Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Ernest Bernea, un mistic rătăcit în politică

„În general, oamenii ajung conducători prin setea lor de dominaţie, prin dorinţa de a dispune de semenii lor, nu prin chemare. Există o voluptate a puterii politice, foarte răspândită mai ales la acei ce trăiesc numai pe plan social şi care, aşa cum sânt dăruiţi, izbândesc foarte adesea. Din această voluptate se nasc întotdeauna formele întoarse ale conducerii, aşa cum sânt demagogia şi tirania.”

Ernest Bernea - un mistic rătăcit în politică

Sociolog, etnograf şi filozof, Ernest Bernea a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice. Astăzi, ignorat de intelighenţie, din pricina necunoaşterii dar şi a trecutului său politic, Bernea rămîne un nume de referinţă în cultura română. O mare parte din opera sa este încă inedită, datorită temerii editorilor că Bernea nu este vandabil.

Născut la Focşani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. Tatăl său, Marcu, era ţăran moldovean din împrejurimile Galaţiului, iar mama sa, Tudora, era fiica unui ardelean ajuns cărăuş în port. Copilăria aspră, ştirbită de neajunsuri, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Pînă la sfîrşitul vieţii s-a mulţumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios.

Încă de la 13 ani, avînd tatăl grav bolnav, fratele mai mare mort pe front şi patru fraţi mai mici, Ernest a fost nevoit să lucreze pentru a-şi ajuta familia. A fost, pe rînd, vînzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne şi preparator la matematică pentru copii familiilor înstărite. Cam din aceeaşi perioadă şi-a descoperit înclinaţia spre desen şi literatură.

A urmat, din 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvîntul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică.

Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger).

În toamna lui 1932, Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi – Marcela, cum o alinta el –, gălăţeancă, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai tîrziu. Împreună au avut un fiu, Horia, şi pe gemene Ana şi Tudora.

Rînduiala şi mişcarea legionară

Revenit în ţară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate. Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i şi cumnat), Bernea a aderat, în 1935, la mişcarea legionară. În acelaşi an, cei patru au fondat revista Rînduiala, care a apărut trimestrial timp de trei ani. Tot în 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a predat sociologie comparată şi primul curs de etnologie din România, pînă în anul 1940.

Rînduiala, revistă de atitudine culturală şi politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr şi Haig Acterian. Gruparea de la Rînduiala s-a încadrat în tendinţele epocii de a întrupa idealul „tinerei generaţii”, sprijinind mişcarea legionară.

Închisoarea politică

În timpul prigoanei carliste, Bernea a fost întemniţat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanşat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu puţin înainte de „noaptea cuţitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securităţii.
Bernea a susţinut mai tîrziu, în faţa ofiţerilor de Securitate, că a fost exclus din mişcarea legionară în 1940, „pentru lipsă de activitate”. De fapt, el spunea că din 1937 s-a considerat autoexclus, pentru că viziunea sa politică intrase în contradicţie cu aceea a mişcării. A fost mai degrabă un mistic rătăcit în politică, la fel ca mulţi alţi intelectuali interbelici.

După aşa numita „rebeliune legionară”, din ianuarie 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo pînă la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în anul 1947. Rămas şomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În 1948 a fost şi el angajat profesor la şcoala din sat. După numai un an, rearestat, a fost ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. Iar în 1952 a fost din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Eliberat în 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judeţul Galaţi. Între timp, familia sa se mutase la Zărneşti, unde a şi locuit pînă în 1962, cînd Bernea a fost eliberat definitiv.

Dovadă că în toată perioada detenţiei a fost intransingent faţă de comunişti stă un raport, din 10 decembrie 1954, al mr. Andrei Vaculin către gen. mr. Ady Ladislau, locţiitor al ministrului de Interne. „În timpul cît a stat în C.M. (colonia de muncă – n.red.) nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa svonuri cu privire la un nou război şi că Horia Sima va veni în ţară cu un program nou şi îndemna la rezistenţă pe ceilalţi deţinuţi. (…) Dela venirea sa în comuna Schei, întreţine legături cu elementele cele mai duşmănoase, manifestă continuu nemulţumire…”. Cu o asemenea „recomandare”, nu-i de mirare că, după trei luni, a fost din nou arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea, pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi al lui Al. Philipide a fost angajat cercetător la institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972.

