Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Aurel State – Cel din urmă cavaler

“Drumul crucii” avea să înceapă pentru Aurel State în beciurile Poliţiei din Cîmpulung. Directorul Şcolii Normale “Carol I” îşi luase mîna protectoare de pe cel mai bun elev al său, iar Siguranţa Statului credea că îşi face datoria. După o săptămînă de torturi, declaraţia a rămas însă aceeaşi: “Nu ştiu nimic”. Nici un cuvînt în plus. Doar privirea senină a celui ce a ştiut încă de la 18 ani că adevărata luptă nu e cu lumea, ci cu sine însuşi. Nici mai tîrziu, cînd călăii s-au schimbat şi torturile s-au perfecţionat, Aurel State n-a putut fi îngenuncheat. Aceeaşi privire senină şi acelaşi răspuns: “Nu ştiu”. Sau, cînd totuşi era limpede că ştie: “Ştiu, dar nu vă spun. Încercaţi să aflaţi de la mine!”. Şi Securitatea noului regim a încercat în fel şi chip, căci ea nu putea să creadă că există pe lume şi cavaleri de neînvins.

Aurel State nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde, dar nu s-a dat înapoi să sufere alături de cei ce, făcuţi din aceeaşi plămadă cu el, au mers, pe calea lor, spre aceleaşi idealuri: Neamul Românesc şi Credinţa în Hristos. Fiind un credincios discret, dar nedezminţit, viaţa lui s-a desfăşurat întreagă între icoana Mîntuitorului, la care se ruga maica bătrînă din Muscel, şi icoana României Mari, pe care feciorul din Godeni a purtat-o în inima lui pînă la moarte.

Atunci, în beciurile Poliţiei din Cîmpulung, concluzia a fost: suspect de legionarism, dar neincriminabil din lipsă de probe… Dosarul X.Z. 47…

Intrat în 1940 la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, este repartizat în Batalionul de Vînători de Munte de la Sinaia. În 1941 cere să plece voluntar pe Fronttul anticomuunist. Ia parte la luptele din Crimeea şi se numără, în anul următor, la loc de frunte, printre cuceritorii Sevastopolului. Pentru nenumăratele lui acte de eroism, este decorat mai întîi, ca elev-plutonier, cu Virtutea Militară, pentru ca apoi, avansat sublocotenent, să i se confere Ordinul Mihai Viteazul şi Crucea de Fier (cu frunză de stejar).

Dinapoi îl urmărea însă Dosarul X.Z. 47 (pe care între timp va apărea şi calificativul de “fanatic”), iar dinainte îi rînjea moartea. Nu s-a temut niciodată de ea, căci îl purta înainte “nevoia de a aprinde stelele pe cer”. Acolo, în “ciucurele Crimeei”, cade rănit în 1944, apărînd neînfricat fortăreaţa pe care o cucerise cu atîta vitejie. A ştiut să cîştige şi să piardă luptînd, cu demnitatea eroică pe care o purta în sîngele lui româno-macedonean.

În vara lui 1944 avusese loc marea trădare, la care a refuzat să fie părtaş, păstrîndu-şi onoarea militară, aşa cum a procedat toată floarea oştirii române. A urmat, deci, prizonieratul: ani lungi şi grei prin sălbăticiile asiatice, pînă la capătul lumii…

“În februarie 1949, Ana Pauker semnează în numele Guvernului Român o convenţie cu Uniunea Sovietică, prin care România acceptă ca cetăţenii români acuzaţi de «crime săvîrşite pe teritoriul sovietic» în timpul războiului să fie judecaţi în Uniunea Sovietică. Avînd această acoperire formală, autorităţile sovietice trec imediat la acţiune. În simulacre de procese, constituind cea mai flagrantă jignire posibilă adusă ideii de justiţie, toţi inculpaţii, fără excepţie, sînt condamnaţi la pedeapsa maximă: 25 de ani de muncă forţată. După condamnare, împreună cu camarazii lor germani aflaţi în aceeaşi situaţie, vor fi transportaţi în regiunea Vorkuta, una dintre cele mai cumplite insule ale «Arhipelagului Gulag», unde urmau să execute pedeapsa, muncind în minele de cărbuni.

Zona de lagăre de muncă Vorkuta se află în nordul Munţilor Urali, la poalele Munţilor Pai Noi, la 300 de kilometri dincolo de Cercul Polar şi la 300 de kilometri de ţărmul Mării Barents. Temperatura de minus 40 de grade Celsius nu este o excepţie. Dar mai ucigătoare decît clima şi munca forţată («cîrtiţe sub aurore boreale») a fost obligaţia deţinuţilor politici de a convieţui în aceleaşi formaţiuni de muncă şi în aceleaşi barăci cu deţinuţii de drept comun.

În timp de guvernul comunist al României i-a abandonat total pe cetăţenii săi aflaţi în detenţie în Uniunea Sovietică, Konrad Adenauer, şeful guvernului german, întreprinde în zilele de 9-13 septembrie 1955 o vizită la Moscova, avînd ca unic obiectiv repatrierea celor peste zece mii de prizonieri de război germani condamnaţi în Uniunea Sovietică sub învinuirea de «crime de război». Insistenţele sale sînt încununate de succes. Obţine amnistierea lor, şi cum amnistia nu putea fi doar parţială, decretul îi va cuprinde şi pe prizonierii de război români. La sosirea în patrie, prizonierii de război germani vor fi primiţi aşa cum se cuvenea, ca adevăraţi eroi. Guvernul german le creează toate condiţiile, atît materiale, cît şi morale, de a-şi putea reface viaţa. Ce se întîmplă cu camarazii lor români? Pînă la frontiera Republicii Populare Române călătoresc ca oameni liberi, bucuroşi că-şi vor revedea patria şi familiile. La frontieră vor fi însă preluaţi în stare de arest de către Securitatea română şi încarceraţi la Jilava. Vor fi judecaţi din nou pentru aceleaşi capete de acuzare pentru care fuseseră condamnaţi şi apoi amnistiaţi în Uniunea Sovietică şi vor zace în temniţele comuniste pînă în 1964, cînd Gheorghiu-Dej a golit închisorile printr-un act de graţiere. Recunoştinţa patriei comuniste!” (Puncte cardinale, anul I, nr. 12, decembrie 1991, p. 5).

Ajunşi acasă,, eroii deveniseră “monştri” şi “bandiţi”. Ce să facă o lume de viermi cu cavalerii întorşi din Cruciadă?! Pe dosarul lui Aurel State, bunăoară, se pusese pecetea nesupunerii absolute: fanatism legionar!Iarăşi privirea senină şi răspunsul cavaleresc: “N-am fost legionar. Dar, dacă vă temeţi atît de tare de ei, vă rog să mă consideraţi unul de-al lor!”. Şi cavalerul crucii fu chemat să dea socoteală… Întrebări absurde şi grosolane despre oameni şi întîmplări din vremuri trecute (mai ales despre camarazii din lagărele sovietice, în frunte cu bunul său prieten George Fonea, poetul prizonierilor), chinuri fizice şi mai ales sufleteşti… Şi atunci, vai, răbdarea ajunse la capăt!Aurel State, interogat brutal de satrapul Gheorghe Enoiu, s-a aruncat, în plină anchetă, de la ultimul etaj al clădirii arestului din fosta stradă Uranus. Dar un înger îi cenzură saltul şi căzu în patru labe, ca o felină! “Am vrut să sar în gol, dar m-am împiedicat de aripa unui înger”, spunea. După opt luni de comă, cu 120 de fracturi în tot corpul, cu şuruburi şi plăci metalice pe sub piele, omul continuă să înfrunte istoria; frînt a fost, dar în-frînt – niciodată!

Abia în 1964 ieşi din bezna temniţelor, fără nici o pată pe suflet. De la el nimeni nu a reuşit să scoată nimic, prin nici un mijloc, aşa cum nu reuşiseră să scoată, de pildă, nici de la un Arsenie Papacioc, îngerescul duhovnic de la Techirghiol, sau de la un Alexandru Ghica, prinţul de sînge al demnităţii legionare.

