Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Spiru Blănaru – o lumină vie veșnic aprinsă

Spiru Blănaru

„Poporul român s-a născut creștin. Avem obligația morală față de copiii noștri să le lăsăm moștenire dreapta credință a strămoșilor noștri și răspunderea față de străbunicii noștri, crescuți în legea creștină.”

Spiru Blănaru a intrat în Legiune [Mișcarea Legionară n.n.] la vârsta când sentimentele vibrează puternic, când inima, această antenă ce nu se înşeală niciodată de obiectiv, ţinea loc de raţiune. Prima şcoală legionara şi-o face în frăţiile de cruce.

Dascălii lui se chemau: Ovidiu Găină, Bădia Dumitru Leontieș, frații Rahmistruc, Lututovici, Vasile Posteucă, Vasile Iasinschi. Educaţia lor nu afost lipsită de exemple vii. A călcat pe urmele lor cu râvna şi dorul de a se depăși într-o luptă imensă, care va culmina cu dăruirea supremă.

Războiul i-a găsit sufletul încălzit pentru această confruntare, pentru a alunga cât mai departe de ţara lui duşmanul de moarte. Cu toate că participarea legionarilor la această luptă era considerată ca o pedeapsă de către ”Conducător”, unde au fost trimişi cu consemnul ”periculos”, adică să nu se mai întoarcă, au luptat toţi cu atâta eroism, cu atâta abnegație. Era razboiul lor, ce ameninţa existenţa neamului nostru şi erau conştienţi de acest adevăr ultim. Când s-au întors de acolo, înfrânţi de coaliția iudeo-comunista, a trecut pe-acasă, să-şi ia rămas bun de la ”Dulcea Bucovină” pe care nu o va mai vedea niciodată, să-şi ia bruma de avere ce putea duce, icoana lui Christos şi chipul părinţilor. A pus această comoară în traista pribegiei şi s-a tot dus, cu amarul în suflet, dar cu hotărârea fermă de a nu trăi decât cu un singur gând, să plătească tot răul ce s-a făcut neamuluilui de către vânzătorii de neam şi coaliţia de interese iudeo-slave, cu care nu va înceta să se măsoare. Sensibilitatea tânărului din frăţiile de cruce devine acum un legământ, unicul rost ce i-a mai rămas pe lume. Întâlnirea lui cu noi, cei veniţi de dincolo, să trezim neamul, să-l pregătim pentru o nouă luptă, de astă dată, ultima, înainte de a învinge sau dispare în masa slavă, a fost ca o nouă nădejde, după crunta înfrângere provocată din interior. S-a angajat cu tot sufletul, aşa cum o făcuse acum câţiva ani, în răsărit. Acum însa simţea cotul celor de-o trăire cu el, simţea că nu va fi abandonat, că lupta se va duce până la sfârşitul ei. (…) În ochii lui se citea hotărârea tare de a merge până la capăt, cu orice preţ, oricât de greu ar fi. Dârzenia lui nu s-a dezminţit o clipă. […]

Spiru Blanaru, acest bucovinean refugiat la noi, plin de curaj, de sacrificiu, va rămâne ca o lumină vie veşnic aprinsă. După un război în Răsărit, unde s-a purtat ca un erou, se întoarce acasă, casa lui de sub Obcine. Nu pentru mult timp, însă, Ruşii l-au gonit, i-au luat totul. Frate de cruce, a pornit cu toţi bucovinenii să caute o nouă casă la cealaltă extremitate a ţării, Banatul ospitalier. Aici a căutat camarazii de ideal şi s-a aliniat rândurilor deja în ordine de bătaie. Pentru el, ca și pentru ai lui, lupta nu s-a terminat.

Îşi construieşte un cămin legionar, luând în căsătorie pe fata camaradului Horașcu, şeful plasei Teregova. Casa lor se găsea pe dealurile Domasnei. Aici l-am găsit în 1945, şi epopeea luptei legionare îşi sapă albie alături cu Valea Timișului.

– Camarade Filon! Aș vrea să te însoțesc o bucată de drum!

Am trăit ani de zile momente grele, dar sublime. Ne simţeam ca frați din acelaşi lăstar.

– Camarade Spiru! s-ar putea ca eu să trec dincolo. D-ta cunoşti bine regiunea şi oamenii. Când ne vom întoarce toţi, în frunte cu Comandantul, pentru ultima bătălie, să vă găsim pe toţi gata de luptă. Să trăiţi, însă, până atunci, să nu vă pierdeţi speranţa. Dumnezeu ne va ajuta, pentru că luptăm pentru cruce şi cauza noastră este dreaptă şi sfântă.