Pînă în 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în 1984 a fost arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător.

A murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormîntat la mănăstirea Cernica.

(Horia Brad – Revista Rost nr. 18 din august 2004)

„Suferinţa consumă dar şi creşte fiinţa noastră morală pentru că prin arderea răului din noi ea ne purifică şi înalţă.”

Ernest Bernea, un om de o modestie rară

Ernest Bernea a fost arestat pentru apartenența sa la Mișcarea Legionară, fost director în Ministerul de Externe, profesor de sociologie, coleg cu Traian Herseni. Avea o cultură aleasă, un om de o modestie rară. Povestea frumos între două boli, când uita de ele. Era foarte obsedat de ideea că-i cel mai bolnav. Am regretat despărțirea de dumnealui și de cultura sa1.

(Salcă Alexandru – Dăruit cu suferință. Memorii I, Editura Transilvania Expres, Brașov, 1998, p. 159)


1. Întâlnirea memorialistului cu Ernest Bernea a avut loc în penitenciarul Brașov, camera 5.

Ernest Bernea şi „mănăstirea de tămâie“

„Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.”

Ernest Bernea

Cine citeşte „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român” sau eseurile lui Ernest Bernea cuprinse în „Îndemn la simplitate” sau „Dialectica spiritului modern” surprinde rafinamentul şi profunzimea gândirii, echilibrul judecăţilor, sensibilitatea cu care „simte” fiecare tremur al problemei pe care o abordează, buna-cuviinţă care răzbate din orice rând scris. Citindu-l şi studiindu-i viaţa, mi-a venit fără voie în minte imaginea „mănăstirii de tămâie” prezentă în basmele româneşti, loc al purităţii şi desăvârşirii.

Născut la Focşani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila. Tatăl său, Marcu, era ţăran moldovean din împrejurimile Galaţiului, devenit magazioner în portul Brăila, iar mama sa, Tudora, casnică, era fiica unui ardelean stabilit pe malurile Dunării. Copilăria aspră, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Până la sfârşitul vieţii s-a mulţumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios. Ironia istoriei a făcut ca în dosarele de anchetă ale Securităţii Bernea să fie încadrat la rubrica „originea socială” ca „mic burghez”!

Primul Război Mondial a lovit crunt familia Bernea. Fiul cel mare al familiei a murit pe front, tatăl a căzut grav bolnav, astfel că micul Ernest a fost luat şi crescut o perioadă ca şi copil de trupă în Botoşani. Revenind la Brăila, devenit cel mai mare dintre fraţi, Ernest Bernea a trebuit să muncească de timpuriu pentru a-şi ajuta mama şi cei patru fraţi. A vândut covrigi, a fost îngrijitor în port, a lucrat ca tăietor de lemne şi a dat meditaţii la matematică pentru copiii familiilor înstărite. Ultimii ani de liceu îi face în particular la Tecuci, unde merge doar pentru a-şi da examenele, pentru a avea timp să lucreze.

Parte a elitei culturale interbelice

După finalizarea studiilor secundare, Ernest Bernea se înscrie în anul 1926 la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Aici s-a apropiat de Nae Ionescu, devenind colaborator la „Cuvântul”, şi mai ales de Dimitrie Gusti, devenind membru în vestitele echipe gustiene de cercetare etnografică. Din această perioadă se formează personalitatea savantului, o sinteză rară de sociolog, etnolog şi filosof, unică în cultura română.

Între anii 1930 şi 1932, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger).

