Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Gând de duminică:Sfânta Cruce – semnul îndumnezeirii din noi

Zilele îşi şoptesc una alteia taina veşniciei iar noi trecem adesea nepăsători faţă minunea din fiecare până acolo încât putem spune că nu trăim, ci suntem trăiţi. Nepăsarea aceasta a generat derizoriu, expresie a „inimii împietrite”. Am ajuns la mijlocul urcuşului duhovnicesc spre marea sărbătoare a biruinţei vieţii, când Hristos Înviat încredinţează că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor. Despre sensul acestui urcuş, Sf. Grigorie de Nazianz scrie e „să te urci împreună cu Dumnezeu şi să nu te mai opreşti la cele văzute, ci să te urci împreună cu cele înţelegătoare şi să cunoşti, pe de o parte, raţiunea naturii Sale, iar pe de alta, raţiunea iconomiei Sale”. Cinstim Sfânta Cruce pentru că prin Răstignirea, Învierea şi Înălţarea lui Hristos omul nu mai este o fiinţă spre moarte, ci spre înviere. Ne rugăm: Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Ne închinăm cu pioşenie ca în faţa altarului pe care se jertfeşte „mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii” cum glăsuia Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul. O lăudăm şi o slăvim spre îndreptarea vieţii voastre după porunca cea nouă a iubirii manifestată prin iertare. Ar fi de folos să întrebăm: Ce facem cu această iertare? O luăm de la capăt cu păcatele sau încercăm a aduce roadele vrednice de pocăinţă? Cinstim Sf. Cruce în toată ziua şi în tot ceasul, dar cu osebire acum, în timpul păresimi, a celor patruzeci de zile de până la Înviere (din latinescul quadragesima, patruzeci). E vreme de cumpănă şi cumpănire, când, vorba poetului, ne „întrebăm ce e rău şi ce e bine”. Mai întâi ce e rău spre îndreptare, răul fiind o deviere de la bine la care e nevoie să ne întoarcem înainte de a fi înghiţiţi de abisul himerelor; ce e bine spre continuare într-o statornică urmare a lui Hristos.

Mântuitorul tocmai vorbise ucenicilor despre toate cele ce aveau să vină – prinderea şi răstignirea Sa, urmată, a treia zi, de Înviere. Cel care, ca Dumnezeu, era deasupra suferinţei a primit suferinţa proprie omului, ca astfel să ne izbăvească de tot ce presupune ea, culminând cu izbăvirea de moarte. Hristos a binecuvântat suferinţa cu viaţa Sa şi de atunci ea este prilej de purificare de ridicare deasupra condiţiei trupeşti pentru a lăsa sufletului neştirbită bucuria înveşnicirii vieţii. Cu Hristos, suferinţa nu este un blestem, ci, paradoxal, o binecuvântare pentru că El însuşi, „singurul fără de păcat” a suferit pentru noi. A spus-o gânditorul-poet din Lancrăm, satul ce „purta în nume sunetele lacrimii”, considerând suferinţa care „întăreşte fiinţa întru fiinţă/ Singura legătură între noi şi Tine”.

Cu gândul de la cele omeneşti la ruga fierbinte către Dumnezeu

Atunci, în iubirea-i purtătoare de grijă, Petru i-a spus îngrijorat să nu i se întâmple toate acestea, dar Hristos l-a îndepărtat spunând oarecum tăios: „Sminteală îmi eşti, mergi înapoia Mea, te gândeşti cele ale oamenilor, dar nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu!” Ca om, Petru se temea de moarte, însă tocmai el care L-a recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu nu înţelegea cum „Cel venit să ridice păcatul lumii” este deasupra morţii ce pecetluieşte lumea omului. Pradă grijii omeneşti, Petru întruchipează neputinţa firii umane de a se ridica de una singură din suferinţă şi e nevoie ca Domnul să-i vină în ajutor. Şi totuşi. Doar puţin înainte, când Hristos i-a întrebat pe cei aproape ai Săi cine „spun” ei că este, întâiul chemat L-a spus deschis ca Fiu al lui Dumnezeu, fără să aibă înţelesul deplin, pe care avea să-l dobândească mai apoi. La plinirea vremii, când a înţeles toate, a primit cu recunoştinţă să fie răstignit pe cruce cu capul în jos, neaflându-se pe sine vrednic să împărtăşească aceiaşi moarte cu Hristos. Era chiar bucuros că, privind în sus spre Hristos, putea să vadă Învierea. Aidoma, fratele său mai mic Andrei, crucificat pe o cruce în formă de X, care de atunci îi poartă numele. Cum erau dintre cei care, pentru numeroasele fapte bune şi minuni, cereau revocarea condamnării, Andrei se ruga cu disperare: ” Stăpâne nu lăsa ca Andrei, cel legat de lemnul Tău să fie iarăşi dezlegat. Nu mă da celui neruşinat…ca cel care este mic să umilească pe cel ce a cunoscut măreţia Ta.”

