Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Petre Țuțea – un geniu cu suflet de copil

Petre Țuțea

„Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”

O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvînt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără nici un gînd de răsplată materială. Nu numai prin saloane cu doamne admirative – care îl priveau cu ochi holbați ca la o minune -, dar și prin reuniuni de cărturari unși cu toate alifiile, și pe care îi uluia. Mircea Eliade – alt potop -, încercînd o întrecere cu Țuțea, s-a dat bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade – după ce l-a ascultat cîteva ore în șir pe conu Petrache, divagînd cu caracteristica lui impetuozitate și cu verva lui îndrăcită despre probleme de metafizică, despre poezie și teatru, despre politică și cîte altele – a spus că ar fi onorat să-i fie secretar. Poate și în glumă, dar și în serios.

Omul acesta era un cuceritor și palpitant spectacol. Nu e domeniu în care să nu fi avut ceva de spus. Cap enciclopedic, el a acumulat, cu o răbdare de benedictin, cunoștințe temeinice în materie de drept și de economie – discipline ale specialității lui, aprofundate la Berlin, dar și în filozofie, literatură, medicină și fizică, ori chimie, în astrologie și geografie…

Tip polivalent de Renaștere, tot ce s-a sedimentat în memoria lui colosală, servea nu ca un simplu depozit de obiecte moarte, ci ca sursă inepuizabilă pentru strălucitoarele lui speculații ale unui verb incandescent. Era un om în aproape permanentă ebuliție verbală. Te întrebi chiar, când a avut timp să-și însușească atâta bogăție de cunoștințe. Dar nu mulțimea cunoștințelor îl deosebeau de alții ca el, ci darul de a transfigura aceste cunoștințe, trecându-le printr-o proprie alchimie, cristalizându-le în forme surprinzătoare, împletindu-le cu metafore foarte la locul lor.

Sorin Pavel – unul dintre spiritele cultivate și alese ale generației lui, sortit să se sfârșească în anonimat – a închinat, pare-se, un portret amplu al lui Petrache Țuțea, proslăvindu-l. Laudă pe care o merita cu prisosință și care constituie una din puținele satisfacții la care ținea. Lauda era un imbold pentru Țuțea: îl excita, îl îmbăta, îl întărea sufletește. Vanitatea și orgoliul îl locuiau pe acest Socrate al nostru, care-și dădea totuși seama de o candoare de copil, de zădărnicia laudelor ce i se aduceau și a trufiei care-l îmbățoșa. Pe cât de inaccesibil ți se părea când îl vedeai pe piedestal sau predicând ca din amvon, pe atât de copil, de naiv și de dezarmat era în contactele lui cotidiene cu lumea1. Capabil de mari, neclintite prietenii, el era de o fidelitate de la care nu se abătea cu prețul nici unei tranzacții, oricât de ispititoare. Tot ce avea împărțea cu nemaipomenită dărnicie. Și au fost epoci când el a avut din plin și n-a precupețit să-și ajute prietenii în nevoie sau să-și uimească prietenii cu generozitatea lui.

Lăcomia lui de bucate ale gurii era la nivelul arderilor care aveau probabil loc în organism. Mânca pantagruelic, fără nici o preocupare de conveniențe, de mediu. Chiar cînd mânca, atenția lui nu era acaparată de bucate, era concentrată la ce gîndește și urmează să spună. El înfuleca mecanic, aș spune că mînca ca să-și umple burduhanul, fără altă plăcere. Unii – care nu mai pot de subțirime – strâmbau din nas văzîndu-l mâncând, și spuneau: „Ce prost crescut!”. Numai că oamenii de calibrul lui Țuțea nu pot fi măsurați cu măsură obișnuită, după clișeu, cu elemente de judecată normală. E adevărat că uneori, furat de beția vorbei, era gata să apere cauze străine de el, pe care în mod obișnuit le dezaproba. Când voia să se amuze sau să contrazică cu orice preț pleda – cu egală elocință – cauze contrarii, cu titlu de exercițiu. L-am auzit spunînd la un moment dat că nu e inteligent acela care – cu tot arsenalul de argumente necesar – nu poate apăra, egal de convingător, două cauze ce se bat cap în cap2. Veți spune: era un sofist. O asemenea etichetare era departe de a-l defini pe Țuțea. Jocul acesta intelectual și verbal la care se preta bucuros în anumite momente ori sub imperiul anumitor presiuni, nu-i întina puritatea lăuntrică și nu-i falsifica sinceritatea. Sufletul lui rămînea în adînc nesofisticat.

A făcut studii strălucite la Berlin, unde-și petrecea orele libere cu Petre Marcu-Balș (Petre Pandrea), cu Sorin Pavel, cu Emil Cioran, cu Ion Victor Pavelescu, pe care îi domina cu statura lui atletică, ca și cu cascada lui verbală. Am uitat să subliniez că Petre Țuțea a desfășurat și o vie activitate publicistică. Te întrebai, ascultându-l vorbind mai tot timpul, când a mai avut timp și pentru așa ceva. A început prin a scrie la revista „Stânga”, militînd de pe poziții marxiste și scriind pagini întregi pe care de preferință și pentru rapiditate le dicta unui scrib.

Combativ, polemic, cunoscând învățătura marxistă mai bine decât oricine în acea vreme, scrisul lui Țuțea căuta să denunțe carențele politicii românești de atunci. A părăsit această poziție, luând atitudine de unul singur (chiar dacă semnau câțiva prieteni buni alături de el, erau semnături de omagiu mai mult decât de colaborare) și a redactat un Manifest al Revoluției Naționale. Era un rechizitoriu fulminant al peisajului politic românesc dinainte de al doilea război mondial, la care se adăugau – minuțios și vast alcătuite – soluțiile de îndreptare a vieții economice și politice românești. Bineînțeles că acest Manifest n-a avut ecoul sperat. Se cuvine să subliniez că scriitorul Țuțea era departe de a avea strălucirea cu care-și uimea auditorii vorbitorul Țuțea.

(Arșavir Acterian – Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 148-150; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 35-38)


1. La rândul său, fostul deținut politic Ioan Ianolide, relatează în memoriile sale că deși formurările lui Petre Țuțea erau savante, totuși ”în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil.”

2. Un astfel de exercițiu didactic, desfășurat în timpul reeducării de la Aiud din perioada 1962-1964, este descris de memorialistul Octavian Voinea:

”Într-o bună zi, cine credeţi că urcă la această tribună? Tocmai PETRE ŢUŢEA în persoană. Atenţia tuturor deţinuţilor s-a îndreptat asupra vorbitorului. Acesta nu era un „nimeni” sau un „ştiu cine”, ci era unul din tăriile pe care se baza moralul miilor de deţinuţi din închisoarea Aiudului.

Colonelul Crăciun a luat cuvântul înaintea lui PetreŢuţea, făcând introducerea în subiect:

– Acum vă va vorbi domnul profesor Petre Ţuţea despre ce este socialismul şi care sunt urmările lui benefice pentru omenire.

A fost pentru prima şi ultima oară când am auzit o adevărată lecţie asupra marxismului. Obiectivă, fără lozinci şi laude răsuflate şi fără vreo hulă împotriva acestei doctrine. A fost o lecţie ţinută de un pedagog talentat care a ştiut să se joace cu focul fără să se ardă. A ştiut să calce în mlaştină fără să se afunde în ea. În încheiere a zis:

– Acestea sunt teoriile care au fost impuse în ţară, la care noi trebuie să reflectăm şi să tragem concluzii.” (cf. Masacrearea studențimii române, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

Petre Ţuţea – Un colos intelectual

Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.

Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii.

Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 307-308)

Neamul și credința – cele două coordanate ale lui ”nea Petrache”

Petre Țuțea

Sunt alții mult mai indicați, mai competenți, cu mari posibilități de a evoca această excepțională personalitate a neamului nostru.

Am acceptat totuși. De ce?

A rânduit Dumnezeu ca să stau împreună cu dânsul în închisoare și, după aceea, să-l mărturisesc și să-l împărtășesc de câteva ori, ultima dată, cred, în preziua plecării sale. Asta nu înseamnă că i-am fost duhovnic. Un duhovnic este un director sufletesc. Nea Petrache a fost el însuși director sufletesc. […]

După instalarea ciumei roșii este anchetat de mai multe ori și până la urmă arestat în 1956 și trece prin închisorile de la Malmaison, Ocnele Mari,Jilava, Aiud. Eliberat în 1964.