În toamna lui 1932, Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi (Marcela), gălăţeancă, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu. Împreună au avut un fiu, Horia, şi pe gemenele Ana şi Tudora. Maria este cea care va duce greul familiei în anii când soţul era marginalizat sau arestat, sfârşindu-şi în cele din urmă zilele, de o boală necruţătoare, în anul 1965.

Revenit în ţară, activează în cadrul Institutului Social Român condus de Dimitrie Gusti, având o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate. De asemenea, în aceeaşi perioadă, Bernea lucrează ca bibliotecar la Seminarul de Sociologie al profesorului Gusti de la Universitate. Remarcat de profesorul Simion Mehedinţi, Ernest Bernea a fost numit asistent la Catedra de antropogeografie, unde a predat Sociologie comparată şi primul curs de Etnologie din România, devenind şi vicepreşedinte al Societăţii Studenţilor în Geografie „Soveja”.

„Rânduiala”

În anul 1935, Bernea se înscrie formal în Mişcarea Legionară, activând în cuibul „Axa”, condus de Mihail Polihroniade. La luarea acestei decizii a contribuit şi faptul că numeroşi colaboratori şi prieteni erau deja membri sau simpatizanţi legionari, cum ar fi profesorul Mehedinţi, Traian Herseni, Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (care-i era şi cumnat).

Cu ultimii trei a fondat revista „Rânduiala”, care a apărut timp de trei ani, trimestrial. Publicaţie de mare ţinută, în care au mai semnat condeie ilustre precum Lucian Blaga, Radu Gyr sau Haig Acterian, „Rânduiala” nu a fost o revistă cu caracter politic şi propagandistic, ci se înscria în tendinţa generală a „tinerii generaţii” din acea perioadă de a identifica, evidenţia şi potenţa geniul cultural românesc. Ca şi alţi autori contemporani, cei de la „Rânduiala” au căutat aceste valori în lumea satului, însă nu la un nivel filosofic, speculativ, ci pornind de la cercetări de teren cu caracter interdisciplinar. Acum îşi definitivează Bernea concepţia sa despre lumea rurală românească arhaică ca o comunitate de viaţă închegată şi firesc crescută, care, în condiţiile istorice vitrege prin care neamul nostru a trecut, a devenit de fapt depozitarul valorilor noastre autentice. Această lume începuse demult să se destrame, însă Bernea credea că în anumite locuri „satul românesc stăruie să trăiască o viaţă nealterată, armonioasă şi echilibrată, bogată în valori tradiţionale, ca un produs curat al pământului şi istoriei locale”. Aplecarea „cu dragoste (căci fără dragoste nici ştiinţa nu e cu putinţă)” asupra realităţilor satului românesc ne poate aduce o imagine a unui posibil model de fiinţare românească. Principalele valori pe care Bernea le identifică în acest complex excurs intelectual sunt simplitatea, rânduiala şi conştiinţa prezenţei sacrului, precum şi un mod de viaţă prin care omul este integrat în mod firesc în lume, cosmos şi absolut. Această viziune integratoare i-a atras în numeroase rânduri eticheta de „mistic”, care în anii comunismului îi va atârna precum o piatră de moară…

Arcanele închisorilor şi lagărelor

În urma unor anchete ale poliţiei, care-l bănuia de continuarea activităţii legionare, Bernea este arestat în vara anului 1942 şi internat în lagărul de la Târgu Jiu, de unde este scos, se pare, prin intervenţia mareşalului Ion Antonescu, care-l preţuia în mod deosebit, în februarie 1944. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo până la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în septembrie 1947, când este comprimat.

Rămas şomer, Bernea a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În 1949 a fost şi el angajat profesor de fizică şi chimie la şcoala din sat, însă la scurt timp a fost rearestat (august 1949) şi ţinut în anchetă la Braşov, pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale, până în martie 1950. Revine la catedra din sat, dar un denunţ calomnios al unui „prieten” ziarist face ca în iulie 1952 să fie din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi să fie trimis spre „reeducare” în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Pentru că a refuzat „reeducarea” comunistă s-a considerat necesar ca, după expirarea celor doi ani legiuiţi de detenţie administrativă, să fie trimis în vara anului 1954 cu domiciliu obligatoriu în comuna Schei din regiunea Galaţi, fără a avea voie să se întâlnească cu familia, care se mutase între timp la Zărneşti. Din acest domiciliu forţat el este din nou arestat la 30 martie 1955.