L-am strâns la piept, ne-am contopit gândurile în aceeaşi simţire. Ca o umbră dispare în întuneric, se întoarce la ai lui, la bănăţenii lui, care l-au adoptat, l-au iubit. Dumnezeu a decis altcum. Vremile şi-au schimbat cursul. Am aflat mai târziu, după procesul de la Timişoara.

Împrejurările sau destinul? S-au unit cu grupul Uță – Vernichescu în primăvară şi s-au botezat, într-o baie de sânge, împreună, să scrie o pagină de istorie românească, una din cele mai sublime.

Eroii se cheamă: Spiru Blănaru, Comandor Domășneanu, Smulțea dinTeregova, Colonelul Uţă, Vernichescu, avocat Ionescu…

Bătălia de la Pietrele Albe, acolo unde am poposit la coliba lui Ilie în ultim pelerinaj, rămâne un simbol de unitate românească în fața dușmanului comun. Jertfa lor se va răsfrânge peste istorie, să lumineze drumul, singurul de urmat de generaţiile ce vin.

(Filon Verca – Parașutați în România vândută, Editura Marineasa, Timișoara, 2000)

Mesajul lui Spiru Blănaru către neamul românesc

 

În 16 ianuarie 1949, apare legea care prevedea pedeapsa cu moartea pentru toţi aceia care se dovedeau că luptă împotriva statului, cauzând moartea în rândurile securităţii. Nu ne-a rămas decât lupta pe viaţă şi pe moarte.

În 23 ianuarie 1949, eu am fost la Spiru Blănaru pentru a ne înţelege asupra a ceea ce aveam de făcut. Ne aşteptam, fără îndoială, la un atac de proporţii mari din partea securităţii. Amajuns acolo condus de Tudor Ruset, curierul meu. Grupul îşi avea locul fixat pe dealul Tomnacica, la nord-est de Teregova.

Până acolo sunt aproximativ 7 km. Slatina-Timiş se află la odistanţă de 15 km. În toate comunele din jur se înstăpânise o atmosferă grea.

Un neastâmpăr ne cuprinsese pe noi toţi, cei care ne angajasem în luptă. Era multă speranţă şi nestrămutată credinţă că vom birui. Toţi ne rugam şi nădăjduiam în mai bine. Cale de întoarcere nu mai aveam. Lupta împotriva comunismului trebuia dusă chiar cu preţul vieţii. Simţeam cu toţii că moartea ne da târcoale. Noi eram puţini. Ei erau mulţi. Stalin, prin armata lui, era în spatele lor. Noi, cei puţini, aveam credinţa în Dumnezeu şi în misiunea noastră de a apăra credinţa, neamul şi ţara. După lungi discuţii, am căzut de acord cu tot grupul, în frunte cu Spiru Blănaru şi cu Petru Domăşneanu, să nu se dea un atac frontal. În cazul când vor fi surprinşi, atunci se vor apăra luptând.

Tot acum ţin să vă încredinţez şi mesajul lui Spiru către neamul românesc. Stând de vorbă cu el, acolo sus, în mijlocul pădurilor care fremătau a bejenie, pe îndelete mi-a încredinţat multe lucruri gândite de el. Era o zi de iarnă, nu prea frig, deşi albastrul cerului vestea ger, soarele scălda bolta cerească de un pitoresc nemaivăzut, zăpada nu se topea. Miriade de steluţe albe reflectau albul scânteietor al omătului. Era o feerie. În măsura zbuciumului din sufletele noastre, în aceeaşi măsură creştea farmecul naturii, cu albul zăpezii scânteind în soare. Contrastul acela izbitor al colinelor de deal înveşmântate în mantia albă, ne trezea la realitate. Aşa cum am mai spus, ei erau mulţi, sprijiniţi de tancurile ruseşti, iar noi eram puţini şi fără arme. În lupta aceasta cu răul, cu noi era numai Dumnezeu. Vânaţi din toate părţile, într-o iarnă grea, ne zbăteam să găsim o ieşire. În această atmosferă de zbucium sufletesc, Spiru începe mărturisirea lui.

Baierele inimii lui se dezleagă şi zice:

– Măi frate Tase Berzescu, suntem prinşi ca-ntr-o menghină. Nu ştiu care va scăpa din noi doi cu viaţă. Cred totuşi că tu o să scapi. Este bine să ştii unele gânduri ale mele.

