din nou la ani grei de închisoare. Revoltat sufleteşte de această mârşăvie şi ştiind că noii noştri colegi nu se împărtăşiseră de mulţi ani, am hotărât să le trimit Sfintele Taine. Mijlocul de transport era aşa-numita „Măgăriţa”, o pungă mai mare, în care introduceai obiectul pe care voiai să-l trimiţi. Se lega cu o sfoară şi, cu un scripete improvizat, punga era lăsată jos, printre obloane. În acelaşi timp, bătând în ţeava în Morse, anunţam destinatarii. Pe la jumătatea drumului, reflectorul a surprins „Măgăriţa” şi s-a dat alarma. Gardienii au venit direct la celula noastră. Chiar dacă colegii mei au rupt punga în grabă şi au vârât-o în colţul unei saltele, gardianul a venit la mine, întrebându-mă despre punga cu pricina, pe care era cusută o cruce neagră. Ştiam ce mă aştepta, dar fără să ezit nici o clipă, am recunoscut tot ce făcusem pentru fraţii noştri, şi aşa chinuiţi destul printre străini. În clipa aceea, s-a întâmplat ceva. Gardianul, vestit pentru brutalitatea sa, n-a mai zis nimic, a pus capul în pământ, mulţumindu-se doar să mă avertizeze: „Pentru că ai fost sincer, n-o să păţeşti nimic. Altă dată să nu se mai întâmple, căci altfel te pândeşte izolatorul”. Că Dumnezeu înmuiase inima gardianului, aveam să mă conving câtva timp mai târziu. Tocmai săvârşisem Sfânta Liturghie, la care aveam drept cântăreţ pe părintele greco-catolic Nicolae Opriş din Bonţida, când, spre sfârşitul slujbei, acelaşi gardian a deschis vizeta şi a intrat în celulă, împingându-l cu forţa pe colegul de planton. Deşi treceam printr-o mare primejdie, nu m-am întrerupt. Am continuat celebrarea Liturghiei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La sfârşit, gardianul m-a chemat la vizetă şi, surprinzător, în loc de urlete şi înjurături, mi-a spus cu o voce scăzută: „Pentru că n-ai întrerupt slujba şi m-ai considerat şi pe mine creştin, nu-ţi fac nimic”. Din clipa aceea, a devenit aliatul nostru. De câte ori se pregătea o percheziţie, el căuta să ne atragă atenţia, spărgând o sticlă de podea şi strigând: „De ce dormi, mă, acolo?”. Alţi gardieni, mai câinoşi, îşi lipeau pâslă pe tălpile cizmelor, pentru a nu fi auziţi. Inventivi, colegii mei ingineri au găsit remediul şi la acest neajuns. Au presărat puţin nisip în dreptul uşii, astfel anunţându-ne orice mişcare. În temniţă, cel mai slab se dovedeşte cel mai puternic. Când n-ai nimic, ai totul. Îl ai pe Dumnezeu.”