Data arestării nu este deloc întâmplătoare, în aceeaşi perioadă fiind arestaţi la Mănăstirea Vladimireşti părintele Ioan Iovan, maica Mihaela Iordache şi maica stareţă Veronica. Legătura dintre Vladimireşti şi savantul exilat în Bărăgan era tânărul pe atunci Roman Braga.

„Mănăstirea culturală”

Acesta, proaspăt eliberat de la Canal, dorea să se călugărească, inspirat printre altele şi de îndemnurile lui Ernest Bernea. Într-un proces-verbal de interogatoriu din 12 aprilie 1955 al părintelui Braga, inclus în dosarul de anchetă al arestaţilor de la Vladimireşti, aflăm că Ernest Bernea, deţinut în 1952 la colonia de muncă Peninsula, proiecta colegilor de suferinţă un posibil model de rezistenţă la adresa ravagiilor făcute de puterea comunistă. El urma să fie cuprins într-un „Abecedar spiritual”, din care oamenii să devină conştienţi de pericolele la care sunt expuşi şi modalitatea de a se salva. Punctul cel mai sensibil era cultura românească. Aceasta era distrusă de un regim diabolic. Mai mult, spiritul diabolic lua locul adevăratului spirit al culturii româneşti, falsificând-o. Faptul se întâmpla sistematic din august 1944, iar Bernea era hotărât să lupte pentru a-i face pe oameni conştienţi de acest lucru.

Cei care îşi asumau promovarea adevăratului spirit naţional şi a adevăratei culturi româneşti urmau să se formeze într-o „mănăstire culturală”, splendidă imagine a utopismului românesc, „mănăstirea de tămâie, cu pereţii de alămâie”. Aflaţi dincolo de frământările politicului, dar în slujba societăţii, ostenitorii urmau să răspândească luminile credinţei creştine şi cele ale culturii, care să înlăture tenebrele diavolului. Această luptă, în numele spiritului, este singura posibilă în opinia lui Bernea, care afirmă, pe de altă parte, lipsa unei potriviri între politică şi creştinism, ceea ce înseamnă implicit respingerea violenţei, căile adevărate fiind ale apostolatului şi martiriului.

Prin informatori, Securitatea aflase încă din 1954 de aceste idei ale lui Ernest Bernea, precum şi de faptul că Roman Braga considera că această idee deja se împlineşte în mănăstiri precum Slatina sau Vladimireşti. Cum ofiţerii Securităţii încercau demult să demonstreze că la Vladimireşti se desfăşura activitate legionară mascată (fapt nereal, recunoscut în unele documente chiar de agenţii care anchetau cazul), s-a crezut că opiniile lui Bernea, ca fost „ideolog” legionar, pot reprezenta o dovadă a faptului că legionarii intră în mănăstiri pentru a continua în mod ascuns activitatea lor politică. Şi cei de la Vladimireşti, şi Bernea au fost arestaţi fără a exista nici o dovadă în acest sens, sperându-se că acestea vor ieşi în urma anchetei.