Stând aşa, unul lângă altul, în mijlocul întinsului de zăpadă, ascultam la ce-mi spunea Spiru. Apăruse deja legea care prevedea pedeapsa cu moartea. Iată ce-mi spune Spiru:

a) – De când stau aici în grup cu aceşti oameni, hotărâţi să lupte până la unul, am observat un lucru extrem de important în felul lor de comportare. Deşi suntem, ca apartenenţă politică, diferiţi, ne înţelegem ca fraţii. Nu facem diferenţă între noi. Aici, după cum ştii, sunt mulţi legionari, ţărănişti, liberali şi militari. Suntem de atâta timp la un loc, nu i-am auzit o dată să facă deosebire între ei după apartenenţă politică. Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului, unitatea între noi.

b) – În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceasca încleştare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţă.

c) – Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi ai mei, de acasă, familia mea, prin ce am trecut şi care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra comunismului. Ne-am împăcat cu gândul că va trebui să murim până la urmă. Eu, frateTase, am certitudinea că voi muri şi-ţi încredinţez ţie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele frământări ale mele ca om. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, la fel şi soţia mea, aş vrea să cunoască prin ce am trecut.

d) – Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeusă fie cu el. Dezmembrările de partid să dispară. Poporul român s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunicii noştri, crescuţi în legea creştină. Fă acest lucru, fratele meu, şi este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să ştie ce-am făcut şi ce-am gândit şi noi, în “toiul beznelor adânci”.

După această încredinţare de gânduri şi vreri a urmat un moment de tăcere, de linişte, de trăire interioară pentru amândoi. Ştiam că ne hârjonim cu moartea. Ca treziţi dintr-un vis, ne privim în ochi, unindu-ne în gânduri şi nădejdi, ne-am îmbrăţişat şi sărutat, despărţindu-ne. De atunci nu ne-am mai văzut. Acestea au fost gândurile lui Spiru Blănaru, încredinţate mie. El n-a avut pretenţia unui mesaj. Eu însă îl consider mesaj către toţi românii, către ţară, mai ales asupra unităţii, care nici în prezent nu este.

După ce m-am despărţit de Spiru am stat de vorbă cu Petru Domăşneanu, aproape o oră. În mare, aceleaşi lucruri şi doruri mi le-a spus şi Comandorul, încredinţându-mi pentru viitor cele spuse de el.

Amândoi şi-au iubit neamul şi legea creştină, jertfindu-se pentru ele.

(Atanasie Berzescu – Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din munții Banatului, Editura Marineasa, Timișoara, 1999, pp. 53-56)

Frânturi de amintiri din haiducia eroului Spiru Blănaru

 

Pe Spiru Blănaru l-am cunoscut într-o primăvară cu mult soare, cu pomi înfloriți. Se terminase războiul, pe măsură ce armatele germane se retrăgeau de pe frontul nostru, cele ruseşti înaintau.

Se răsturnase o lume, se dărâmase din temelii tot ce până atunci se clădise pe tărâm spiritual şi material. Nimic nu mai corespundea cu cele ce ne învătaseră părinţii: şcoala, religia. Spiru venise rănit de pe frontul rusesc. După vindecare a fost trimis la o şcoală de ofiţeri din Lugoj. Acolo l-a prins sfârşitul războiului. De aici s-a alăturat, împreună cu alţii, forţelor paraşutate din Germania, pentru a opune rezistentă înaintărilor trupelor ruseşti, lucru ce nu s-a mai întâmplat fiindcă totul a decurs atât de rapid. Ai noştri au fost puţini la număr, iar Germania dezmembrată nu le-a mai putut da nici un fel de ajutor.

Au stat fugari o perioadă. După câteva săptămâni a apărut o amnistie; aşa au putut să-şi reia viaţa normală. În această vreme a terminat Dreptul la Iaşi şi apoi s-a căsătorit cu sora mea.

Perioada de linişte a fost de scurtă durată – doar o linişte aparentă – fiindcă în culise nu a încetat nici o clipă supravegherea. După un an, toţi sunt căutați de securitate. Reuşesc să scape de arestare. Au stat un timp ascunşi.