Pe Aurel State l-au hărţuit neîncetat şi după aceea. Se înscrisese la Litere şi terminase primul (în 1970), căpătînd post de profesor de limba germană în Bucureşti (de pe care avea să se şi pensioneze). Avea rude sus-puse (un văr după mamă, Proca, chiar ministru al Sănătăţii), care nici în cele mai grele şi nici în cele mai destinse clipe n-au catadicsit să-i întindă vreo mînă de ajutor, grijulii ca nu cumva, avînd de-a face cu un “duşman al poporului”, să le zboare scaunul de sub fund… Dar Aurel State nu l-a vorbit niciodată de rău pe vărul său, iar cînd îl vorbeau alţii, indignaţi, îi lua mereu apărarea, pretinzînd că-l “înţelege”… Era structural incapabil să urască pe cineva, oricît rău i-ar fi făcut.

Îşi risipea puţinii bani cu generozitate, spre a-şi ajuta prietenii aflaţi în nevoie. Avea, ce-i drept, şi această mică trăsătură curioasă: dacă îţi împrumuta zece mii de lei, uita să ţi-i mai ceară înapoi; dar dacă îţi împrumuta zece lei, te bătea la cap să-i înapoiezi ori de cîte ori te întîlnea (“Măi Marcele, tu mai ştii că ai să-mi dai zece lei?”)! Lui îi ajungeau cîteva sute de lei pe lună. Suferind cu stomacul (avea să moară de ulcer perforat), mînca aproape numai pîine cu miere şi, uneori, pe lîngă ceai, şi ceva lapte. Cînd îi veni oferta unei pensii din Germania, ca deţinător al Crucii de Fier, o refuză cu nobleţe: “Idealurile pentru care am luptat eu nu se pot plăti cu bani. Prea tîrziu şi prea nepotrivit v-aţi adus aminte de noi…”

Trăia singur într-o garsonieră de la marginea Bucureştilor. Traducea cu multă migală din germană şi rusă (Hans Magnus Enzesberger, Ciabua Amiredjibi etc.). Acolo şi-a scris şi cartea în care mărturiseşte despre sine şi despre lumea prin care a trecut. Ultimul ei titlu a fost Drumul crucii. Trei părţi convergente în el însuşi: experienţa frontului, experienţa prizonieratului la ruşi, experienţa temniţelor comuniste de acasă. Pentru această carte-mărturie fu hărţuit din nou (reuşise să expedieze o copie în Germania, unde a şi apărut, fără ca el să mai fi avut mulţumirea de a o vedea pînă la capăt tipărită).

La 17 noiembrie 1983 a pornit în ultimul său marş, spre Cer, să-şi închine spada Celui ce mizase pe el. Pînă în ultima clipă n-a fost auzit atribuindu-şi sieşi vreun merit. Îi plăcea să creadă că rugăciunile mamei sale îl salvaseră în toate împrejurările…

Oare cînd i se va retipări cartea în România (căci ediţia modestă, de la începutul anilor ‘90, a trecut, practic, neobservată)? Ce sublimă lecţie de rectitudine cavalerească poate afla în ea tînăra generaţie! Căci cine nu va căuta acolo “literatură”, va găsi în ea tot restul, cu asupra de măsură.

Un lucru e cert: că a cîştigat pariul.

În urma lui rămîne surîsul atotştiutor al Bunului Dumnezeu.

(Răzvan Codrescu și Marcel Petrișor – Revista Rost nr. 99 din mai 2011 (an IX), pp. 29-31)

Aurel State – ”sfântul mărturisitor al pătimirilor noastre”

 

Mă urmărea mereu gândul cu privire la soarta martorilor mei de la proces, foștii prizonieri, și, de câte ori aveam prilejul, îi chestionam pe aiudeni dacă prin celularul sau zarca Aiudului vor fi auzit cumva de ei. Informațiile strânse, deși insuficiente – și unele dintre ele contradictorii – au avut darul de a mă liniști. Aproape toți erau în viață, la Aiud. Așadar, sentințele de condamnare la moarte nu fuseseră executate, ci comutate, probabil, în închisoare pe viață. Asta mi-a adus o oarecare ușurare. (…)

Dar, cu ocazia asta, am aflat mai multe amănunte despre condiția tragică în care unul dintre-ai noștri, Aurel State, căutase să-și salveze sufletul prin sacrificiul vieții. După câteva ședințe de tortură, petrecute în cursul anchetei de la Uranus, dându-și seama că nu va putea rezista la nesfârșit chinurilor și-i vor scăpa astfel declarații acuzatoare privind alți inculpați, camarazi din prizonierat, s-a hotărât să se sinucidă la prima ocazie ivită. Pe traseul ce ducea de la celulă la ”aer” (locul plimbării zilnice a deținuților), a observat, în ciuda ochelarilor negri, o scară metalică ce ducea la terasa acoperișului. Și-a făcut planul în detaliu, iar în momentul în care i-a căzut bine și-a smuls ochelarii, l-a izbit pe însoțitor și s-a avântat pe scară. Ajuns pe terasă, s-a repezit spre marginea acesteia și s-a aruncat în gol. Aproape muribund, a fost cules de pe caldarâm, dus la spital, cusut, pus în ghips și în final reconstituit. În această situație a fost pus în cărucior și prezentat, schilod, faimosului tribunal militar din strada Negru Vodă.

Acolo a fost judecat pentru ”crima” de-a fi luat parte la înmormântarea lui George Fonea (”prilej de complotare împotriva orânduirii noastre statale”, potrivit rechizitoriului procurorului) și de a fi frecventat tutungeria unde lucra Puiu Atanasiu (”centru conspirativ al criminalilor legionari împotriva regimului nostru de democrație populară”, conform aceleiași surse). De fapt, motivul real al urmăririi lui, ca și al atâtor alți foști prizonieri, era atitudinea de rezistență din prizonierat împotriva ingerințelor politicului în lagăre, manifestată mai ales prin greve de foame, în special cea pentru repatriere, din 1948. (…) Considerat atunci instigator, la fel ca Fonea și Ilarion Stănescu, precum și atâția alții, a fost trimis în judecată, împreună cu aceștia, dinaintea instanțelor militare sovietice pentru comiterea unor crime de război imaginare. Condamnat la ani grei de închisoare, i-a ispășit alături de cei doi în spațiile morții albe de dincolo de Cercul Polar, de unde, după destinderea produsă în urma morții lui Stalin, au fost repatriați în 1955.

S-a înscris la Facultatea de Litere, dar n-a avut răgaz să o termine, fiind arestat. Acum avea să pătimească, din partea sinistrului tribunal din Petru Vodă, o condamnare substanțială, pe care și-o va executa la Aiud. La câțiva ani după eliberarea tuturor deținuților prin decretul din 1964, l-am revăzut întâmplător, cu prilejul unei expoziții de pictură de pe Calea Victoriei, în biroul de contabil al unui prieten comun, Pantelimon Guțu, și el fost prizonier. Trupul său schilodit era instalat în scaun flancat de cele două cârje, și avea pe chip un zâmbet luminos și ușor poznaș, de parcă ar fi făcut haz de dramatica lui ispravă. ”M-am agățat în cădere de o aripă de înger”, mi-a spus el atunci în glumă, parcă pentru a-și justifica eșecul sinuciderii.

Terminase facultatea și preda limba germană la un liceu din capitală. A fost ultima oară când l-am văzut. După revoluție, am auzit de la un alt prizonier, pictorul Sandu Cumpătă, că-și scrisese memoriile privind prizonieratul și pușcăria (și avea, har Domnului, ce povesti) și le publicase în 1983, sub titlul Drumul crucii, la Coresi Verlag din Freiburg, în Germania ”refegistă”, cu ocazia Anului deținuților politici din România. Însă cartea a căzut în mânile Securității, iar el a fost arestat, bătut și torturat cu sălbăticie.

La câteva luni de la această întâlnire cu Securitatea a fost internat în spital, pentru nu știu ce afecțiuni, și a murit, încheindu-și astfel chinuita, dar eroica lui existență într-o lumină apoteotică de martir. Pentru mine și pentru ceilalți, foști prizonieri și deținuți politici care încă mai zăbovim pe tărâmurile acestei lumi, Aurel State rămâne sfântul mărturisitor al pătimirilor noastre. Fie-i țărâna ușoară!