Omul e mai mult decât o fiinţă producătoare

În cele din urmă, în cazul Vladimireşti, cei arestaţi au fost condamnaţi pentru faptul că pe la mănăstire a trecut un fugar care ucisese doi subofiţeri de Miliţie, iar în ceea ce-l priveşte pe Ernest Bernea, nu s-a putut stabili o legătură de cauzalitate între afirmaţiile lui şi fenomenul monahal din România comunistă. Însă anchetatorii au reţinut prestigiul de care se bucura savantul şi faptul că, totuşi, deşi nonviolentă şi pur spirituală, modalitatea de rezistenţă anticomunistă propusă de el era mult mai periculoasă decât lupta deschisă cu arma în mână. De aceea, au fost scoase de la naftalină vechile lui scrieri „legionare”, fiind acuzat că prin ele a atacat ideologia comunistă. În cadrul anchetelor, Bernea a recunoscut deschis că nu este de acord cu comunismul:

„Am scris împotriva comunismului în ceea ce priveşte fenomenul economic şi problema omului, adică: În privinţa economicului, mi-am exprimat părerea că economicul este una din manifestările societăţii, şi nu baza determinantă a ei, cum este în marxism. La fel, definiţia marxistă, omul fiinţă producătoare, mi s-a părut insuficientă, dimensiune pe care am recunoscut-o integrând-o altor dimensiuni, aşa cum sunt: omul fiinţă raţională, omul fiinţă morală, socială şi politică”.

După finalizarea anchetei la Galaţi, Ernest Bernea este trimis în judecată, fiind condamnat de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti la 10 ani de detenţie grea şi confiscarea parţială a averii, pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” (articolul 193 C.P. comunist). Ca un amănunt, când organele statului s-au deplasat la Schei şi Zărneşti pentru a pune în practică confiscarea averii lui Bernea, acestea au constatat că el nu dispunea de nici un fel de avere…

Şi-a petrecut cea mai mare parte a anilor de detenţie la Aiud. Despre atitudinea lui Ernest Bernea acolo, cei care l-au cunoscut mărturisesc: „Aştepta în linişte să se împlinească, în curând, cei zece ani de puşcărie la care fusese condamnat, la capătul cărora urma să plece în libertate”. A fost eliberat la 1 octombrie 1962 şi, după o intensă acţiune de verificare a atitudinii sale în libertate, organele statului au acceptat în anul 1965, după numeroase demersuri ale lui Perpessicius şi Al. Philipide, ca Bernea să fie angajat cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972. Însă, urmărirea sa a continuat neabătut până în 1989, în anul 1984 fiind chiar arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să dea informaţii Securităţii. În ceea ce priveşte opera sa, în pofida eforturilor de a o face „acceptabilă”, ea a fost respinsă în mod constant de către edituri, la presiunile autorităţilor. Abia mult după 1990, lucrările sale au început să fie (re)publicate, cel mai consistent proiect în acest sens aparţinând Editurii Vremea.

Ernest Bernea a murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.

„Cel ce urcă muntele”

Poate cea mai apropiată sufletului meu dintre cărţile lui Bernea este „Cel ce urcă muntele”. Am trăit intens alături de călătorul din eseu arcanele urcuşului, i-am simţit deznădejdea şi m-am bucurat de privirea limpede de la sfârşit. Mi-l închipuiam ca un titan care strânge din dinţi la fiecare pas. Cu atât mai ciudată mi s-a părut poza autorului de pe copertă (foto), surprins într-o stare de linişte sufletească, la masa de scris. Un asemenea om greu părea să fi putut descrie asemenea zbateri. Privind mai atent, am zărit o urmă de suferinţă atent controlată, o trăire spirituală adâncă şi învăluitoare şi o privire „ca în ziua cea dintâi”. Acolo la birou, acel om urca muntele, mereu şi mereu. Mi-am dat seama că sunt şi altfel de căi de a ajunge în vârf. Nu trebuie să strigi, să-ţi clamezi durerea şi deznădejdea. Trăind intens în interior, dar liniştit, având încredere că pasul următor te va duce mai aproape de liman, asimilând durerea într-o formă superioară de spiritualitate, delicat, dar în acelaşi timp plin de putere, discret, dar ferm, se poate urca orice Golgotă, oricât ar fi de grea, bucuria zorilor topind în suflet toate durerile adunate sub pecetea tainei.