Mustrarea pe care Hristos o face lui Petru aduce în lumina minţii şi inimii esenţa creştinismului exprimată într-o afirmaţie axiomatică: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de dine să-şi ia crucea şi să vină după Mine”. Mai întâi, cel ce vrea. Domnul nu obligă, El care a dăruit libertatea nu-şi ia înapoi darul chiar dacă omul se arată indemn de el. El aşteaptă cu nesfârşita-i dragoste pe fiul cel rătăcit pe căile vieţii, acum lunecând primejdios de la absurd spre derizoriu, de „omul măsură a tuturor lucrurilor” la omul fără nicio măsură. E ca o despărţire de un trecut care te-a trădat dar nu reuşeşte să izgonească omul iubirea lui Dumnezeu mereu dimpreună, purtând blând de la moarte la înviere.

Grija pentru viaţa lui Hristos ca Fiu al Omului este, paradoxal, parte a acelui „sine” de unde şi mustrarea pe care apostolul avea s-o înţeleagă mai târziu. E acelaşi „sine”, care în noaptea Răstignirii l-a făcut să se lepede de Hristos şi nu odată că abia la al treilea cântat al cocoşului, ca o trezire, şi-a amintit că toate s-au petrecut după Hristos îi prevestise. Atunci a plâns amar, s-a pocăit şi, dacă lepădarea de Hristos l-a depărtat de mântuire, pocăinţa a fost întâiul pas spre redobândirea de sine, dar ca o recunoaştere a chipului divin din străfundul fiinţei sale. Revenirea a fost pecetluită cu întreitul legământ a iubirii. Sinceritatea lui este neîndoielnică şi aici este surprins caracterul contradictoriu al omului, căruia Crucea lui Hristos îi străjuieşte verticalitatea. Lepădarea de sine nu e sinonimă cu mortificarea trupului fiind renunţarea conştientă şi definitivă la patimi care duc spre întunericul iadului. Lepădarea de sine, renunţare la omul cel vechi şi regăsirea chipului divin, parcă uitat în străfunduri şi e resimţită o eliberare. Fără lepădarea de sine nu este cu putinţă a urma lui Hristos, cum nu e cu putinţă a sluji deodată la doi stăpâni – lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu e cu putinţă să urmeze Celui care Singur este fără de păcat, omul care, din neascultare, s-a robit păcatului; nu e cu putinţă şi îngăduinţă a merge pe urmele lui Hristos purtând povara grea a fărădelegilor, celui care, astfel s-a depărtat de Dumnezeu. Se ruga David: „Întoarce faţa Ta de la fărădelegile mele şi toate păcatele mele şterge-le/ Inimă curată zideşte întru mine şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”.

Fiecare om îşi are crucea sa, primită din clipa din care s-a desprins de pământ dăruit cu şansa de a privi la cer de unde a căzut şi a cărui nostalgie, „a paradisului” alcătuirea o mărturiseşte o înfăţişează măiestrit Nichifor Crainic. De altfel şi limbajul obişnuit o mărturiseşte în expresii de felul „asta este crucea mea”. Ceea ce este cu desăvârşire nou este porunca pe care o dă: „Să vă iubiţi unul pe altul, cum Eu v-am iubit pe voi”. O remarca Eminescu, care, într-un articol din Timpul sublinia: „Iată două milenii aproape de când au ridicat popoarele din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două milenii de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buda, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a lui La-o-tse, asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, nu au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia aceasta simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ pentru de semenii lui; şi Socrate a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi în momentele supreme, a încolţit iubirea în inima Lui şi şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mândrie,nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.”