L-am cunoscut personal în închisoare și am avut șansa să stau cu dânsul de mai multe ori în aceeași cameră sau celulă.

Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați.Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: ”neagra”. Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie.

Nea Petrache excela.

Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!

De fapt, nu aveai voie să vorbește tare, să stai grămadă sau să conferențiezi. Erai obligat să stai la marginea patului sau în picioare. Când erai prins că faci altfel, plăteai cu zile întregi de carceră, de unde să nu mai ieși. Nea Petrache a făcut multe zile de carceră.1 […]

Jilava era închisoare de trecere, depozit al Securității înainte de proces și sortare pentru celelalte închisori.

Prin februarie 1960, într-o zi am plecat împotrivă – cu un lot mai mare – la Aiud.

Aiud. Am stat cu Nea Petrache într-o cameră mare, cca. 50 inși, la ”secție”, în așteptarea repartizărilor. Continuam același program ca la Jilava.

Eram foarte slăbiți toți, dar într-un fel mulțumiți că s-a terminat perioada de anchetă și de acum ne vom așeza, liniștiți, pe pușcărie. […]

N-am stat mult împreună. Am fost trimiși în locuri diferite și vânturați din loc în loc – aceasta cu scopul de a fi introduși printre noi informatori.

Probabil pe la sfârșitul anului 1960 m-am întâlnit iarăși cu Nea Petrache, pe ”celular”, la etajul 2, pe coada T-ului, aripa de sud. Mai erau împreună cu noi în celulă Radu Trifan, student la Drept, coleg de lot și Moș Iștoc, un țăran ardelean foarte isteț. Eram aduși aici și cu celule alăturate ca bolnavi cronici, majoritatea foști tebeciști. În afara faptului că puteam sta lungiți în pat, am avut același regim dur ca și ceilalți din închisoare. Aceasta însemna totuși mult pentru noi

Ne-am făcut și un program: dimineața, după deschidere și raport, după curățenie, dusul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște – rugăciune, meditații, repetarea celor învățate oral, în scris pe săpun sau pereți. Înainte de prânz – un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare – şi Nea Petrache se pornea…… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele.

Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză).

Să nu se creadă că Nea Petrache ținea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare.

Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest ”fiu de popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea despre detenția noastră: ”Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român”. Nu putea să nu spună așa unul care socotea că este ”de meserie român”. Tot el spunea că e “”confiscat integral de religia creștină” şi că ”„nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin””.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase – ”„fă Mario””).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic – şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.

Oricum, vorba lui Petre Țuțea captiva.

Asta l-a făcut pe Moș Iștoc, care nu prea înțelegea el ce vorbea Nea Petrache, dar care era numai ochi și urechi, să-i spună că atunci cân vom scăpa din pușcărie o să vorbească el cu primarul comunei ca să-i îngăduie să țină conferințe la săteni. Să nu credeți că Nea Petrache n-a luat în serios oferta.

Nea Petrache lua parte la toate aspectele vieții de celulă. Prin alfabetul Morse aveam legături nu numai cu celulele vecine, ci cu toată pușcăria, calea de transmisie fiind țevile de calorifer. Așa aflam știri și noutăți interne și externe, așa se transmiteau informații politice, științifice, lecții, texte religioase. […]

Noi, tinerii de atunci, care am stat în închisoare între aceiași pereți împreună cu Petre Țuțea, am putut să-l cunoaștem mai îndeaproape și să ne înfruptăm din darurile cu care l-a hărăzit Domnul. Dar și el ne-a cunoscut mai îndeaproape pe noi, generația care se dezvolta pe aceleași coordonate, preluate, filial, de la generația lui.

Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele spiritual-religioase.

Ca să avem folos și noi și dânsul, ne-am gândit să ne îmbogățim cunoștințele de limba franceză, făcând retroversiuni pe care să ni le corecteze Nea Petrache. Am ales anume textele evanghelice pe care le știam pe dinafară. […]

A fost un prilej de cunoaștere și aprofundare a Sfintei Scripturi, din care am câștigat și noi și – mai ales – Petre Țuțea. Prilej de meditații, de exegeze, de corelări și comparații cu valorile culturii și filozofiei în special. Nu puține au fost clipele când Petre Țuțea își exprima profunda uimire față de adevărurile redate de aceste sfinte texte. Socotesc această perioadă de mare importanță pentru gândirea creștină a lui Petre Țuțea. Nu e nici pe departe vorba de o convertire la creștinism a lui Petre Țuțea în închisoare2. A fost o dezvoltare și aprofundare a unor adevăruri legate de concepția de viață a generației care a gravitat în jurul lui Nae Ionescu.

În 1962 am fost iarăși risipiți prin alte secții ale Aiudului. În 1964 am fost eliberați.

L-am revăzut pe Nea Petrache după Revoluție, în anul 1990, când părintele Anania m-a trimis să-l spovedesc și să-l împărtășesc. În perioada aceasta a stat cu el, zi și noapte, Radu Preda. Cartea lui Jurnal cu Petre Țuțea socotesc că este de mare folos pentru cei ce vor să-l cunoască pe marele gânditor creștin și român Petre Țuțea.

În 1991 a fost internat la Geriatrie, unde nu a stat mult, și apoi la spitalul ”Christiana”, în două rânduri. A fost în atenția personalului spitalului, începând cu domnul dr. Pavel Chirilă, a preoților și maicilor de acolo. Toți avut câte ceva de învățat de la Petre Țuțea. Era asaltat de prieteni, de ziariști, de foto-reporteri etc., încât era nevoie, pentru odihna lui, să fie protejat.

A suferit mult. Încleștarea durerilor însă îl lăsa atunci când se antrena într-o discuție cu cineva, când, de fapt, monologa. L-am împărtășit ultima dată în preziua morții, care s-a petrecut la 3 decembrie 1991. A fost depus în paraclisul de la ”Christiana” și împreună cu pr. Constantin Mihoc i-am făcut slujbă de prohodire.

A fost înmormântat la Boteni, purtat pe ultimul lui drum pământean de un car cu boi. Înmormântare simplă, cuviincioasă.

Ca un mesaj din partea lui Nea Petrache pentru tinerii de azi, pentru generația aceasta pe care o socotea ”cea mai potrivită pentru o prefacere fundamentală și pentru o ieșire în universalitate”, iată câteva îndemnuri de la el: ”Mergeți la biserică, scotociți bibliotecile, stoarceți pe câte unul ca mine, dacă aveți norocul să-l întâlniți…”

Iată ce ați putea afla de la mine, parcă ne-ar zice el, comunicându-ne din ultimele sale gânduri: ”Libertatea ți-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire, libertatea e de neconceput.”

”Cea mai consolatoare propoziție din istoria lumii este aceasta: Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa”.

”Nu mă pot sprijini decât pe Dumnezeu, care niciodată până acum nu a fost atât de prezent. Mă văd trăind într-un spațiu sacralizat de atotstăpânitoarea Biserică creștină. Nu mă jenez să consider toate disciplinele minții umane roabe ale teologiei, fiindcă în ele nu apare Absolutul”. […]

Sunt afirmații care ne arată că avem de-a face cu un mare gânditor creștin.

” (Pr. Contantin Voicescu – Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pp. 94-100)


1. Despre un astfel de episod, Petre Țuțea avea să-și aducă aminte astfel: ”Am stat în fort la Jilava și țineam conferințe. M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecționat băieții și m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atâta să mor…” (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, p. 13)

2. Afirmație parțial eronată. E adevărat că cel puțin cât privește detenția de la Jilava și Aiud, Petre Țuțea era deja un profund trăitor creștin, dar convertirea lui la credință a avut loc tocmai pe fondul detenției. În ultimul său an de viață, marele filozof va mărturisi la ceas de taină că ”adevărata lui convertire a fost rezultanta chinurilor din închisoare”. Radu Preda, discipolul care i-a purtat de grijă până în ultima clipă a vieții, va nota în jurnalul din 19 februarie 1991: ”Îl întreb iarăși cum s-a apropiat de Dumnezeu. Spune că înainte de închisoare, și mai ales atunci, a simțit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea construcțiilor umane. De aici și furia manifestată împotriva comuniștilor, a ateilor în general? – Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba – ”. (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 24, 99)

„Nea Petrică Țuțea Românul”

Petre Țuțea cu fratele Ion și mama sa

Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre detinuții mai puțin școliți, de la țară, probabil, „Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?”, acesta îi răspunsese simplu: „Român! Român de profesie!”. Și „porecla” de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese: „Petre Țuțea, Românul”.

Altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plimbări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloaie, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însuși în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese:

– În fața intelectualilor? Nişte proşti care caută neaflând? Pentru ei… „Popă de ţară”.

– Şi atunci, unde aveţi parohia? îl întrebă Dumitru Stăniloaie.

– Unde să am parohia, părinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde şi chiar şi de la vreun amvon, dacă mi se oferă.

După aceea, explicaţia dată părintelui profesor se adăugă poreclei, amplificându-i faima de „Român şi popă de ţară”.

Cine să se mai fi îndoit de asta, când, deseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba:

– Ştii tu, mai Niță, ce-i Adevărul?

Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă. Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică.

Mulţi zâmbeau sau se mirau, ascultându-l pe Nea Petrică, neîndrăznind să-l întrebe ceva ce ei n-ar fi înţeles. Dar asta doar pe loc, căci în celule, pe unde mai putea fi zăgăzuit, discuţiile continuau la nesfârşit şi-ntotdeauna în termenii cei mai adecvaţi mediului, circumstanţelor şi auditoriului. Iar când – în faţa oamenilor simpli şi săraci cu duhul – înţelegerea nu era totuşi deplină, ea se transforma în admiraţie.

– Ce înţelegeţi voi, mă, din ce spune Țuțea? îi întrebase o dată colonelul Crăciun, directorul închisorii, pe nişte ţărani care-l ascultaseră pe Țuțea vorbind prin cine ştie ce colţuri sau cluburi despre indiferent ce subiect.

– Nimic, domnule colonel, da-i năprasnic când vorbeşte! îi răspunseseră în cor ţăranii.

– Şi de aceea căscaţi gura la el?

– D-aia, da! întăriră ţăranii.

Colonelul, ca să se poată achita onorabil de sarcina Reeducării deţinuţilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Țuțea, habar neavând el cu cine avea să aibă de-a face – primi „indicaţii de sus” care, conform spuselor lui, cu mulţi ani după eliberarea deţinuţilor, sunau aşa:

„Tu fost de-al lor şi ei de-ai tăi, aşa că tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, şi baţi la cur la ei, da’ ei nu trebuie ştie că noi pus la cale asta”. Aşa că îi organizase pe cei mai „concesivi” în cluburi: club pentru intelectuali şi club pentru ţărani.

Or, la clubul pentru ţărani, cei care-l ascultaseră pe Petre Țuțea nu voiseră să vină. Că doar fusese „năprasnic” popa care-i „spovedea pe unde apucă”!

Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi şi le vorbea chiar complicat, după prea complicata lor înţelegere. Clar însă. Şi atât de clar încât, nu o dată, ţinu să asiste şi colonelul la discuţii.

Tema pentru autoanaliza nu ştiu cărui „conştient” era: greşeala politicii legionare.

După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, „acuzând” – chipurile! – Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică:

– Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!

– Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel! îi răspunse Țuțea zâmbind. Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?

Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei „înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând.

– De ce ne stai împotrivă, domnule Țuțea? îl întrebă o dată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?

Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel care-i punea întrebarea.

Şi, nevoind să-i scape nici Iacob fără un răspuns, începu – motivându-şi neconformismul, opoziţia şi neadaptarea la împrejurări – să-i spună că „cei ce se scaldă cu plăcere în fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstanţe, adică din conformism, domnule Iacob, atitudine specifică ploşniţelor. Aşa se numeşte asta!”.

– Numai că atunci suferi şi consecinţele inadaptabilităţii, domnule Țuțea! îi zise Iacob, adresându-i-se politicos – conform indicaţiilor superiorilor, care înlocuiseră cuvântul „bandit” cu cel de „domn”.

– Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta mă opun şi intru în temniţă. Că altfel, ce-aş fi? Un simplu animal adaptabil. Şi nu mi-ar fi convenit. De altfel, în lupta politică majoră, omul care se angajează în ea oscilează între eroism şi laşitate, ajungând apoi unde am ajuns şi eu, adică la carceră, la izolare şi la douăzeci de ani de temniţă: preţul candidării la postura istorică de erou. Dar nu vă fie teamă de eroi, pentru că şi ei dispar în fluviile imanente ale istoriei!

– Şi atunci?

– Atunci îţi mai rămâne o singură posibilitate pentru ieşirea din anonimat: sfinţenia. Şi Sfântul nu se topeşte decât în absolut.

– Aha! D-aia dumneavoastră, legionarii, căutaţi să ajungeţi acolo!

– Dacă ne dă mâna, domnule colonel! încheie Tutea.

Administraţia penitenciarului de la Aiud avea să mai vadă şi să mai audă multe! Mai ales din gura lui Petre Țuțea! Ocaziile se iveau la tot pasul.

Acuzându-l cineva, o dată, de genialitate – din pricina căruia îşi permitea să spună tot ce spunea, pe la toate colţurile -, el dădu din umeri.

– Mare brânză şi geniile! În faţa lui Dumnezeu nu există genii; geniile sunt veri primari cu idioţii, beneficiind de aceleaşi considerente şi unii, şi alţii.

– Şi noi? Noi, domnule Țuțea? Noi, Crăciun şi Iacob, ce-om fi?

– Ca şi noi, doar instrumentele Sale.

– Şi atunci, de ce vreţi să ne distrugeţi? întrebă imprudent un adjutant din administraţie, care asistase la discuţie.

– Nu noi pe dumneavoastră, ci invers: dumneavoastră pe noi! îi răspunse Țuțea. Şi ar fi bine să nu uitaţi încă un lucru: că dumneavoastră vă definiţi prin noi, nu noi prin dumneavoastră.

– Cum vine asta?

– Cum v-am spus; pentru că, într-o relaţie de adversitate, un termen – ca dumneavoastră, de pildă – nu capătă dimensiunea dorită decât în funcţie de cea pe care o are adversarul cu care se luptă.

– Adică, domnule?

– Adică, simplu: nu eşti mare decât în măsura în care adversarul e şi mai mare decât tine. Altfel, ce merit ai mai avea, în competiţie cu unul mai mic decât tine? Aţi înţeles?

Dar pentru ca să nu se nască cine ştie ce resentimente, tot el îi asigură pe cei ce-l ascultaseră că-n pofida celor pătimite în urma neconformismului său istoric, el n-ar fi în stare să acuze pe nici un frate al său de etnie că l-a asuprit.

– Şi ştiţi de ce, domnilor? Ca să nu fie jignit poporul român. Iar dacă asta s-a întâmplat totuşi, eu nu voi spune niciodată că am fost torturat ca român, ci ca ungur, neamţ sau jidov; ca orice, doar ca român nu!

Şi mulţi râdeau de el, nu însă şi cei ce-i înţelegeau slăbiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului român. De aceea, în desele sale elanuri, îl considera şi ca„marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”.

Deși, uneori, după ani și ani, mai mult sau mai puțin bolnav fiind, se căina cumplit c-a suferit treisprezece ani de temniță pentru ”un popor de idioți”. La ananghie, câte nu-i scapă omului! Și nea Petrică Țuțea nu se excludea din categoria de om. Dar cum își revenea, își aducea aminte că fără un Ștefan cel Mare sau un Vlad Țepeș, România, în istoria ei, n-ar fi fost decât ”o pajiște cu miei cuminți”. Lui Țepeș, revenindu-i meritul de a fi coborât morala absolută în viața românilor, prin țepele înfipte în fundul infractorilor. ”Că dormeai – mai ziceai el râzând – cu punga de bani de aur la cap și-ți era frică să nu ți-o furi singur de la ceafă”.

Mureau de bucurie țăranii, auzindu-l; mureau și intelectualii de oful a cine știe ce păcate nemărturisite… Ce-i păsa lui de ei, din moment ce erau toți români, frați de-un sânge cu el? (…)

[În urma decretului nr. 411/1964, de eliberare generală a deținuților politici], în faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Țutea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio – care, pentru alţii, era autoanaliza – fuseseră aduşi, în zeghe, toţi deţinuţii Aiudului. Şi cei din Zarcă, cu zeghea-n cap, şi cei pregătiţi pentru eliberarea înainte de termen, cu bocceaua în spinare.