Viaţa întreagă şi proiectele lui Ernest Bernea se adună în această fotografie, în care savantul ne apare ca un monah al mănăstirii culturale, al „mănăstirii de tămâie”, gândind la o carte care să alunge spiritul malefic intrat în cultura română şi să readucă în conştiinţa noastră rânduiala, simplitatea şi credinţa în Dumnezeu.

(George Enache – Ziarul Lumina)

Teodora Bernea: „Tata era pentru noi un zeu”

ernest-bernea-3

Doamna Teodora Bernea este singurul urmaş direct al lui Erenest Bernea care trăieşte în România. Sora sa geamănă, Ana, a emigrat în SUA, iar Horia Bernea, cunoscutul pictor şi ctitor al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, a plecat la cele veşnice în urmă cu cîţiva ani.

De formaţie inginer hidrotehnician, astăzi pensionară, Teodora Bernea locuieşte în cartierul bucureştean Drumul Taberei, chiar în apartamentul care a aparţinut tatălui său.

– Ce amintire pregnantă despre Ernest Bernea vă vine acum în minte?

– Mi-l amintesc privindu-mă calm, parcă dus cu gîndul altundeva. Nu-mi vine în memorie nimic ieşit din comun în legătură cu el, pentru că era constant discret, sobru, delicat. Se cenzura aspru şi era foarte atent să nu greşească faţă de cineva. Nu ridica tonul niciodată. Spre exemplu, eu sînt un om care în toată copilăria sa a primit o singură palmă de la tată. Stăteam la Poiana Mărului, aveam şapte ani şi mi-a zis să nu mă duc la moară, unde vroiam să mă joc. I-am răspuns că nu, dar am plecat spre moară. M-a prins din urmă şi mi-a dat o palmă uşoară, ca să nu-l mai mint. I-a părut rău o săptămînă: îi spunea mamei că e odios să loveşti pe cineva fără apărare. De altfel, am fost singurul copil din familie pedepsit astfel.

– Vă amintiţi cînd l-au arestat ?

– Ultima dată, da, că aveam 11 ani. Ne aflam la Poiana Mărului, era cinci dimineaţa. Horia plecase să se întîlnească cu nişte geologi să caute nu ştiu ce pietre, pentru era pasionat de geologie. Pe drum s-a întîlnit cu un ARO al Securităţii, dar n-a ştiut cine se afla în el. Şoferul l-a întrebat dacă ştie unde locuieşte Ernest Bernea. Fratele meu a zis imediat: „Cum să nu. Vă îndrum eu” şi i-a adus pe securişti acasă. L-au arestat pe tata. Horia era tare supărat şi îi înjura. Avea 13 ani.

– În familie, Ernest Bernea s-a dezis vreodată de orientarea lui politică din tinereţe?

– Nu. Dar ăsta a fost un subiect închis. Nici nu a spus că a făcut bine că a intrat în mişcarea legionară, dar nici nu a regretat.

– După ce s-a eliberat din închisoare, s-a plîns de ceva?

– Nu. Cum n-a vorbit despre mişcarea legionară şi despre ce a făcut în vremea aceea, aşa a tăcut şi cu privire la perioada de puşcărie.

– De ce ?

– Probabil că se temea, fiindcă prigoana a fost îngrozitoare pînă la sfîrşitul regimului comunist. Nu avea voie să spună prin ce trecuse. Apoi, legionarul era văzut ca un monstru în timpul comunismului; ca să ne dumirească ar fi trebuit să ne spună mult prea multe. Eu îl mai întrebam unele lucruri, dar mereu ocolea un răspuns. „N-ai cum să înţelegi” – îmi spunea.

– Ce ştiaţi despre el cînd se afla în temniţă?