(Radu Mărculescu – Mărturii pentru judecata de apoi, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 207-209)

Aurelian State – un adevărat erou

 

Printre mulți oameni de calitate cu care am fost hărăzit să conviețuiesc în acea blestemată Zarca, o închisoare veche de pe vremea Mariei Tereza, am avut mulți colegi la care mă voi opri pe rând, în măsura efectului psihologic lăsat asupra mea.

Voi începe cu profesorul Aurelian State. El s-a născut în județul Câmpulung-Muscel. Era absolvent al școlii normale, fiind învățător. Face școala militară, obținând gradul de sublocotenent în rezervă. Începutul războiului îl găsește concentrat, pleacă pe front. Parcurge toate etapele războiului de la Nistru până la Caucaz, luptă fără frică, angajându-se total în cele mai grele acțiuni. Deseori, inamicul punea serioase probleme și cuiburi de rezistență, care, prin metodele clasice erau greu de distrus.

În aceste situații se făcea apel la voluntari. State era întotdeauna în fruntea listei, iar în urma lui cei mai curajoși subofițeri și ostași se aliniau. După ce cercetau foarte temeinic poziția inamicului, treceau la atac prin surprindere, paralizând inamicul și cucerind poziții cheie. Cele mai importante acte de eroism le-a avut în jurul Sevastopolului. Cu ajutorul grupului de voluntari, condus de Aurelian State, a făcut posibilă cucerirea fortăreței Sevastopol. Această victorie i-a adus lui State cea mai înaltă decorație a Armatei Române „Mihai Viteazul”. După cucerirea Sevastopolului, unitatea lui State și-a continuat înaintarea spre Caucaz. Aici, State primește o misiune foarte riscantă. Lupta cu partizanii, care era foarte dificilă, lupta cu forță în uniformă se ducea după toate regulile războiului. Dar cea de partizani nu-ți oferea nici o șansă de apărare. Pe partizani nu-i puteai distinge de populația civilă; aceștia atacau prin surprindere și erau ascunși de localnici. Uneori și localnicii cădeau sub gloanțele partizanilor, fiind bănuiți de colaborare cu inamicul. Locotenentului de rezervă Aurelian State i-a fost foarte greu până a reușit să-și organizeze un serviciu de informații în rândul localnicilor, care nu toți simpatizau cu partizanii și se temeau de întoarcerea armatelor sovietice. Relatările locotenentului State erau foarte captivante și te țineau cu sufletul la gură. Avea și o memorie fidelă și foarte talentat povestitor și analist al situației al cărei participant a fost. Între timp au preluat rușii inițiativa după dezastrul de la Stalingrad, unde gerurile cumplite au demoralizat armatele româno-germane, motoarele avioanelor și ale blindatelor nu mai porneau. Peste toate acestea a venit și trădarea Japoniei, care a încheiat pactul de neagresiune cu Rusia, permițând rușilor să-și retragă cele 100 de divizii din Manciuria și să le arunce în luptă la Stalingrad, realizând încercuirea trupelor germano-române, care, datorită gerului, lipsei de aprovizionare și oboselii nu au mai putut rezista și feldmareșalul Friedrich Paulus, comandantul Armatei a VI-a germană, a capitulat. Puțini au scăpat din acea încercuire, mulți ostași aveau degerături și erau bolnavi. Povestirile lui Aurelian State continuă cu retragerea din fața ofensivei sovietice. În această retragere el va avea un rol, trupele române din Crimeea s-au retras în portul Sevastopol, unde așteptau numeroase vase care să le îmbarce pentru întoarcerea în țară. Aceasta se întâmpla în primăvara anului 1944. Pentru a se asigura îmbarcarea trupelor era nevoie de o grupă de mitraliere care să-i țină pe ruși pe loc, să nu pătrundă în incinta portului. Pentru această operațiune era nevoie de oameni de sacrificiu, de voluntari. Și de această dată ofițerul în rezervă Aurelian State se oferă, cu mai mulți curajoși, conștienți fiind că în cele din urmă vor fi uciși în luptă sau, în cel mai bun caz, vor cădea prizonieri. După ce s-au instalat cu mitralierele în poziții strategice, au deschis focul asupra pozițiilor rusești, oprindu-le pătrunderea în rada portului, până ce toate trupele s-au îmbarcat și au ieșit în larg. Odată misiunea încheiată, voluntarii lui State au încetat focul și s-au predat rușilor. Fiind luați prizonieri, au fost îmbarcați într-un tren de marfă cu care au călătorit aproape două săptămâni până au ajuns în lagărul Oranki din Siberia. Aici, după multe investigații, a fost identificat că a luptat contra partizanilor. Va fi judecat de un tribunal militar și condamnat la 25 de ani de mună silnică. State, după proces, este trimis în alt lagăr, să-și execute pedeapsa. În acel lagăr majoritatea condamnaților erau germani, ofițeri cu grade superioare. Această mutare i-a făcut un serviciu. El, care cunoștea limba germană, aici, între nemți, s-a apucat de conversat, aprofundându-și cunoștințele lingvistice și literare. În același timp, el fiind dotat cu înclinații spre cultură, a împărtășit și germailor cultura poporului român. Profesorul State, cum îl numeau germanii, a stat zece ani în acel lagăr, până în 1955, când au fost eliberați cei condamnați din lagărele rusești. În urma vizitei lui Konrad Adenauer la Moscova, State putea opta atunci pentru Germania, dar s-a întors acasă să-și vadă mama și țara pentru care a făcut atâtea sacrificii. Nu bănuia ce-l așteaptă atunci în țara lui dragă. Se stabilește la București, își continuă cursurile de limbă germană, devine profesor de limba germană. Dar cum era o fire de luptător neînfricat, ia legătura cu anumiți luptători din rezistență și din prizonierat. Urmărit permanent de Securitate, el care avea și o fișă încărcată din Rusia, în 1958 este arestat și dus la Ministerul de Interne. Acolo este supus unor torturi cumplite ca să-și declare activitatea pe care a făcut-o împotriva statului și complicii pe care îi are. A rezistat câteva săptămâni la tortură, dar își dădea seama că într-o zi nu va mai putea îndura. Și, cum nu accepta să-și desconsipre camarazii, a studiat un plan.

Când îl duceau la anchetă, trecea printr-un coridor care avea un geam fără gratii; acest geam dădea într-o curte interioară. L-a ochit bine și și-a calculat mișcările cum să sară când va fi deschis. Ocazia s-a ivit curând și, ca un atlet ce era, a sărit de la etajul șase în gol. Când a luat contactul cu solul, corpul său s-a frânt în mai multe părți, fruntea, bărbia s-au crăpat, nasul s-a rupt, o mână s-a fracturat în mai multe locuri, la fel bazinul și un picior rupt în mai multe locuri. Așa tocat cum era, după izbitura cu solul, și-a pierdut cunoștința, a fost transportat la Spitalul Central.

O echipă de medici s-a pus pe treabă și a reușit să-l salveze. După mai multe luni s-au sudat fracturile datorită îngrijirilor medicale. În final un picior i-a rămas cu șapte centimetri mai scurt, de asemenea și o mână. La bărbie avea o cicatrice, la fel la bazin și la frunte, nasul mai avea nevoie de operație pentru a căpăta formă de nas. Asupra lui avea două cârje, ca să se poată deplasa. Cu toată grozăvia accidentului, avea un moral de invidiat. Colonelul Crăciun, în loc să-l ducă la spitalul închisorii, l-a dus la secția de exterminare Zarca. Șederea mea cu State în celulă a fost o plăcere. El era foarte volubil și un povestitor neîntrecut. Era ajutat de o memorie excepțională. După mai multe luni ne vom despărți cu multe regrete. Între noi se stabilise o adevărată prietenie. După ce ne-au separat am căutat să mai aflu ceva despre el, dar a fost imposibil. După trei ani, în 1964, ne-am reîntâlnit în trenul ce ne ducea spre casă, eu la Brașov, iar el la București. În libertate nu ne-am mai văzut. Am aflat de la alți frați de suferință că este profesor de germană în București și apoi, prin „Europa Liberă”, că are probleme cu Securitatea lui Ceaușescu, care l-a arestat și ucis în beciurile lor. M-a întristat mult dispariția acestui adevărat erou.