Nelipsită de la „spectacol” nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul „educatorilor”: colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.

– Domnilor! îşi începu Petre Tutea discursul. Aş vrea să se ştie – şi vă rog, domnule colonel, să comunicaţi asta şi celor de la minister – că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.

Toate şi toţi au trecut peste el şi el a rămas acelaşi. Are cea mai unitară limbă, expresie a firii sale unice între popoarele ce l-au înconjurat, călcat, şi-l înconjoară încă.

A fost sub turci şi nu s-a turcit. A stat cu slavii şi nu s-a slavizat. Păgânii l-au năpădit şi nu s-a păgânit. Împănat a fost cu nemţi şi cu unguri şi pe toţi i-a înghiţit. Şi nimănui care i-a călcat pragul nu i-a rămas dator.

I-a împrumutat Romei antice columna de susţinere, sângele şi limba, vorbindu-i frăţeşte, dar de la obraz. O limbă cu virtuţi complete poate fi un vehicul pentru tot ce se întâmplă spiritual în specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cântăreţi în strană. N-am marcat universalitatea cu cine ştie ce născociri şi isprăvi, dar, datorită lucidităţii, ne-am dat foarte bine seama atât de limite, cât şi de neputințe. Prin fire şi limbă, L-am primit însă şi pe Dumnezeu şi tot prin ele L-am înţeles. De aceea, azi şi un simplu popă de-al nostru de ţară, din Bărăgan de pildă, atunci când se armonizează cu dangătul clopotelor liturgice, face cât o întreagă Academie. Şi tot de aceea şi elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decât cele intelectuale. De unde şi problema Bisericii noastre pe care, dacă nu o situăm deasupra statutului intelectual, zadarnic încercăm să facem ce vrem, de unii singuri. După cum şi dacă-n marea noastră Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Că doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au bătut ei! Aşa că la noi, Istoria s-a făcut odată cu Biserica. Şi nimeni, în această Istorie a noastră, n-a sprijinit şi susţinut Biserica precum a sprijinit-o şi a susţinut-o Mişcarea Legionară. Ştiau ei, legionarii, ce ştiau! Că orice am face noi, cei de azi, fără Ea, ar fi mai puţin important decât ceea ce am face trăind prin Ea şi pentru Ea. De aceea am eu certitudinea invincibilităţii poporului nostru. Căci aşa cum a ieşit din impasurile trecute, tot aşa va ieşi şi din cele prezente şi din cele ce vor mai veni. Virtuţile sale, daruri cereşti, îl vor ajuta. Şi când mulţi dintre cei de azi nu vor mai fi împrejur, noi încă vom dăinui, chiar murind acum pentru el.

– Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia…

– S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cum zice bătrânul, şi-o să mai vedem noi…

– O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte…

– Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Și de strigoi, cine să se teamă?

– Hm… Mai știi?… răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.

Și ”ședința” cu camarazii legionari luă sfârșit.

Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite:

– Grozav, Țuțea ăsta! zicea unul.

– Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.

– Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului.

– Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său.

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 149-153, 164-166)

Petre Țuțea în dialog cu prigonitorul Gheorghe Crăciun

Altă dată, tot aşa într-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun ”trecea în revistă” însoțit de un grup de ofițeri, careul.

La un moment dat s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate.

– Ce faci, filosofule?

Îl cunoscuse. Era Petre Țutea. Era aşa de slab că-l susțineau doi camarazi.

Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulțime:

– Mă! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-l închipuiti pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!

Se depărtase câtiva paşi. Țuțea a ridicat mâna.

– D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!

– Da! Ia zi, mă, filosofule!

– Nu vă supărati, aţi crescut la oraş sau la ţară?

– La ţară, mă! Nu se vede? şi-şi bombează pieptul.

– Şi ati avut porci?

– Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?

– Şi… aţi văzut dvs. porc să privească în sus?

Tăcere scurtă. Priviri speriate. Crăciun nu era prost, a schiţat un zâmbet şi către cei de faţă:

– Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii…

S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu ”nebuni ca Țuțea”.

De când ne băgaseră în celulă din 1959 nu mai văzusem „bomba” în care puţină vreme a stationat la un loc atâta mulţime de oameni. Dar iată… mari și minunate sunt lucrurile tale Doamne!

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, p. 85)

Una din cele mai mari personalități contemporane

În compartimentul mare al dubei ne aşezăm lângă domnul Pupeza. Este o încântare să-l asculţi vorbind. Ne spune că s-a despărţit de curând de Petre Ţuţea, despre care vorbeşte în termeni superlativi. Auzisem vag până acum despre Ţuţea. Acum aud vorbindu-se despre el, ca despre una din cele mai mari personalităţi contemporane. Timpul va confirma ceea ce admiraţia domnului Pupeza îi acorda cu anticipaţie. (…)

Ne apropiem de închisoare. Când apare în raza noastră vizuală, o privim cu toată atenţia. Privind-o din exterior, închisoarea nu pare aşa fioroasă. De la distanţă, nici nu-ţi poţi imagina iadul din interior. Într-adevăr, chinul acestui infern nu-l cauzează nici zidurile şi nici gratiile, ci răutatea şi cruzimea gardienilor şi a politrucilor. Or, acestea nu se văd, ci numai se simt. Trecem peste podul pe care îl vedeam, cu ani în urmă, în zilele de Duminică, pe colonelul Koller, mergând în ţinută de paradă şi şchiopătând, spre stadion. Era, cică, invalid de război. Din războiul civil din Spania. Ca zelos ucenic al Talmudului şi bun bolşevic, a luptat în Spania pentru dărâmarea Creştinismului.

Când ajungem în curtea închisorii, suntem încunoştinţaţi de către colonelul Crăciun că am fost aduşi în penitenciar ca să-l ascultăm vorbind pe Petre Ţuţea.

– Te-am adus în special pe dumneata – zice Crăciun, adresându-se mie – ca să vezi şi să auzi că şi Ţuţea s-a convins de adevărul celor spuse de noi.

Mă înclin zâmbind, copleşit – chipurile – de atâta onoare. Nu pot să nu mă întreb: de ce caută colonelul Crăciun atât de stăruitor să mă determine să vorbesc şi eu. Până la urmă ajung la concluzia că insistenţa lui ţinteşte departe. Legionarii bătrâni pe care i-a convins să-şi facă ”mea culpa” vor dispare, unul câte unul, cât de curând, sub acţiunea implacabilă a timpului. În schimb, noi, tinerii, deşi ne-a trecut prin furcile caudine ale Zărcii, vom rezista mai mult în viaţă şi vom constitui o primejdie în viitor. (…)

Discursul lui Petre Ţuţea, deşi lung de cel puţin două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. Nu pot decât să regret că nu a existat un mijloc de a înregistra ceea ce a spus în faţa noastră acest vorbitor neîntrecut. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Petre Ţuţea în încercuirea Securităţii

Despre Petre Ţuţea s-a rostit, în orice timpuri, de către contemporani, prieteni sau duşmani, informatori sau anchetatori ai poliţiei politice, cuvântul „geniu”. S-a vorbit ca despre un legiuitor al economiei naţionale şi în anii ’40, tot ca despre un geniu se exprima în pledoaria sa Petre Pandrea în anii ’50 când Petre Ţuţea intra în şirul martirilor temniţelor comuniste; un geniu îl socoteau şi contemporanii lui de după 1964 şi până la moarte, când fractura destinului său îl obligase la schimbarea bruscă a legiuitorului cu studii înalte de drept şi specializări în economie, în filozoful orator ce umbla neobosit adunând în jurul său tineri cărora le vorbea despre libertate şi demnitate tranşând cu obstinaţie problema comunismului privit, până la urmă, ca o boală inoculată, ucigătoare.

Pentru cei ce nu l-au cunoscut sau, poate, au auzit prea puţin despre el, deschid documentarul cu datele cele mai importante scoase din declaraţia scrisă de mâna sa la 6 aprilie 1960, declaraţie aflată la fila 48 a Dosarului Işnformativţ 149821, volumul I din Arhiva CNSAS, când era internat politic în lagărul de la Ocnele Mari. Acest Dosar Işnformativţ însumează 20 de volume.