– Mama a avut un merit extraordinar, pentru că ni l-a ţinut prezent în cei 11 ani în care a fost închis a doua oară. Deşi o duceam foarte greu, iar mama abia se descurca să ne ţină la şcoală, era necăjită pe ea însăşi că nu se putea abţine să nu-i scrie despre dificultăţile noastre. Considera că el nu merită să fie împovărat şi cu necazurile de acasă. Totuşi, îi scria pentru că el vroia întotdeauna adevărul şi apoi pentru că trebuia şi ea să spună cuiva ce i se întîmplă. Mama nu-şi îngăduia nici măcar un gînd mai puţin bun despre tata, darămite vreo vorbă. L-a zugrăvit astfel în faţa noastră încît, cînd s-a întors din puşcărie, aproape că nu s-a putut ridica la înălţimea imaginii pe care o aveam despre el. Era pînă la urmă un om, dar noi îl vedeam ca pe un zeu.

– Cum adică?

– De pildă, eram studentă şi îmi era ruşine numai la gîndul că tata m-ar putea vedea copiind şi de aceea n-am copiat niciodată; eram invitată la reuniuni studenţeşti şi îmi era jenă să mă duc, pentru că mă gîndeam ce-ar zice tata dacă m-ar vedea la dans. Cînd s-a întors nu-l lăsam să facă nici un efort, ca să-l protejăm. Dacă am fi avut o altfel de mamă, în fond puteam să-l privim ca pe un străin, că a plecat cînd eram mici de cîţiva ani şi a venit cînd eram cu facultăţile terminate şi la serviciu.

– Ce-şi dorea să realizeze cel mai mult după ce a ieşit?

– Să fie publicat. Lucra 8-10 ore pe zi, citea şi scria. Dar editurile nu-l publicau pentru că era pus la index. El ştia şi totuşi încerca mereu să spargă această blocadă.

– Din ce trăia atunci?

– A fost consultant la Institutul de Etnografie şi Folclor pînă cînd a ieşit la pensie. Avea o pensie mizeră, de 1.400 de lei. Cu 700 de lei plătea rata la acest apartament, iar cu restul se întreţinea. Nu accepta să-l ajutăm cu bani. Şi se descurca aşa. Mama murise deja, imediat după ce s-a întors el din închisoare. La 56 de ani s-a prăpădit din cauza unui cancer. A fost o mare lovitură pentru el. O iubea mult.

– Care dintre copii l-a moştenit cel mai mult din punct de vedere spiritual?

– Pe plan moral ne-a marcat pe toţi trei, dar spiritual, ca preocupări şi cele mai multe trăsături de caracter, clar l-a moştenit Horia. De pe cînd avea cinci ani desena tot felul de case, lucruri ţărăneşti şi ţărani ; a căutat mult pe partea asta de etnografie. Aşa că atunci cînd a făcut Muzeul Ţăranului nu s-a mirat nimeni din cei care îl cunoşteau. Aici se aseamănă cel mai mult cu tata, care a contribuit la facerea de către Dimitrie Gusti a Muzeului Satului. Cînd păşea în secţia de patrimoniu a muzeului, colegii săi spuneau că parcă intra în transă.

– La anul se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Ernest Bernea, cum îi este posteritatea: recunoscătoarea sau indiferentă ?

– Am avut discuţii cu conducerea Muzeului Satului, voi cere sprijinul şi altor oameni de cultură pentru a marca acest moment. Din păcate, mijloacele mele sînt foarte reduse şi nu mă voi descurca singură. Ar trebui măcar să tipărim unul, două manuscrise din cele 20 de cărţi ale tatei rămase inedite. Pînă acum i-au fost publicate puţine volume şi din cauza izolării pe care a suferit-o înainte de ’89 nu este prea cunoscut.

(Interviu realizat de Nicolae Tescanu – Revista Rost)

URL Scurt: http://www.buciumul.ro/?p=20500

Postat de pe 14 Noi 2017. Catalogat ca Cultură, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

3 comentarii for “Ernest Bernea, un mistic rătăcit în politică”

  1. calin eugen

    Doamna Ioana Dobrescu,spar ca veti gasi multe lucruri interesante la acest mare etnograf; poate il faceti si mai cunoscut!

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php