(Alexandru Salcă – În zeghe printre sfinți. Memorii II, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2000, pp. 189-192)

În celulă cu Aurel State

 

… Deci ședeam și dârdâind în celula mea când ușa se deschide și gardianul cel câinos îmi vorbește cu o voce mieros de blândă:

O să te bag în altă celulă. Vezi că acolo este schilodul ăla de-i zice State. S-a culcat pe jos și zice că va sta așa ca să moară. Nu vreau să am nici un necaz în schimbul meu. Dumneata ești om cu carte. Convinge-l să se ridice; eu mă duc să raportez colonelului toată tărășenia asta.

Sunt mutat, deci, în celula unde Aurel State era într-adevăr trântit pe spate în mijlocul celulei. Norocul lui era că nimerise într-una din celulele relativ ”calde” și care nu avea apă sau urină pe jos.

M-am prezentat și ne-am împrietenit repede, fiindcă Aurel era din Schitu-Golești, lângă Câmpulung Muscel și aveam o serie de cunoștințe comune.

Deși el nu se considera legionar (aplicând dispoziția că ofițerii nu trebuie să facă politică) era, evident, un simpatizant al nostru și avea mulți amici, ca Puiu Atanasiu, Popescu Vorkuta, toți legionari cunoscuți.

Aurel mi-a explicat că el a avut întotdeauna dreptul la pat, de la București, dar aici, la Aiud, fiindcă a avut o discuție aprinsă și contradictorie care l-a înfuriat pe Crăciun, acesta și-a abrogat puterea de a-i suspendat acest drept, care pentru el era esențial.

De altfel, a spus el, un vânător de munte este antrenat să doarmă pe pământul înghețat și nu odată am făcut asta în campania noastră contra bolșevismului.

Gardianul, desigur, s-a uitat prin vizetă și văzând că Aurel State nu se ridică, s-a dus și a raportat lui Crăciun, fără doar și poate. Cum este foarte probabil că acesta făcuse o ilegalitate luând dreptul la pat lui Aurel State, un drept care îi fusese dat de autoritățile superioare de la București, Crăciun s-a temut și a ordonat ca State să fie dus îndărăt în Zarcă, și lăsat acolo să stea lungit.

Și astfel am scăpat de o duzină de zile de izolare fiindcă am fost scos cu Aurel State și mutat cu el într-o celulă de la etajul Zarcei.

(Puiu Năstase – Temerarii, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, pp. 394-395)

Aurel State – omul care a scris o pagină glorioasă în istoria poporului român

 

Pușcăria Aiudului îi cunoștea pe Nae Cojocaru și pe Aurel State ca pe doi inși pe care nici Nordul Siberiei lui Stalin, nici torturile anchetatorilor români după aducerea în țară, nici argumentele ”științifice” ale lui Maromet, Goiciu sau Gheorghiu – directori notorii de pușcării – nu-i putuseră convinge să-și facă autoanalize critice, reeducări, cereri de clemență, sau să regrete că fuseseră, sau mai erau încă, legionari.

Crainic îi știa și el, căci, în Aiud, cine nu auzise de ei? Doar nea Petrică Țuțea era dintr-un sat aproape lipit cu al lui Aurel State, așa că cine-l cunoștea pe Țuțea, îl cunoștea și pe State. Iar cine-l cunoștea pe State, îl cunoștea și pe Nicolae Cojocaru, cu toate că acesta era dobrogean.

Epopeea lor siberiană îi înfățișase ca pe doi siamezi, iar NKVD, neștiind cum să scape de ei, deși-i condamnase la moarte albă, în temnițele Nordului de gheață, unde intemperiile nu reușiseră să-i răpună, îi livrase Securității românești. Învinuirea: crimă de război, pentru care urmau să plătească în țară.

Și-au plătit-o cu vârf și îndesat. Într-un mod de legendă, în care, pentru amândoi, miracolul se împletise de multe ori cu norocul. (…)

[La Aiud, Nae Cojocaru] fu pus sau sfătuit de prieteni ”înțelegători” să-și facă autoanaliza.

– Ce să-mi fac? se miră el, atunci când unul se dăduse mai aproape de el ca să-l convingă. Autoanaliza? Ce-o mai fi și aia?

– Ai să vezi tu, Nae! îi strigă Aurel State, strecurat printre cei care se adunaseră să-l vadă și să-l audă.

Și ochii lui se-nfipseră în cei ai lui Nae ca două fulgere, așa că Nae se întrebă ce voia, oare, să-i comunice tovarășul de ”baladă siberiană” cu care nu se mai văzuse de când fusese aduși din prizonieratul rusesc.

Dar ce voia să-i spună State nu mai apucă să audă, căci grupul adunat în jurul lor fu spulberat de gardieni și fiecare fu dus spre ”locul” dinainte stabilit. Nae Cojocaru la celular și Aurel State la Zarcă, la recalcitranți, la fanatici, la ”neînțelegători”.

Privilegiile unor deplasări în închisoare, ca pentru Țuțea, Pandrea, Crainic, Gyr și încă unele ”mărimi” nu le aveau și muritorii de rând.

Dar pe Aurel State nu-l priveau privilegiile altora. Îl obseda doar Nae Cojocaru.

Ce se va alege de el văzând ce i se ”oferă” și prin ce trebuie să mai treacă? Va rezista oare noilor tentații ale Aiudului? Cântecelor de sirenă ale celor de mai sus decât Crăciun, sau va cădea înfrânt, la limita puterilor sale atât de încercate?

Știa doar prea bine că omul este o cantitate finită de posibilități. Lunga-i experiență de front și de prizonierat îl învățase multe…

Plecase pe frontul de Răsărit ca voluntar, la vârsta de 20 de ani, cu gardul de sublocotenent de infanterie. Își amintea, răscolindu-și trecutul, că un colonel profesor la școala militară le spusese odată infanteriștilor: ”Voi, dragii mei, voi, infanteriștii, aveți onoarea să priviți, primii, dușmanul în ochi!”

Cumplită onoare! Avusese parte de ea de atâtea ori, ca și de ochii atâtor dușmani – ruși, uzbeci, mongoli, ucraineni, bașkiri, ciucci… Ba chiar și de evreii unui politruc, la asediul Sevastopolului. Și ce reacții diferite, la fiecare! Tăcere la unii, tristeți la alții, disperare la mulți, încercări de sinucidere, și multe blesteme la adresa politrucilor care-i împingeau de la spate, aruncându-i în luptă.

Foarte puțini avuseseră curajul să înfrunte umilința prizonieratului cu demnitate și resemnare. Stări pe care le trăise și le încercase și el de atâtea ori. (…) Și pe el favoarea sau norocul îl condusese pe drumul prizonieratului.

Spre nordul înghețat al Vorkutei (din fericire mai apropiat decât Kolîma), apoi spre arșița de foc a deșertului Karaganda, în care erau altfel de lagăre. Îngheț în cele din Nord, cu istoveală în minele de turbă, iar în cele din Karaganda cu sete, foame, sudoare și disperare.

Pe toate le încercase și din toate gustase, dar nu după pofta inimii lui, ci după cea a învingătorilor…

Câte anchete, în acele spații nesfârșite, câte greve ale foamei și câtă luptă cu aparatul represiv care-i stigmatizase drept ”criminali de război”.

Pentru ca, în final, livrați patriei mame (după cinci spre zece ani de prizonierat), să-nceapă calvarul Gherlei, al Jilavei și al Aiudului, cu tot suplimentul de tortură al anchetelor autohtone.

De departe cel mai greu, pentru că, voind să-i pună capăt, într-o zi, sărise-n gol de pe acoperișul Uranusului (planeta penitenciară de pe strada bucureșteană cu același nume), pe caldarâmul de beton al curții interioare.