Semn al Fiului Omului

Semn al Fiului Omului”, crucea este o supremă îmbrăţişare a tuturor – a celor aflaţi în dreapta şi a celor din stânga, pe unii binecuvântându-i pe alţii iertându-i, unora arătând drumul spre desăvârşire, pe ceilalţi ajutându-i să se îndrepteze ca pe vameşul de odinioară. Mai înainte îşi sfătuise ucenicii: „Care vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru. Şi cel care vrea să fie întâiul între voi, să fie tuturor slugă. Că ţi Fiul Omului, n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. Cuvinte aproape uitate într-un timp dominat de „voinţa de putere” probată nu prin iertare ci prin ură distrugătoare, ignorând că, de fapt, cea mai mare putere este de a ierta. Fără păcat care să-i diminueze puterea, Hristos o exercită în iertarea spre vindecare tuturor bolilor, până la vindecarea de moarte. Atunci din mulţime un orb, Bartimeu, a strigat: „Fiule al lui David, miluieşte-mă!” Întrebat ce anume doreşte a spus fără să stea pe gânduri „Să văd iarăşi”, arătând că ştie prea bine ce să ceară – nu bani sau cine ştie ce lucruri materiale, ci vederea. Ca de obicei, în smerenia Sa desăvârşită, făcând minunea, a spus: „Credinţa ta te-a mântui”. S-a ridicat orbul şi L-a urmat ca apostol. Credinţa este o condiţie necesară, nu şi suficientă – se cere să spunem îndată şi în ce credem. Să ne amintim de Ilie a cărui credinţă râvnitoare a coborât foc din cer de a ars şi apa şi, mai târziu, la ridicat la cer. În felul lor, nefericiţii închinători la Baal credeau, dar credinţa le era zadarnică fiind într-un idol asemenea altora. David a spus-o „Idolii oamenilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti”, dar Domnul cerurile a făcut”, El „dă hrană la tot trupul” şi pe El se cuvine a-l lăuda şi slăvi.

Oricum am fi, oricând şi oriunde să nu uităm că nimeni dintre noi nu este în afara Iubirii lui Dumnezeu decât dacă singur se izolează în închisoarea egoismului, a egolatriei, neputincioasă a lăsa loc Iubirii care leagă pe vecie pe Dumnezeu cu omul. Drama cea mare a lui Iuda este că nu a primit şi nici nu l-a iubit pe Hristos şi, deşi a recunoscut nevinovăţia, nu a cerut iertare. Iubirea de sine duce, mai devreme sau mai târziu, la sinucidere ca pe Narcis care a murit pentru că nu a putut ajunge la sinele său adorat. Însemnându-ne cu Crucea Lui răspundem Iubirii lui fără sfârşit cu iubirea noastră dornică de a fi împreună cu Cel care şi-a dat Viaţa ca noi să avem viaţă prisositoare. În semnul Sfintei Cruci ne unim cu Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitorul ce fi-va cu noi până când vremurile s-or sfârşi şi lumea păcatul va fi biruit definitiv de iubire.

Tot ce face creştinul este sub semnul Crucii după spusa lui Tertulian: „înainte şi în timpul treburilor, intrând şi ieşind, îmbrăcându-ne, înainte de somn…la fiecare pas şi la fiecare faptă noi ne însemnăm cu semnul sfintei Cruci”. O facem ca mărturisire, rugăciune spre ajutor şi, mai ales ca recunoştinţă pentru toate câte ni le-a dăruit, pentru cele de care ne-a ferit şi pentru că ne îndură aşa cum suntem; ne apără, ne păzeşte de tot răul din noi şi cel din afara noastră. Însemnându-ne cu Crucea o facem în „Duh şi Adevăr” aşa cum Mântuitorul i-a spus femeii samarinene, căci Duh este Domnul şi Adevăr Fiul Său. Profetul Oseea anunţase „Milă voiesc, iar nu jertfă şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot”. Hristos Cel Înviat este cu noi şi nu mai este nevoie de „arderi de tot” a căror bună mireasmă să fie sfinţitoare. Prigonitorul lui Hristos devenit Apostolul neamurilor spune într-o deplină cunoştinţă: „Preamăriţi pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu, căci toate trebuie să se sfinţească.” Şi fariseii îl preamăreau pe Dumnezeu – o fac şi azi mai ales în faţa „camerelor de luat vederi”) dar numai gura şi cel mai ades ca să acopere lepădarea cu fapta. Sfinţirea însă este a unităţii în totalitatea ei, nu poate fi segmentată pentru că omul însuşi este un întreg pe care Domnul l-a făcut cu mâinile Sale i-a dat suflare din sufletul Său.