Absolvent în 1929 al Universităţii din Cluj – Facultatea de Drept, doctor în Drept la 27 de ani, în timpul doctoratului îşi începe activitatea jurnalistică devenind colaborator al ziarului tineretului naţional ţărănesc alături de Bazil Gruia. Practică avocatura doar un an în judeţul Hunedoara, pentru ca în 1932 să întemeieze împreună cu Mircea Grigorescu şi Petre Pandrea revista „Stînga” din care apar numai câteva numere.

Anul 1933 este anul decisiv pentru cariera de economist a lui Ţuţea. Este trimis la Legaţia Română din Berlin ca ajutor al consilierului economic, unde va rămâne până în 1935. Rechemat în Ministerul Economiei Naţionale, centrala Industrie şi Comerţ, funcţionează aici până la data arestării – 12 aprilie 1948. Deşi doctor în Drept, se specializează în economie, conform vocaţiei sale reale.

În 1940, luna noiembrie, pleacă la Moscova, ca negociator al unor acorduri economice, unde rămâne până în 1941. După întoarcerea din URSS, funcţionează ca director în Ministerul Industriei şi Comerţului până la 23 august 1944. Până la data arestării sale rămâne în minister cu următoarele funcţii: director în Ministerul Economiei Naţionale, Direcţia încurajării Exportului, funcţionar în Direcţia Studii şi Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcţia Acorduri. Mă opresc la acest episod important pentru cunoaşterea personalităţii lui Petre Ţuţea. Este vorba despre un document aflat la fila 1 a dosarului de urmărire informativă: „Referat al Serviciului II/ Biroul 2 din 4.04.1948 – Direcţiunea Generală a Siguranţei Statului – Dosar 58035 indşividualţ- în prezent Petre Pandrea nu activează politiceşte păstrându-se într-o rezervă totală şi ostilă faţă de munca sindicală şi politică a salariaţilor ministerului Industriei şi Comerţului. De la instalarea la conducerea ministerului a D-lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Petre Ţuţea a fost ţinut la o parte, neîncredinţându-i-se lucrări importante sau şdeţ confidenţialitate. în evidenţele personalului, Petre Ţuţea figurează pe lista alcătuită în ianuarie 1948 de către sindicat, pentru lista de epuraţie a aparatului de Stat.”

Îndepărtarea lui Petre Ţuţea din structurile Ministerului Economiei Naţionale se încerca încă din 20 februarie 1948 când, paradoxal, Direcţiunea generală a Siguranţei Statului emite un Referat din care reiese intervenţia acesteia pe lângă organele de conducere ale Ministerului Economiei Naţionale pentru evitarea epurării lui Petre Ţuţea – probabil în vederea supravegherii lui la locul de muncă – dar şi datorită calităţilor excepţionale ale înaltului funcţionar de stat: „Neîncadrându-se actualului regim şPetre Ţuţeaţ nu este întrebuinţat la lucrări prea secrete şi este propus de organele acestui minister pentru comprimare. Luându-se contact cu organele în cauză ale Ministerului Economiei Naţionale, s-a stabilit să nu se treacă la îndepărtarea acestuia din serviciu pentru moment.”

În felul acesta Petre Ţuţea mai rămâne în Ministerul Economiei Naţionale câteva luni ale anului 1948, retrogradat din funcţia de director în aceea de simplu funcţionar.

Implacabil, însă, intervine fractura destinului. La 12 aprilie 1948 este arestat de la domiciliu de către organele Siguranţei generale şi încarcerat la Rahova în arestul Siguranţei, (ce devenea Securitatea Statului în august 1948), unde este anchetat şi reţinut până în 2 iulie 1948, dată la care, transferat la Sşerviciulţ Sşpecialţ şdeţ Işnformaţiiţ, rămâne până la 18 iulie 1948 când este readus în arestul din Rahova de unde, transportat în septembrie 1948 la Ministerul de Interne este anchetat şi reţinut de către organele Siguranţei generale până la 10 noiembrie 1948 când va fi depus la penitenciarul Jilava. Pe 23 aprilie 1949 este ridicat şi internat în lagărul de la Ocnele Mari.
în 1953 Petre Ţuţea era pus în liberatate. Avea să declare mai târziu într-o „Declaraţie” luată la Securitate în legătură cu o serie de manuscrise confiscate: „Nu cunosc care au fost motivele acestei internări în lagăr şla Ocnele Mariţ, bănuind doar faptul că am fost de dreapta până în 1944” (Dosar I/49821/ vol. 7, fila 139, ACNSAS).

în 1956 Petre Ţuţea este din nou arestat, judecat şi condamnat la 18 ani muncă silnică. Citim „Sentinţa nr. 241 din 20 decembrie 1957 (a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară – colegiul de Fond – Dosar 2828/ 957), la fila 201 a volumului 7 al dosarului de urmărire informativă: „Petre Ţuţea este judecat, arestat preventiv (de la 22 decembrie 1956, trimis în judecată pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale.” La fila 204 – Hotărârea: „Tribunalul în numele poporului hotărăşte ş…ţ cu unanimitate de voturi, condamnă pe Ţuţea Petre la 10 (zece) ani închisoare corecţională şi 5 (cinci) ani interdicţie corecţională pentru uneltire contra ordinei sociale.”

Dosarul I 149821 ACNSAS, vol. I. Fila 44 reflectă influenţa iradiantă a lui Petre Ţuţea asupra oricărui tip de interlocutor, mai cu seamă când se implică, tranşant în probleme de stat. Documentul este o relatare nesemnată şi se intitulează „Dr. Petre Ţuţea negociator economic al României la Moscova, Berlin şi Budapesta”. Suntem puşi în temă cu o discuţie de la Restaurantul „Modern” dintre doi negociatori economici, unul german şi celălalt maghiar, „intelectuali de mare clasă”, dornici să cunoască intelectuali români. Cei doi evocă elogios intervenţiile strălucit-intimidante pe teme economice şi nu numai ale lui Petre Ţuţea: „Să nu vă miraţi. în actualul moment istoric Germania este o colonie a României. Aţi început un război imprudent pe două fronturi. Ce v-aţi face fără petrolul şi grânele noastre? în calitatea mea de delegat patriot v-am prins la strâmtoare, am dreptul să vă impun condiţiuni feniciene. Vă pun cizma mea pe masă. Plătiţi, altfel nu dau.”

De altfel, fragmente întregitoare ale portretului lui Petre Ţuţea alcătuit de Petre Pandrea ca avocat al apărării celui ce devenise deţinut politic odată cu instaurarea comunismului în România găsim în acest volum I: „Ce este Dr. Petre Ţuţea? Un filosof aproape genial care se ocupă după pilda lui Socrate (cunoaşte perfect filosofia Eladei) şi de treburile cetăţii, în mod dezinteresat şi fără a râvni sau vâna demnităţi sau onoruri ca politicienii sordizi. Ţuţea are perspectivă europeană şi istorică. ş…ţ Până azi, viaţa lui este curată ca cristalul. (Fila 23)

Inocenţa lui Petre Pandrea care spera să-i înduplece pe călăii comunişti se reflectă în fragmentele textului aflat la fila 42 a volumului I din dosarul informativ: „Având în vedere capacitatea intelectuală excepţională şi pregătirea europeană a acestui filosof, fecior de ţăran şi proletar intelectual, deci un bun, o valoare, a poporului nostru, de la care putem aştepta o mare carte, acum când se află în pragul maturităţii, după ce a terminat efervescentele şi căutările de sine ale tinereţii, îmi îngădui să dau următoarele sugestii anchetatorilor noştri:

1. un proces politic cu Petre Ţuţea ar fi o copilărie a acuzării fiindcă nu pot exista elemente, fapte, intenţii, organizare, în afară de trăncăneli greşit auzite şi înţelese de informatori inculţi şi zeloşi, o condamnare a lui echivalând cu uciderea acestui temperament hipernervos şi a unei filosofii precare, ca la toţi filosofii de ocazie.

2. tratament de favoare în penitenciar cum se cuvine pentru poeţi şi filosofi, adică aer, plus de hrană cam insuficientă, cărţi de lectură pentru narcotizarea nervilor, duşuri reci dese, politeţe extremă.

3. domiciliu forţat la casa părintească, lângă bătrâna sa mamă şi la surori (neavând familie ca toţi filosofii) în comuna Boteni, judeţul Muscel.
Avocat Petre Pandrea”.