Liturghia cu păsări

Închisoarea te învaţă multe, împlinind lucruri pe care nici cu gândul nu gândeai că ar fi posibile. În celulele prigoanei comuniste, deţinuţii scriau pe talpa bocancului, făceau picturi pe gamelă, scriau poezii pe bucăţi de cârpă, împleteau din resturi de flanea paltoane şi scurteici călduroase, ţineau prelegeri savante, uimind auditoriul cu ştiinţa lor. Dinu Mateescu ştia Noul Testament pe de rost, aviatorul Cucu „editase” un întreg dicţionar englez pe spatele unei cămăşi. La rândul său, părintele Ioan celebra zilnic Sfânta Liturghie. O făcea atât de aprins şi de fierbinte, încât, duminică, la ora slujbei, pervazul celulei se umplea de păsărele, aşteptând parcă şi ele cântecele molcome şi tăinuite ale deţinuţilor. Pedepsit mereu, pentru că bocancii lui inegali (unul avea 46, iar altul 42) lăsau impresia că nu stă niciodată în poziţie reglementară, părintele a învăţat în temniţă răbdarea şi virtuţile adânci ale smereniei. „La Jilava am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lanţ din mulţimea celor aruncate de către un deţinut de drept comun. Apoi, l-am închinat şi l-am sărutat, gândindu-mă la patimile Sfântului Apostol Pavel. Recunosc că nu am făcut o alegere prea bună a lanţului. În loc să iau unul mai gros şi mai lung, am preferat pe cel care mi s-a părut mai scurt şi mai uşor. Fierarul m-a prins şi mi-a aşezat piciorul pe nicovală, iar când a lovit niturile, metalul a muşcat cu sete din carnea vie a picioarelor mele – urme pe care le port şi astăzi. Echipat în acest fel şi cu cătuşe americane la mâini, am pornit înapoi spre celulă, cu înjurăturile obişnuite: „Mişca, banditule!”. La jumătatea drumului, atent fiind să-mi păstrez echilibrul, m-am pomenit deodată cu o lovitură cumplită în spate. Atunci, am simţit minunea – m-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Mai mult chiar, am simţit forţa lui Dumnezeu, care m-a întărit să-mi păstrez cugetul netulburat de ură, şi i-am zis gardianului ce mă lovise: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui, al Fiului şi Sfântului Duh”. În momentul acela, am înţeles că sunt cu adevărat creştin şi preot. Făcusem dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc şi s-a dat speriat la o parte. Smerenia şi iertarea învinseseră ura şi bestialitatea.”

„Speranţa noastră: suntem născuţi, nu făcuţi creştini”

Părintele Ioan Iovan are multe să povestească: cum a fost salvat miraculos de mai multe ori de la moarte; cum un ţăran simplu din Baia a murit după Sfânta Împărtăşanie, zicând ca un adevărat mărturisitor al lui Hristos: „Te rog, părinte, să spui acasă că am murit creştineşte, ca un bun român.” A îndurat, fără să cârtească, toate suferinţele, dar a avut forţa să strige la proces: „Poporul român nu e ateu… Dumnezeu nu ne îndeamnă să dăm Cezarului ateu ce e al Cezarului”. Sunt lucruri pe care tinerii sau cei ce se cred a fi în suferinţă ar trebui să le ştie şi să cugete asupra lor. Suntem mai puternici decât credem şi mai slabi decât ne dorim. Privită de la înălţimea celor peste 80 de ani ai părintelui, viaţa apare ca o durere plină de lumină. „Să-L prindem pe Hristos ca Mântuitor”, îndeamnă fierbinte părintele. „Altfel, îl vom regăsi ca Judecător, atunci când nimic nu se mai poate face. Să luăm mereu aminte la cuvintele Lui: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Nu vă întunecaţi la necazurile lumii. Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată. Să nu ne pierdem speranţa şi să închidem fereastra provocărilor lumeşti. Tot răul şi cumplita disperare vin din necredinţă. Cum să nu crezi în Hristos, în veşnicie? De aici vin toate bolile şi toate căderile lumii actuale.”

Când a fost închis, părintele avea 33 de ani. „Mâncam foc şi mă gândeam numai la o moarte de mucenic. Doream să mor în genunchi, rugându-mă. A trebuit să trec prin atâtea încercări, ca să-mi dau seama că celula temniţei e tot o chilie călugărească. Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu. În închisoare, mă gândeam în fiecare zi că Dumnezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poţi mântui. De aceea zic că tinerii să-şi revizuiască busola conştiinţei, păzind ca îndreptarea lor să fie neabătut spre divinitate. Indiferenţa religioasă a lumii de astăzi e cea mai grea boală – un nou ateism. E ca şi cum ai face cruce pe comunismul vechi. Să nu rătăcim, ajungând în situaţia celui care jos nu vrea, iar sus nu poate. Avem o zestre enormă, aceea de a fi născuţi, şi nu făcuţi creştini. De aici vine şi optimismul meu. Avem o vigoare creştină străbună care ne va ajuta să vedem, în sfârşit, lumina.”

(Sorin Preda – Revista Formula AS numărul 732 din anul 2006)

via Fericiţi cei Prigoniţi

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=23834

Postat de pe 16 mai 2018. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php