Crucea este semnul binecuvântării ce, la începutul şi sfârşitul oricărei lucrări, este făptuire a voii celei bune a lui Dumnezeu, a bunătăţii Sale prin care le-a chemat pe toate de la nefiinţă la fiinţă. Prin Cruce ca altar de jertfă al Fiului lui Dumnezeu, omul a reprimit înveşnicirea de care s-a înstrăinat singur îndepărtându-se de Dumnezeu şi luând povara vremelniciei. În gândirea şi viaţa de zi cu zi, Crucea este, învaţă Părintele Stăniloae, „orice luptă cu răul, cu păcatul din noi, cu izvoarele posibile ale păcatului, egoismul, orice luptă pentru curăţirea fiinţei noastre curgătoare de nămolul gândurilor şi simţirilor tulburi şi întinate, pentru a o face izvor limpede de viaţă lăuntrică şi exterioară. Crucea este înfrânarea de la pornirile rele şi urâte, de la lăcomia nestăpânită şi egoistă, de la plăcerea care descompune, de la mânie şi invidie, de la ura de fraţi, de la bârfire şi de la toată fapta neiubitoare ce vrem să o săvârşim faţă de alţii. Ca atare crucea înseamnă tăria bărbătească a voinţei înţelepte şi a minţii bine intenţionate în faţa valurilor pornirilor inferioare din noi. Crucea înseamnă rezistenţă împotriva asalturilor acestor porniri, înfrânare de la tot ce ne ispiteşte cu o plăcere momentană, dar cu urmări rele pentru noi şi pentru alţii,răbdare  în purtarea unor greutăţi şi încercări de care nu putem să scăpăm prin acte pripite, ci ni le îngăduim şi mai mult;cumpătul şi înţelepciunea în felul de a răspunde la ofensele şi faptele nedrepte ale altora; înseamnă, cu un cuvânt, stăpânirea de sine, care întruneşte în ea înţelepciunea, forţa voinţei şi buna intenţie în toate. Crucea e acţiune sau înfrânarea de la o acţiune din vederea largă a legăturilor fiecărui moment în care suntem puşi cu momentele viitoare ale vieţii noastre cu viaţa altora.” Puterea Crucii este a tainei care se dezvăluie lumii spre a se învălui cu puterea regeneratoare a rugăciunii în faţa icoanelor luminate de candela inimii celui recunoscătoare: „Miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne la nici un răspuns, această rugăciune îţi aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii tăi. Miluieşte-ne pe noi”.

Mila păcii, jertfa dragostei”

Puterea Crucii lui Hristos de a fi armă împotriva diavolului se naşte din jertfa Sa, jertfă a Iubirii care „nu cade niciodată”, din biruinţa Învierii, certitudine a învierii noastre. Nu este puternic acela care încriminează păcatele celorlalţi, acela care le iartă. Mai vine din aşteptarea cuvios răbdătoare a timpului de lumină când slava Sa va fi asemenea celei de la Schimbarea la faţă. Sfânta Cruce pe care o cinstim astăzi şi căreia ne închinăm în fiecare zi îşi face sălaş în minţile şi inimile noastre prin cuvintele lui Hristos: „Care vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi cine vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. Ne-a lăsat ca fiii ai Maicii Sale, simbol sublim al conştiinţei şi sufletului nostru primit prin suflare divină cuvintele „Faceţi tot ce vă spune El”. Ni s-a dăruit tot ce este de trebuinţă şi folositor spre îndumnezeire şi este de cuviinţă şi trebuinţă a lucra pământul din care suntem făcuţi, înmulţind talanţi primiţi ca la cea de a doua venire a Mântuitorului să-i arătăm roadele recunoştinţei. Darul cel mai preţios este pocăinţa ca reînnoit început de drum spre împărăţia cerurilor, care „nu este mâncare, băutură ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Ea este înlăuntrul nostru şi o putem aduce în afară urmând lui Hristos cu sârguinţa credinţei, statornicia iubirii şi neclintirea speranţei în veacul viitor. Ne înălţăm sufletul recunoscători pentru mila păcii Sale pe care ne-a dăruit-o ca moştenire spre a o spori prin vremi înnobilând natura care ne răsplăteşte cu roadele muncii noastre. Ne plecăm fruntea până la pământul din care suntem alcătuiţi în faţa jertfei liberatoare a lui Hristos care ne-a dat viaţă: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.” Având înaintea ochilor pilda Sf. Ap. Pavel, prigonitorul lui Hristos, devenit apostol al neamurilor, să ne stăruim ca murind păcatelor, să trăim întru Dumnezeu recunoscând că „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.

Elena Solunca

Ziaristi Online

URL Scurt: http://www.buciumul.ro/?p=33997

Postat de pe 11 mart. 2018. Catalogat ca Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php