Peste o sută de fracturi de oase, în tot corpul. Luni de comă până la un nou proces, cu pedeapsă de ispășire. Nu scăpase de nimic și trecuse prin toate cu capul sus. Nu coborâse nici o clipă ștacheta de ”cavaler fără frică”: nici în Nordul Siberiei, nici în deșertul Karagandei și nici atunci când, sprijinit în două cârje mizerabile, se târa prin curțile Aiudului, de la Zarca unde era izolat, până la ședințele deschise ale celor ce înțeleseseră să-și facă autoanaliza. Exemple de supunere și de capitulare care nu-l puteau strămuta dintr-ale sale. Își dăduse sângele pentru Patrie și nu mai avea nici un rost să verse și cerneală pentru ea.

Rezistase la atâtea, pe meridiane îndepărtate, doar nu era să capituleze la Aiud! Să le dea dreptate celor care n-o aveau? În nici un caz! Curtea supremă pentru el era Judecata din Urmă: Judecata Absolută din care, după saltul în gol, zărise ceva: un fel de consiliu la care fusese dus, străbătând o ceață de Geneză, de către o ființă nevăzută, până în fața unor bătrâni cu incerte bărbi albe. Un singur glas auzise: ”Pe acesta, duceți-l jos, nu i-a sosit vremea!” Nu putea uita această hotărâre și mult îi dăduse de gândit.

Dar numai lui, nu și lui Nae Cojocaru la care ținea atât de mult și pentru care se și frământa. Putea-va trece cu bine ispita? Îl mai țineau oare puterile atât de slăbite de ultima încercare de la Gherla? și cum să-l ajute, în cazul în care…?

Administrația nu-i lăsa împreună și se temea. Se temea, pentru că, în singurătate, chiar și eroul poate cădea. Doar sfinții nu, dar… Nae nu intra în categoria lor. Din omul viu, ar fi fost o greșeală să-și facă idol. Nici din sine nu-și făcuse, necum din cine l-ar putea dezamăgi. De aceea se temea…

Și se temu până ce, într-o bună zi, se pomeni cu Nae în celulă. Îl trimisese administrația ca să-l convingă pe el, Aurel State, să cedeze, să înțeleagă și să-și recunoască greșeala de a fi fost legionar și luptător pentru Hristos.

De cum îl văzu în celula lui, Aurel îi înțelese rostul vizitei. Nu spuse nimic și așteptă să deschidă Nae gura.

Doar că Nae, în loc să vorbească, sări la el plângând și-l îmbrățișă. Iar Aurel, proptindu-se în cele două cârje ce-l susțineau, îi întinse obrazul. Prea-i era drag și prea multe înfruntaseră împreună!

– Iartă-mă! spuse Nae. N-am venit să te conving, ci doar să te îmbrățișez și să recunosc că m-ai depășit. Vorkuta și Karaganda, lagărele tale, au fost mai cumplite decât Kolîma mea…

Când Simion Ghinea îi aduse la cunoștință lui Petre Țuțea ce se întâmplase la întâlnirea dintre Nae Cojocaru și Aurel State, bătrânul exclamă: ”Ăștia doi, da! Au scris o pagină glorioasă în Istoria poporului român!”

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 157-164)

Aurel State – un om martirizat care a îndurat chinuri de neînchipuit

 

Era către sfârșitul lunii decembrie 1962, când colonelul Crăciun pregătea ofensiva contra deținuților politici din Aiud. (…) Suntem duși la club – o sală mare, în care încăpeau sute de oameni. După prelucrarea severă încheiată cu amenințări drastice, suntem scoși cu zeghea pe cap și duși la zarcă.

Grupul de fantome din care făceam parte este condus la celula nr. 24 de la parter. Ne dăm jos zeghea de pe cap și ne vedem față către față. Nu era nici unul dintre cunoscuții mei. Cu excepția doctorului Busoicescu, care avea peste 60 de ani, totți eram tineri: doi foști studenți, un fost ofițer de rezervă, prizonier în Rusia, un țăran macedonean și eu, care contam tot ca student. (…)

Ultimul ”tânăr” era State Aurelian. După ce absolvă Școala Normală, face școala de ofițeri de rezervă de infanterie. Tânăr sublocotenent este trimis pe front. Cade prizonier la Sevastopol și atunci începe drama vieții lui State, mai întâi ca prizonier de război, ca deținut politic în Gulagul rusesc și apoi ca deținut în Gulagul românesc. (…) Fostul prizonier și deținut repatriat din Gulagul rusesc, încăput pe mâna Securității este martirizat și adus în pragul sinuciderii.

Datorită faptului că în prizonierat avusese atitudine dârză contra Anei Pauker, Valter Roman și a altor cozi de topor trădători de țară, a îndurat multe suferințe. Datorită eroismului său, K.G.B.-ul vroia să-l compromită sau chiar să-l lichideze. Pentru asta i-a înscenat proces și l-a condamnat la muncă silnică pe viață. Ca deținut, State a fost târât prin temnițele din Gulagul rusesc, unde a îndurat chinuri de neînchipuit.

Ca urmare a intervenției R.F.G. la Moscova pentru recuperarea nemților, românii au beneficiat și ei de clauză și au fost repatriați. Dar, repatrierea, pentru cei mai mulți, a însemnat intrarea într-un iad mai apăsător decât cel rusesc.

Așadar, bietul State, odată ajuns în patria pentru care și-a vărsat sângele apărându-i libertatea și demnitatea, este înhățat de Securitate și după dosarul semnat de Ana Pauker și Valter Roman este anchetat și torturat.

Simțind că cercul se strânge și există pericolul de a fi în situația să dea nume, a hotărât să se sinucidă pentru a-i salva pe cei vizați. Dar cum? Securitatea avea nevoie de date și State trebuia să trăiască să le furnizeze, așa că era păzit strașnic.

Găsise totuși o soluție. Tot ducându-l la anchetă, a observat într-un loc o scară de incendiu care dădea pe acoperiș. Într-o zi, când și-a dat seama că gura de pod era deschisă, a dat un pumn zdravăn în față sergentului care-l conducea, la trântit la podea și a rupt-o la fugă pe scară. A ieșit pe acoperiș și s-a aruncat cu capul în jos pe trotuar. N-a fost să moară. Închisoarea Uranus, unde se petrecea acțiunea, nu era prea înaltă.

La spitalul Văcărești, este adunat, cârpit, îndreptat și după luni de zile State era o alcătuire informă, la care numai capul cu ochii vii, vulturești, era normal. Un umăr mai sus, celălalt căzut, un picior mai scurt și țeapăn cu femurul intrat în bazin, câteva coaste rupte ieșite în afară. Mersul lui era un fel de salturi proptindu-se între două cârje. Te mirai cum de mai poate trăi. Trebuia să-l ajuți să se întindă pe pat sua să se ridice în capul oaselor; să-l ajuți să se așeze pe tinetă sau să-i ridici de jos un obiect pe care-l scăpase din mână. Orice mișcare forțată îi provoca dureri atroce.

Și frigul ne tortura… un duh de deznădejde parcă tot mai insistent se insinua în sufletele noastre. (…)

Îl ascultam pe State. În ciuda faptului că avea un trup schilodit și istovit, ochii îi erau vii, spiritul proaspăt și cald, înviorător și dătător de optimism. N-am surprins niciodată vreo umbră de pesimism sau răzvrătire împotriva destinului.

Trăiam într-o atmosferă de înaltă ținută spirituală, mai ales că era pe la începutul lunii aprilie și nu ne mai tortura frigul. Dimineața, după program, până către ora prânzului, fiecare era ocupat cu rugăciuni, cu meditații sau vreo informare. (…)

După masă, era timp rezervat pentru povești și convorbiri. Convorbirile cu State aveau pentru mine o valoare de balsam spiritual, un adevărat tonic. (…)

Dar într-o bună zi, era în Vinerea Patimilor Domnului, în seara zilei de 12.04.1963, ușa se deschide și gardianul îi ordonă lui State să se pregătească pentru izolare. Mi-am zis: ”Vor să-l omoare”. Dar nu mi-am dus gândul până la capăt, când l-au pe gardian spunându-mi: ”Și tu”. (…) Am pus mâna pe fruntea lui State, am făcut o scurtă rugăciune, l-am sărutat și am avut puterea să-i mai spun: ”Dumnezeu să te aibă în pază”. Gardianul a dat dovadă de omenie și n-a reacționat. FĂră nici un cuvânt mi-a deschis și am intrat în altă celulă. (…)

Reflectând asupra evenimentului, am găsit tâlcul izolării lui State. Cu câteva zile în urmă, colonelul Crăciun, comandantul închisorii, trecuse din celulă în celulă. În cuvinte dure și amenințări ferme, a căutat să ne facă să înțelegem că nu vom ieși de acolo, dacă nu ne vom schimba atitudinea. Răspunsul nostru a fost tăcerea.