Petre Ţuţea a fost o conştiinţă implicată în destinul naţiunii, a gândit efervescent şi constructiv până în ultima clipă a vieţii sale, conturându-şi, prin alocuţiunile sale, un autoportret lăuntric demn de aducere aminte, alcătuit din fragmente tulburătoare prin veridicitatea lor: „Cine şi ce poate împiedica o conducere luminată şi dârză să civilizeze complet litoralul Mării Negre aşa ca paşii noştri să coboare pe trepte de marmură spre mare? Care sunt obstacolele de neînvins puse în calea realizării unei puternice industrii de nivelul celei mai avansate din lume sau în calea dezvoltării unei agriculturi care prin cantităţi şi calităţi să poată concura pe cea mai bine organizată şi utilată? ş…ţ Un Stat naţional se desăvârşeşte lăuntric pentru a putea privi încrezători în afară. Viaţa românească se desfăşoară în spaţiul românesc, viaţa Statului Românilor trebuie să se desfăşoare peste frontierele acestui spaţiu, dacă vrem să poarte titlul de Stat.” (fila 3, volum 3, Dosar I 149821 ACNSAS).

Volumul 7 al dosarului de care ne ocupăm, cuprinde documente ale urmăririi informative a lui Petre Ţuţea din anii de după eliberarea sa din detenţia politică. Petre Ţuţea este prins acum într-o altă formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă. Pentru o mai logică urmărire a evenimentelor, le vom cerceta în ordine cronologică şi nu în ordinea aşezării lor în dosar. De asemenea, pentru sistematizarea informaţiilor din documente vom proceda la clasificarea, pe cât este posibil, a acţiunilor Securităţii în cazul Petre Ţuţea ca obiectiv. Ele ar fi următoarele:

– limitarea anturajului;

– izolarea obiectivului;

– compromiterea obiectivului;

– curmarea relaţiilor obiectivului;

– alcătuirea unei vaste reţele informative;

– dirijarea reţelei informative prin filaj şi prin Tehnica Operativă;

– contactări pentru influenţare şi avertizare a celor din anturajul obiectivului;

– cercetarea obiectivului până în cele mai mici amănunte ale vieţii acestuia;

– compromiterea celor mai apropiaţi colaboratori ai obiectivului;

– anchetări periodice ale obiectivului la Securitate, în cadrul cărora au loc şi avertizări repetate;

– percheziţii domiciliare;

– control şi confiscare a lucrărilor personale aflate la domiciliul obiectivului;

– preconizarea urmăririi penale a obiectivului;

– preconizarea intervenţiei asupra mijloacelor de subzistenţă ale obiectivului (verificarea autenticităţii actelor şi eventuala intervenţie în acordarea în continuare a pensiei de la Uniunea Scriitorilor);

– preconizarea efectuării unei expertize medico-psihiatrice (care de obicei se solda cu o internare bazată pe un diagnostic fals precum şi eventualitatea unui tratament aplicat în vederea anihilării victimei).

În primăvara lui 1968, lui Petre Ţuţea i se întocmeşte o „fişă personală” (în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”): „Dar, fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus „să se bage slugă la dârloagă” (sic!) autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală””. Tot aici se propune: „a se aproba avertizarea numitului Ţuţea Petre de către organele noastre, fără audierea unor martori deoarece poziţia sa duşmănoasă a fost semnalată de mai mulţi informatori.
Semnat locotenent major
Gheorghe Gheorghe”.
(fila 2 volumul 10). De altfel, în Procesul verbal din
30.03.1968 citim că a fost „invitat” la sediul organelor de Securitate „pentru a i se atrage atenţia asupra următoarelor fapte: organele noastre sunt în posesia unor date verificate din care rezultă că în discuţiile pe care le purtaţi abordaţi teme şi idei ce contravin ideologiei marxiste, că teoretizaţi curente depăşite de timp chiar atunci când plecaţi de la premise juste, întreţinând o atmosferă neloială regimului socialist prin aluzii la unele stări de lucruri.
I s-a subliniat şfaptulţ că se face purtătorul unor idei reacţionare în anturajul pe care-l cultiva.
Faţă de această situaţie, organele de securitate avertizează pe cetăţeanul Ţuţea Petre că în cazul când va repeta sau va comite alte fapte împotriva Securităţii statului, va fi tras la răspundere penală.
Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces verbal.
Semnătura celui avertizat că a luat la cunoştinţă
Petre Ţuţea
Nu recunosc cele imputate”.

încă din 1969 Petre Ţuţea aduna în jurul său adepţi ai învăţăturii pe care o furniza sau simpli admiratori. în aceste împrejurări începe să devină periculos şi sub acest aspect pentru regimul comunist. în „Raportul privind rezultatul discuţiilor purtate în ziua de 23 ianuarie 1969 cu Ţuţea Petre, fost şef de cuib legionar, fost director general în Ministerul Economiei, condamnat şi graţiat în 1964”, ş…ţ „reies clar concepţiile sale idealiste antimarxiste. ş…ţ” Se remarcă „faptul că în discuţiile purtate Ţuţea Petre abordează problemele de pe o poziţie idealistă ieşind în evidenţă caracterul naţionalist al ideilor sale.

De fapt şi din unele materiale informative rezultă că Petre Țuţea are unele manifestări anticomuniste şi speră într-o schimbare a regimului.

În concluzie apreciem că Ţuţea Petreş,ţ în discuţiile ce le poartă cu studenţiiş,ţ colportează idei filosofice opuse marxismului din care cauză nu este oportun ca el să mai continue astfel de legături, mai ales că, aşa după cum rezultă şi din materialul informativ, el exercită influenţă asupra acestora având o mare erudiţie şi capacitate de a domina în discuţiile pe care le poartă.

Chiar şi în discuţiile cu noi şi-a etalat concepţiile sale idealiste neascunzând faptul că el nu este adeptul marxismului.” (fila 269, vol. 11)

Dirijarea reţelei informative şi diversificarea ei în cazul Petre Țuţea este spectaculoasă. Problema se acutizează chiar în iulie 1971, când faţa comunisto-şaşa-zisţ-umană, pe care vroia s-o afişeze regimul, se modifică monstruos o dată cu vizita lui Nicolae Ceauşescu în Coreea. La 29 iulie 1971 Securitatea alcătuieşte un „Plan de măsuri în dosarul de urmărire informativă privind pe Țuţea Petre” (volum 12, fila 26):

I. Dirijarea reţelei informative după cum urmează:

1) Dirijarea informatorului „Crăiniceanu” din legătura tov. locotenent colonel Spiridon pentru a stabili natura relaţiilor dintre Țuţea Petre şi unii scriitori precum şi conţinutul scrierilor sale de sertar.

2) Dirijarea informatorului „Dobrogeanu” din legătura tov. maior Stanciu Constantin pentru a stabili anturajul sau relaţiile cu persoane din străinătate.

3) Se va cere şSecurităţiiţ judeţului Ilfov dirijarea informatorului „Vlăsceanu” pentru a stabili ş…ţ atitudinea sa faţă de evenimentele interne şi internaţionale.ş…ţ

Deoarece Țuţea Petre este cunoscut de mulţi informatori ai organelor noastre se va face o selecţie, iar cei cu posibilităţi vor fi instruiţi în consecinţă.
Termen: permanent
Răspunde: locotenent Teacă C.

II. Se va pune sub control corespondenţa lui Țuţea Petre pentru a descoperi legăturile sale din ţară şi străinătate (timp de 6 luni).
Termen: 15.08.1971
Răspunde: locotenent Teacă C.

III. Se vor continua contactările lui Țuţea Petre în vederea prevenirii influenţei sale în rândul tineretului.
Termen: permanent
Răspunde: locotenent Teacă C.

IV. Se va lua legătura cu şVictor Achimţ ofiţerul care deserveşte informativ Uniunea Scriitorilor pentru a vedea posibilităţile existente şi cooperarea pentru documentarea activităţii lui Țuţea Petre.
Termen: 1.09.1971
Răspunde: locotenent Teacă C.”

Măsurile luate în urma planului eşuează în parte. Securitatea abordează o nouă etapă, mai drastică, deoarece „Țuţea Petre datorită legăturilor pe care le realizează şi le permanentizează şi mai ales prin comportarea şi discuţiile pe care le face prin ideile pe care le răspândeşte în anturajul său, prezintă un pericol social.” (fila 15, volumul 11, din Nota sinteză din 15.03.1974 semnată de căpitan Dragnea Vasile de la Işnspectoratulţ şdeţ Mşiliţieţ Bşucureştiţ – Securitate).