Numărul celor căutaţi de securitate se înmulţea prin toate satele din jur; aşa s-a ajuns la formarea unui grup, la început mai mic. S-au refugiat apoi în munţi. Dar iarna în munţi, viaţa era grea din toate punctele de vedere şi mai ales din cel al aprovizionării. Au încercat să se adăpostească prin sate, pe la casele oamenilor. N-a durat prea mult şi securitatea, mereu în regiune, a găsit o altă formulă prin care puteau fi arestaţi cei bănuţi de ei ca „Primitori-tăinuitori”. (…)

Într-o noapte se nimerise şi Spiru acasă, cu nenea Ghiţă, care-l însoțea peste tot. În toiul nopţii, Spiru s-a trezit neliniştit şi a plecat să se culce la ”căzănie”, puţin mai sus pe firul apei. Aici aveam cazanul de fiert ţuica. Un şopron cu multe căzi mari pentru borhot. Acolo te puteai ascunde şi puteai fugi, fiind la marginea satului. După ce a plecat Spiru, nici n-a aţipit bine că ne-am trezit cu o mulţime de militari în cameră, în toată casa şi prin curte. Nu am înteles niciodată pe unde au intrat, uşile fiind toate încuiate. Ne-am trezit cu ei în cameră pe la ora trei şi jumătate, abia mijea de ziuă. (…)

În agitația lor, eu, foarte liniştită, mi-am luat hainele şi i-am cerut militarului, pe care-l lăsase în cameră să ne păzească, să-mi dea voie să ies în camera de alături să mă îmbrac. Ieşită din cameră în curte, m-am strecurat în spatele casei prin grădină, unde mai aveam o ieşire. Am reuşit să fug spre cimitirul din deal; acolo, nu departe, aveam o grădină în care Spiru aranjase o claie de fân goală pe dinăuntru. De intrat, intram târându-ne pe jos. Odată ajunşi în golul din claie, acopeream intrarea cu fânul ce-l aveam la îndemână. Nici azi nu ştiu cum am reuşit, casa fiind păzită de vreo 20-30 de militari. Poate nici ei n-au ținut să mă aresteze. Între timp fusese anunţat şi Spiru. El dormise în noaptea aceea la căzănie. A venit în grădină la claia de fân. Mi-a spus să ies şi să dispărem cât mai repede din prejma satului. Dar eu plecasem desculţă şi în cămaşă de noapte. Noroc că la ora aceea, atât de dimineaţă, n-am întâlnit pe nimeni.

Grija noastră era să ieşim cât mai repede din jurul satului. Ocoleam pe cărări mai puţin călcate de oamenii din sat, dar spinii mă deranjau mult. Cu picioarele învelite în batistele lui Spiru am ajuns la sălaşul Maicii Preotese, unde am putut poposi până am primit îmbrăcăminte de-acasă. (…) Aşa a început viaţa noastră de fugari, de partizani, cum le plăcea celor dinsat să ne numească.

Vara aceea a trecut fără prea multe evenimente, fiindcă unităţile de olteni trimise pentru urmărire ne-au lăsat în pace. (…)

Vara era aproape pe sfârşite şi de nicăieri nu se zărea un drum mai luminos. Se obişnuiseră oamenii cu traiul în munţi. Ciocnirea se apropia şi era de mirare cu cât de puţin se mulţumea omul numai ca să-şi poată salva libertatea.

Un incident regretabil s-a întâmplat. Plecând Spiru la Domaşna, a aflat că grupul deplasat la Teregova după informaţii s-a întâlnit la miez de noapte cu unul din spionii Securităţii şi l-a împuşcat. Spiru a regretat că nu a fost de față ca să oprească acest omor. (…)

Pe la începutul lunii Martie căzuse o zăpadă mare. Am fost atacaţi de trupede securitate. S-au dat lupte. Au fost morţi şi de-o parte şi de alta. Ne-a fost descoperită ascunzătoarea de pe malul Timişului şi a trebuit să ne despărțim în grupuri mai mici, ca să ne putem strecura mai uşor.(…)

Am trecut Timişul cu multă teamă, să nu ne întâlnim cu patrulele. Am petrecut noaptea aceea fără să ştim unde să poposim. Am ajuns deasupra Ruscăi, pe un deal unde am găsit un sălaş părăsit în timpul iernii. Am rămas aici cu tăticu, nenea Ion şi Petre Berzescu din Teregova. Spiru şi Caraiman au încercat să ajungă la Feneş, de unde era Caraiman, ca să ia legătură cu cineva dintre ai noştri. Omul de legătură i-a îndrumat să vină fară teamă. Când s-au apropiat au fost somaţi. Spiru şi Caraiman au încercat să se apere, dar Spiru a fost împuşcat în picior, iar Caraiman rănit mortal.

(Ana Horăscu Olteanu – Lacrima prigoanei)

via Fericiţi cei Prigoniţi

URL Scurt: http://www.buciumul.ro/?p=24791

Postat de pe 16 Iul 2017. Catalogat ca Cultură, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php