În urma grevei foamei și a stării sănătății, State a fost scos de la izolare și dus la infirmerie.

Prin anul 1967, student fiind, l-am întâlnit pe State Aurelian, care pe o motoretă triciclu se ducea la Universitate. Era student la facultatea de litere…

(Mărturia lui Nicolae Zârnă – Din documentele rezistenței, nr. 6, A.F.D.P.R., București, 1992, pp. 279-286)

Aurel State – ”avea un curaj nemărginit și o ținută de o demnitate neclintită”

 

În lungii mei ani de detenție am întâlnit trei oameni care, cum spunea zicala, „și-au văzut moartea cu ochii”; ei puteau afirma, pe bună dreptate, că se întorseseră de dincolo de mormânt: [Ștefan Dragomir, Lt. Col. Botezatu și Aurel State]. […]

Cu câteva luni mai târziu, după procesul meu, în același peniteciar Pitești, am stat în aceeași celulă cu un alt fost prizonier de război, pe care am ajuns să-l iubesc și să-l admir mai mult decât pot spune: Aurel State. Era originar dintr-un sat de lângă Cîmpulung, se pregătise pentru a fi învăţător (urmase Liceul Pedagogic) şi înainte de a împlini şi 20 de ani se prezentase voluntar ca să facă serviciul militar înainte de termen.

Cînd s-a declarat războiul contra Rusiei, era sergent într-un batalion motorizat din infanterie care nu fusese trimis în acţiune. A cerut în repetate rânduri să fie trimis pe front, într-o unitate de luptă. Colonelul, nevrând să piardă un instructor atât de bun, a refuzat de fiecare dată. În cele din urmă, State a dezertat și s-a dus pe front pe cont propriu; acolo s-a înrolat într-un batalion de vînători de munte (nu ţin minte amănuntele cazului şi cum a scăpat de pedeapsa de dezertare; cred că vânătorii de munte erau unitatea la care intrase ca voluntar iniţial, înainte de a fi detaşat la batalionul motorizat).

Pe front, chiar de la început, şi-a dovedit valoarea ca luptător incomparabil. În curând i s-a dat comanda unui pluton, ai cărui oameni îl venerau pur şi simplu, şi a fost folosit în toate operaţiile de şoc ale corpului său de armată. Era un adevărat luptător, nu doar un viteaz nechibzuit. Pregătea minuţios dinainte toate amănuntele atacului pe care avea să-l execute, studiind configuraţia terenului, fiecare amănunt topografic, poziţiile inamicului, moralul și probabilele sale reacţii, lăsând cât mai puţin în voia soartei. Numai atunci când era în posesia tuturor datelor, pornea la atac. Avea un succes după altul. A fost decorat cu cele mai înalte ordine militare române şi germane, atât înainte şi de a fi înaintat ofiţer, cât şi după aceea, şi a fost citat prin ordin de zi de nenumărate ori. A fost rănit de două ori, a refuzat să fie evacuat şi odată a fugit din spital ca să se întoarcă la mult iubitul său pluton. Era un luptător desăvârşit în adevăratul înţeles al cuvîntului.

Cînd armata a fost silită să se retragă din Crimeea, unitatea sa a fost sacrificată, ca să acopere retragerea forţelor principale şi, în cele din urmă, a fost luat prizonier. Ca prizonier, a continuat să lupte, de data aceasta pentru drepturile sale, conform Convenţiei de la Geneva; a refuzat să execute munci care, după regulament, nu puteau fi impuse ofiţerilor şi a fost pedepsit în repetate rânduri. A fost mereu mutat dintr-un lagăr într-altul, printre altele la lagărul de muncă Vorkuta, dincolo de Cercul polar. În lagărele de ofiţeri germani în care a stat, a învăţat germana şi a reuşit să-şi însuşească cunoştinţe vaste în domeniul culturii şi al literaturii germane. A învăţat de asemenea limba rusă şi a citit toată literatura clasică rusă care îi cădea în mână. Spre mijlocul anilor ’50 a fost trimis în România împreună cu ceilalţi prizonieri de război şi a reuşit să se înscrie la Universitatea din Bucureşti la Limba și Literatura germană. În anul II, dacă nu mă înșel, a fost arestat împreună cu Col. Botezatu şi acuzat de a fi conspirat împotriva regimului comunist cu alţi foşti prizonieri de război. Din cât se pare, acuzatia se baza pe faptul că foştii prizonieri de război se adunaseră ca să asiste la înmormîntarea unuia din ofiţeri, camarad de al lor.

Ancheta a avut loc în fostul Arsenal al Armatei, transformat în închisoare a Securităţii. Erau supuşi aceluiaşi sistem de izolare absolută pe care-l cunoșteam toţi prea bine, nici o comunicare cu lumea din afară, microfoane în toate celulele, astfel că cea mai uşoară şoaptă să poată fi auzită. Ieşiri zilnice de 10-20 minute, în şir indian, într-o curte interioară în care erau duşi într-un singur rând, ţinâdu-se de mină, cu ochelari negri pe ochi, ca să nu poată vedea nimic pe drum.

State nu mi-a dat niciodată amănunte asupra anchetei lui, dar puteam să-mi închipui perfect cum fusese condusă, când el mi-a spus că anchetatorii îl aduseseră în starea în care se temea că nu mai putea rezista şi prefera să se sinucidă decât să-şi trădeze camarazii. Nu era lucru uşor să te sinucizi în timpul unei anchete în care, zi şi l noapte, erau sub cea mai strictă observaţie, iar cravata, cureaua si şireturile de la pantofi îţi fuseseră luate. State a examinat posibilităţile cu scrupulozitatea cu care îşi pregătise raidurile asupra tranșeelor inamice.

Pe când era scos la plimbarea zilnică, a descoperit, uitându-se pe furiş pe sub ochelari, partea de jos a unei scări de fier, o scară de incendiu fixată în perete. A numărat paşii până la scară, atât la dus cât şi la întorsul de la plimbare. A plănuit să dea brusc drumul mâinilor celui dinaintea şi din urma lui (din rând), să-şi scoată ochelarii şi i să se repeadă pe scară, care ducea probabil pe acoperişul clădirii, şi de acolo să se arunce în curte. Singura sa teamă era ca această scară să nu fie prevăzută, mai sus, şi cu o barieră încuiată, cum se face uneori ca să impiedici accesul hoţilor, – caz în care ar fi fost ușor prins şi s-ar fi făcut de râs. A socotit că erau multe șanse ca scara să nu aibă o astfel de barieră şi se hotărî să încerce. Pe sub ochelari putuse să observe că cei doi gardieni (ai Securităţii), cel din cap şi cel din urma şirului, nu purtau tocuri de pistol, deoarece nu voiau să se tragă în el, să fie rănit, ci capturat de viu.

În ziua Z a făcut cum plănuise; şi-a smuls mâinile din cele ale vecinilor, şi-a scos ochelarii şi s-a repezit în sus pe scară. Cei doi gardieni au fost atât de uluiţi, încât el urcase o bucată bună pe scară, înainte ca vreunul din ei să pornească pe sus după el. State a ajuns sus pe acoperiş, a ales o margine a acoperişului sub care era curtea pavată, ca să se asigure de o moarte rapidă şi s-a aruncat jos.

Eu am stat cu State doi ani după tentativa sa de sinucidere. Din punct de vedere fizic, era o epavă. N-avea aproape nici un os care să nu fi fost sau să nu fie rupt. Nu se putea mişca fără cârje, din cauza pelvisului fracturat, care nu se vindecase (situaţia era aceeaşi cu 5 ani mai târziu, când ne-am întâlnit din nou, în fugă, în ajunul eliberării noastre din închisoare). Își utiliza cu greu cârjele pentru că oasele unuia dintre braţe îi fuseseră consolidate într-o poziţie vicioasă şi, în plus, avea dureri cumplite în tot corpul.