Concomitent se concepe o „Notă de măsuri în dosarul de urmărire informativă „Economistul”. Şurubul se strânge. „Pericolul” trebuie anihilat. La fila 16 citim: „Având în vedere situaţia operativă existentă prezentată în nota-sinteză alăturată se impune continuarea urmăririi informative a numitului Țuţea Petre pentru a realiza următoarele sarcini:

I. De stabilit toate elementele pe care le vizitează la domiciliu sau le contactează în alte împrejurări şi fac parte din anturajul său şi de documentat manifestările ostile pe care le are faţă de acestea, în scopul luării unor măsuri de curmare a acestor activităţi.ş…ţ

II. De verificat ce preocupări scriitoriceşti are în general şi dacă scrie un roman privind viaţa din detenţie sau alte lucrări duşmănoase.
– Pentru realizarea acestor obiective vom întreprinde următoarele măsuri:
ş…ţ
2) în cazul când (!) obţinând o nouă locuinţă (în care sens are de făcut demersuri) va primi vizita unor tineri sau (sic!) altor persoane faţă de care exercită o influenţă duşmănoasă, se va analiza oportunitatea instalării mijloacelor T/ehnicii/ Oşperativeţ pentru a cunoaşte şi documenta această activitate.

3) Pentru a stabili dacă este preocupat să redacteze scrieri duşmănoase se vor lua măsuri de dirijare cu continuitate a informatorului „Fănică” de la Direcţia I (locotenent colonel Rădulescu Petrică) faţă de care şi-a exprimat asemenea intenţii.

În acest scop, iniţial se vor lua măsuri de interpunere în localurile pe care Țuţea Petre le frecventează (inclusiv Casa Scriitorilor – n.n.).

4) Cu sprijinul conducerii serviciului se va analiza la Direcţia I şi la Serviciul 120 din unitatea noastră ca informatori din rândul scriitorilor să fie dirijaţi pe lângă Țuţea Petre în scopul verificării preocupărilor lui literare, urmând a se stabili sarcini concrete în acest sens.
ş…ţ

6) Periodic, în raport de evoluţia situaţiei operative, va fi pus în filaj, pentru a documenta legăturile pe care le are, întocmindu-se şi acte premergătoare corespunzătoare, folosind aceste împrejurări şi pentru interpunerea unor informatori.
ş…ţ

9) în cazul că se vor obţine informaţii că la domiciliul său deţine unele manuscrise personale sau este în curs de redactare a unor asemenea lucrări, vom organiza o percheziţie secretă sau legendată pentru a verifica conţinutul lor.ş…ţ

10) Pentru a împiedica la timp continuarea activităţii lui de influenţare negativă, vom proceda la documentarea preocupărilor ce le are în acest sens, urmând să adoptăm următoarele soluţii:
– chemarea periodică la organele de Securitate ca pe această cale să-l determinăm să renunţe la activitatea ostilă concomitent cu contactarea unora dintre legăturile lui, adâncind astfel procesul de destrămare sau, în caz oportun, luarea unor măsuri penale.”

Să recapitulăm: până aici (suntem în anul 1976) avem de a face, în ceea ce-l priveşte pe Petre Țuţea, cu „adâncirea unui proces de destrămare” a relaţiilor, luarea unor măsuri penale, racolarea prietenilor, încercarea de suprimare a mijloacelor de trai.

Anul 1978 este, pentru Țuţea, un an înţesat de măsuri sporite împotriva lui, absurde prin număr şi iraţionalitate. Se „lucrează” pe trei direcţii „se continuă operaţiunea de „destrămare” a anturajului în mod special al celui alcătuit din tineri, este „lucrat ş…ţ” prin mijloace speciale şi reţea şde informatoriţ, activându-se pe linia de influenţare şi a renunţa la a scrie lucrări cu caracter antimarxist şi de a refuza chiar restul de lucrări pe care le scrie” (fila 88, Nota informatorului „Inginerul” din 7.03.1978, Dosar 149821 Țuţea Petre şi alţii volum 9). Din nota informatorului „Vrânceanu” de la fila 96 a volumului 9 al dosarului, nota din 13.12.1977, aflăm că „informatorul a fost instruit ca în relaţiile cu Țuţea Petre să-l tempereze de a-şi mai exterioriza intenţiile în diferite medii pentru a evita consecinţele de care abia a scăpat.” Adnotarea marginală semnată indescifrabil pe această notă informativă confirmă interogarea, anchetarea, hărţuirea de către organele de Securitate a tinerilor din anturajul lui Petre Țuţea: „Pentru a contracara influenţa nocivă a lui Țuţea Petre pe plan idealist, antimaterialist asupra unor tineri ş…ţ treceţi la executarea ordinului dat deja de a se relua discuţiile la securitate cu toţi tinerii care continuă să-l viziteze fără a descoperi T.O.” La fila 99 a aceluiaşi volum aflăm dintr-o observaţie la Nota informativă a informatorului Emil din 15.11.1977 cum era introdus un apropiat, racolat de Securitate, în casa lui Petre Țuţea, pentru a-i afla părerile ce urmau să fie aduse la cunoştinţa organelor operative: „Pentru viitor discuţiile se vor referi la cele două evenimente importante din viaţa politică a ţării noastre, alegerile şi Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român pentru a cunoaşte poziţia lui Țuţea Petre. Informatorul a fost instruit asupra modului de abordare a acestor subiecte.

O copie a notei se va da la Işnspectoratulţ şdeţ Mşiliţieţ Bşucureştiţ, Serviciul 1.
Semnat colonel Cristea Adrian”.

Tot în 1977, lui Petre Țuţea i se ridica de la domiciliu, lucrările şi este chemat la Securitate pentru „audiere”. De asemenea se continuă audierea tuturor persoanelor din anturajul său – prieteni şi tineri intelectuali – este „adâncit” procesul de izolare a lui Petre Țuţea, cât şi timorarea tinerilor ce-l înconjurau.

„Societatea socialistă bate pasul pe loc din cauza slabei productivităţi a muncii, aglomerării cadrelor administrative şi a aparatului neproductiv excesiv. într-o lume în care realitatea este ignorată în favoarea unor abstracţiuni planificate nu se poate vorbi de progres, entitate socială bazată în primul rând pe stabilitate. La noi nimeni nu e sigur de nimic şi acest factor de instabilitate vertical către poziţiile cele mai de sus se amplifică de la indivizi la întreaga societate.ş…ţ Sunt suficient de bătrân ca să nu îmi mai pese de nimic, astfel că pot privi cu detaşare cum o lume ce îşi zice materialistă se îngroapă zi de zi în propriile sale reziduuri. Asta după ce a îngropat şi chinuit vieţi omeneşti în favoarea a ceea ce prezenta drept ideal şi care de fapt nu era decât un biet izvor de favoruri şi pricopseli personale de abia ajungând pentru cei aleşi.” Sunt fragmente din nota informatorului „Fănică” din 10.04.1981, idei dezvoltate de Petre Țuţea printre cei ce-i formau auditoriul şi care, poate, înlocuiau un public în faţa căruia, într-o societate normală, el ar fi conferenţiat de la o tribună sau de la o catedră. în lipsa acestora, „tehnica operativă” a Securităţii, a păstrat în arhive, desigur în cu totul alte scopuri decât le-am fi avut noi, fragmente din discursurile sale ad-hoc.