Din punct de vedere moral era superb: avea un curaj nemărginit şi o ţinută de o demnitate neclintită; o inteligenţă sclipitoare şi o neobişnuită sensibilitate la frumuseţe, exprimată în orice formă: literatură, muzică sau artă. Pot menţiona aici că tătarii din Crimeea, pe care ajunsese să-i îndrăgească, traduseseră numele lui, ,Aurel“ (diminutiv al cuvîntului „aur”, în „Altyn“, cuvântul tătăresc şi turcesc pentru „aur“; în satele din Crimeea era cunoscut sub acest nume. Ei nu greşeau: caracterul lui era, şi sper că mai este, din aurul cel mai pur.

În timp ce eram în aceeaşi celulă, el a fost luat într-o zi pentru o anchetă (un interogatoriu) şi s-a întors după o jumătate de oră bătut rău. Anchetatorul îl proptise de perete, cu cârje cu tot, şi-l stâlcise în bătăi cu pumnii. Asta nu i se întâmplase în secolul XV, sub Inchizitia spaniolă, ci în secolul XX, sub un regim care se fălea cu omenia. […]

(Radu R. Rosetti – Revista Memoria nr. 5, pp. 127-129)

Aurel State a trăit şi a murit ca un erou

 

Omul rămâne OM când şi-a câştigat dreptul la neuitare şi când gândul îl plimbă să stea de vorbă cu cei ce nu mai sunt, dar au rămas deschizătorii lui de drum luminos în viaţă. Şi neamul rămâne pe veci când cei veniţi din negura istoriei au ştiut prin vorbă şi faptă să-şi cinstească înaintaşii.

S-a întâmplat ca-n acest pământ binecuvântat și frământat, podit cu oseminte din hotar până-n hotar, să se-nscrie epopeea noastră râvnită chiar şi de vecini pentru acurateţea şi vrednica conservare. (…)

Ultima jumătate de secol ne-a hărăzit şi învrednicit pe unii să fim actori, pe alţii martorii unor astfel de oameni care au marcat nu numai istoria dar şi pe noi care le-am urmărit traiectoria spre veşnicie, câştigând-şi dreptul la neuitare.

Pe aceste locuri s-a născut şi cizelat o Pleiadă de oameni legaţi de acelaşi obiectiv, salvarea ţării din ghearele cotropitorilor şi uneltele lor, apărând demnitatea naţională. Printre ei ca într-o constelaţie apar nume ca: Ion Mihalache, Toma şi Petre Arnăuțoiu, Aurel State, Tudor – Vily Popescu, Elisabeta Rizea, Gheorghe Arsenescu, Petre Ţuţea, Grigore Dumitrescu, Dumitru Apostol, Iosif – Toma Popescu, Const. Stănescu şi multe astfel de „stânci” de temelie a veşniciei neamului.

Aurel State, omul predestinat să facă fală neamului românesc, s-a născut pe 29 aprilie 1921 în comuna Godeni de pe râul Bratia, într-o pitorească zonă de la poalele Iezerului. În acelaşi timp şi în aceleaşi locuri a venit pe lume şi Toma Arnăuțoiu, o altă figură de legendă din lupta de eliberare de sub jugul străin.

La 20 de ani pe Aurel State îl găsim plecat la drum pentru dezrobirea Basarabiei și Bucovinei de Nord iar în 1942 săvârşind acte de vitejie și înălțat la gradul de sublocotenent, în Crimeea. Și tot acolo a fost rănit, dar imediat ce rana s-a vindecata cerut să plece pe front, renunțând la concediul medical. În luptele crâncene de la Sevastopol, când din toate părțile, de pe uscat, din cer și de pe mare se revărsa focul ucigător ce prevestea Apocalipsa, pe 12 mai 1944, Aurel State, alături de mii de neînfricați soldați români, a căzut prizonier.

Cu cât ne depărtăm și analizăm acele vremi de groază, cu atât mai clar se conturează adevărate figuri intrate pentru veșnicie în istoria neamului nostru. În acele momente, când peste tot se auzeau vaietele răniților și disperarea altora, Aurel State a auzit și un cuvânt profetic în preajmă: „E adevărat că nu pot mântui pe nimeni alegând între viață și moarte, dar ce vor gândi acești nefericiți tot restul vieții, amintindu-și că în ceasul de cumpănă eu îi părăsisem?“. Erau cuvintele ofițerului George Fonea, un erou în acele lupte, care refuzase șansa de a se salva, deși avusese loc în ultimul avion ce părăsea Crimeea. Pe deasupra, acest brav ofițer își pierduse și un ochi în acele încrâncenări pe viață și pe moarte cu dușmanul.

Aurel s-a atașat acestui comandant și pe drumul surghiunului, care era îngrozitor de greu, când pentru „nacialnicii“ ce-i forţau să meargă mai repede, George Fonea devenise inutil şi era „invitat” să iasă din rând și prin semne îi arătau că-l „termină“ repede, să nu se mai chinuie. Aurel State a intervenit cu vorbe blânde:„Lăsaţi-l c-a fost om bun, nu-l împuşcați, poate scapă cu viaţă.“

Împreună, aceşti doi şi-au legat destinele pe viaţă. Împreună au avut nefericirea să asiste la „prăbuşirea omului prin om“ şi la Oranki şi în lagărele de exterminare rusești.

Acolo, când ”se vindea curent sânge de frate pe un blid de terci” pentru a nu muri, sau pentru a veni în ţară înaintea celorlalţi, Aurel State a asistat la filipicacăpitanului Tudor (Vily) Popescu, adresată obraznicei „înalte doamne“ Ana Pauker:

„Cu ce drept tu, străină de neam, acuzi de trădare pe cei în suferinţă şi dai lecţii de simţire românească acelora pe care patronii tăi i-au ţinut în iad şi care nu vor să folosească, în ciuda ameninţărilor cu moartea, şansa ce le-o daţi de a ieşi de aici cum au făcut-o nefericiţii care te urmează? Mie, celui lovit şi batjocorit, nu mi-a trecut prin minte să-ţi etichetez crezul şi lupta ta, dar tu o faci sălbatic şi neruşinat.“

Solidar până la sacrificiu cu cei ce apărau onoarea românească sub diabolicul regim comunist al Uniunii Sovietice, Aurel State a trecut din tortură în tortură, prin nesfârşite greve ale foamei, protestând împotriva muncii de exterminare, în care omul înjugat era biciuit de câinii lui Beria şi hăituit de fiarele lui Stalin.

Acolo a trăit durerile şi speranţele cu oameni ce şi-au cinstit menirea în viaţă, în slujba aproapelui şi a onoarei, alături de George Fonea (poetul prizonierilor), Achile Sarry, Radu Mărculescu, Vasile Stoenescu, Puiu Atanasiu, Nicolae Ispas.

Destinul a făcut să schimbe locurile de tortură, dar nu şi starea de decădere morală a celor vânduţi diavolului roşu, deoarece, ajuns pe pământul strămoşesc, atât de dorit, a găsit aceleaşi locuri de supliciu, doar cu paznici schimbaţi în mai rău. Fapt ce l-a determinat şi pe Aurel State, ca şi pe alţii, să denumească etapa de până-n 1948 drept „perioada romantică a închisorilor.“

Cu perseverenţa cunoscută şi consecvent prieteniilor cimentate în vremuri tragice, Aurel a rămas alături de George Fonea până la mormânt.

Atunci când eroul George Fonea a plecat spre veşnicie, Aurel State a adus membrii Asociaţiei Nevăzătorilor de la Vatra Luminoasă (tovarăşii lui de muncă) şi l-au îngropat înfăşurat în tricolor. Aurel şi foarte mulţi camarazi ai săi, înfrăţiţi în gulagurile ruseşti, au fost arestaţi, învinuiţi de crima de ajutor, deoarece îndrăzniseră să-şi înmormânteze „poetul lor“ în coşciug cumpărat de ei şi cu braţele pline de flori.