Anii ^80 se anunţă catastrofici şi pentru Petre Ţuţea. în faţa locuinţei sale se plasează lucrători ai Securităţii care îl supraveghează atât pe el cât şi pe cei ce-l vizitează: „în ziua de 6 martie a.c. ş1980ţ l-am întâlnit pe stradă pe Petre Țuţea. Era foarte răvăşit. Mi-a spus că în faţa blocului său exista un post fix: sunt legitimaţi toţi cei care intră sau ies din blocul în care locuieşte. într-o zi a fost legitimat cumnatul său şi întrebat pe cine a vizitat.” (Notă informativă fila 40 vol. 9). (urmare din pag. 31)

în sfârşit ajungem la anul ultim al regimului comunist din România, 1989, când urmărirea lui Petre Ţuţea este neîntreruptă prin reţea informativă, până în luna mai şi verificată prin mijloacele tehnicii operative. Volumul 9 al Dosarului Işnformativţ 149821 ACNSAS Ţuţea Petre şi alţii se deschide cu o „Notă de analiză” din ianuarie 1989 (numele de cod ca obiectiv vor fi „Economistul” şi „Ţone”), aflată la fila 2, emisă de Securitatea Municipiului Bucureşti. Pe verso citim: „Este preocupat de redactarea unor lucrări filosofice idealiste pe care le-a difuzat în rândul unor legături ale sale. Scrie o lucrare intitulată „Antropologia creştină”” şi pe care o prefigurează în cinci volume din care numai trei sunt terminate şi anume „Omul”, „Sistemele”, „Stilurile”ş…ţ

– Este nemulţumit de faptul că scrierile sale filosofice şnuţ sunt apreciate şi publicate şi de aceea le dă spre studiere unor legături mai apropiate, în manuscris sau dactilografiate.

– Este o persoană cu o solidă cultură filosofică idealist mistică, jonglând cu termeni şi concepţii filosofice şi reuşind prin modul în care ştie să analizeze diferite evenimente internaţionale, să stârnească interesul auditoriului şi, prin aceasta, considerându-se una dintre cele mai luminate minţi.

Având în vedere situaţia operativă existentă se impune continuarea urmăririi informative a sus-numitului, pentru rezolvarea următoarelor probleme:
ş…ţ

2) Asigurarea controlului asupra lucrărilor sale, prevenirea multiplicării şi difuzării în ţară sau în străinătate a lucrărilor cu caracter duşmănos.

3) Intensificarea măsurilor preventive asupra legăturilor sale în vederea izolării obiectivului şi reducerii posibilităţilor acestuia de a lua legătura cu elemente legionare şi reacţionare din Occident.
Pentru realizarea acestor sarcini se vor întreprinde următoarele măsuri:

1. Instruirea şi dirijarea în continuare a informatorilor „Emil”, „Inginerul”, „Murgu” şi „Velicu” în vederea clarificării următoarelor aspecte:
ş…ţ
– cine sunt persoanele care îi dactilografiază lucrările;
– cine sunt persoanele care îi facilitează scoaterea sau introducerea în sau din exterior de publicaţii sau diverse obiecte;
– ce intenţionează să facă cu lucrările sale şi ce persoane au cunoştinţă de ele; cui a promis că îi dă câte un exemplar.
Termen: permanent
Răspund: colonel Ardelean Valeriu
colonel Ghinet Virgil

2. Anchetarea, împreună cu Direcţia I, a elementelor legionare care îl vizitează pe obiectiv şi anume: Marcel Petrişor şi Boeru Adrian. Audierea tuturor persoanelor care vin în contact cu obiectivul: Aurel Dragoş Munteanu,/…/, Neagu Mihai Basarab, Nicolae Mărgineanu precum şi studenţii care-l vizitează pe obiectiv.
Termen: 25.02.1989
Răspund: colonel Ardelean Valeriu
colonel Ghinet Virgil
ş…ţ

4) Se va continua controlul informativ prin mijloacele special Tşehniciiţ Oşperativeţ care se afla instalate la domiciliul obiectivului şi se va avea în vedere o mai operativă exploatare a acestora, în scopul stabilirii şi identificării persoanelor care îl vizitează, natura discuţiilor purtate cu aceste persoane, cunoaşterea activităţilor ostile şi intenţiilor pe care le are în continuare obiectivul.
Termen: permanent.
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu

5). în vederea limitării extinderii legăturilor şi a izolării sus-numitului, se vor organiza măsuri complexe de prevenire, între care, contactări pentru influenţare pozitivă, cercetări informative, atenţionări, avertizări.
Termen: permanent
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu

6) Pentru identificarea tuturor persoanelor, îndeosebi şaţ acelora din rândul tineretului, care fac parte din cercul său de relaţii şi nu au fost încă cunoscute, se va lua măsura filajului pe momente operative.
Termen: 30.01.1989
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu
ş…ţ

8) Încadrarea informativă a tuturor persoanelor care apare ca legături apropiate ale obiectului pentru a cunoaşte reacţia acestora ce ar putea apare (sic!) ca efect al influenţei suportate din partea obiectivului.
Termen: permanent
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu
în funcţie de evoluţia situaţiei operative din Dşosarulţ şdeţ Uşrmărireţ Işnformativăţ prezentul plan se va completa cu noi măsuri.
Colonel Ardelean Valeriu”.

Volumul 20 al dosarului păstrează elemente de tehnică operativă ca ultime interceptări făcute lui Petre Ţuţea, precum ultime acte din 1989 referitoare la caz. La fila 77 este înregistrată o informare din 20 octombrie 1987 conform căreia Petre Ţuţea primise prin intermediar un volum al lui Emil Cioran „unde sunt atacate colectivizarea şi Securitatea”.
Una din ultimele interceptări de tehnică operativă ce constituie unul dintre ultimele documente ale dosarului, are loc pe 25 februarie 1989: „T. O. / Ţone – 25.02.1989 – ora 11,40 – la Ţşuţeaţ se afla Iliescu care (sic!) îi relatează unele probleme din ţările socialiste şi poziţia URSS faţă de România.

Ţ arată că primul ministru francez a folosit expresia „nefericitul popor român”.

Ţ susţine că la noi se vor schimba lucrurile.

Iliescu crede că numai dacă va exista o situaţie favorabilă.

Se discută despre situaţia din URSS. şIliescuţ pleacă la ora 12,20.”

Micul dicţionar enciclopedic despre Petre Ţuţea: „Ţuţea Petre (1902-1991 n. Boteni jud. Muscel) gânditor şi orator român. Reflecţii în maniera socratică, asupra unor teme filozofico-religioase: omul, cunoaşterea, iubirea, Dumnezeu („Philosophia perennis”, „între Dumnezeu şi neamul meu”, „Omul. Tratat de antropologie creştină”). Deţinut politic.” Scurt şi cuprinzător…

(Ioana Diaconescu – România Literară)

via Fericiti cei Prigoniti

URL Scurt: http://www.buciumul.ro/?p=19937

Postat de pe 6 Oct 2017. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

6 comentarii for “Petre Țuțea – un geniu cu suflet de copil”

  1. calin eugen

    Petre Tutea=Socrate Crestin Roman!Multumim ,Doamne ptr.dansul!

  2. doru

    ….cind l-am auzit prima data la televizor – intr-un interviu cu Arachelian – m-am „lipit” de dumnealui ca un magnet puternic!…si mi-am zis: Doamne ce romani de mare cultura au putut sa apara in perioada interbelica!

  3. quark

    „– limitarea anturajului;

    – izolarea obiectivului;

    – compromiterea obiectivului;………………………….”

    20 de volume ………PTR UN SINGUR OM !

    intre timp in alta parte a planetei „lacatusii cosmici” isi construiau drumuri si masinarii cu care se plimbau pe ele nestingheriti

    Unde sunt oamenii acestia acum ? „Căci pomenirea celui înţelept ca şi a celui nebun nu este veşnică, fiindcă în zilele ce vor veni amândoi vor fi uitaţi; atunci înţeleptul moare ca şi nebunul.”

    acum au venit altii dar

    „9. Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.
    10. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!” aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră.”

    DECI?

    „totul este deşertăciune şi vânare de vânt.”

  4. calin eugen

    Va sarut, d-le Petre Tutea! Acum si in vecii vecilor!

  5. iulian

    „Comunistul” cu Biblia in san… Admirabila inocenta. „Sa fiti ca pruncii” – si el a fost. Petre Tutea este simbolul omului absolut liber, adica a celuia ce isi traieste (frenetic !) libertatea in Hristos. Ar trebui instituit un inalt ordin cavaleresc pentru elitele intelectuale din Romania si din lume (reale, nu copy-pasteri…), care sa poarte numele „Petre Tutea”. Probabil ca – astfel – Petre cel Liber va primi proba propriei „iuteli”, ca a confundat „poporul cel otravit sistematic de inamicul ocupant” cu un „popor de idioti”. Nici vorba de idiotenie. Romanii se trezesc unul cate unul si se intorc in Biserica lui Hristos…

  6. calin eugen

    Avem stringenta nevoie de oameni ca Petre Tutea …

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php