Pe 12 februarie 1958, s-a pomenit jucat în picioare de căpitanul Gheorghe Enoiu, călău renumit din procesul lui Pătrăşcanu, care îl socotea organizatorul înmormântării şi-i cerea să-i spună pe toţi cei care participaseră, pe toţi cei pe care-i anunţase şi pe cei ce fuseseră cu mortul prin Siberia.

Nemaiputând îndura şi voind să salveze pe alţii, Aurel a fugit pe acoperişul închisorii din Uranus (Calea 13 Septembrie) şi s-a aruncat în gol, căzând pe trotuarul străzii ca o masă de carne.

Adunat într-o pătură, a ajuns la spitalul Văcăreşti, unde doctorii au început să-l cârpească şi să-i lege oscioarele cu sârme, încingându-l ca într-o plasă.

În timp ce era purtat de pe o masă de operaţie pe alta şi se ruga de doctori să-l lase să moară, prietenii lui, aproape o sută, erau împărţiţi pe loturi şi judecaţi la fabrica de procese, după chinurile îngrozitoare ale anchetelor, repartizându-le pedepse între 15-25 ani, iar la cinci dintre ei pedeapsa capitală.

Aurel State a fost disjuns, aşteptându-se ca doctorii să-l salveze. După vreun an de zile, când a reuşit să se ridice, cu un picior mai scurt şi în cârje, a şi fost luat şi dus la „fabrică“, unde i s-au dat 18 ani de muncă silnică şi a fost aruncat într-o dubă care l-a transportat la Aiud.

În “reeducarea” de la Aiud, vede, ascultă şi nu-i vine să creadă. Ceea ce Rusia nu reuşise, aici se realizase, fără nici o palmă, fără nici o înjurătură.

El îşi oferise viaţa pentru onoarea de a rămâne om. Aici, acum, avea impresia că halucinează.

Oameni ce cândva se pretinseseră cineva şi-ţi dăduseră sfaturi dojenitoare, cu morga omului fără de cusur, acum se străduiau să te înveţe contrariul, să te forţeze să faci ce făceau ei fără pic de jenă.

Asculta buimăcit: „Torţa tinereţii mele am plecat-o spre pământ. Am urmat calea nebuniei. Crima transformată monstruos în ideal şi metodă, repudiată de mine în procesul de conştiinţă ce mi l-am făcut în decursul anilor, este reafirmată recent de… Conştient de cele săvârşite odinioară împotriva ţării mele şi admirând cele ce văd împlinite în epoca actualelor prefaceri (socialiste), sunt fericit să mărturisesc ruperea mea definitivă de trecut şi vechile idei. Dorinţa sinceră de a contribui efectiv la opera de construire a României comuniste îmi este şi va fi mereu suportul moral al vieţii de acum!“

Apostrofat de călăul criminal Gheorghe Crăciun să-şi fixeze poziţia, Aurel State s-a ridicat anevoie şi, proptindu-se în cârje, i-a răspuns fără şovăire:

„Sunt destul de educat ca să mai am nevoie de aşa ceva!” “Şi aprins (mă făcuse bandit care nesocoteşte realizările regimului), strigai că nu mi-e teamă de el, şi dacă grija lui e să-şi dobândească epoletul de general, a mea este să rămân om, iar în privinţa realizărilor îngrămădirile de bolovani nu înseamnă nimic, atâta vreme cât oamenii sunt batjocoriţi ca în Aiud.“

În forfota ce s-a stârnit, un deţinut politic, tot mucegăit de închisoare, s-a repezit, i-a desprins mâna de pe cârje şi i-a sărutat-o. Acesta a fost eroismul suprem al lui Aurel State în faţa foştilor de tot felul, îngropaţi în mocirla nemerniciei şi decăderii umane.

„Zarul“ sorţii l-a făcut câştigător pe Aurel State, care s-a eliberat odată cu toată lumea, în 1964, dar cu fruntea sus.

Acum şi-a adus aminte de îndemnul lui Mateianu: „chiar gângav să spună ceea ce pământul tace“. Aurel State, ajuns în cârje acasă, s-a apucat să aştearnă pe hârtie, ca supravieţuitor, pentru „viitorul neştiut“. Şi a făcut-o cu dăruire şi a trimis manuscrisul în lumea liberă, mărturie despre ce a fost şi n-ar trebui să mai fie. Dar Securitatea, această instituţie barbară, a aflat şi a început să-l cheme şi pe el, şi pe Florin Fonea (fratele poetului), să-i toace ca la securitate şi să-i trimită să aducă manuscrisul lui şi al poeziilor lui George Fonea.

Din martie 1983 a început acest calvar şi, ajungând vestea la Paris, Remus Radina a făcut un apel intitulat „Jos mâinile de pe Aurel State“, pe care l-a adresat forurilor internaţionale, presei şi radiourilor din străinătate, care l-au difuzat.

Aceste monstruozităţi comise de mercenarii lui Ceauşescu au continuat până ce l-au omorât pe Aurel State şi l-au internat în stare gravă în spital pe Florin Fonea, care a avut acelaşi sfârşit tragic.

În timp ce manuscrisul zăcea uitat, prăfuit pe rafturile străine, Remus Radina, cu râvna şi tenacitatea cunoscută, a reuşit să recupereze perlele lui Aurel State şi să le boteze Drumul Crucii, un nume ce într-adevăr reprezintă viaţa acestui martir.

În timp ce Nicolae Constantinescu, directorul editurii Coresi, îl tipărise şi era la legat, în străinătate a ajuns vestea dureroasă că Aurel State a fost omorât de al treilea călău. După ce scăpase din ghearele lui Stalin, ieşise în cârje din cele ale lui Gheorghiu-Dej, a fost exterminat de Ceauşescu.

Apariţia cărţii Drumul Crucii a fost ca o lumânare aprinsă la căpătâiul lui Aurel State, iar la Bucureşti nici mort nu era lăsat să se odihnească.

Prietenii şi cunoscuţii au fost chemaţi şi avertizaţi să nu meargă la cimitir pentru a-l conduce pe ultimul drum. În schimb a fost prezentă Securitatea, care a filmat asistenţa, fără jenă, fără respect faţă de un om integru pe care l-a omorât. Au făcut-o pentru a intimida pe supravieţuitori aşa cum au făcut-o şi la moartea eroului George Fonea.

Două vieţi care şi după moarte i-au înfricoşat pe călăi. Şi nu au fost singurele.

Perioada dictaturii comuniste este plină de sânge şi de crime.

P.S. În Piteşti s-ar merita ca o stradă să poarte numele Aurel State.

(Cicerone Ionițoiu – Revista Rost nr. 99 din mai 2011 (an IX), pp. 34-36)

URL Scurt: http://www.buciumul.ro/?p=26810

Postat de pe 16 Noi 2017. Catalogat ca Cultură, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

3 comentarii for “Aurel State – Cel din urmă cavaler”

  1. calin eugen

    Am inlemnit.Nu mai am niciun cuvant.Te iubesc din tot sufletul,camarade Aurel State(desi amandoi nu suntem legionari).Armata sa nu faca politica;si dvs.a-ti respectat.Pur si simplu nu am cuvinte;toate mi se par goale.De acolo din Cer,rugati-va si ptr.mine nevrednicul!

  2. Perioada dictraturii comuniste este intre1945 si anii1964,dupa este peroioada dictaturii pentru cresterea demnnitatii nationale si prospere.care s-a si realizat dar au revenit aia dintai cu comunismul ranit a lu iliescu end juish companii si au furat totul aproape din Romania.Iliescu zicea atunci ca ceausescu a intinat valorile socialismului si a distrus economoa nationala de-aia lau ucis noii tovarasi cu masca pe figura de democrati…Iti vine sa-ti dai cu caraminda-n …oaie dar nu prea mai sant oi prin biata Romanie.

  3. ANTIPUTIN

    Frate Aurele, sau tata preaiubit, tu esti unul dintre cei mai mari cavaleri romani crestini, anticomunisti.
    Drumul Crucii l’ai scris cu sange, e o spada vie in cerul vesniciei romanesti.
    Don Quichotte printre ingeri, da’ne putin din vitejia si neclintirea si spiritul tau de rezistenta si jertfa !

Lasă un răspuns

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php